CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 7 august 2018(1)
Cauza C‑327/18 PPU
Minister for Justice and Equality
împotriva
lui R O
[cerere de decizie preliminară formulată de High Court (Înalta Curte, Irlanda)]
„Cerere de decizie preliminară – Articolul 50 TUE – Retragere din Uniunea Europeană – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare”
Introducere
1. Recunoaștem că nu știm aproape nimic despre viitorul raport juridic dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (denumit în continuare „Regatul Unit” sau „UK”).
2. Acest aspect prezintă însă importanță în vederea executării unui mandat european de arestare (MEA) trimis de Regatul Unit Irlandei, care a fost emis înainte de data preconizată a Brexit‑ului? Nu, acest aspect nu este important. Un MEA trebuie să se execute în continuare, la fel ca înainte.
3. Aceasta este în esență soluția pe care o propunem în prezenta cauză care își are originea într‑o cerere de decizie preliminară formulată de High Court (Înalta Curte, Irlanda).
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
4. Astfel cum s‑a subliniat în considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584/JAI(2), MEA prevăzut în această decizie „constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European(3) l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare”.
5. Considerentul (10) al deciziei‑cadru prevede că „[m]ecanismul [MEA] se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [TUE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) [TUE] și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol”.
6. Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiția [MEA] și obligația de executare a acestuia”, are următorul cuprins:
„(1) [MEA] este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice [MEA], pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din [TUE].”
7. Capitolul 3 din decizia‑cadru, care cuprinde articolele 26-30, reglementează „Efectele predării”.
8. Articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, intitulat „Computarea detenției executate în statul membru de executare”, prevede:
„Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui [MEA], ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.”
9. Articolul 27 alineatul (2) din decizia‑cadru privind „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni” cuprinde ceea ce este cunoscut, în general, drept „norma de specialitate”. Acest alineat are următorul cuprins:
„[…] o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa”.
10. Articolul 28 din decizia‑cadru se referă la „Predarea sau extrădarea ulterioară” (către un stat terț).
Dreptul irlandez
11. Legea din 2003 privind mandatul european de arestare, cu modificările ulterioare, a transpus dispozițiile deciziei‑cadru în dreptul irlandez.
Dreptul Regatului Unit
12. Legea din 2003 privind extrădarea a transpus dispozițiile deciziei‑cadru în dreptul Regatului Unit.
Situația de fapt și procedura în fața instanța de trimitere
13. Autoritățile judiciare britanice au solicitat predarea lui R O pe baza a două MEA emise la 27 ianuarie 2016 și la 4 mai 2016 și aprobate de High Court (Înalta Curte, Irlanda) pentru a fi executate la 1 februarie 2016 și, respectiv, la 10 mai 2016, în scopul efectuării urmăririlor penale în ceea ce privește infracțiunile de omor, de incendiere și de viol, toate acestea atrăgând posibila pedeapsă maximă a închisorii pe viață.
14. La 3 februarie 2016, R O a fost arestat în Irlanda pe baza primului MEA și s‑a aflat în detenție în acest stat începând cu această dată. La 4 mai 2016, acesta a fost arestat pe baza celui de al doilea mandat de arestare și a fost pus în stare de arest preventiv.
15. R O a ridicat obiecții la predarea sa în UK în ceea ce privește problemele care decurg din retragerea UK din Uniune și în ceea ce privește articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), în legătură cu tratamentul potențial inuman și degradant pe care acesta susține că l‑ar fi suferit dacă ar fi fost deținut în închisoarea Maghaberry din Irlanda de Nord. El afirmă că nu există o certitudine în ceea ce privește modul în care drepturile de care beneficiază în temeiul deciziei‑cadru vor fi garantate după retragerea UK din Uniune.
16. Din cauza stării sale de sănătate, cauza lui R O nu a putut fi audiată până la data de 27 iulie 2017.
17. În cuprinsul unei hotărâri pronunțate la 2 noiembrie 2017, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a analizat susținerile lui R O potrivit cărora acesta ar fi supus unui tratament inuman și degradant dacă ar fi predat Irlandei de Nord și a amânat soluționarea chestiunii privind Brexit‑ul pentru o dată ulterioară. High Court a precizat criteriile asemănătoare care trebuie să fie aplicate în temeiul articolului 3 din CEDO(4) și al articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)(5). High Court a reținut că existau informații specifice și actualizate privind condițiile de detenție din închisoarea Maghaberry, care au dat naștere la îngrijorarea că exista un risc real ca R O, din cauza vulnerabilităților sale, să fie supus unui tratament inuman și degradant. În lumina dispozițiilor menționate mai sus, așa cum au fost interpretate de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) și de Curte, precum și în lumina analizei dovezilor existente în cauză, High Court a solicitat informații suplimentare din partea UK privind condițiile în care R O ar fi deținut în cazul în care ar fi predat către acest stat.
18. La 16 aprilie 2018, autoritatea judiciară emitentă, Laganside Court in Belfast (Tribunalul din Laganside, Belfast, Irlanda de Nord), a furnizat informații referitoare la modul în care administrația penitenciarelor din Irlanda de Nord va gestiona riscul ca R O să fie supus unui tratament inuman sau degradant în Irlanda de Nord.
19. High Court a respins toate obiecțiunile ridicate de R O, cu excepția celor privind problemele în suspans legate de consecințele Brexit‑ului în lumina articolului 3 din CEDO.
20. High Court amintește că, la 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat Consiliului European, în temeiul articolului 50 alineatul (2) TUE, intenția sa de a se retrage din Uniune. Cu excepția altor măsuri, efectul acestei notificări este de a determina retragerea UK din Uniune, în conformitate cu dispozițiile articolului 50 TUE, începând cu 29 martie 2019.
21. High Court consideră că este foarte probabil ca, în cazul în care va fi predat, R O să rămână în închisoare în UK după data de 29 martie 2019, și anume după retragerea acesteia din Uniune. Vor fi adoptate probabil măsuri tranzitorii pentru a reglementa situația, care urmează să se aplice imediat ulterior acestei date, iar, în final, vor exista probabil acorduri încheiate între Uniunea Europeană și UK, care să reglementeze viitoarele raporturi dintre aceste părți în domenii precum cele guvernate de decizia‑cadru.
22. În prezent, nu există însă nicio certitudine în ceea ce privește aspectul dacă astfel de acorduri vor fi încheiate și, dacă este cazul, în ceea ce privește natura măsurilor relevante care vor fi adoptate. Mai precis, nu există nicio certitudine referitoare la aspectul dacă dreptul unui cetățean al Uniunii care se află sub jurisdicția UK de a beneficia, în caz de litigiu, de posibilitatea ca unele probleme de drept al Uniunii să îi fie soluționate în cele din urmă de către Curte va continua să se exercite și după retragerea UK din Uniune.
23. În cererea sa de decizie preliminară, High Court menționează de asemenea că, în contextul prezentei cauze, aceasta adresează în esență aceleași întrebări pe care Supreme Court din Irlanda le‑a adresat în luna martie a anului 2018 în cauza KN/Minister for Justice and Equality(6), care este în prezent pendinte în fața Curții(7), însă arată că are nevoie de un răspuns mai rapid, având în vedere că R O se află în detenție.
Întrebările adresate Curții
24. Acesta este contextul în care, prin ordonanța din 17 mai 2018, primită la Curte la 18 mai 2018, High Court a adresat acesteia următoarele întrebări preliminare:
„Având în vedere:
(a) notificarea adresată de Regatul Unit în temeiul articolului 50 TUE;
(b) incertitudinea în ceea ce privește acordurile care vor fi încheiate între Uniunea Europeană și Regatul Unit pentru a reglementa raporturile dintre acestea după retragerea Regatului Unit din Uniune și
(c) incertitudinea subsecventă în ceea ce privește măsura în care [R O] va putea beneficia, în practică, de drepturile acordate în temeiul tratatelor, al cartei sau al legislației relevante, în cazul în care acesta ar fi predat Regatului Unit și ar rămâne în continuare în detenție după retragerea Regatului Unit din Uniune,
(1) Este un stat membru solicitat obligat de dreptul Uniunii Europene să refuze predarea în Regatul Unit a unei persoane care face obiectul unui [MEA], a cărei predare ar fi de altfel obligatorie în temeiul legislației naționale a acestui stat membru,
(i) în toate cazurile?
(ii) în unele cazuri, ținând seama de împrejurările specifice ale cauzei?
(iii) în niciun caz?
(2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este cel prezentat la punctul (ii), care sunt criteriile sau elementele pe care o instanță din statul membru solicitat trebuie să le evalueze pentru a stabili dacă predarea este interzisă?
(3) În contextul celei de a doua întrebări, instanța din statul membru solicitat este obligată să amâne pronunțarea deciziei finale privind executarea [MEA] pentru a aștepta mai multe precizări în ceea ce privește regimul juridic relevant care va fi pus în aplicare după retragerea din Uniune a statului membru solicitant în cauză
(i) în toate cazurile?
(ii) în unele cazuri, ținând seama de împrejurările specifice ale cauzei?
(iii) în niciun caz?
(4) În cazul în care răspunsul la a treia întrebare este cel prezentat la punctul (ii), care sunt criteriile sau elementele pe care o instanță din statul membru solicitat trebuie să le evalueze pentru a stabili dacă este obligată să amâne pronunțarea deciziei finale privind executarea [MEA]?”
Procedura de urgență
25. Prin aceeași ordonanță din 17 mai 2018, instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cerere de decizie preliminară să fie soluționată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
26. Instanța de trimitere subliniază că cererea sa de decizie preliminară ridică întrebări în domeniul care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FEU, respectiv cooperarea judiciară în materie penală (capitolul 4), că R O se află în prezent în detenție doar în baza MEA emis de Regatul Unit și că este necesară o decizie a Curții pentru a permite High Court să pronunțe o hotărâre definitivă în această cauză.
27. Motivul invocat în susținerea cererii de aplicare a procedurii preliminare de urgență îl constituie faptul că utilizarea procedurii preliminare ordinare sau chiar și a celei accelerate ar prelungi semnificativ perioada în care R O – care beneficiază de prezumția de nevinovăție în legătură cu MEA emise în scopul desfășurării urmăririi penale – este privat de libertate.
28. Instanța de trimitere subliniază de asemenea că există alte opt cauze care privesc persoane care se află în stare de detenție în Irlanda doar în baza MEA emise de Regatul Unit și în care „chestiunea Brexit‑ului” a fost invocată drept motiv pentru respingerea de către Curte a cererii de predare. Instanța de trimitere mai menționează că există și alte persoane aflate în detenție pentru executarea unor pedepse interne, care vor expira în curând și care ulterior vor putea rămâne în detenție în așteptarea predării către Regatul Unit, dar ale căror cauze trebuie suspendate până la soluționarea chestiunii Brexit‑ului. În plus, există și o serie de alte persoane care au fost arestate în baza unor MEA emise de Regatul Unit, care sunt însă eliberate pe cauțiune în așteptarea deciziei de predare și care, la rândul lor, au invocat problema Brexit‑ului. În sfârșit, un „număr semnificativ” de MEA primite în Irlanda din partea Regatului Unit urmează să fie executate, motiv pentru care sunt foarte probabile alte arestări de „persoane căutate”.
29. La 11 iunie 2018, Camera întâi a Curții a decis, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere în sensul ca cererea de decizie preliminară să se soluționeze potrivit procedurii de urgență. Părțile din procedura principală au depus observații scrise, la fel cum au procedat și Regatul Unit și Comisia Europeană. Aceleași părți, precum și România au participat la ședința care a avut loc la 12 iulie 2018.
Apreciere
30. Întrebarea adresată Curții este în esență dacă, în situația în care un stat membru, în primul rând, a notificat Consiliului European, în temeiul articolului 50 alineatul (2) TUE, intenția sa de a se retrage din Uniune și, în al doilea rând, a emis un MEA în vederea predării de către un alt stat membru a unei persoane solicitate, în conformitate cu dispozițiile relevante din decizia‑cadru, evaluarea judiciară care trebuie efectuată de acest alt stat membru în momentul executării MEA este afectată și, în caz afirmativ, în ce măsură, de respectiva notificare a retragerii.
31. Prin urmare, Curtea va trebui să stabilească dacă sistemul privind MEA trebuie să se aplice în continuare atât timp cât Regatul Unit acționează în calitate de stat membru emitent, chiar dacă drepturile de care beneficiază persoana în cauză și care rezultă din decizia‑cadru nu vor mai fi probabil protejate în același mod după data de 29 martie 2019, în special în cazul în care mecanismul trimiterii preliminare nu mai este la dispoziția instanțelor din acest stat.
Admisibilitate
32. De la bun început, trebuie subliniat că nu se pune nicio problemă de admisibilitate a acestei cauze.
33. Competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE se referă la interpretarea tratatelor, precum și la validitatea și la interpretarea actelor instituțiilor.
34. Întrebările propriu‑zise se referă la articolul 50 TUE. Explicațiile clare și sublinierea chestiunilor juridice cu care instanța de trimitere se vede confruntată(8) sunt suficiente pentru a constata admisibilitatea cauzei. Mai precis, cauza în discuție nu este ipotetică în sensul jurisprudenței relevante a Curții(9), având în vedere că articolul 50 TUE produce deja efecte juridice.
35. În plus, în cazul în care situația va rămâne exact așa cum este în prezent, după cum se va vedea mai în detaliu mai jos, ca o consecință a articolului 50 alineatul (3) TUE, dreptul Uniunii va înceta să se aplice Regatului Unit începând cu data de 29 martie 2019. Această dată va avea loc în viitorul apropiat și, în orice caz, la un moment în care dispozițiile deciziei‑cadru privind predarea ulterioară își produc încă efectele.
36. Prin urmare, deși cererea de decizie preliminară precum cea din prezenta cauză nu are caracter ipotetic, acest lucru nu înseamnă că nu putem să lucrăm bazându‑ne pe ipoteze, chiar dacă aceste ipoteze sunt în sensul că, din punct de vedere juridic, lucrurile vor rămâne așa cum sunt în prezent.
37. Instanța de trimitere solicită Curții un răspuns pe care îl consideră necesar(10) pentru a stabili dacă trebuie să execute un mandat de arestare. Trebuie, așadar, să se ofere un răspuns.
Cu privire la fond
38. Analiza pe fondul cauzei trebuie structurată după cum urmează: într‑o primă etapă, va fi amintită procedura standard de predare între două state membre în temeiul deciziei‑cadru. Apoi, ne vom referi la posibilele implicații ale articolului 50 TUE asupra procedurii de predare, în cazul în care autoritatea emitentă este situată în UK. Ulterior, vom aborda problemele specifice ridicate de R O în cadrul procedurii de predare, înainte de a aborda, în final, chestiunea referitoare la competența Curții.
Procedura standard de predare între două state membre
39. Astfel cum a subliniat în mod constant Curtea, obiectul deciziei‑cadru îl constituie înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de condamnare sau al urmăririlor, bazat pe principiul recunoașterii reciproce(11). Mai recent, Curtea a precizat că acest sistem multilateral de extrădare s‑a „întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea(12) din 13 decembrie 1957”(13).
40. Caracteristicile fundamentale ale deciziei‑cadru în ceea ce privește motivele de neexecutare a unui MEA sunt deja bine cunoscute de Curte(14): articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice MEA pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, să execute un asemenea mandat decât în cazurile de neexecutare, enumerate în mod exhaustiv, prevăzute de decizia‑cadru(15), iar executarea MEA nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitative enumerate în aceasta(16). În consecință, în timp ce executarea MEA constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(17).
41. Articolul 3 din decizia‑cadru prevede motivele de neexecutare obligatorie a MEA, în timp ce articolele 4 și 4a din decizia‑cadru enumeră motivele de neexecutare facultativă a MEA(18). În plus, executarea unui MEA nu poate fi supusă decât(19) uneia dintre condițiile prevăzute la articolul 5 din decizia‑cadru(20).
42. Decizia‑cadru se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce, noțiune dezvoltată inițial în cadrul libertăților pieței interne(21), care are la bază el însuși, ca „piatră de temelie” a cooperării judiciare, încrederea reciprocă(22) dintre statele membre în vederea realizării obiectivului stabilit pentru Uniune, și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție(23). În general, acest principiu impune statelor membre, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, să considere că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta(24). Se poate afirma că recunoașterea reciprocă reprezintă probabil contribuția cea mai evidentă a Uniunii la cooperarea judiciară dintre autoritățile statelor membre ale Uniunii și că instrumentul reprezentativ în acest domeniu îl constituie decizia‑cadru(25). Având în vedere că încrederea reciprocă nu reprezintă o încredere oarbă(26), Curtea a recunoscut că, în situații excepționale, pot fi făcute limitări ale principiului încrederii reciproce și, ca o consecință, al recunoașterii reciproce(27).
43. În special, în ceea ce privește decizia‑cadru, astfel cum rezultă din Hotărârea de referință Aranyosi și Căldăraru(28), asemenea limitări pot fi puse în aplicare atunci când există un risc real de tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă(29), ca urmare a condițiilor de detenție din statul membru emitent. În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi și într‑o primă etapă să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la condițiile de detenție care prevalează în statul membru emitent și care dovedesc realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție(30). Într‑o a doua etapă, odată ce a fost constatată existența unui asemenea risc, mai trebuie apoi ca autoritatea judiciară de executare să aprecieze, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana în cauză se va confrunta cu acest risc ca urmare a condițiilor detenției sale avute în vedere în statul membru emitent(31).
44. Revenind la cauza în discuție, din ordonanța de trimitere rezultă că nu există niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de neexecutare a MEA. În plus, în ceea ce privește condițiile de detenție, se pare că instanța de trimitere a efectuat atent analiza celor două etape, astfel cum acestea au fost prezentate la punctul anterior din prezentele concluzii, și a ajuns la concluzia că – cu excepția consecințelor Brexit‑ului – nu a existat niciun motiv distinct în ceea ce privește articolul 4 din cartă(32).
45. În plus, acest lucru se reflectă în mod direct în modul în care instanța de trimitere a formulat prima sa întrebare, atunci când precizează că predarea persoanei căutate ar fi de altfel obligatorie. Prin urmare, în cazul în care nu ar fi existat notificarea retragerii, instanța de trimitere ar fi decis că Irlanda trebuie să procedeze la executarea MEA emise împotriva lui R O.
Cu privire la implicațiile articolului 50 TUE
46. În continuare, trebuie examinat aspectul dacă notificarea adresată de UK Consiliului European, în conformitate cu articolul 50 TUE, în legătură cu intenția sa de a se retrage din Uniune, are vreo influență asupra celor de mai sus, în sensul că aprecierea juridică ce trebuie efectuată de autoritatea judiciară de executare ar putea fi afectată prin acea notificare.
– Articolul 50 TUE
47. Articolul 50 TUE, care constituie un corolar al articolului 53 TUE, potrivit căruia tratatul se încheie pe durată nelimitată, precizează că un stat membru poate hotărî să se retragă din Uniune(33) și amintește că Uniunea are la bază o participare voluntară(34). Articolul 50 alineatul (2) TUE stabilește o procedură în acest sens: în primul rând, statul membru în cauză trebuie să notifice intenția sa de retragere Consiliului European. În al doilea rând, pe baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea(35). Acest acord trebuie să se încheie apoi în numele Uniunii de către Consiliul Uniunii Europene, care hotărăște cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
48. Articolul 50 alineatul (3) TUE prevede că tratatele (adică dreptul Uniunii în ansamblu) trebuie să înceteze să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la articolul 50 alineatul (2) TUE, cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să prelungească acest termen.
49. În absența unui acord de retragere în general(36) și a unor norme detaliate privind procedura de predare sau de extrădare între Uniune și UK în special, acest lucru lasă loc termenului de doi ani de la notificare, ceea ce înseamnă că, așa cum se prezintă situația, la 29 martie 2019, UK se va retrage din Uniune. Aceasta este ipoteza pe baza căreia trebuie să lucrăm, din moment ce aceasta reprezintă poziția implicită. Toate celelalte ipoteze pot fi scrise în stele. Și nu pare că stelele sunt cele ale steagului Uniunii Europene.
– Lipsa unui criteriu abstract
50. R O susține că notificarea de retragere a UK din 29 martie 2017 constituie în sine o situație excepțională care determină neexecutarea MEA în cauză(37). Potrivit argumentației sale, principiul încrederii reciproce a fost „subminat în mod iremediabil”(38) ca urmare a notificării de retragere. R O susține că acest lucru conduce la faptul că MEA emise de UK nu mai pot fi executate.
51. Nu suntem de acord cu un astfel de raționament, care împinge interpretarea efectelor juridice ale unei notificări de retragere dincolo de limitele oricărei posibile interpretări juridice.
52. Retragerea din Uniune, deși nu reprezintă poate cea mai plăcută opțiune pentru toți cei implicați(39), constituie o posibilitate recunoscută în mod specific la articolul 50 TUE. Deși, în contextul istoricului și al obiectivelor tratatelor(40), care se bazează pe valori comune(41), articolul 50 TUE reprezintă fără îndoială o excepție, nu este mai puțin adevărat că acest articol există și că un stat membru poate recurge la acesta.
53. În cazul în care notificarea de retragere propriu‑zisă ar fi clasificată drept o situație excepțională care ar afecta în mod iremediabil orice încredere reciprocă, acest lucru ar aduce atingere motivelor de retragere ale unui stat membru și ar priva această dispoziție de orice efect util.
54. În plus, pare arbitrar să se decidă în mod categoric că situația din prezenta cauză trebuie să fie tratată în mod diferit de cea a unui MEA emis chiar înainte de data notificării retragerii(42).
55. Abordarea propusă de R O ar conduce de fapt la o suspendare unilaterală generală(43) a dispozițiilor deciziei‑cadru începând cu data notificării retragerii. Acest lucru ar fi în contradicție cu principiul care stă la baza deciziei‑cadru, astfel cum este descris în considerentul (10) al acesteia, potrivit căruia punerea în aplicare a mecanismului MEA nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) TUE, constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) al aceluiași articol(44). Această abordare nu ar fi compatibilă nici cu principiul general al dreptului Uniunii potrivit căruia statele membre nu pot suspenda aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii.
56. Prin urmare, simpla emitere a notificării retragerii nu constituie o împrejurare excepțională care să dea naștere la neexecutarea unui MEA.
Aspecte specifice ulterioare predării
57. High Court se referă la patru aspecte de drept al Uniunii invocate de R O, care ar interveni teoretic(45) după predare și, cel mai important, după data de 29 martie 2019. Aceste aspecte sunt: în primul rând, aspectul dacă acesta poate avea dreptul la obținerea unui credit pentru perioada petrecută în detenție, în conformitate cu articolul 26 din decizia‑cadru; în al doilea rând, respectarea normei de specialitate consacrate la articolul 27 din decizia‑cadru; în al treilea rând, interzicerea predării sale ulterioare unui stat terț(46) de către UK și, în al patrulea rând, respectarea drepturilor sale fundamentale, astfel cum sunt consacrate de cartă. Cu titlu general, R O adaugă că, deși ar avea fără îndoială acces la instanțele din UK pentru a obține o decizie cu privire la aceste patru aspecte în cazul în care acestea ar apărea, el ar fi privat de posibilitatea ca respectivele aspecte ale dreptului Uniunii să îi fie soluționate în mod definitiv de către Curte.
58. În schimb, ministrul irlandez, guvernul Regatului Unit și Comisia nu văd niciun obstacol în calea executării MEA. Nici guvernul român nu consideră că există un astfel de obstacol.
– Brexit înseamnă Brexit(47)
59. Odată ce un stat membru se retrage din Uniune și în lipsa oricăror reglementări în domeniu, decizia‑cadru încetează să se aplice acestui stat membru(48). Consecința firească este aceea că statul nici nu este obligat să respecte obligațiile care decurg din această decizie, nici nu poate beneficia de drepturile consacrate în cuprinsul acesteia. O altă consecință firească este aceea că particularii nu mai pot invoca drepturile conferite acestora prin decizia‑cadru în raport cu statul membru căruia nu i se mai aplică decizia‑cadru(49).
60. Acesta reprezintă un fenomen general inerent retragerii unui stat membru dintr‑o organizație, o convenție sau orice altă formă de cooperare. Alături de calitatea de membru al unei organizații iau naștere și încetează drepturile și obligațiile asociate acestei calități. Întrucât calitatea de membru al Uniunii este, în principiu, concepută pe durată nelimitată(50), durata drepturilor (și a obligațiilor) care decurg din dreptul Uniunii este, în principiu, aceeași cu cea a calității de membru al Uniunii. Astfel, de exemplu, persoanele fizice și juridice nu mai pot invoca libertățile fundamentale ale pieței interne împotriva fostelor state membre în cauză. Acestea nu mai pot face comerț, nu mai pot munci și nici nu mai pot călători ca înainte. Astfel, se poate susține că tocmai aceasta este miza deciziei unui stat membru de a părăsi o organizație precum Uniunea Europeană: faptul de a nu mai fi obligat să respecte anumite obligații. Reversul medaliei este, inevitabil și poate iremediabil, faptul că drepturile sunt pierdute.
61. Decizia‑cadru nu constituie o excepție de la acest fenomen general(51).
– Lipsa subminării încrederii reciproce
62. În schimb, atât timp cât un stat este încă membru al Uniunii Europene, acestuia i se aplică dreptul Uniunii. În ceea ce privește litigiul principal, nu vedem niciun motiv pentru care dispozițiile deciziei‑cadru și în special cele privind obligația de predare nu ar trebui să se aplice.
63. De la bun început, am dori să subliniem aici că argumentele prezentate de R O nu sunt susținute de dovezi concrete. Nu se poate stabili dacă îngrijorările sunt reale sau ipotetice. Acest lucru este recunoscut chiar de către instanța de trimitere.
64. Raporturile juridice dintre UK și Irlanda în ceea ce privește predarea continuă să fie reglementate de decizia‑cadru care, după cum s‑a precizat suficient de clar mai sus și după cum a afirmat în mod repetat Curtea, se bazează pe încredere reciprocă(52). Lucrurile s‑ar prezenta diferit numai dacă această încredere reciprocă ar fi subminată.
65. Nu există indicii concrete care să ateste că situația politică care precedă, care dă naștere sau care urmează notificării retragerii este de natură să nu respecte conținutul material al deciziei‑cadru și drepturile fundamentale consacrate de cartă(53). După cum susține în mod întemeiat ministrul irlandez, UK a decis să se retragă din Uniune, nu să renunțe la statul de drept sau la protecția drepturilor fundamentale. Nu există, așadar, niciun temei pentru a pune sub semnul întrebării angajamentul continuu al Regatului Unit în materie de drepturi fundamentale(54).
66. În plus, în cazul în care un stat a încetat să mai fie membru al Uniunii și nu mai este obligat să respecte condițiile deciziei‑cadru, acest lucru nu înseamnă că nu i se aplică alte norme. Dispozițiile Legii din 2003 privind extrădarea(55) vor continua să se aplice ca (simplă) reglementare internă(56). Pe lângă aceasta, Regatul Unit este, de exemplu, parte la Convenția din 1957 a Consiliului Europei privind extrădarea(57) și, mai mult, este obligat să respecte dispozițiile CEDO. Convenția privind extrădarea cuprinde o normă de specialitate(58), precum și o dispoziție care interzice, în principiu, o nouă extrădare către un stat terț(59).
67. În acest context, nu trebuie uitat că, în mod empiric, dispozițiile deciziei‑cadru referitoare la situația ulterioară predării au făcut rareori obiectul unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională(60).
68. În plus, trebuie subliniat că, și în cazul extrădării către un stat din afara Uniunii(61), Curtea aplică aceleași principii cu cele aplicate în Hotărârea Aranyosi și Căldăraru(62) atunci când interpretează dispozițiile tratatului privind cetățenia și nediscriminarea, precum și dispozițiile cartei(63).
69. În speță, aplicarea unui criteriu mai strict ar însemna inevitabil că R O ar beneficia de o protecție mai mare decât ar beneficia în cazul în care ar fi extrădat către un stat din afara Uniunii. Acest lucru nu ar fi coerent.
70. Prin urmare, criteriul pe care îl propunem spre aplicare este următorul: în momentul executării MEA, autoritățile judiciare ale statului membru de executare se pot aștepta ca statul membru emitent să respecte, în raport cu persoana care a fost efectiv predată, conținutul material al deciziei‑cadru, inclusiv în ceea ce privește situațiile ulterioare predării, după ce statul membru emitent s‑a retras din Uniune. O astfel de prezumție este permisă dacă alte instrumente internaționale vor continua să se aplice statului membru care s‑a retras din Uniune. Numai în cazul în care există dovezi concrete care demonstrează contrariul, autoritățile judiciare ale unui stat membru pot decide să nu execute mandatul de arestare.
71. Revine autorităților judiciare ale statului membru de executare obligația de a efectua evaluarea menționată mai sus. În ceea ce privește litigiul principal, din informațiile clare prezentate de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară nu pare să existe niciun motiv de neexecutare a MEA în cauză.
Cu privire la competența Curții
72. În sfârșit, trebuie să examinăm implicațiile lipsei de competență a Curții atunci când este vorba despre interpretarea dispozițiilor deciziei‑cadru.
73. Această problemă este relativ simplă, întrucât este cel mai bine analizată prin îndreptarea atenției nu spre viitor(64), ci spre trecut.
74. Decizia‑cadru a fost adoptată la 13 iunie 2002, în temeiul dispozițiilor juridice relevante ale Tratatului UE(65), astfel cum acesta a fost modificat ultima dată prin Tratatul de la Amsterdam(66), și anume în cadrul a ceea ce obișnuia să fie cunoscut sub numele de „al treilea pilon”. Procedurile din cadrul acestui pilon au avut în mod predominant un caracter interguvernamental. Astfel, spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, rolul Comisiei era în mare măsură redus, votul unanim prevala în Consiliu, iar competența Curții era redusă și, mai mult decât atât, în temeiul articolului 35 TUE aplicabil la acel moment, în raport cu fiecare stat membru, cu condiția efectuării unei declarații privind acceptarea acestei competențe(67). Nici UK, nici în mod incident Irlanda nu au făcut o astfel de declarație(68).
75. Prin urmare, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această cauză nu ar fi putut, așadar, să ajungă la Curte(69). De asemenea, o instanță din Regatul Unit nu ar fi putut să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară. Și totuși, chiar și în acest trecut nu prea îndepărtat, Uniunea a fost ferm ancorată în statul de drept, inclusiv în accesul la justiție.
76. Numai odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona(70) sau, pentru a fi mai precis, la cinci ani după această intrare în vigoare(71), adică a dreptului primar astfel cum acesta este în prezent în vigoare, Curtea a obținut deplină competență în ceea ce privește interpretarea deciziei‑cadru. După cum bine se știe, acest tratat a eliminat structura bazată pe cei trei piloni și a constituționalizat(72) – în sensul că în prezent se aplică principii fundamentale, supranaționale în acest domeniu, precum procedura legislativă ordinară(73) și deplina competență a Curții(74) – spațiul de libertate, securitate și justiție.
77. În concluzie, nu considerăm că problema lipsei de competență a Curții, după 29 martie 2019, constituie un obstacol în calea predării lui R O în UK.
Observații finale
78. Din aprecierea de mai sus rezultă că executarea unui MEA provenit din UK în baza deciziei‑cadru trebuie să se desfășoare la fel cum s‑ar fi desfășurat dacă UK nu ar fi notificat Consiliului European, în temeiul articolului 50 TUE, intenția sa de a se retrage din Uniune. Prezentul litigiu nu se referă, așadar, la eventuala complexitate a unei perioade de tranziție sau de punere în aplicare, pentru simplul motiv că nu există (încă) o astfel de perioadă în dreptul în vigoare. Prin urmare, experiența bogată a Uniunii în ceea ce privește perioadele de tranziție, care, în multe aspecte(75), nu reprezintă nimic nou pentru dreptul Uniunii(76), nu poate fi folosită în acest moment(77).
79. Din punctul de vedere al dreptului Uniunii, Brexit‑ul reprezintă o terra incognita(78). Nu se cunosc multe lucruri în legătură cu acordurile care trebuie încheiate între Uniune și Regatul Unit după data de 29 martie 2019 nici în general, nici în ceea ce privește sistemul de MEA în special(79). Ceea ce este însă sigur este că, la un moment dat, după retragerea din Uniune, fluxul schimbărilor va dispărea. Dreptul Uniunii își va urma în continuare cursul și se va vărsa în estuare(80).
80. În ceea ce privește însă litigiul principal, nimic nu s‑a schimbat.
81. Trebuie adăugat că nici Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), în cuprinsul unei hotărâri pronunțate la 2 mai 2018, nu a văzut niciun motiv care să justifice suspendarea procedurii în așteptarea unui răspuns din partea Curții, în cadrul unei (alte) cereri de decizie preliminară referitoare la consecințele Brexit‑ului asupra deciziei‑cadru(81).
82. Prin urmare, nu vedem niciun motiv pentru care instanța de trimitere ar trebui să își modifice în vreun fel aprecierea juridică, pentru simplul motiv al efectuării notificării de retragere a UK la 29 martie 2017.
Concluzie
83. În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de High Court (Irlanda) după cum urmează:
„În situația în care un stat membru, în primul rând, a notificat Consiliului European, în temeiul articolului 50 alineatul (2) TUE, intenția sa de a se retrage din Uniunea Europeană și, în al doilea rând, a emis un mandat european de arestare (MEA), în conformitate cu dispozițiile relevante din Decizia‑cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, în vederea predării de către un alt stat membru a unei persoane solicitate, aprecierea juridică care trebuie efectuată de autoritățile judiciare ale acelui alt stat membru atunci când execută MEA nu este afectată de respectiva notificare a retragerii.”