Language of document : ECLI:EU:C:2019:273

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 28 martie 2019(1)

Cauza C‑143/18

Antonio Romano,

Lidia Romano

împotriva

DSL Bank – eine Niederlassung der Deutsche Bank Privat- und Firmenkundenbank AG, fostă DSL Bank – ein Geschäftsbereich der Deutsche Postbank AG

[cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Bonn (Tribunalul Regional din Bonn, Germania)]

„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2002/65/CE – Contract de credit de consum la distanță – Armonizarea legislațiilor naționale – Dreptul de retragere – Exercitarea dreptului de retragere după ce contractul a fost executat complet de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului – Comunicarea către consumator a informațiilor referitoare la dreptul de retragere – Noțiunea de consumator în sensul obligațiilor de informare și al dreptului de retragere – Restituirea prestațiilor percepute de profesionist”






1.        În cadrul comercializării la distanță a serviciilor financiare și în special a unui împrumut ipotecar, este legală retragerea unui consumator, exercitată după executarea integrală a contractului, pentru motivul că informațiile furnizate de furnizor cu privire la același drept de retragere sunt conforme cu cele prevăzute de dreptul Uniunii, dar nu cu interpretarea consolidată a dreptului național aplicabil?

2.        Cu alte cuvinte, pretinsa insuficiență a informării cu privire la dreptul de retragere, astfel cum este acesta reglementat de legislația națională aplicabilă, în speță pentru o protecție mai bună a consumatorilor în raport cu dreptul Uniunii, poate avea ca efect un drept de retragere „etern” al consumatorului?

3.        În prezentele concluzii, pornind de la analiza Directivei 2002/65/CE, care vizează armonizarea completă în materia comercializării la distanță a serviciilor financiare, vom prezenta motivele pentru care, în ceea ce privește dreptul de retragere, legislațiile naționale nu pot deroga de la dispozițiile prevăzute de această directivă, nici chiar în cazul în care derogarea ar fi mai favorabilă pentru consumator.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

4.        Potrivit articolului 3 din Directiva 2002/65(2), intitulat „Informarea consumatorului înainte de încheierea contractului la distanță”:

„(1)      Înainte ca un consumator să fie obligat de un contract sau de o ofertă la distanță, acesta trebuie să primească următoarele informații privind:

[…]

3.      contractul la distanță

(a)      existența sau absența unui drept de retragere în conformitate cu articolul 6 și, în cazul în care dreptul de retragere există, durata și condițiile de exercitare a acestuia, inclusiv informații privind suma pe care consumatorul trebuie să o plătească în temeiul articolului 7 alineatul (1), precum și consecințele neexercitării dreptului în cauză;

[…]”

5.        Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2002/65, intitulat „Cerințe suplimentare privind informarea”, prevede:

„În așteptarea continuării armonizării, statele membre pot menține sau introduce dispoziții mai stricte privind condițiile de informare prealabilă, în cazul în care dispozițiile sunt conforme cu dreptul comunitar.”

6.        Potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2002/65, intitulat „Comunicarea termenilor și condițiilor contractului și a informațiilor prealabile”:

„Furnizorul comunică consumatorului toți termenii și toate condițiile contractului și informațiile menționate la articolul 3 alineatul (1) și la articolul 4 pe suport de hârtie sau pe un alt suport durabil disponibil și accesibil consumatorului în timp util, înainte ca acesta să fie obligat de un contract sau de o ofertă la distanță.”

7.        Articolul 6 din Directiva 2002/65, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

„(1)      […]

Perioada de retragere începe:

[…]

–        din ziua în care consumatorul primește termenii și condițiile contractului și informațiile în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) sau (2), în cazul în care aceasta survine mai târziu decât data menționată la prima liniuță.

(2)      Dreptul de retragere nu se aplică:

[…]

(c)      contractelor a căror execuție a fost realizată complet de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere.

(3)      Statele membre pot prevedea ca dreptul de retragere să nu se aplice:

(a)      oricărui credit destinat în principal achiziționării sau reținerii de drepturi de proprietate asupra terenurilor sau asupra unei clădiri proiectate, renovării sau îmbunătățirii unei clădiri ori

(b)      oricărui credit garantat printr‑o ipotecă asupra unei proprietăți imobiliare sau printr‑un drept asupra unei proprietăți imobiliare ori

[…]

(6)      În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere, acesta transmite o notificare referitoare la acest lucru înainte de expirarea termenului aplicabil, în conformitate cu instrucțiunile practice care îi sunt date la articolul 3 alineatul (1) punctul 3 litera (d), prin mijloace care pot fi dovedite în conformitate cu dreptul intern. Termenul se consideră respectat în cazul în care notificarea este expediată înainte de expirarea termenului, în cazul în care este pe suport de hârtie sau pe un alt suport durabil disponibil și accesibil destinatarului.”

8.        Potrivit articolului 7 din Directiva 2002/65, intitulat „Plata serviciului prestat înainte de retragere”:

„(1)      În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere în conformitate cu articolul 6 alineatul (1), acestuia i se poate cere să plătească, fără întârzieri nejustificate, numai serviciul financiar prestat efectiv de furnizor în conformitate cu contractul la distanță. Executarea contractului poate începe numai după ce consumatorul și‑a dat acordul. […]

[…]

(4)      Fără nicio întârziere nejustificată și în termen de maximum 30 de zile calendaristice, furnizorul rambursează consumatorului orice sume pe care le‑a primit de la acesta în temeiul contractului la distanță, cu excepția sumei menționate la alineatul (1). Această perioadă începe din ziua în care furnizorul primește notificarea de retragere.”

B.      Dreptul german

9.        Articolul 312b din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil german, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Contracte la distanță”, în versiunea aplicabilă în speță, prevede:

„1.      Contractele la distanță înseamnă orice contracte cu privire la livrarea de produse sau la prestarea de servicii, inclusiv de servicii financiare, încheiate între un profesionist și un consumator, prin utilizarea exclusivă a mijloacelor de comunicare la distanță, cu excepția cazului în care încheierea contractului nu se face în cadrul unei scheme organizate de vânzări sau de prestări de servicii la distanță. Serviciile financiare, în sensul primei teze, înseamnă orice servicii bancare sau servicii legate de acordarea unui credit, de asigurare, de asigurarea pentru limită de vârstă individuală, de plasamente financiare sau de plăți.”

10.      Articolul 312d din BGB, intitulat „Dreptul de retragere și de restituire în contractele la distanță”, în versiunea aplicabilă în speță, prevede:

„1.      Consumatorul care a încheiat un contract la distanță dispune de un drept de retragere potrivit articolului 355. […]

2.      Prin derogare de la articolul 355 alineatul 2 prima teză, termenul de retragere nu începe să curgă înainte de îndeplinirea obligațiilor de informare în temeiul articolului 312c alineatul 2, […] iar în cazul furnizării de servicii, nu înainte de ziua încheierii contractului.

3.      În cazul unui serviciu, dreptul de retragere se stinge și în următoarele cazuri:

1.      În cazul unui serviciu financiar, dreptul de retragere se stinge atunci când contractul este complet executat de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere.

[…]

5.      Dreptul de retragere nu există în cazul contractelor la distanță pentru care consumatorul beneficiază deja, în temeiul articolelor 495 și 499-507, de dreptul de retragere sau de restituire potrivit articolului 355 sau articolului 356. Pentru astfel de contracte, se aplică mutatis mutandis alineatul 2.

6.      În cazul contractelor la distanță având ca obiect servicii financiare, prin derogare de la articolul 357 alineatul 1, consumatorul este obligat să plătească o despăgubire pentru serviciul prestat, în aplicarea dispozițiilor privind retragerea legală, doar dacă a fost informat cu privire la această consecință juridică înainte de a încheia contractul și doar dacă a consimțit în mod expres ca profesionistul să înceapă executarea prestației înainte de expirarea termenului de retragere.”

11.      Potrivit articolului 495 din BGB, intitulat „Dreptul de retragere”:

„1.      Împrumutatul care a încheiat un contract de credit de consum dispune de un drept de retragere în temeiul articolului 355.”

12.      Articolul 355 din BGB, intitulat „Dreptul de retragere în contractele încheiate cu consumatorii”, în versiunea aplicabilă în speță, prevede:

„1.      În cazul în care legea conferă consumatorului un drept de retragere în temeiul prezentei dispoziții, consumatorul încetează să mai fie legat de declarația de voință pe care a efectuat‑o la încheierea contractului dacă retractează această declarație de voință în termen.

[…]

3.      Dreptul de retragere se stinge cel târziu la șase luni după încheierea contractului. În cazul livrării de mărfuri, termenul nu începe să curgă înainte de ziua primirii acestora de către consumator. Prin derogare de la prima teză, dreptul de retragere nu se stinge în cazul în care consumatorul nu a fost informat în mod corect cu privire la dreptul său de retragere; în cazul unor contracte la distanță având ca obiect furnizarea unor prestații de servicii financiare, dreptul de retragere nu se stinge nici în cazul în care profesionistul nu și‑a îndeplinit corect obligațiile de informare care îi incumbă în temeiul articolului 312c alineatul 2 punctul 1.”

II.    Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

13.      În luna octombrie a anului 2007, doi consumatori au încheiat cu instituția de credit DSL Bank – o divizie comercială a Deutsche Postbank AG – un contract de împrumut imobiliar pentru finanțarea cumpărării imobilului ocupat de aceștia.

14.      Contractul, structurat sub forma unui credit cu rate de rambursare anuală, prevedea o rată a dobânzii fixă până la 31 decembrie 2017. Contractul prevedea de asemenea că împrumutatul urma să efectueze o rambursare inițială în cuantum de 2 % și, pentru perioada următoare, să plătească rate lunare în cuantum de 548,53 EUR cu titlu de dobânzi și sumă principală. Rambursarea urma să înceapă la 30 noiembrie 2007, prin plata primei rate. În plus, acordarea împrumutului era condiționată de constituirea unei ipoteci asupra imobilului în cauză pentru garantarea creditului.

15.      Procedura de încheiere a contractului a fost organizată după cum urmează: DSL Bank le‑a transmis consumatorilor în scris „o propunere de împrumut” preformulată, împreună cu un document de informare cu privire la dreptul de retragere, un rezumat al condițiilor de acordare a împrumutului, condițiile de finanțare, precum și un „document informativ cu privire la creditele acordate consumatorilor pentru finanțarea construcțiilor” (denumit în continuare, „documentul informativ”).

16.      Prin documentul menționat mai sus, consumatorii erau informați printre altele că „[d]reptul de retragere se stinge anticipat în cazul în care contractul este complet executat, iar împrumutatul și‑a dat expres consimțământul în acest sens”.

17.      Consumatorii au semnat cererea de împrumut, documentul de informare cu privire la dreptul de retragere și confirmarea de primire a documentului informativ și au transmis DSL Bank un exemplar semnat al acestor documente. În continuare, DSL Bank a acceptat cererea de împrumut.

18.      Ulterior, consumatorii au constituit garanția convenită. La cererea acestora din urmă, DSL Bank a acordat împrumutul, iar consumatorii au efectuat plățile convenite.

19.      Prin scrisoarea din 8 iunie 2016, consumatorii au declarat că se retrag din contractul de împrumut din cauza faptului că documentul de informare cu privire la dreptul de retragere nu respecta dreptul german.

20.      Ca urmare a nerecunoașterii de către DSL Bank a eficacității retragerii, consumatorii au sesizat Landgericht Bonn (Tribunalul Regional din Bonn, Germania), solicitând constatarea faptului că, în urma intervenirii retragerii, DSL Bank nu mai putea invoca drepturile întemeiate pe contractul de împrumut. În plus, aceștia au solicitat restituirea de către DSL Bank a sumelor plătite până la data retragerii, precum și plata unei compensații pentru utilizarea acestora.

21.      Instanța de trimitere consideră că documentul de informare cu privire la dreptul de retragere pus la dispoziția împrumutaților se întemeiază pe articolul 312d alineatul 3 punctul 1 din BGB, care transpune articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2002/65. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), această din urmă dispoziție nu se aplică finanțării consumului, nici chiar în cazul contractelor încheiate la distanță. În ceea ce privește astfel de contracte, consumatorul ar avea un drept de retragere reglementat nu la articolul 312d alineatul 2 punctul 1 din BGB, ci la articolul 355 alineatul 3 din BGB coroborat cu articolul 495 alineatul 1 din BGB, care prevede că dreptul de retragere nu se stinge prin simplul fapt al executării complete a contractului de către ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere.

22.      În acest context, întrucât soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea dispozițiilor Directivei 2002/65, Landgericht Bonn (Tribunalul Regional din Bonn) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2002/65/CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții legale sau unei practici naționale precum cea din procedura principală, care nu exclude dreptul de retragere în cazul contractelor de credit încheiate la distanță, dacă contractul este deja complet executat de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere?

2)      Articolul 4 alineatul (2), articolul 5 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf a doua liniuță și articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2002/65/CE trebuie interpretate în sensul că, la analizarea corectei comunicări a informațiilor prevăzute în dreptul național în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) și cu articolul 3 alineatul (1) punctul 3 litera (a) din Directiva 2002/65/CE și a exercitării de către consumator a dreptului de retragere în temeiul dreptului național, trebuie avut în vedere consumatorul mediu normal informat și suficient de atent și de avizat, ținând seama de toate aspectele relevante și de toate circumstanțele asociate cu încheierea acestui contract?

3)      În cazul unui răspuns negativ la prima și la a doua întrebare:

Articolul 7 alineatul (4) din Directiva 2002/65/CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții de drept național, care prevede că, după comunicarea retragerii dintr‑un contract de credit de consum încheiat la distanță, furnizorul trebuie să îi restituie consumatorului, pe lângă suma pe care a primit‑o în executarea acestui contract, și o compensație pentru utilizarea acestei sume?”

III. Analiză juridică

A.      Directiva 2002/65: armonizare completă, libera circulație a serviciilor financiare și protecția consumatorilor

23.      Directiva 2002/65 se înscrie în cadrul unui program prin care legiuitorul Uniunii urmărește realizarea unei piețe integrate a instrumentelor financiare și a comercializării lor la distanță. În special, această directivă completează Directiva 97/7/CE privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță(3) – în prezent abrogată și înlocuită cu Directiva 2011/83/UE(4) –, care excludea instrumentele financiare din domeniul său de aplicare.

24.      În acest context, metoda armonizării reglementărilor naționale este necesară pentru a elimina obstacolele din calea liberei circulații a serviciilor financiare și pentru a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în cadrul contractelor la distanță privind serviciile financiare.

25.      Directiva în discuție urmărește, așadar, să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în vederea realizării unei piețe europene integrate a serviciilor financiare(5).

26.      Aceasta se situează printre directivele care, de la începutul anilor 2000, realizează intenția legiuitorului Uniunii de a trece de la un nivel minim de armonizare la o armonizare completă a reglementării privind protecția consumatorilor.

27.      Necesitatea de a trece la o armonizare completă este justificată de faptul că clauza de armonizare minimă – care permitea statelor membre să prevadă în legislația lor națională un nivel de protecție a consumatorilor mai ridicat decât cel prevăzut de dreptul Uniunii – a condus la o fragmentare a reglementării aplicabile în diferitele ordini juridice naționale.

28.      Această fragmentare, pe de o parte, descuraja activitatea transfrontalieră a întreprinderilor, care deseori trebuiau să suporte costuri suplimentare pentru a dobândi competențele juridice necesare în vederea respectării prevederilor juridice din diferite ordini juridice și, pe de altă parte, genera o lipsă de încredere a consumatorilor care nu știau ce protecție ar fi primit efectiv în diferitele state membre.

29.      Însăși Curtea de Justiție a avut ocazia să evidențieze – deși cu privire la Directiva 2005/29(6) și la Directiva 2008/48(7), care se încadrează în același program de politică legislativă – că armonizarea completă într‑un anumit număr de domenii fundamentale este „necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului de consum”(8).

30.      Ca urmare a unei astfel de alegeri, în prezența unei directive de armonizare completă, niciun stat membru nu poate adopta derogări de la legislația Uniunii, nici chiar mai favorabile pentru consumator, cu excepția cazului în care acest lucru este permis în mod expres de directiva în cauză(9).

31.      În ceea ce privește Directiva 2002/65, sunt numeroase elemente de ordin sistematic, teleologic și literal care sugerează că aceasta poate fi calificată drept directivă de armonizare completă potrivit celor prezentate mai sus.

32.      Astfel, în considerentul (12)(10) se subliniază efectele negative asupra funcționării pieței interne și asupra concurenței dintre firmele de pe piață ale unor norme contrare sau diferite de protecție a consumatorilor. Obiectivul directivei este, așadar, adoptarea unor norme comune în domeniul comercializării la distanță.

33.      După cum se precizează în considerentul (13)(11), statele membre nu pot adopta dispoziții diferite în domeniul pe care directiva îl armonizează. Statele membre nu au posibilitatea să deroge de la dispozițiile directivei decât dacă acest lucru este prevăzut în mod expres.

34.      Un exemplu al celor menționate în considerentul (13) se regăsește în dispoziția de la articolul 4 alineatul (2), care permite statelor membre să introducă sau să mențină, în ceea ce privește condițiile de informare prealabilă, dispoziții mai stricte decât cele prevăzute de directivă, în măsura în care acestea sunt conforme cu dreptul Uniunii.

35.      În plus, la articolul 1(12) se precizează că obiectul directivei este „apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre”.

36.      În sfârșit, intenția de a realiza o armonizare completă în domeniul comercializării la distanță a serviciilor financiare poate fi dedusă și din lucrările pregătitoare. Astfel, după cum reiese din dosarul cauzei, domeniul de aplicare al armonizării a făcut obiectul unor dezbateri în cadrul diferitor etape ale procedurii legislative.

37.      Astfel, încă din propunerea inițială a Comisiei a reieșit necesitatea ca statele membre să nu prevadă alte dispoziții decât cele prevăzute de directivă în domeniul armonizat de aceasta pentru a asigura efectul util al actului normativ, și anume menținerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și, în același timp, realizarea liberei circulații a serviciilor financiare(13).

38.      În aceste condiții, rezultă dintr‑o interpretare nu doar literală, ci mai ales teleologică, faptul că finalitatea directivei impune ca eventualele derogări de la dispozițiile acesteia să nu fie permise decât în cazul în care o astfel de posibilitate este acordată în mod expres statelor membre.

39.      În plus, în cazul introducerii sau al menținerii unei reglementări derogatorii, statele membre sunt chemate să urmeze o procedură definită de această directivă(14), de natură să permită Comisiei să comunice consumatorilor și întreprinderilor informațiile privind dispozițiile naționale, astfel încât să nu se pună în pericol obiectivele de armonizare ale directivei în cauză.

40.      Din cele de mai sus reiese că libera circulație a serviciilor financiare presupune o armonizare completă pentru a evita inegalitățile între state, în special în domenii precum comercializarea la distanță, care are un caracter transnațional intrinsec.

41.      Cu toate acestea, măsurile adoptate pentru consolidarea pieței interne nu pot submina protecția consumatorilor, ci, dimpotrivă, trebuie să contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor care acționează pe piață, astfel cum se menționează și în considerentul (1)(15).

42.      Astfel, prin asigurarea unui echilibru între cerința consolidării pieței interne și cea a instituirii unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, aceste norme comune urmăresc creșterea încrederii consumatorilor, care vor fi pregătiți într‑o măsură mai mare pentru comerțul la distanță(16).

B.      Cu privire la prima întrebare preliminară

43.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, se solicită în esență Curții să se pronunțe cu privire la următoarea problemă de interpretare: reglementarea privind obligațiile precontractuale de informare și cea privind dreptul de retragere prevăzute de Directiva 2002/65 se opun unei legislații naționale care instituie, în ipoteza în care consumatorul nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la reglementarea națională privind dreptul de retragere, posibilitatea unei retrageri în orice moment, chiar și în cazul în care contractul a fost complet executat de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului?

44.      Din considerațiile de mai sus cu privire la caracterul de armonizare completă al Directivei 2002/65 decurge în mod linear un răspuns afirmativ la această întrebare.

45.      Pentru ca analiza să fie completă, vom examina totuși, deși foarte succint, diversele aspecte juridice conexe.

46.      În special, se poate arăta că protecția consumatorilor este realizată de directivă, pe de o parte, prin impunerea în sarcina profesionistului a unor obligații de informare, chiar în etapa precontractuală, și, pe de altă parte, prin acordarea în favoarea consumatorului a posibilității de a‑și exercita dreptul de retragere.

47.      Dreptul de a fi informat în mod corespunzător și dreptul de retragere, deși sunt strâns legate, sunt totuși distincte din punct de vedere structural, iar Directiva 2002/65 le reglementează în mod diferențiat.

1.      Cu privire la obligațiile de informare prevăzute de Directiva 2002/65

48.      Obligația de informare prealabilă ocupă un loc central în economia generală a directivei, întrucât, după cum Curtea a avut ocazia să afirme cu privire la protecția consumatorilor în cadrul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, este premisa în temeiul căreia consumatorul, în calitate de parte defavorizată, ia pe deplin cunoștință de drepturile sale. Obligația de informare constituie, așadar, o garanție esențială a unei exercitări efective a drepturilor consumatorilor și, de asemenea, a dreptului de retragere și, din acest motiv, este necesară pentru realizarea efectului util al legislației Uniunii privind protecția consumatorilor(17).

49.      Astfel, în considerentul (23)(18) se menționează că o protecție optimă a consumatorilor impune ca aceștia să fie informați corespunzător cu privire la dispozițiile directivei și să știe că au dreptul de retragere.

50.      În plus, în cazul în care se află într‑o situație precum cea în discuție în procedura principală, consumatorul trebuie să fie informat cu privire la neaplicarea dreptului de retragere atunci când solicită în mod expres executarea contractului(19).

51.      În mod similar, printre informațiile prealabile care trebuie furnizate consumatorului înainte de încheierea contractului la distanță, trebuie comunicată existența sau absența unui drept de retragere în conformitate cu articolul 3 din directivă.

52.      În sfârșit, articolul 4 din directivă permite statelor membre să mențină sau să introducă dispoziții mai stricte privind condițiile de informare prealabilă, în măsura în care acestea sunt conforme cu dreptul Uniunii și după informarea Comisiei în acest sens.

53.      Reiese fără echivoc că statele membre pot adopta o reglementare mai strictă numai în ceea ce privește cerințele suplimentare privind informarea prealabilă.

54.      Din dosarul cauzei nu reiese că Republica Federală Germania a comunicat Comisiei că intenționează să se prevaleze de posibilitatea de derogare menționată mai sus și, indiferent de situație, din legislația în vigoare la data faptelor nu reiese că au fost introduse, în raport cu directiva, cerințe suplimentare privind informarea prealabilă.

2.      Cu privire la dreptul de retragere

55.      Dreptul de retragere, asemenea obligației de informare prealabilă, ocupă un loc central în cadrul protecției consumatorilor în dreptul Uniunii Europene și constituie un drept la reflecție al consumatorului.

56.      Rațiunea adoptării generalizate a acestei instituții în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii constă în intenția legiuitorului Uniunii de a pune capăt dezechilibrului contractual prin care se caracterizează raportul cu un profesionist, acordându‑i consumatorului în cauză posibilitatea să înceteze raporturile contractuale pe baza unei reflecții subiective care poate fi exercitată într‑un termen determinat.

57.      Dreptul de retragere reglementat de Directiva 2002/65 este un drept unilateral de protecție a consumatorilor, care se pot retrage în termen de 14 zile, fără penalități și fără prezentarea vreunui motiv.

58.      Singura ipoteză în care dreptul de retragere se stinge înainte de termen, astfel cum se menționează la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2002/65, este cea a contractelor a căror execuție a fost realizată complet de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere.

59.      Rațiunea unei astfel de reglementări se regăsește în faptul că retragerea nu are nicio justificare în cazul în care ambele părți și‑au executat obligațiile, exprimându‑și astfel pe deplin angajamentul contractual. Prin urmare, în ipoteza menționată mai sus, se dorește să se evite ca un consumator care și‑a exprimat și și‑a confirmat deja angajamentul contractual să poată dobândi un avantaj necuvenit dintr‑o reflecție tardivă prin care urmărește să obțină anularea unui serviciu de care a beneficiat deja.

60.      Cu toate acestea, pentru a preveni eventualele abuzuri din partea profesionistului în ceea ce privește o astfel de reglementare, se prevede că acesta are obligația de a informa consumatorul cu privire la încetarea dreptului de retragere în cazul în care acesta a solicitat în mod expres executarea integrală a contractului, chiar dacă termenul pentru exercitarea dreptului de retragere nu a expirat încă.

61.      În plus, modificând reglementarea anterioară cu privire la contractele la distanță(20), Directiva 2002/65 prevede obligația de a furniza consumatorilor informații prealabile privind existența sau absența dreptului de retragere(21), precum și instrucțiuni practice pentru exercitarea unui astfel de drept de retragere, în cazul în care există(22).

62.      Alineatul (3) al articolului 6 prevede unele ipoteze în care statele membre, întotdeauna cu informarea Comisiei, se pot folosi de posibilitatea de a „prevedea ca dreptul de retragere să nu se aplice” în anumite cazuri specifice și exhaustive. Această posibilitate de derogare, care se referă la ipoteze de excludere a dreptului de retragere, iar nu de extindere a posibilităților de exercitare a acestuia, nu este relevantă în cauza care face obiectul prezentei proceduri și, oricum, din dosarul cauzei nu reiese că Republica Federală Germania a transmis Comisiei vreo notificare în acest sens.

63.      În Directiva 2002/65 nu există, așadar, nicio marjă pentru posibilitatea statelor membre de a adopta o reglementare a dreptului de retragere care să fie derogatorie în raport cu cea adoptată prin această directivă, tocmai pentru motivele prezentate mai sus cu privire la alegerea de politică legislativă a legiuitorului Uniunii de a proceda la o armonizare completă în această materie.

64.      Cele precizate mai sus ar permite un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară.

65.      Cu toate acestea, considerăm că este necesar să consacrăm câteva observații succinte împrejurării că, în cauza care face obiectul procedurii principale, se poate observa o suprapunere între condițiile materiale ale dreptului consumatorului de a se retrage dintr‑un contract de credit de consum încheiat la distanță și conținutul obligațiilor de informare prealabilă ale profesionistului.

66.      Din cele de mai sus reiese că, datorită caracterului de armonizare completă al Directivei 2002/65, informațiile corecte în sensul dreptului Uniunii cu privire la dreptul de retragere ar trebui să fie cele care, după cum reiese din dosarul cauzei, au fost furnizate consumatorului și care sunt de asemenea prevăzute în dreptul național german cu privire la serviciile financiare în general, în transpunerea directivei în cauză.

67.      Instanța de trimitere arată însă că în dreptul național german există o dispoziție, care era deja în vigoare înainte de transpunerea Directivei 2002/65(23) și care era încă în vigoare la momentul semnării contractului între părțile din procedura principală, în temeiul căreia, potrivit unei interpretări constante a Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), dreptul de retragere din contractele de credit de consum, inclusiv la distanță, ar fi reglementat în mod diferit, conferind consumatorilor, în fapt, un drept de retragere „etern” atunci când informarea cu privire la dreptul de retragere nu este corectă.

68.      Directiva 2002/65 nu prevede consecințe specifice în situația unei îndepliniri incomplete a obligației de informare, limitându‑se la a prevedea, la articolul 6 alineatul (1), că termenul pentru exercitarea dreptului de retragere de către consumator începe să curgă din ziua în care consumatorul primește termenii și condițiile contractului și informațiile prealabile, în cazul în care aceasta este ulterioară datei încheierii contractului.

69.      Articolul 11(24) dispune în continuare că statele membre pot să prevadă sancțiuni corespunzătoare în cazul incapacității furnizorului de a respecta „dispozițiile de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive” și că aceste sancțiuni, care trebuie să fie eficiente, proporționale și descurajante, pot să constea și în dreptul consumatorului de a „anula contractul în orice moment, gratuit și fără penalități”.

70.      În speță, după cum reiese din dosarul cauzei, informațiile cu privire la dreptul de retragere au fost comunicate de furnizor consumatorului în termenele și în modalitățile conforme cu Directiva 2002/65, precum și potrivit dispozițiilor de drept național „adoptate în temeiul” directivei.

71.      Prin urmare, nu pare rezonabil ca dispoziția de drept național german să poată fi considerată o „sancțiune” în sensul articolului 11 din Directiva 2002/65, citat anterior.

72.      Faptul că legiuitorul național a prevăzut în dreptul său intern o reglementare a dreptului de retragere, limitată doar la contractele de credit de consum, iar, în schimb, în ceea ce privește celelalte contracte de servicii financiare, a transpus dispozițiile privind dreptul de retragere prevăzute de Directiva 2002/65, reprezintă o lipsă de coordonare cu dreptul Uniunii a reglementării naționale(25), care, deși prevede o dispoziție mai favorabilă pentru consumator, nu este conformă cu obiectivele de armonizare completă ale directivei în cauză.

73.      Astfel, prevăzând că pentru contractele de consum nu se aplică normele de transpunere a directivei și, în special, a articolului 6 alineatul (2) litera (c), legea națională, astfel cum a fost interpretată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), a menținut în vigoare o reglementare care este contrară dreptului Uniunii sub un dublu aspect: dreptul de retragere este reglementat în mod diferit față de dispozițiile articolului 6 din Directiva 2002/65 și se adoptă o noțiune de serviciu financiar diferită și incompatibilă cu noțiunea menționată la articolul 2 litera (b) din directivă, precum și o reglementare diferită a dreptului de retragere în funcție de tipul de serviciu financiar și de tipul de contract care îl prevede.

74.      Astfel, în sensul Directivei 2002/65, „serviciu financiar” înseamnă „orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”, iar la considerentul (14) se precizează că serviciile financiare luate în considerare de directivă sunt toate serviciile financiare care pot face obiectul comercializării la distanță(26).

75.      Cu toate acestea, instanța națională dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă, în speță, consumatorul a fost informat de profesionist într‑un mod care să‑i permită să ia o decizie prudentă și rezonabilă și dacă, prin urmare, acesta s‑a angajat în cunoștință de cauză să execute contractul.

C.      Cu privire la a doua întrebare preliminară

76.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă parametrul consumatorului mediu normal informat și suficient de atent și de avizat este singurul reper care trebuie avut în vedere pentru a evalua caracterul inteligibil al informațiilor prealabile și al modalităților de exercitare a dreptului de retragere de către consumator prevăzute de reglementarea națională de transpunere a Directivei 2002/65.

77.      Astfel, reiese din dosarul cauzei că, pentru perioada relevantă în speță, ar exista o diferență între noțiunea de consumator mediu adoptată de Curtea de Justiție și cea definită de legislația națională.

78.      După cum am arătat anterior, obiectivul directivei este de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, care trebuie să fie bine informați cu privire la dispozițiile directivei(27), inclusiv cu privire la informațiile privind existența sau absența unui drept de retragere(28).

79.      Definiția consumatorului prevăzută la articolul 2 litera (d) din Directiva 2002/65(29) este identică cu cea din Directivele 2005/29(30) și 93/13(31), cu privire la care Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe, afirmând că un „consumator mediu” înseamnă un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat(32).

80.      Deși Curtea este chemată pentru prima dată să furnizeze o interpretare a noțiunii de consumator în raport cu Directiva 2002/65, în aceasta nu se regăsește niciun element care să sugereze necesitatea de a adopta o altă noțiune decât cea elaborată de Curte cu privire la directivele privind protecția consumatorilor menționate mai sus.

81.      În lipsa unor elemente în sens contrar și a unor dispoziții care să permită derogări, la această noțiune de consumator trebuie să se facă referire și în ceea ce privește Directiva 2002/65 și legislațiile naționale de transpunere a acesteia.

82.      Obiectivul de armonizare completă a dispozițiilor naționale vizat de directiva în discuție conduce astfel la înclinarea balanței în favoarea necesității de a adopta un model de consumator care să fie comun tuturor statelor membre(33).

83.      Va reveni instanței naționale, în cadrul evaluării împrejurărilor din speță, sarcina de a verifica dacă, înainte de încheierea contractului la distanță, i‑au fost furnizate consumatorului toate informațiile prealabile prevăzute de directivă. În cadrul unei asemenea evaluări, va trebui de asemenea să se constate caracterul clar și inteligibil al acestor informații(34), astfel încât să îi permită unui consumator mediu, conform accepțiunii menționate mai sus, să evalueze toate elementele esențiale ale contractului și, după cum am arătat, să ia o decizie prudentă și rezonabilă.

D.      Cu privire la a treia întrebare preliminară

84.      Având în vedere considerațiile dezvoltate cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară și propunerea de răspuns afirmativ la acestea, apreciem că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare preliminară.

85.      Prin urmare, ne vom limita la unele observații succinte pentru cazul în care Curtea nu ar da curs propunerii noastre.

86.      Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (4) din Directiva 2002/65 se opune unei reglementări naționale care prevede că, după comunicarea retragerii dintr‑un contract de credit de consum încheiat la distanță, profesionistul trebuie să îi restituie consumatorului, pe lângă suma principală plătită, și o compensație pentru utilizarea acestei sume.

87.      Articolul 7 alineatul (4) din directivă impune ca, în urma exercitării legale a dreptului de retragere, furnizorul să îi ramburseze consumatorului „orice sume pe care le‑a primit de la acesta în temeiul contractului la distanță”. Această dispoziție reglementează în mod exhaustiv consecințele exercitării dreptului de retragere, fără a lăsa statelor membre vreo marjă de apreciere în ceea ce privește adoptarea unei reglementări diferite.

88.      Prin urmare, având în vedere cele arătate anterior în ceea ce privește programul de armonizare realizat de directivă și în lipsa unor elemente în sens contrar, trebuie să se excludă posibilitatea ca un stat membru să reglementeze în mod mai favorabil pentru consumator cu privire la ceea ce acestuia din urmă i se datorează în caz de exercitare a dreptului de retragere, ajungându‑se la a se prevedea plata unei compensații pentru avantajele pretins obținute de împrumutat.

89.      Pe de altă parte, după cum a subliniat și Comisia, limitarea rambursării de către furnizor la sumele pe care le‑a primit în temeiul contractului la distanță pare rezonabilă, având în vedere și termenul scurt prevăzut pentru exercitarea dreptului de retragere (14 zile – termen prelungit la 30 de zile în cazul contractelor la distanță privind asigurările de viață reglementate de Directiva 90/619/CE și în cazul operațiunilor privind pensiile personale). În acest context, nu este, așadar, rezonabil să se identifice un avantaj concret obținut de împrumutat într‑un termen atât de scurt.

IV.    Concluzie

90.      În lumina considerațiilor expuse mai sus, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară adresată de Landgericht Bonn (Tribunalul Regional din Bonn, Germania) după cum urmează:

„1)      Articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2002/65/CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții de drept național, astfel cum a fost interpretată de jurisprudență, care nu prevede excluderea dreptului de retragere în cazul contractelor de credit încheiate la distanță, atunci când contractul este complet executat de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere.

2)      Articolul 4 alineatul (2), articolul 5 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf a doua liniuță și articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2002/65/CE trebuie interpretate în sensul că, la analizarea corectei comunicări a informațiilor prevăzute în dreptul național în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) și cu articolul 3 alineatul (1) punctul 3 litera (a) din aceeași directivă și a exercitării de către consumator a dreptului de retragere în temeiul dreptului național, trebuie avut în vedere consumatorul mediu normal informat și suficient de atent și de avizat, ținând seama de toate aspectele relevante și de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.”


1      Limba originală: italiana.


2      Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183).


3      Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță (JO 1997, L 144, p. 19, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 160).


4      Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64).


5      Cartea verde – Servicii financiare: îndeplinirea așteptărilor consumatorilor [COM(96) 209 final]; Comunicarea Comisiei – Servicii financiare: consolidarea încrederii consumatorilor [COM(97) 309 final]; Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European privind comerțul electronic și serviciile financiare [COM(2001) 66/F]; Cartea verde privind serviciile financiare cu amănuntul pe piața unică [COM(2007) 226 final].


6      Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).


7      Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66).


8      Hotărârea din 27 martie 2014, LCL Le Crédit Lyonnais (C‑565/12, EU:C:2014:190, punctul 42); în același sens, Hotărârea din 18 decembrie 2014 (CA Consumer Finance, C‑449/13, EU:C:2014:2464, punctul 21), și Hotărârea din 23 aprilie 2009 (VTB‑VAB și Galatea, C‑261/07 și C‑299/07, EU:C:2009:244, punctul 51).


9      În această privință, este vorba despre o armonizare „focalizată” (targeted harmonization), adică o armonizare care, deși este completă, permite – în cazul în care acest lucru este prevăzut în mod expres de izvorul de drept – ca statele membre să adopte dispoziții prin derogare de la legislația Uniunii.


10      A se vedea considerentul (12) al Directivei 2002/65, care are următorul cuprins: „Adoptarea de către statele membre a unor norme contrare sau diferite de protecție a consumatorilor, care să reglementeze comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum, ar putea avea efecte negative asupra funcționării pieței interne și concurenței dintre firmele de pe piață. Prin urmare, este necesar să se adopte norme comune în acest domeniu la nivel comunitar, care să nu ducă la nicio reducere a protecției generale a consumatorilor în statele membre”.


11      A se vedea considerentul (13) al Directivei 2002/65, care are următorul cuprins: „Prezenta directivă ar trebui să garanteze un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, pentru a asigura libera circulație a serviciilor financiare. Statele membre nu ar trebui să poată adopta alte dispoziții decât cele prevăzute de prezenta directivă în domeniul pe care îl armonizează, în cazul în care nu există indicații contrare specifice în prezenta directivă”.


12      Articolul 1 alineatul (1) prevede că „[o]biectul prezentei directive este apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum”.


13      Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE [COM(1998) 468 final] [JO 1998, C 385, p. 10, considerentul (9)].


14      Articolul 4 din Directiva 2002/65.


15      A se vedea considerentul (1) al Directivei 2002/65, potrivit căruia, „[p]entru realizarea obiectivelor pieței interne, este important să se adopte măsuri pentru a consolida această piață treptat, iar aceste măsuri ar trebui să contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, în conformitate cu articolele 95 și 153 din tratat”.


16      A se vedea considerentul (3) al Directivei 2002/65, potrivit căruia, „[…] [p]entru a proteja libertatea de alegere, care este un drept esențial al consumatorilor, este necesar un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, pentru a crește încrederea acestora în vânzarea la distanță”.


17      Hotărârea din 17 decembrie 2009, Martín Martín (C‑227/08, EU:C:2009:792, punctele 26 și 27).


18      A se vedea considerentul (23) al Directivei 2002/65, care are următorul cuprins: „În vederea realizării unei protecții optime a consumatorilor, consumatorul trebuie să fie bine informat cu privire la dispozițiile din prezenta directivă și orice coduri de conduită care există în acest domeniu și să știe că are dreptul de retragere”.


19      A se vedea considerentul (24) al Directivei 2002/65, potrivit căruia, „[î]n cazul în care dreptul de retragere nu se aplică deoarece consumatorul a solicitat în mod expres executarea contractului, furnizorul ar trebui să informeze consumatorul în acest sens”.


20      Directiva 97/7 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță (JO 1997, L 144, p. 19, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 160).


21      Articolul 3 alineatul (1) punctul 3 litera (a) din Directiva 2002/65.


22      Articolul 3 alineatul (1) punctul 3 litera (d) din Directiva 2002/65.


23      Articolul 355 alineatul 3 a treia teză din BGB.


24      Articolul 11 din Directiva 2002/65, intitulat „Sancțiuni”, prevede: „Statele membre prevăd sancțiunile corespunzătoare în cazul incapacității furnizorului de a respecta dispozițiile de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive. În acest sens, acestea pot prevedea, în special, posibilitatea consumatorului de a anula contractul în orice moment, gratuit și fără penalități. Aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive”.


25      O transpunere completă și corectă a directivei trebuie să țină seama de obiectivul de armonizare vizat de normele în cauză. Prin urmare, trebuie să se considere că și o reglementare națională preexistentă trebuie să fie coordonată cu normele de transpunere.


26      A se vedea considerentul (14) al Directivei 2002/65, potrivit căruia „[p]rezenta directivă acoperă toate serviciile financiare care pot face obiectul comercializării la distanță. Cu toate acestea, anumite servicii financiare sunt reglementate de dispoziții specifice ale legislației comunitare, care continuă să se aplice acelor servicii financiare. Cu toate acestea, trebuie să se stabilească principiile care reglementează comercializarea la distanță a serviciilor în cauză”.


27      A se vedea considerentul (23) al Directivei 2002/65.


28      Articolul 3 alineatul (1) punctul 3 litera (a) și litera (d) din Directiva 2002/65.


29      Potrivit articolului 2 litera (d) din Directiva 2002/65, „«consumator» înseamnă orice persoană fizică care, în contractele la distanță reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri situate în afara comerțului, afacerii sau profesiei sale”.


30      Potrivit articolului 2 litera (a) din Directiva 2005/29, „«consumator» înseamnă orice persoană fizică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală”.


31      Potrivit articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, „«consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”.


32      Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 47), Hotărârea din 8 februarie 2017, Carrefour Hypermarchés (C‑562/15, EU:C:2017:95, punctul 31), Hotărârea din 25 iulie 2018, Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:599, punctul 56), Hotărârea din 13 septembrie 2018, Wind Tre și Vodafone Italia (C‑54/17 și C‑55/17, EU:C:2018:710, punctul 51), și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 78).


33      Astfel cum a precizat Curtea, cu privire la noțiunea de consumator definită în Directiva 2005/29, în Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C‑304/08, EU:C:2010:12, punctul 41).


34      Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 44, 45, 47 și 48).