Language of document : ECLI:EU:C:2018:929

Cauza C713/17

Ahmad Shah Ayubi

împotriva

Bezirkshauptmannschaft LinzLand

(cerere de decizie preliminară formulată de Landesverwaltungsgericht Oberösterreich)

„Trimitere preliminară – Directiva 2011/95/UE – Standarde referitoare la conținutul protecției internaționale – Statutul de refugiat – Articolul 29 – Protecție socială – Tratament diferențiat – Refugiați care beneficiază de un drept de ședere temporară”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 21 noiembrie 2018

1.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Protecție socială – Reglementare națională prin care se acordă refugiaților care beneficiază de un drept de ședere temporară întrun stat membru prestații de asistență socială în cuantum inferior celui al prestațiilor acordate resortisanților acestui stat membru și refugiaților care beneficiază de un drept de ședere permanentă în statul membru menționat – Inadmisibilitate

(Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 29)

2.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Protecție socială – Reglementare națională prin care se acordă refugiaților care beneficiază de un drept de ședere temporară întrun stat membru prestații de asistență socială în cuantum inferior celui al prestațiilor acordate resortisanților acestui stat membru și refugiaților care beneficiază de un drept de ședere permanentă în statul membru menționat – Posibilitate de a invoca, în fața instanțelor naționale, incompatibilitatea reglementării menționate cu dreptul Uniunii

(Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 29)

1.      Articolul 29 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că refugiaților care beneficiază de un drept de ședere temporară într‑un stat membru li se acordă prestații de asistență socială în cuantum inferior celui al prestațiilor acordate resortisanților acestui stat membru și refugiaților care beneficiază de un drept de ședere permanentă în statul membru menționat.

Trebuie subliniat, în această privință, că împrejurarea că articolul 29 alineatul (1) din aceeași directivă prevede acordarea, către beneficiarii de protecție internațională, a asistenței sociale „necesare” nu înseamnă că legiuitorul Uniunii a înțeles să permită statelor membre să acorde refugiaților prestații sociale într‑un cuantum pe care l‑ar considera suficient pentru a răspunde nevoilor acestora, dar care ar fi inferior celui al prestațiilor sociale acordate resortisanților lor. Prin urmare, nivelul prestațiilor sociale acordate refugiaților de statul membru care a acordat – fie pentru o durată determinată, fie pentru o durată nedeterminată – acest statut, trebuie să fie aceleași cu cel oferit resortisanților statului membru respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 martie 2016, Alo și Osso, C‑443/14 și C‑444/14, EU:C:2016:127, punctele 48 și 50). Principiul tratamentului național de care beneficiază astfel refugiații nu poate fi repus în discuție de articolul 24 din Directiva 2011/95, care permite statelor membre să elibereze refugiaților un permis de ședere limitat, după caz, la trei ani.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție prin argumentul potrivit căruia o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal este compatibilă cu articolul 29 alineatul (1) din Directiva 2011/95 prin faptul că refugiații care locuiesc de mai mulți ani într‑un stat membru s‑ar afla într‑o situație diferită în mod obiectiv de cea a refugiaților care au intrat recent pe teritoriul statului membru respectiv, aceștia din urmă având nevoie de un sprijin concret mai semnificativ.

(a se vedea punctele 21, 25, 26, 30 și 35 și dispozitiv 1)

2.      Un refugiat poate invoca în fața instanțelor naționale incompatibilitatea unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal cu articolul 29 alineatul (1) din Directiva 2011/95, cu scopul eliminării restricțiilor privind drepturile sale, pe care le prevede această reglementare.

Deși este cert că articolul 29 alineatul (1) din Directiva 2011/95 conferă statelor membre o anumită marjă de apreciere, în special în ceea ce privește stabilirea nivelului de asistență socială pe care îl consideră necesar, nu este mai puțin adevărat că această dispoziție impune fiecărui stat membru, în termeni fără echivoc, o obligație de rezultat precisă și necondiționată, constând în asigurarea, pentru orice refugiat căruia îi acordă protecția sa, a beneficiului aceleiași asistențe sociale cu cea prevăzută pentru resortisanții săi.

(a se vedea punctele 38 și 41 și dispozitiv 2)