Language of document : ECLI:EU:C:2018:276

Cauza C353/16

MP

împotriva

Secretary of State for the Home Department

(cerere de decizie preliminară formulată de Supreme Court of the United Kingdom)

„Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 4 – Directiva 2004/83/CE – Articolul 2 litera (e) – Condiții pentru a putea beneficia de protecția subsidiară – Articolul 15 litera (b) – Risc de vătămare gravă a sănătății psihice a solicitantului în cazul trimiterii în țara sa de origine – Persoană care a fost supusă torturii în țara sa de origine”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 aprilie 2018

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2004/83 – Condiții pentru a putea beneficia de protecția subsidiară – Articolul 2 litera (e) și articolul 15 litera (b) – Tortură sau tratamente inumane sau degradante – Noțiune – Risc de vătămare gravă a sănătății fizice și psihice a unui resortisant al unei țări terțe în cazul trimiterii în țara sa de origine, ca urmare a unui traumatism rezultat din acte de tortură suferite în trecut – Includere – Condiție – Lipsire cu intenție de îngrijiri în țara de origine – Verificare de către instanța națională

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 4; Directiva 2004/83 a Consiliului, art. 2 lit. (e) și art. 15 lit. (b)]

Articolul 2 litera (e) și articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate, citite în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că este eligibil pentru statutul conferit prin protecție subsidiară resortisantul unei țări terțe care a fost torturat în trecut de către autoritățile din țara sa de origine și care nu mai este expus unui risc de tortură în cazul trimiterii în această țară, însă a cărui stare de sănătate fizică și psihologică ar putea, într‑un asemenea caz, să se deterioreze grav, cu riscul ca acest resortisant să se sinucidă ca urmare a unui traumatism care rezultă din actele de tortură cărora le‑a fost victimă, dacă există un risc real ca resortisantul menționat să fie lipsit cu intenție, în țara respectivă, de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale ale acestor acte de tortură, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

Prezenta cauză nu se referă, așadar, la protecția împotriva îndepărtării care rezultă, în temeiul articolului 3 din CEDO, din interdicția de a expune o persoană la tratamente inumane sau degradante, ci la chestiunea distinctă dacă statul membru gazdă este obligat să acorde statutul conferit prin protecție subsidiară în temeiul Directivei 2004/83 resortisantului unei țări terțe care a fost torturat de către autoritățile din țara sa de origine și ale cărui grave sechele psihologice s‑ar putea agrava în mod substanțial, cu riscul serios ca acesta să se sinucidă în cazul trimiterii în țara menționată.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 litera (e) din această directivă, un resortisant al unei țări terțe poate beneficia de protecție subsidiară numai dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul trimiterii în țara sa de origine, este supus unui risc real de a suferi una dintre cele trei tipuri de vătămări grave definite la articolul 15 din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M’Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctul 30 și jurisprudența citată). Printre vătămările grave definite la articolul 15 din Directiva 2004/83 figurează, la litera (b) a acestui articol, tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine.

În acest context, trebuie să se arate, în primul rând, că împrejurarea că persoana în cauză a fost, în trecut, victima unor acte de tortură săvârșite de către autoritățile din țara sa de origine nu permite să se justifice, în sine, recunoașterea beneficiului protecției subsidiare într‑un moment în care nu mai există un risc real ca astfel de acte de tortură să se repete în cazul trimiterii în țara respectivă.

Trebuie să se arate totuși, în al doilea rând, că cererea de decizie preliminară privește, potrivit informațiilor care figurează în dosarul prezentat Curții, un resortisant al unei țări terțe care nu numai că a fost, în trecut, victima unor acte de tortură din partea autorităților din țara sa de origine, dar, în plus, chiar dacă nu mai riscă să fie supus din nou unor asemenea acte în cazul trimiterii în respectiva țară, suferă încă de grave sechele psihologice, ca urmare a acestor acte de tortură anterioare, care, potrivit unor constatări medicale corespunzător fundamentate, s‑ar agrava în mod substanțial, cu riscul serios ca acest resortisant să se sinucidă, în cazul în care ar fi trimis înapoi. Cu toate acestea, o astfel de agravare substanțială nu poate fi considerată, ca atare, un tratament inuman sau degradant aplicat respectivului resortisant în țara sa de origine, în sensul articolului 15 litera (b) din directiva menționată.

În această privință, trebuie să se examineze, după cum invită decizia de trimitere, incidența pe care o poate avea lipsa, în țara de origine a persoanei în cauză, a unei infrastructuri de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale rezultate din actele de tortură săvârșite de către autoritățile din țara respectivă. Este necesar, în această privință, să se amintească faptul că Curtea a statuat deja că vătămările grave prevăzute la articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83 nu pot rezulta pur și simplu din lipsurile generale ale sistemului de sănătate din țara de origine. Riscul de deteriorare a stării de sănătate a unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă, care rezultă din inexistența unor tratamente adecvate în țara sa de origine, fără să fie în cauză o lipsire cu intenție de îngrijiri a acestui resortisant, nu poate fi suficient pentru a justifica acordarea beneficiului protecției subsidiare acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M'Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctele 35 și 36).

(a se vedea punctele 28-30, 35, 45, 49-51 și 58 și dispozitivul)