Language of document : ECLI:EU:C:2019:86

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 31 ianuarie 2019(1)

Cauza C25/18

Brian Andrew Kerr

împotriva

Pavlo Postnov,

Natalia Postnova

[cerere de decizie preliminară formulată de Okrazhen sad – Blagoevgrad (Tribunalul Regional Blagoevgrad, Bulgaria)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Articolul 24 punctul 1 primul paragraf – Competența exclusivă în materie de drepturi reale imobiliare – Articolul 24 punctul 2 – Competența exclusivă în materia valabilității deciziilor organelor societăților sau ale persoanelor juridice – Articolul 7 punctul 1 litera (a) – Competența specială în materie contractuală – Acțiune privind plata unei contribuții pentru întreținerea unui imobil pe baza unei hotărâri a unei asociații de proprietari fără personalitate juridică proprie – Dreptul aplicabil – Aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 593/2008”






I.      Introducere

1.        Care este, potrivit Regulamentului Bruxelles I A(2), instanța națională cu competență internațională atunci când o asociație de proprietari urmărește să obțină plata contribuțiilor destinate întreținerii unui imobil prin introducerea unei acțiuni, dar proprietarii care nu și‑au îndeplinit obligațiile au domiciliul într‑un alt stat membru? Această întrebare se ridică în speță în contextul unei obligații de plată întemeiate pe hotărârile unei asociații de proprietari care, potrivit dreptului național, nu are personalitate juridică proprie.

2.        În acest context, instanța de trimitere se întreabă dacă, în locul instanței cu competență generală de la domiciliul pârâtului, poate fi reținută competența specială a instanței de la locul de executare a obligației în cauză, în măsura în care cererile de plată respective se încadrează „în materia contractuală” în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I A. De asemenea, instanța de trimitere urmărește să afle dacă Regulamentul Roma I(3) este aplicabil hotărârilor unei asociații de proprietari precum cea în discuție în cauză și care este reglementarea potrivit căreia trebuie să fie apreciate pe fond drepturile care decurg din aceste hotărâri.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Regulamentul Bruxelles I A

3.        Considerentele (15) și (16) ale Regulamentului Bruxelles I A au următorul cuprins rezumativ:

„(15)      Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.

(16)      În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. […]”

4.        Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I A prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

5.        Articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

1.      (a)      în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

(b)      în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

–        în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

–        în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

(c)      în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);”

6.        Articolul 24 din Regulamentul Bruxelles I A prevede, printre altele, următoarele competențe exclusive:

„Următoarele instanțe dintr‑un stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților:

1.      în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

[…]

2.      în ceea ce privește valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice ori a asociațiilor de persoane fizice sau juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanțele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanța aplică normele sale de drept internațional privat;

[…]”

7.        Potrivit articolului 27 din Regulamentul Bruxelles I A, „[d]acă o instanță dintr‑un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu în cazul căruia instanțele dintr‑un alt stat membru au competență exclusivă în temeiul articolului 24, instanța sesizată se declară, din oficiu, necompetentă”. În temeiul articolului 28 alineatul (1) din același regulament, instanța se declară, de asemenea, din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament, în măsura în care pârâtul domiciliat într‑un alt stat membru nu se înfățișează voluntar în fața acesteia.

2.      Regulamentul Roma I

8.        Potrivit considerentului (7) al Regulamentului Roma I, „[d]omeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament […] ar trebui să fie concordante cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială («Bruxelles I») […]” În consecință, în considerentul (17) al Regulamentului Roma I se arată că „noțiunile de «prestare de servicii» și de «vânzare de bunuri» ar trebui interpretate în același fel ca și în cazul aplicării articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 în măsura în care prestarea serviciilor și vânzarea bunurilor sunt acoperite de regulamentul respectiv”.

9.        În temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul Roma I, sunt excluse din domeniul de aplicare „aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, și răspunderea personală a asociaților și membrilor acestora pentru obligațiile societății sau ale organismului”.

B.      Dreptul național

10.      Raporturile juridice născute în legătură cu imobilele de locuințe sunt reglementate în Bulgaria de Zakon za sobstvenostta (Legea proprietății). Articolul 38 din aceasta precizează care părți din imobile pot fi deținute în proprietatea comună.

11.      Zakon za upravlenie na etazhnata sobstvenost (Legea privind administrarea imobilelor de locuințe, ZUES) stabilește drepturile și obligațiile proprietarilor, ale utilizatorilor și ale ocupanților în cadrul administrării proprietății comune. Ca organe de administrare, articolul 10 al acestei legi prevede adunarea generală și consiliul de administrație (administratorul). Potrivit articolului 11 alineatul (1) punctul 5 din ZUES, adunarea generală stabilește cuantumul contribuțiilor la cheltuielile pentru administrarea și întreținerea părților comune ale clădirii. Conform articolului 38 alineatul (2) din ZUES, aceste hotărâri ale adunării generale sunt executorii potrivit codului bulgar de procedură civilă, existând posibilitatea unei căi de atac prin anularea respectivei hotărâri în temeiul articolului 40 din ZUES. Articolul 6 alineatul (1) punctul 8 din ZUES precizează că deciziile organelor de administrare ale asociației de proprietari sunt obligatorii pentru proprietari. De asemenea, potrivit punctului 9 al acestei prevederi, aceștia sunt obligați, în raport cu cotele de proprietate ideale pe care le dețin, să participe la costurile pentru renovare și la constituirea rezervelor corespunzătoare, precum și, potrivit punctului 10, la cheltuielile pentru administrarea și întreținerea părților comune ale imobilului.

III. Situația de fapt și procedura principală

12.      Domnul Kerr, reclamantul din procedura în fața primei instanțe și în prezent apelant în procedura din fața instanței de trimitere, este administratorul unei asociații de proprietari a unui imobil situat în orașul Bansko (Bulgaria). Acesta a declanșat o procedură în fața Rayonen sad Razlog (Tribunalul de Raion Razlog) împotriva a doi proprietari de locuințe, domnul Postnov și doamna Postnova, solicitând obligarea acestora la plata unor contribuții pe care le datorau, în totalitate sau în parte, pentru întreținerea părților comune ale clădirii, pe baza unor hotărâri ale adunării generale a asociației de proprietari dintre anii 2013-2017. Potrivit afirmațiilor apelantului din litigiul principal, cererea introductivă cuprinde și o cerere de măsuri conservatorii.

13.      Nu reiese din precizările instanței de trimitere dacă pârâții sau alți coproprietari au solicitat anularea respectivelor hotărâri în temeiul articolului 40 din ZUES.

14.      Adresa pârâților utilizată de prima instanță se află în Republica Irlanda.

15.      După înlăturarea neregularităților din cererea introductivă la solicitarea Rayonen sad Razlog (Tribunalul de Raion Razlog), sesizat cu litigiul în primă instanță, această instanță a declarat că nu are competența de soluționare a acțiunii. Apelul administratorului se îndreaptă acum împotriva acestei decizii a primei instanțe.

IV.    Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții

16.      Prin ordonanța din 19 decembrie 2017, primită la 16 ianuarie 2018, Okrazhen sad Blagoevgrad (Tribunalul Regional Blagoevgrad, Bulgaria) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare, în conformitate cu articolul 267 TFUE:

„1)      Hotărârile unei entități juridice fără personalitate juridică – instituită prin lege pentru exercitarea anumitor drepturi – adoptate cu votul majorității membrilor, dar obligatorii pentru toți membrii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la vot, constituie temeiul unei «obligații în materie contractuală» pentru stabilirea competenței internaționale potrivit articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012?

2)      În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: trebuie aplicate unor astfel de hotărâri normele privind stabilirea legii aplicabile unor raporturi contractuale prevăzute de Regulamentul nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)?

3)      În cazul unui răspuns negativ la primele două întrebări: trebuie aplicate unor astfel de hotărâri dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și care dintre temeiurile creanțelor necontractuale menționate în regulament prezintă relevanță în speță?

4)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima sau la a doua întrebare: hotărârile entităților fără personalitate juridică privind cheltuielile pentru întreținerea clădirii trebuie considerate un «contract de prestări servicii» în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) sau «contracte privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil», în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (c) din acest regulament?”

17.      În cadrul procedurii preliminare din fața Curții, au depus observații scrise Republica Letonia și Comisia Europeană.

V.      Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

18.      Potrivit precizărilor instanței de trimitere, litigiul principal a fost declanșat prin apelul formulat de reclamantul din procedura în fața primei instanțe împotriva unei ordonanțe pronunțate de Rayonen sad Razlog (Tribunalul de Raion Razlog) prin care acesta și‑a declinat competența de soluționare a acțiunii introduse.

19.      Din decizia de trimitere nu reiese în mod explicit dacă actul de sesizare a fost transmis pârâților din primă instanță în conformitate cu legislația aplicabilă – în speță, în aplicarea dispozițiilor Regulamentului privind notificarea sau comunicarea actelor(4).

20.      În aceste condiții, la prima vedere, se poate ridica întrebarea referitoare la pertinența prezentei cereri de decizie preliminară. Astfel, dacă actul de sesizare nu ar fi fost notificat sau comunicat pârâților din primă instanță, instanța națională sesizată în primă instanță nu și‑ar fi putut verifica, în aceste condiții, competența internațională. În acest caz, instanța sesizată cu apelul trebuia să admită calea de atac a administratorului chiar și numai pentru acest motiv, fără să fie necesar răspunsul la întrebările preliminare.

21.      Chiar dacă admisibilitatea unei cereri de decizie preliminară nu depinde, în principiu, de natura contradictorie a procedurii principale – în speță, procedura căii de atac(5) –, în acest context trebuie subliniat totuși că transmiterea corespunzătoare a actului de sesizare prezintă o importanță considerabilă, atât la verificarea competenței naționale de către o instanță națională(6), în conformitate cu dispozițiile Regulamentului Bruxelles I A, cât și la recunoașterea unei hotărâri ulterioare pe fond(7). Ca un corolar al dreptului pârâtului de a fi ascultat(8)și al protejării drepturilor sale la apărare(9), necesitatea transmiterii capătă o importanță deosebită.

22.      În speță, simplul fapt că din decizia de trimitere nu reiese în mod explicit că actul de sesizare a fost transmis pârâților și, eventual, modul în care a fost transmis nu poate totuși suscita nicio îndoială asupra pertinenței cererii de decizie preliminară.

23.      Potrivit unei jurisprudențe constante, în ceea ce privește cererile de decizie preliminară referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, se aplică o prezumție de pertinență(10). La aceasta se adaugă faptul că Curtea constată lipsa de pertinență a întrebărilor care îi sunt adresate numai în cazuri cu totul excepționale, și anume atunci când acest lucru este evident(11). Nu este cazul în speță.

24.      În plus, instanța de trimitere arată că, în apel, reclamantul susține că, până la data ordonanței atacate, pârâții nu ar fi formulat obiecțiuni cu privire la competența instanței. Mai mult, instanța de trimitere subliniază că constatările sale „de fapt și de drept” se bazează pe „examinarea argumentelor prezentate de părți și pe luarea în considerare a hotărârii a cărei anulare se solicită în speță”. Acest lucru indică faptul că, în realitate, a avut loc o transmitere a actului de sesizare.

25.      Cu toate acestea, ține de instanța națională să se asigure de notificarea sau de comunicarea corespunzătoare a actului de sesizare înaintea pronunțării unei hotărâri și, dacă este cazul, după primirea răspunsului Curții la întrebările în interpretare adresate.

26.      Din considerațiile de mai sus rezultă că incertitudinile de fapt legate de momentul și de modul transmiterii actului de sesizare – atât în primă instanță, cât și în procedura de apel aflată pe rol – nu pot lăsa loc niciunei îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

VI.    Apreciere pe fond a întrebărilor preliminare

27.      Instanța de trimitere a adresat Curții patru întrebări preliminare. Prima întrebare preliminară se referă la competența specială în materie contractuală prevăzută la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A. În cazul în care, în speță, nu s‑ar aplica această competență, s‑a adresat o a doua întrebare privind aplicabilitatea Regulamentului Roma I. În cazul în care Regulamentul Roma I nu este aplicabil unei astfel de situații, a treia întrebare vizează clarificarea aplicabilității Regulamentului Roma II(12). În sfârșit, în cea de a patra întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, din punctul de vedere al normelor de conflict, hotărârile în cauză trebuie considerate un „contract de prestări servicii” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Roma I sau „contracte privind un drept real imobiliar” [litera (c)] sau „privind dreptul de locațiune asupra unui imobil” [litera (d)] în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma I.

28.      În consecință, trebuie să se analizeze mai întâi interpretarea Regulamentului Bruxelles I A. În acest mod, se va stabili dacă întrebările legate de normele de conflict, care reprezintă obiectul celei de a doua-celei de a patra întrebări preliminare, nu necesită o verificare cu ajutorul unor instrumente suplimentare.

A.      Cu privire la interpretarea Regulamentului Bruxelles I A

29.      Prima întrebare preliminară privind interpretarea articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I A se referă la „[h]otărârile unei entități juridice fără personalitate juridică – instituite prin lege pentru exercitarea anumitor drepturi – adoptate cu votul majorității membrilor, dar obligatorii pentru toți membrii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la vot”. Totuși, potrivit considerațiilor instanței de trimitere privind situația de fapt, obiectul litigiului principal nu este reprezentat, de exemplu, de hotărârile respective ale asociației de proprietari, ci de drepturile la plată întemeiate pe acestea.

30.      Articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I A(13) prevede o competență specială a instanței de la locul de executare a obligației respective „în materie contractuală”(14). Cu toate acestea, din punct de vedere sistematic, trebuie subliniat mai întâi că este exclusă utilizarea acestei competențe speciale în prezența unei competențe exclusive potrivit articolului 24(15).

31.      Aceste competențe exclusive includ, pe de o parte, competența prevăzută la articolul 24 punctul 1 a instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul, în materie de drepturi reale imobiliare(16). Pe de altă parte, este inclusă și competența prevăzută la articolul 24 punctul 2 a instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia își are sediul o societate sau o persoană juridică, pentru anumite proceduri în materia dreptului societăților(17).

32.      În acest context, un răspuns util la prima întrebare preliminară necesită o examinare prealabilă a competențelor exclusive prevăzute la articolul 24 punctele 1 și 2 din Regulamentul Bruxelles I A. Numai în cazul în care nu ar exista o competență exclusivă în conformitate cu aceste dispoziții, ar fi necesară o interpretare a articolului 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A.

1.      Cu privire la competențele exclusive prevăzute la articolul 24 din Regulamentul Bruxelles I A

a)      Cu privire la competența exclusivă privind bunurile imobile (articolul 24 punctul 1)

33.      În primul rând, se ridică întrebarea dacă procedurile privind drepturile la plată care rezultă din hotărâri ale unei asociații de proprietari fără personalitate juridică proprie în legătură cu administrarea imobilului în cauză trebuie considerate proceduri „în materie de drepturi reale imobiliare” sau „de închiriere a unor imobile”.

34.      Mai precis, a patra întrebare indică în mod clar că instanța de trimitere are îndoieli dacă procedura pendinte în cauza principală trebuie considerată procedură „în materie de drepturi reale imobiliare” sau „de închiriere a unor imobile”, deși aceste îndoieli sunt exprimate cu privire la aplicarea Regulamentului Roma I și la eventuala importanță a acestuia cu referire la prevederile de drept material care trebuie aplicate în privința stabilirii locului de executare.

35.      Considerentul (7) al Regulamentului Roma I precizează cu claritate că dispozițiile acestui regulament trebuie să fie concordante, printre altele, cu Regulamentul Bruxelles I(18). În plus, instanța de trimitere consideră în mod corect că așa‑numita cerință de concordanță este aplicabilă și relației dintre Regulamentul Bruxelles I A și Regulamentul Roma I(19).

36.      În acest context, trebuie să se considere că îndoielile privind interpretarea exprimate de instanța de trimitere cu privire la întrebarea dacă în speță este vorba despre drepturi reale imobiliare se referă în acest sens la articolul 24 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A.

37.      Astfel cum s‑a precizat deja, obiectul litigiului principal este reprezentat de plata contribuțiilor pe care se pretinde că le datorează doi coproprietari pentru administrarea și pentru întreținerea imobilului în cauză. În acest caz, este vorba despre obligații – pentru a păstra termenii folosiți de instanța de trimitere – care iau naștere din dreptul de proprietate asupra părților comune, ca drepturi reale imobiliare.

38.      Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea „drept real” imobiliar trebuie interpretată în sensul articolului 24 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A(20) într‑un mod autonom și strict, pentru ca dreptul în cauză să fie opozabil tuturor (erga omnes)(21). În plus, jurisprudența impune ca obiectul procedurii să îl reprezinte existența sau întinderea acestui drept(22).

39.      Cu toate acestea, acțiunea administratorului din litigiul principal se întemeiază pe drepturile de creanță ale asociației de proprietari privind plata unor contribuții pentru întreținerea părților comune ale imobilului. În primul rând, acest lucru nu aduce atingere drepturilor reale ale coproprietarilor reclamați asupra proprietății comune – sub forma cotelor de coproprietate ideale –, astfel încât, în aplicarea jurisprudenței citate, trebuie respinsă o competență exclusivă în temeiul articolului 24 punctul 1.

40.      O apreciere diferită în speță ar putea rezulta din faptul că, potrivit afirmațiilor apelantului din litigiul principal, cererea introductivă cuprindea și o cerere de măsuri conservatorii(23) care nu ar fi fost soluționată în primă instanță. O astfel de cerere ar putea influența însă drepturile reale ale pârâților rezultate din cotele de coproprietate, de exemplu, prin limitarea drepturilor de dispoziție ale acestora(24). O competență internațională decurgând din articolul 24 punctul 1 primul paragraf primul aspect din Regulamentul Bruxelles I A ar fi astfel întemeiată. Prin urmare, instanței de trimitere îi revine sarcina de a identifica efectele pe care cererea de măsuri conservatorii le‑ar putea avea în cauza principală asupra drepturilor reale rezultate din cotele de coproprietate ale pârâților(25).

41.      Numai din motive de exhaustivitate, trebuie remarcat că administrarea unei asociații de proprietari nu poate echivala cu utilizarea unui imobil, astfel că trebuie exclus că „[închirierea] unor imobile” reprezintă obiectul litigiului principal.

b)      Cu privire la competența exclusivă privind societățile și persoanele juridice (articolul 24 punctul 2)

42.      Articolul 24 punctul 2 din Regulamentul Bruxelles I A conferă competență exclusivă instanțelor dintr‑un stat membru pe teritoriul căruia își are sediul o societate sau o persoană juridică(26), printre altele, pentru proceduri care au ca obiect valabilitatea deciziilor organelor acestora (al patrulea aspect).

43.      Din distincția dintre societăți și persoane juridice se poate deduce mai întâi că „entitățile fără personalitate juridică”, și anume asociații de persoane fără personalitate juridică proprie, precum asociația de proprietari în temeiul dreptului bulgar din cauza principală, sunt incluse, în principiu, în articolul 24 punctul 2, fără să fie necesară examinarea în detaliu în speță a noțiunii de societate.

44.      Cu toate acestea, trebuie remarcat că articolul 24 punctul 2 al patrulea aspect din Regulamentul Bruxelles I A include numai procedurile care au ca obiect validitatea unei decizii(27). Trebuie să se facă distincția față de procedurile care au ca obiect punerea în aplicare a acestor decizii precum prezenta acțiune, care privește plata contribuțiilor pe baza unei hotărâri corespunzătoare.

45.      Prin urmare, trebuie reținut că, în cazul procedurii de tipul celei în speță, nu poate fi admisă o competență exclusivă în temeiul articolului 24 punctul 2 al patrulea aspect din Regulamentul Bruxelles I A.

c)      Concluzie intermediară

46.      În cazul în care, în considerarea obiectului litigiului principal, nu este justificată o competență exclusivă în temeiul articolului 24 punctul 1 primul paragraf primul aspect din Regulamentul Bruxelles I A(28), trebuie examinată în continuare interpretarea articolului 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A.

2.      Cu privire la competența specială prevăzută la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A

47.      În esență, prima întrebare preliminară cu privire la interpretarea articolului 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A urmărește să clarifice dacă drepturile la plată în cauză trebuie considerate drepturi în materie contractuală în sensul acestei prevederi.

48.      Întrucât Regulamentul Bruxelles I A a înlocuit Regulamentul Bruxelles I, potrivit unei jurisprudenței constante(29), Curtea consideră că interpretarea dispozițiilor celui din urmă regulament dată de Curte este aplicabilă și Regulamentului Bruxelles I A, în măsura în care dispozițiile celor două acte juridice ale Uniunii pot fi considerate ca fiind echivalente. În măsura în care articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A corespunde dispozițiilor anterioare ale articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, precum și ale articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles(30), interpretarea acestor dispoziții anterioare de către Curte își păstrează relevanța și pentru articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A(31).

49.      În ceea ce privește articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I, Curtea a statuat că încheierea unui contract nu reprezintă o condiție de aplicare a acestuia(32). Totuși, identificarea unei obligații este indispensabilă în vederea aplicării sale, întrucât competența judiciară în temeiul acestei prevederi este stabilită în funcție de locul în care obligația care formează obiectul acțiunii a fost sau urmează a fi executată. Expresia „în materie contractuală” în sensul prezentei dispoziții nu poate fi înțeleasă astfel încât să includă o situație în care lipsește o obligație liber consimțită de către o parte față de altă parte(33).

50.      Pe baza acestor elemente, Curtea a concluzionat că aplicarea normei de competență specială în materie contractuală presupune stabilirea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană față de altă persoană, pe care se întemeiază acțiunea reclamantului(34).

51.      Astfel, Curtea a luat în considerare caracterul voluntar necesar și în cazurile în care obligația în litigiu își are temeiul juridic în actele constitutive ale asociațiilor, respectiv în hotărârile organelor asociațiilor(35), în exercitarea activității de administrare în conformitate cu dreptul societăților(36), în norme juridice(37) din Regulamentul privind drepturile pasagerilor(38) sau într‑o declarație unilaterală(39). Aceste cazuri dovedesc că nu există o interpretare strictă a Curții cu privire la condiția de aplicare legată de „materia contractuală”(40), cu toate că în jurisprudență se poate constata adesea că se face o trimitere formală la raportul regulă‑excepție dintre competența generală prevăzută la articolul 4 din Regulamentul Bruxelles I A și competențele speciale(41).

52.      Pentru acest motiv, pentru a răspunde la prima întrebare preliminară, este determinant dacă în cauza principală are loc identificarea „unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană față de altă persoană”. În acest context, este necesar să se examineze în ce măsură considerațiile Curții care stau la baza cauzei Peters Bauunternehmung(42) ar putea fi aplicabile în speță. Cauza respectivă se referea la calificarea unei obligații de plată întemeiată pe aderarea liber consimțită la o asociație de întreprinderi. În această privință, Curtea a stabilit că „aderarea la o asociație creează între asociați legături strânse de același tip cu cele care se stabilesc între părțile la un contract”(43), astfel încât este legitim ca obligațiile în cauză să fie considerate obligații contractuale, pentru aplicarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles(44). În acest context, nu este relevant „dacă această obligație decurge direct din aderare sau rezultă din această aderare și în același timp dintr‑o hotărâre a unui organ al asociației”(45).

53.      În cauza principală, trebuie reținut mai întâi că modalitățile de adoptare a hotărârii pe care se întemeiază creanța(46) sau împrejurarea că anularea hotărârii în cauză nu a fost solicitată de coproprietarii care nu și‑au îndeplinit obligațiile nu prezintă relevanță pentru aprecierea caracterului voluntar al obligației coproprietarilor decurgând din această hotărâre.

54.      În ceea ce privește aderarea la asociația de proprietari, trebuie subliniat că, pe de o parte, aceasta este prevăzută de lege, întrucât dreptul bulgar relevant în speță prevede administrarea obligatorie a proprietății comune de către o asociație de proprietari. Pe de altă parte, aspectele specifice ale administrării sunt reglementate, dacă este cazul, la nivel contractual și intrarea în coproprietate are loc prin dobândirea voluntară a unei locuințe împreună cu cotele de coproprietate asupra părților comune ale imobilului. În consecință, aceste aspecte justifică considerarea obligației în cauză a coproprietarilor față de asociația de proprietari drept o obligație juridică asumată în mod voluntar(47).

55.      Această concluzie se află în concordanță și cu obiectivele urmărite de Regulamentul Bruxelles I A. Potrivit considerentelor (15) și (16) ale acestuia, „[n]ormele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate” și, „[î]n afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției”. Încă din Hotărârea Peters Bauunternehmung(48), Curtea a subliniat în această privință că, „întrucât, potrivit sistemelor naționale de drept, în majoritatea cazurilor, locul sediului asociației este și locul de executare a obligațiilor care rezultă din actul de aderare, […] aplicarea [competenței în materie contractuală] […] prezintă avantaje practice: de regulă, instanța de la locul sediului asociației este în măsură să înțeleagă cel mai bine actele constitutive, dispozițiile și hotărârile asociației, precum și circumstanțele care au dus la nașterea litigiului”.

56.      Aceste considerații se pot aplica în situația de față. În observațiile scrise ale guvernului leton, se subliniază în mod întemeiat că competența instanței de la locul adoptării hotărârilor(49), pentru acțiuni care decurg din administrarea imobilelor, în măsura în care această instanță corespunde locului de executare a obligației în cauză(50), se află în concordanță cu obiectivele competențelor speciale prevăzute la articolul 7 punctul 1, astfel cum sunt prezentate în considerentul (16) al Regulamentului Bruxelles I A.

57.      În acest mod, se evită în special ca cererile de plată împotriva unor coproprietari care au eventual domiciliul în state diferite și chestiunile privind valabilitatea hotărârilor pe care se întemeiază acestea să fie dezbătute de instanțe diferite.

58.      Pe baza considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că, fără a aduce atingere unei eventuale competențe exclusive în temeiul articolului 24 punctul 1 primul paragraf primul aspect coroborat cu articolul 8 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I A, cererile întemeiate pe hotărâri adoptate cu votul majorității membrilor unei asociații de proprietari fără personalitate juridică proprie, dar obligatorii pentru toți membrii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la vot, trebuie considerate că se încadrează în materia contractuală în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I A.

B.      Concluzii cu privire la celelalte întrebări preliminare

1.      Cu privire la a doua întrebare preliminară

59.      A doua întrebare preliminară privind aplicabilitatea Regulamentului Roma I a fost adresată pentru cazul în care răspunsul la prima întrebare ar fi negativ. Întrucât propunem Curții să răspundă afirmativ la prima întrebare, ar fi inutil să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară.

60.      În orice caz, trebuie avut în vedere că aplicabilitatea Regulamentului Roma I nu rezultă din simplul fapt că o cerere intră în competența specială în materie contractuală prevăzută la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A(51). Astfel, trebuie luate în considerare excepțiile privind domeniul de aplicare material al Regulamentului Roma I. Potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (f), Regulamentul Roma I nu este aplicabil în ceea ce privește „aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice[…]”. Din această excepție rezultă că cererile de plată ale unei entități juridice față de membrii săi nu trebuie apreciate ca în raport cu normele de conflict din Regulamentul Roma I, chiar dacă astfel de drepturi trebuie considerate ca fiind „în materie contractuală” în sensul articolului 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A, care nu conține nicio excepție corespunzătoare(52).

2.      Cu privire la a treia întrebare preliminară

61.      Cea de a treia întrebare preliminară privind aplicabilitatea Regulamentului Roma II este adresată, de asemenea, numai pentru cazul unui răspuns negativ atât la prima, cât și la a doua întrebare preliminară. Prin urmare, un răspuns ar fi inutil, având în vedere răspunsul propus la prima întrebare preliminară.

3.      Cu privire la a patra întrebare preliminară

62.      În schimb, cea de a patra întrebare privind interpretarea articolului 4 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul Roma I este adresată în cazul unui răspuns pozitiv la prima și la cea de a doua întrebare, dacă, așadar, din aplicabilitatea competenței speciale a instanței de la locul de executare a unei obligații contractuale ar rezulta aplicabilitatea normelor privind conflictul de legi.

63.      Cu toate acestea, din considerațiile noastre de mai sus privind aplicabilitatea Regulamentului Roma I(53) reiese că, în principiu, potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (f), acest regulament nu este aplicabil raportului juridic în discuție în litigiul principal.

64.      Astfel, după cum s‑a arătat mai sus(54), se poate observa că, prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle în ce măsură calificarea raportului juridic pe care se întemeiază cererea de plată din litigiul principal influențează normele juridice care trebuie aplicate cu privire la stabilirea locului de executare a prestației în cauză.

65.      Întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, este de competența Curții să ofere instanței de trimitere un răspuns pertinent privind soluționarea litigiului cu care a fost sesizată, dacă este necesar, Curtea trebuie să reformuleze întrebările preliminare adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de dreptul Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale(55).

66.      În acest context, îndoielile privind interpretarea exprimate de instanța de trimitere în cea de a patra întrebare preliminară legate de calificarea raportului juridic care stă la baza cererii de plată ca fiind un „contract de prestări servicii”(56) sau „contracte privind un drept real imobiliar”(57) sau privind „dreptul de locațiune asupra unui imobil”(58), trebuie înțelese și ca o prelungire a îndoielilor privind interpretarea articolului 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A. Un argument în acest sens este faptul că, în decizia de trimitere, instanța de trimitere face referire la articolul 68 din Zakon za zadalzheniata i dogovorite (Legea contractelor și obligațiilor) privind stabilirea locului de executare a unei obligații.

67.      Prin urmare, cea de a patra întrebare preliminară ar trebui reformulată și interpretată în sensul că urmărește să stabilească dacă locul de executare a obligației în cauză trebuie determinat în temeiul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I A.

68.      În privința contractelor de prestări servicii, articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I A conține o normă de stabilire autonomă a locului de executare a obligației în dreptul Uniunii, în măsura în care contractul în cauză nu conține un acord corespunzător. Astfel, prezintă relevanță locul unde, în temeiul contractului, a fost sau ar fi trebuit să fie executată prestația caracteristică contractului, prin urmare, prestarea de servicii.

69.      Potrivit jurisprudenței Curții cu privire la articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul Bruxelles I, a cărui formulare coincide cu cea a articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul Bruxelles I A, „noțiunea de «servicii» presupune cel puțin ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații”(59) (60).

70.      În consecință, se pune întrebarea cu privire la raportul care există între contribuțiile care trebuie plătite de coproprietari, a căror plată face obiectul litigiului principal, și activitatea de administrare a asociației de proprietari. Activitatea constă, în principal, în întreținerea imobilului și, prin urmare, în încheierea de contracte de natură diferită cu terți, în executarea acestei activități de administrare, de exemplu, pentru curățarea și pentru întreținerea părților comune ale imobilului, pentru efectuarea reparațiilor sau pentru furnizarea de energie.

71.      Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că această activitate de administrare nu trebuie să se desfășoare în mod obligatoriu în schimbul unei remunerații. Acesta este cazul atunci când, de exemplu, administrarea unui imobil de locuințe este transferată unui prestator de servicii specializat, iar nu, de exemplu, atunci când este efectuată benevol de unul dintre coproprietari. În plus, contribuțiile care trebuie plătite de coproprietari asociației servesc într‑o proporție deloc nesemnificativă la acoperirea impozitelor și taxelor, iar nu la executarea obligațiilor contractuale față de terții contractați în numele și pe seama asociației de proprietari.

72.      Din perspectiva acestor considerații privind caracterul mixt și în orice caz neunitar al contribuțiilor în cauză, apreciem că principiile securității juridice și previzibilității ale stabilirii competenței internaționale(61) nu impun aplicarea articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I A într‑o situație precum cea din litigiul principal.

73.      În consecință, locul de executare ar trebui stabilit în temeiul normei subsidiare – conform articolului 7 punctul 1 litera (c) din Regulamentul Bruxelles I A – prevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I A, potrivit căreia competența judiciară în materie contractuală în sensul acestei dispoziții revine instanței de „la locul de executare a obligației în cauză”.

74.      Pentru stabilirea în mod corespunzător a locului de executare, în conformitate cu așa‑numita regulă Tessili(62), este determinantă lex causae stabilită ca fiind aplicabilă potrivit normelor privind conflictul de legi din statul în care este situată instanța competentă.

75.      Astfel, ar trebui avut în vedere că locul de executare ar trebui stabilit în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul Bruxelles I A, în lumina obligației concrete în discuție, așadar, obligația de plată din litigiul principal, iar nu prestația caracteristică contractului potrivit literei (b)(63).

76.      În consecință, propunem Curții să reformuleze cea de a patra întrebare preliminară pentru a ilustra legătura ei cu articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A și să răspundă după cum urmează:

Articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A trebuie interpretat în sensul că:

–        efectuarea unei activități de administrare de către o asociație de proprietari în cadrul căreia se adoptă hotărâri privind cheltuieli pentru întreținerea clădirii nu trebuie considerată „prestare de servicii” în sensul literei (b) a doua liniuță;

–        locul în care obligația de plată care decurge din astfel de hotărâri a fost sau urmează să fie executată trebuie stabilit în conformitate cu legea aplicabilă raportului juridic respectiv potrivit normelor privind conflictul de legi ale statului în care este situată instanța competentă, în aplicarea literei (a).

VII. Concluzie

77.      Având în vedere considerațiile prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Okrazhen sad Blagoevgrad (Bulgaria) după cum urmează:

„1)      Fără a aduce atingere unei competențe exclusive prevăzute la articolul 24 punctul 1 primul paragraf primul aspect coroborat cu articolul 8 punctul 4 prima teză primul aspect din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I A), cererile întemeiate pe hotărâri adoptate cu votul majorității membrilor unei asociații de proprietari fără personalitate juridică proprie, dar obligatorii pentru toți membrii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la vot, trebuie considerate că se încadrează în materia contractuală în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I A).

2)      Articolul 7 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I A) trebuie interpretat în sensul că:

–        efectuarea unei activități de administrare de către organele unei asociații de proprietari în cadrul căreia se adoptă hotărâri privind cheltuieli pentru întreținerea clădirii nu trebuie considerată «prestare de servicii» în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță;

–        locul în care obligația de plată care decurge din astfel de hotărâri a fost sau urmează să fie executată trebuie stabilit în conformitate cu legea aplicabilă raportului juridic respectiv potrivit normelor privind conflictul de legi ale statului în care este situată instanța competentă, în aplicarea articolului 7 punctul 1 litera (a).”


1      Limba originală: germana.


2      Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I A”.


3      Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6), denumit în continuare „Regulamentul Roma I”.


4      Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (JO 2007, L 324, p. 79), denumit în continuare „Regulamentul privind notificarea sau comunicarea actelor”.


5      A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 3 martie 1994, Eurico Italia și alții (C‑332/92, C‑333/92 și C‑335/92, EU:C:1994:79, punctele 11 și 13).


6      A se vedea, de exemplu, obligația de suspendare a procedurii în temeiul articolului 19 din Regulamentul privind notificarea sau comunicarea coroborat cu articolul 28 alineatul (3) din Regulamentul Bruxelles I A, până când poate fi stabilită transmiterea corespunzătoare a actului de sesizare.


7      Cu privire la consecința juridică a lipsei notificării, a efectuării în mod necorespunzător sau cu întârziere a unei notificări sau comunicări în cadrul recunoașterii, a se vedea articolul 45 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I A.


8      Peiffer E./Peiffer în M., Paulus D./Peiffer E./Peiffer M., în Europäische Gerichtsstands- und Vollstreckungsverordnung (Bruxelles I a), Kommentar, articolul 28, punctele 18 și 29.


9      Queirolo I., Magnus/Mankowski, ECPIL în Commentary of Brussels Ibis Regulation, articolul 28, punctul 20. A se vedea în acest scop Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza A (C‑112/13, EU:C:2014:207, punctul 53 și următoarele), și Hotărârea din 11 septembrie 2014 (C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 51 și următoarele).


10      Hotărârea din 7 septembrie 1999, Beck și Bergdorf (C‑355/97, EU:C:1999:391, punctul 22), Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții (C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 45), Hotărârea din 29 mai 2018, Liga van Moskeeën en Islamitische Organisaties Provincie Antwerpen și alții (C‑426/16, EU:C:2018:335, punctul 31), și Hotărârea din 25 iulie 2018, Confédération paysanne și alții (C‑528/16, EU:C:2018:583, punctul 73).


11      Jurisprudența constantă amintită la nota de subsol 10 relevă faptul că Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.


12      Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO 2007, L 199, p. 73).


13      A se vedea punctul 5 din prezentele concluzii.


14      Versiunea în limba germană a acestei dispoziții diferă în acest sens față de alte versiuni lingvistice care sunt redactate parțial într‑un mod mai general (versiunea în limba engleză: „matters relating to a contract”, versiunea în limba spaniolă: „materia contractual”, versiunea în limba franceză: „en matière contractuelle”, versiunea în limba maghiară: „egy szerződés”, versiunea în limba italiană: „materia contrattuale”, versiunea în limba română: „materie contractuală”).


15      A se vedea în acest sens și articolul 27 din Regulamentul Bruxelles I A.


16      Aceleași considerații sunt valabile în materie de închiriere a unor imobile.


17      A se vedea punctul 6 din prezentele concluzii.


18      Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”.


19      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2017, Kareda (C‑249/16, EU:C:2017:472, punctul 32), care face referire la Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic, C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40, punctul 43).


20      Cu privire la motivele de ordin sistematic și teleologic ale acestui principiu, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Schmidt (C‑417/15, EU:C:2016:535, punctele 35 și 37), și Hotărârea din 16 noiembrie 2016 din aceeași cauză (EU:C:2016:881, punctul 28 și următoarele).


21      Hotărârea Schmidt (C‑417/15, EU:C:2016:881, punctul 31), care face referire la Hotărârea din 17 decembrie 2015, Komu și alții (C‑605/14, EU:C:2015:833, punctul 27 și jurisprudența citată).


22      Hotărârea Schmidt (C‑417/15, EU:C:2016:881, punctul 30), care face referire, de asemenea, la Hotărârea Komu și alții (C‑605/14, EU:C:2015:833, punctul 26 și jurisprudența citată).


23      Potrivit articolului 397 alineatul (1) din codul bulgar de procedură civilă, în acest context, debitorului i se poate impune în mod evident, printr‑o decizie judiciară, interdicția de a dispune de un imobil.


      A se vedea https://e-justice.europa.eu/content_interim_and_precautionary_measures-78-bg-de.do?member= 1 (versiunea 26.11.2018).


24      În concordanță cu această abordare, în Hotărârea Komu și alții (C‑605/14, EU:C:2015:833), Curtea a statuat că o acțiune de încetare a coproprietății indivize asupra unui bun imobil prin intermediul unei vânzări a cărei realizare este încredințată unui mandatar ține de competența instanței de la locul imobilului.


25      Dacă, în cazul de față, competența instanțelor bulgare ar decurge din articolul 24 punctul 1 primul paragraf primul aspect din Regulamentul Bruxelles I A, ca urmare a cererii de măsuri conservatorii, competența acestor instanțe cu privire la creanța garantată a cărei plată se solicită s‑ar putea justifica, eventual, în temeiul articolului 8 punctul 4 din același regulament.


26      Totuși, și de această dată, versiunile lingvistice ale acestei dispoziții diferă: de exemplu, versiunea în limba engleză se referă la „companies or other legal persons or associations of natural or legal persons”.


27      Hotărârea din 2 octombrie 2008, Hassett și Doherty (C‑372/07, EU:C:2008:534, punctul 26).


28      În acest sens, a se vedea punctul 40 de mai sus.


29      Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt (C‑417/15, EU:C:2016:881, punctul 26), și Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking (C‑551/15, EU:C:2017:193, punctul 31).


30      Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3).


31      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2017, Kareda (C‑249/16, EU:C:2017:472, punctul 27). A se vedea de asemenea, cel mai recent, Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Kuhn (C‑308/17, EU:C:2018:911, punctul 31).


32      A se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 38), și Hotărârea din 21 aprilie 2016, Austro‑Mechana (C‑572/14, EU:C:2016:286, punctul 34).


33      Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 46), Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 39), și Hotărârea din 21 aprilie 2016, Austro‑Mechana (C‑572/14, EU:C:2016:286, punctul 35). În ceea ce privește Convenția de la Bruxelles, a se vedea de asemenea Hotărârea din 17 iunie 1992, Handte (C‑26/91, EU:C:1992:268, punctul 15).


34      Hotărârea din 15 iunie 2017, Kareda (C‑249/16, EU:C:2017:472, punctul 28), Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 47), Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 39), și Hotărârea din 21 aprilie 2016, Austro‑Mechana (C‑572/14, EU:C:2016:286, punctul 36).


35      Hotărârea din 22 martie 1983, Peters Bauunternehmung (34/82, EU:C:1983:87, punctul 13).


36      Hotărârea din 10 septembrie 2015, Holterman Ferho Exploitatie și alții (C‑47/14, EU:C:2015:574, punctul 54).


37      Hotărârea din 7 martie 2018, Flightright și alții (C‑274/16, C‑447/16 și C‑448/16, EU:C:2018:160, punctul 64). A se vedea în prealabil și Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder (C‑204/08, EU:C:2009:439, punctul 28).


38      Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218).


39      Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Engler (C‑27/02, EU:C:2005:33, punctul 53) (promisiunea de câștig).


40      A se vedea în acest sens și Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Engler (C‑27/02, EU:C:2005:33, punctul 48).


41      Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo (C‑196/15, EU:C:2016:559, punctele 18 și 19), citând Hotărârea din 18 iulie 2013, ÖFAB (C‑147/12, EU:C:2013:490, punctele 30 și 31).


42      Hotărârea din 22 martie 1983, Peters Bauunternehmung (34/82, EU:C:1983:87, punctul 13).


43      Hotărârea din 22 martie 1983, Peters Bauunternehmung (34/82, EU:C:1983:87, punctul 13).


44      Această abordare a fost confirmată în Hotărârea din 10 martie 1992, Powell Duffryn (C‑214/89, EU:C:1992:115), cu privire la aplicabilitatea în privința acționarilor a unei clauze atributive de competență din actele constitutive ale societăților, precum și în Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Engler citată (C‑27/02, EU:C:2005:33, punctul 45).


45      Hotărârea din 22 martie 1983, Peters Bauunternehmung (34/82, EU:C:1983:87, punctul 18).


46      În conformitate cu dispozițiile citate ale dreptului național, cheltuielile de întreținere la care participă toți coproprietarii în raport cu cotele ideale pe care le dețin sunt stabilite prin votul majoritar al adunării proprietarilor. Caracterul obligatoriu al hotărârii respective nu este legat de faptul că un coproprietar a susținut sau nu a susținut hotărârea.


47      În cauza C‑421/18, Curtea va trebui să clarifice dacă aceste considerații pot fi aplicabile și unui caz în care un ordin al avocaților își invocă în instanță drepturile care decurg din plata contribuțiilor împotriva unuia dintre membrii săi.


48      Hotărârea din 22 martie 1983, Peters Bauunternehmung (34/82, EU:C:1983:87, punctul 14).


49      Mai mult, aceasta corespunde locului de situare a imobilului.


50      Pentru stabilirea locului de executare, a se vedea totuși considerațiile noastre referitoare la cea de a patra întrebare preliminară, prezentate la punctul 62 și următoarele.


51      Trimiterea Comisiei la cerința de concordanță nu poate fi acceptată în această situație.


52      A se vedea în acest sens, de asemenea: Von Hein în Rauscher, Großkommentar EuZPR/EuIPR, vol. III Regulamentul Roma I, Regulamentul Roma II, ediția a 4‑a, 2015, articolul 1 din Regulamentul Roma I, punctul 47.


53      A se vedea punctul 60 de mai sus.


54      A se vedea punctul 34 de mai sus.


55      În sfârșit, a se vedea Hotărârea din 7 august 2018, Smith (C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 34). A se vedea de asemenea, printre altele, Hotărârea din 22 iunie 2017, E.ON Biofor Sverige (C‑549/15, EU:C:2017:490, punctul 72).


56      În primul rând, trebuie să se constate că noțiunea de prestări servicii potrivit articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul Bruxelles I A corespunde aceleiași noțiuni prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Roma I. A se vedea în acest sens Paulus, în Paulus/Peiffer/Peiffer, comentariu la Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, articolul 7 punctul 97 cu referințele citate.


57      În acest sens, a se vedea mai sus, în ceea ce privește articolul 24 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I A, punctul 33 și următoarele.


58      A se vedea mai sus punctul 41.


59      A se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung și Rabitsch (C‑533/07, EU:C:2009:257, punctul 29). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo (C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 37).


60      Cu toate acestea, în ceea ce privește interpretarea acestei condiții, Curtea apreciază că este suficientă obținerea unei „valori economice” drept contraprestație atunci când nu se identifică o obligație de plată. A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins (C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 40).


61      A se vedea considerentele (15) și (16) ale Regulamentului Bruxelles I A.


62      A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 1976, Industrie tessili italiana Como (12/76, EU:C:1976:133).


63      Jurisprudență constantă începând cu Hotărârea din 6 octombrie 1976, De Bloos (14/76, EU:C:1976:134).