Language of document : ECLI:EU:C:2019:313

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 11 aprilie 2019(1)

Cauza C19/18 P

VG, succesoare în drepturi a lui MS,

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Drept instituțional – Acțiune în despăgubire împotriva Comisiei – Repararea prejudiciului moral pretins suferit de reclamant – Fapte culpabile ale Comisiei în cadrul examinării unei plângeri formulate împotriva reclamantului – Decizia Comisiei de excludere a reclamantului din rețeaua de conferențiari Team Europe – Scrisoare de acord și de aderare – Noțiunea «context contractual» – Răspunderea extracontractuală a Uniunii – Obligația de motivare”






1.        Recurenta, VG, succesoare în drepturi a lui MS, reclamant în fața Tribunalului Uniunii Europene, solicită Curții anularea Ordonanței Tribunalului din 31 mai 2017 (denumită în continuare „ordonanța atacată”)(2) prin care Tribunalul a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea, introdusă la acesta în temeiul articolului 268 TFUE, ce a avut ca obiect obligarea Comisiei Europene la plata de daune interese ca urmare a deciziei sale din 10 aprilie 2013 prin care a decis să pună capăt colaborării lui MS în rețeaua de conferențiari Team Europe(3).

I.      Istoricul cauzei

2.        Reiese din cuprinsul punctului 1 și următoarelor din ordonanța atacată că, între 20 iulie 2011 și 10 aprilie 2013, VG a fost membru, în calitate de conferențiar, al rețelei Team Europe. Această rețea este o rețea locală de comunicare, însărcinată să asiste reprezentanțele Comisiei în cadrul comunicării acestora privind politicile europene la nivel local. La 20 iulie 2011, VG a semnat la Montpellier o „scrisoare de acord și de aderare la Team Europe”, semnată în prealabil la Paris, la 8 iulie 2011, de șeful reprezentanței Comisiei în Franța.

3.        La 10 aprilie 2013, șeful reprezentanței Comisiei l‑a contactat telefonic pe VG pentru a‑i aduce la cunoștință o plângere privind comportamentul său, care provenea de la cel puțin o femeie (denumită în continuare „plângerea doamnei X”) care a participat la una dintre activitățile Team Europe împreună cu acesta. Ulterior, VG a fost informat printr‑o scrisoare că șeful reprezentanței Comisiei a pus capăt colaborării sale cu Team Europe, cu efect imediat, în conformitate cu dispozițiile scrisorii de acord.

4.        La 6 iunie 2013, VG a introdus o plângere la Ombudsmanul European împotriva deciziei Comisiei de a pune capăt colaborării sale în cadrul rețelei Team Europe, prin care a solicitat anularea deciziei menționate, reintegrarea în această rețea și primirea unei scrisori oficiale de scuze. Această plângere a condus la decizia Ombudsmanului din 19 noiembrie 2015 prin care acesta a concluzionat că a existat un caz de administrare defectuoasă întrucât Comisia nu l‑a ascultat pe VG în mod adecvat și nici nu a efectuat o evaluare suficient de aprofundată a speței înainte de a lua decizia de încetare a colaborării. Comisia nu a luat nicio măsură în urma deciziei Ombudsmanului.

II.    Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

5.        Anterior introducerii la Tribunal a acțiunii sale având ca obiect anularea deciziei din 10 aprilie 2013 și repararea prejudiciului pe care a apreciat că l‑a suferit din cauza excluderii sale din rețeaua Team Europe, VG a solicitat să beneficieze de asistență judiciară. Prin Ordonanța din 3 mai 2016(4), președintele Tribunalului a admis cererea. Pentru a verifica dacă în speță erau îndeplinite condițiile acordării asistenței judiciare, acesta s‑a întemeiat în special pe observațiile Comisiei transmise Ombudsmanului în cadrul examinării plângerii depuse de VG, potrivit cărora „membrii Team Europe nu au un raport contractual cu Comisia”(5), arătând deopotrivă că, în acel stadiu al procedurii, Comisia nu a dorit să își exprime poziția cu privire la calificarea ce trebuia dată raporturilor juridice existente între părți(6). Președintele Tribunalului a concluzionat că „în acest stadiu, la o primă analiză, nu [era] evident că acțiunea în despăgubire cu care solicitantul intențion[a] să sesizeze instanța Uniunii [avea] ca o obiect o cerere de despăgubire care să se întemeieze în mod obiectiv și global pe drepturi și obligații de origine contractuală și că [trebuia] declarată vădit inadmisibilă pe acest temei”(7).

6.        La 19 iulie 2016, VG a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 268 TFUE prin care a solicitat obligarea Comisiei la plata unor daune interese ca urmare a deciziei sale din 10 aprilie 2013. La 31 mai 2017, Tribunalul a adoptat ordonanța atacată, în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură.

III. Procedura în fața Curții și concluziile părților

7.        La 5 ianuarie 2018, VG a introdus recurs împotriva ordonanței atacate. În concluziile formulate, aceasta solicită Curții anularea ordonanței atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului sau, în cazul în care Curtea ar considera cauza în stare de judecată, admiterea concluziilor sale în fața Tribunalului, recunoașterea răspunderii extracontractuale a Comisiei, dispunerea depunerii unor documente declarate de Comisie confidențiale și care constituie susținerea necesară a deciziei de excludere, repararea prejudiciului moral rezultat din comportamentul culpabil al Comisiei, evaluat ex aequo et bono la 20 000 de euro, obligarea Comisiei la publicarea unei scrisori de scuze în privința reclamantului și reintegrarea sa în cadrul Team Europe(8) și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri de judecată.

8.        Comisia solicită Curții respingerea recursului ca inadmisibil sau, în orice caz, declararea acestuia ca nefondat și obligarea VG la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

IV.    Analiza juridică

9.        În susținerea recursului, VG arată, pe de o parte, că ordonanța atacată este afectată de o eroare de drept în calificarea juridică a temeiului acțiunii în reparație introdusă la Tribunal și de o încălcare a obligației de motivare. VG afirmă, pe de altă parte, că ordonanța atacată este afectată de o eroare de drept în calificarea juridică a scrisorii de acord, precum și de o încălcare a obligației de motivare, întrucât Tribunalul a denaturat și dosarul.

10.      Înainte de analiză, am dori să facem o observație preliminară.

11.      Prezentul recurs ridică chestiunea de a se stabili natura răspunderii Uniunii pe care recurenta încearcă să o angajeze. După cum vom vedea, această problemă se pune într‑un context factual și juridic puțin clar, în lipsa unui document contractual explicit și în prezența unor declarații contradictorii ale Comisiei cu privire la scrisoarea de acord. Fără a aduce atingere rezultatului examinării recursului, reiese deja ca fiind evident că Tribunalul s‑a pripit puțin prin adoptarea, în scopul soluționării acțiunii care a fost introdusă la acesta, a unei ordonanțe întemeiate pe articolul 126 din regulamentul său de procedură în care a constatat caracterul vădit inadmisibil al acestei acțiuni. De altfel, recurgerea la un asemenea instrument pare puțin coerent cu poziția exprimată de președintele Tribunalului în ordonanța în care s‑a pronunțat asupra cererii VG de asistență judiciară(9).

12.      Acestea fiind menționate, revenim la examinarea primului motiv.

A.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare în calificarea juridică a acțiunii în reparație și pe o încălcare a obligației de motivare

1.      Rezumatul argumentației părților

13.      Prin intermediul primului aspect al primului motiv, VG impută în esență Tribunalului că, la punctele 32-40 din ordonanța atacată, a calificat în mod eronat temeiul acțiunii introduse la acesta. Tribunalul nu ar fi aplicat în mod corect criteriul rezultat din Hotărârea Curții din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg(10), deoarece s‑ar fi întemeiat numai pe scrisoarea de acord, fără a lua în considerare nici norma de drept a cărei încălcare era invocată, nici natura prejudiciului invocat și nici comportamentul imputat. Cererea de sesizare introdusă la Tribunal ar fi definit totuși obiectul acțiunii, care consta în faptele culpabile săvârșite de Comisie în examinarea plângerii formulate împotriva reclamantei, ce ar fi cauzat un prejudiciu moral real și cert în privința căruia VG a intenționat să obțină reparație. Recurenta insistă asupra faptului că comportamentul imputat nu este excluderea din rețeaua Team Europe, ci examinarea plângerii doamnei X, excluderea constituind doar consecința faptei culpabile. De altfel, VG nu contestă că Comisia ar fi putut să pună capăt scrisorii de acord. Obiectul litigiului nu ar fi, așadar, încetarea legăturii contractuale – în măsura în care scrisoarea de acord ar constitui un contract –, astfel cum ar atesta în egală măsură natura normelor invocate (și anume Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(11) sau Codul bunei conduite administrative(12)), întrucât VG nu invocă în mod special încălcarea clauzelor scrisorii de acord. În același mod, natura prejudiciului invocat nu ar avea legătură cu o anumită încălcare a unei obligații contractuale, întrucât VG afirmă că modul în care Comisia a examinat plângerea doamnei X împotriva sa i‑ar fi adus atingere onoarei, demnității și reputației. Pentru aceste motive, Tribunalul ar fi calificat în mod eronat comportamentul contestat de VG, în special la punctele 35-37 din ordonanța atacată.

14.      În ceea ce privește al doilea aspect al primului motiv, VG susține că Tribunalul ar fi încălcat obligația de motivare. Pe de o parte, acesta nu ar fi explicat motivul pentru care cererea de reparație formulată de VG ar fi legată în mod necesar de interpretarea scrisorii de acord, deși comportamentul imputat în cererea menționată nu ar fi încetarea pretinsului contract, astfel încât interpretarea scrisorii nu ar fi nici necesară, nici indispensabilă pentru examinarea cererii de despăgubire, în sensul punctului 80 din Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg(13). Pe de altă parte, ordonanța atacată nu ar expune motivele pentru care Tribunalul a considerat că examinarea de către Comisie a plângerii doamnei X ar fi legată în mod necesar de interpretarea scrisorii de acord. În această privință, VG arată că scrisoarea de acord nu ar conține dispoziții referitoare la examinarea unor eventuale plângeri și nici obligația Comisiei de a motiva renunțarea la acord în cadrul rețelei Team Europe. Normele de drept, printre care drepturile fundamentale, a căror încălcare este invocată de VG s‑ar aplica independent de dispozițiile scrisorii de acord.

15.      Unele elemente ale cererii introductive ar fi rămas fără răspuns din partea Tribunalului, care nu ar fi verificat în mod obiectiv și global, având în vedere diferitele elemente din dosar, dacă ar exista un veritabil context contractual, în conformitate cu criteriile stabilite însă în mod imperativ în Hotărârea Comisia/Systran și Systran Luxembourg(14).

16.      La rândul său, Comisia subliniază că analiza Tribunalului ar fi conformă cu concluziile jurisprudenței Comisia/Systran și Systran Luxembourg(15). Tribunalul ar fi demonstrat fără a săvârși o eroare de drept existența unui context contractual care era circumscris cererii reclamantului. Acesta din urmă nu ar invoca alte documente decât scrisoarea de reziliere și ar critica încetarea contractului. Ar exista o legătură directă între comportamentul imputat și încetarea colaborării lui VG în rețeaua Team Europe. Scrisoarea de acord ar stabili efectiv obligațiile fiecărei părți, precum și modalitățile de a se pune capăt cooperării și tocmai aceste condiții de reziliere ar fi contestate de VG, care ar fi intenționat să repună în discuție, potrivit termenilor cererii sale introductive la Tribunal, „decizia radicală de a se pune capăt colaborării”. Prejudiciul ar fi de asemenea legat de reziliere, deoarece VG a solicitat, printre altele, reintegrarea. Eventuala răspundere a Comisiei ar trebui să fie examinată în mod necesar, în sensul jurisprudenței Comisia/Systran și Systran Luxembourg(16), prin examinarea conținutului scrisorii de acord. Invocarea unor norme care nu decurg din scrisoarea de acord nu ar determina pierderea naturii contractuale a litigiului(17). La rândul său, prejudiciul moral invocat ar rezulta din împrejurări circumscrise încetării raportului contractual. VG ar încerca să diferențieze în mod artificial cauzele și împrejurările rezilierii scrisorii de însuși actul de reziliere. Referitor la chestiunea dacă motivul invocat pentru reziliere este justificat, aceasta este eminamente contractuală.

17.      În ceea ce privește pretinsa nemotivare, Comisia amintește că Tribunalul s‑a pronunțat asupra excepției de nelegalitate pe care ea a invocat‑o, iar nu pe fond. Pe de altă parte, VG ar invoca o serie de argumente prezentate deja Tribunalului și care au fost respinse deja de acesta din urmă, care ar fi, așadar, inadmisibile(18). În orice caz, pentru a respinge acțiunea introdusă la Tribunal ca fiind inadmisibilă, era suficient ca Tribunalul să stabilească faptul că aceasta se înscria într‑un veritabil context contractual legat de obiectul litigiului, pe care Tribunalul l‑ar fi stabilit în mod corect la punctele 34-38 din ordonanța atacată. Cu privire la acest aspect, motivarea ordonanței menționate nu ar apărea nici insuficientă, nici afectată de vreo contradicție, iar Tribunalul nu ar fi obligat să răspundă la toate argumentele invocate de VG.

18.      În memoriul în replică, VG contestă că a încercat în mod artificial să izoleze cauzele și împrejurările rezilierii scrisorii de acord de însuși actul de reziliere și susține că nu a criticat încetarea unui contract și nici nu a contestat posibilitatea Comisiei de a pune capăt scrisorii de acord. Întrucât VG nu invocă încălcarea scrisorii de acord, Comisia nu ar putea susține că interpretarea sa este necesară pentru a demonstra temeinicia pretențiilor recurentei. VG amintește că critica adusă Comisiei ar fi aceea că a încălcat dreptul său de a fi ascultată, obligația de motivare, obligația de diligență și prezumția de nevinovăție a acesteia. Acțiunea introdusă de VG ar avea ca obiect, așadar, doar contestarea acțiunii administrative a Comisiei. Pentru orice eventualitate, VG amintește că nu ar fi exclus ca răspunderea contractuală și răspunderea extracontractuală ale unei instituții să coexiste față de unul dintre cocontractanții săi(19). În orice caz, prejudiciul invocat nu ar fi legat de executarea defectuoasă a contractului care ar fi constituit de scrisoarea de acord. Desigur, comportamentul culpabil al Comisiei ar avea drept consecință decizia de excludere din rețeaua Team Europe, însă reintegrarea solicitată s‑ar înscrie într‑o cerere de reparație în natură prin care se urmărește reabilitarea imaginii VG care este afectată de modul în care Comisia a examinat plângerea doamnei X.

19.      În memoriul în duplică, Comisia susține că teza VG ar fi afectată de o contradicție majoră. VG ar imputa Comisiei că nu i‑a respectat drepturile fundamentale în același timp în care ar susține că scrisoarea de acord nu ar stabili decât orientări fără caracter constrângător și nu ar reglementa legăturile singulare dintre VG și Comisie. Or, dacă scrisoarea de acord este doar un act unilateral al Comisiei care nu are vreo legătură cu VG, Comisia nu înțelege care ar putea fi temeiul obligației sale de a o asculta pe VG sau de a respecta obligația de motivare. Pretențiile VG ar avea sens numai dacă actul în cauză este un contract. Pe de altă parte, Comisia reiterează că simpla invocare a unor norme care nu rezultă din contract nu are ca efect modificarea naturii contractuale a litigiului(20). Or, abordarea reținută de VG nu doar că ar fi contrară jurisprudenței Comisia/Systran și Systran Luxembourg(21), ci ar permite și transformarea oricărui litigiu contractual într‑o acțiune în răspundere extracontractuală și ar risca să anuleze diferența dintre aceste două tipuri de răspundere. În plus, Comisia insistă asupra faptului că cererea de reintegrare ar confirma că prejudiciul pentru care s‑a solicitat reparația este rezultatul excluderii din rețeaua Team Europe, cu alte cuvinte, încetarea aderării la contractul constituit de scrisoarea de acord, a cărei denumire completă este de altfel „Scrisoare de acord și de aderare”. Reintegrarea nu ar viza numai repararea prejudiciului moral, ci și restabilirea raportului contractual astfel cum exista înainte de încetarea contractului.

2.      Analiză

20.      De la bun început, arătăm că părțile nu contestă cadrul de analiză la care a recurs Tribunalul și care este reluat la punctul 25 și următoarele din ordonanța atacată. Întemeindu‑se în esență pe Hotărârea Curții din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg(22), Tribunalul a amintit astfel că Tratatul FUE prevede o repartizare a competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale în ceea ce privește acțiunile îndreptate împotriva Uniunii prin care se solicită angajarea răspunderii acesteia(23). În ceea ce privește răspunderea contractuală a Uniunii, competența este repartizată între instanțele Uniunii, în prezența unei clauze compromisorii, și instanțele naționale, în celelalte cazuri(24).

21.      Obiectul acțiunii este cel care determină dacă acțiunea se încadrează în sfera răspunderii contractuale sau extracontractuale a Uniunii(25). Hotărârea Comisia/Systran și Systran Luxembourg(26) a stabilit metodologia care trebuie urmată pentru o asemenea apreciere. Astfel, Curtea s‑a pronunțat în sensul că instanțele Uniunii, pentru a aprecia propria competență să se pronunțe asupra unei cereri de despăgubire, nu se pot întemeia doar pe normele invocate(27). Ele sunt obligate să verifice dacă acțiunea în despăgubire cu care sunt sesizate „are ca obiect o cerere de daune interese care se întemeiază în mod obiectiv și global pe drepturi și obligații de origine contractuală sau extracontractuală”(28). Analiza trebuie să privească toate elementele din dosar, cu alte cuvinte, în special norma de drept pretins încălcată, natura prejudiciului suferit, comportamentul imputat și raporturile juridice existente între părți(29). Dacă din această analiză rezultă că există între părți „un veritabil context contractual, legat de obiectul litigiului, a cărui examinare aprofundată se dovedește indispensabilă pentru soluționarea acțiunii”(30), dacă este „necesar să se interpreteze conținutul unuia sau mai multor contracte încheiate între părțile în cauză pentru a se stabili temeinicia pretențiilor [părților]”(31) și în lipsa, desigur, a unei clauze compromisorii, instanțele Uniunii trebuie să înceteze examinarea litigiului și să se declare necompetente, întrucât examinarea acțiunii ar implica aprecierea unor drepturi și obligații de natură contractuală care, potrivit articolului 274 TFUE, este de competența instanțelor naționale(32).

22.      Prin urmare, primul motiv trebuie examinat în lumina acestor principii.

23.      În această privință, trebuie să se arate că Tribunalul s‑a concentrat pe conținutul scrisorii de acord, care, în opinia sa, a determinat obligațiile fiecărei părți, durata cooperării, precum și modalitățile de încetare a cooperării(33). Întrucât reclamantul nu a invocat alte acte, Tribunalul a concluzionat pe baza acestui context că comportamentul imputat are o legătură directă cu raportul contractual existent(34). Potrivit Tribunalului, cererea de reparație este legată de interpretarea scrisorii de acord, care trebuie să facă parte integrantă din elementele ce trebuie să fie examinate în cadrul aprecierii răspunderii Comisiei(35). Tot potrivit Tribunalului, ea determină condițiile încetării contractului, conferind astfel litigiului un caracter contractual(36).

24.      Pronunțându‑se în acest fel, rezultă că Tribunalul nu a aplicat în mod corect criteriul definit de Curte în Hotărârea Comisia/Systran și Systran Luxembourg(37) și că a dat o pondere decisivă scrisorii de acord, în privința căreia a constatat rapid caracterul său contractual. Or, jurisprudența sus‑menționată impune analiza tuturor înscrisurilor din dosar, printre care norma de drept pretins încălcată, natura prejudiciului invocat, comportamentul imputat, precum și raporturile juridice existente. Acestor diferite elemente trebuie să li se acorde o pondere egală, mai ales atunci când natura contractuală a actului considerat că obligă părțile este discutată în mod serios, cum este cazul în speță.

25.      Reiese astfel în mod clar din dosar că cererea recurentei de sesizare a Tribunalului avea ca obiect „faptele culpabile săvârșite de [Comisie] în examinarea plângerii formulate de doamna X împotriva reclamantului, care i‑au cauzat acestuia din urmă un prejudiciu moral cert și real”(38). În aceste condiții, faptul generator al răspunderii identificate de VG nu constă în încetarea abuzivă a raportului contractual pe care l‑ar fi cristalizat scrisoarea de acord. Această încetare – dacă există – reiese mai degrabă că se încadrează în sfera prejudiciului cauzat de Comisie. În această privință, faptul că VG a solicitat deopotrivă Tribunalului reintegrarea sa în rețeaua Team Europe nu spune nimic despre natura raporturilor dintre VG și Comisie. Această reintegrare, dacă ar fi posibilă, ar urmări repunerea VG în situația sa anterioară apariției pretinsei fapte culpabile, însă nu în mod necesar restabilirea raportului contractual. În orice caz, nu reiese că Tribunalul ar fi acționat cumva în conformitate cu această concluzie, limitându‑se doar să evoce reintegrarea la punctul 33 din ordonanța atacată. Acest fapt nu are însă niciun efect deoarece VG, prin forța împrejurărilor, a trebuit să renunțe la această solicitare în cursul procedurii în fața Curții.

26.      În continuare, Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare și normele invocate, chiar dacă, privite individual, nu sunt determinante. Și aici analiza Tribunalului este lacunară(39). VG impută Comisiei că, în cadrul examinării plângerii doamnei X, a încălcat articolul 41 din cartă, principiile generale ale bunei administrări, respectarea dreptului la apărare, articolul 16 din Codul bunei conduite administrative, principiile diligenței și prezumției de nevinovăție, precum și obligația de motivare și principiul proporționalității. Din aceste norme reiese astfel în mod clar că VG nu se situa pe tărâm contractual, întrucât recurenta a invocat norme considerate că reglementează acțiunea Comisiei în calitate de administrație, iar nu norme rezultate din pretinsul contract. În special, VG nu a criticat nicio încălcare a dispozițiilor scrisorii de acord. În această privință, suntem oarecum perplecși în fața argumentației Comisiei care simulează că nu identifică temeiul obligațiilor juridice invocate de VG dacă acțiunea ar trebui să fie considerată că intră în sfera răspunderii extracontractuale. De exemplu, ne este greu să credem că Comisia poate să ignore faptul că dreptul la bună administrare sau respectarea dreptului la apărare i se impun și atunci când acționează într‑un cadru extracontractual.

27.      În sfârșit, analiza Tribunalului referitoare la prejudiciul invocat este cuprinsă într‑un punct(40) și se limitează din nou să repete că VG intenționa să obțină o reparație pecuniară, precum și o somație adresată Comisiei. Nu este analizată nici natura prejudiciului.

28.      Prin faptul că s‑a limitat să analizeze în mod izolat scrisoarea de acord, deși natura sa contractuală nu se impunea cu forța evidenței, Tribunalul nu a recurs la verificarea impusă de jurisprudență potrivit căreia instanțele Uniunii sunt obligate să verifice dacă acțiunea cu care sunt sesizate are ca obiect o cerere de despăgubire care se întemeiază în mod obiectiv și global pe drepturi și obligații de origine contractuală. Or, luarea în considerare a tuturor elementelor din dosar putea, astfel cum susține VG, să determine o îndoială cu privire la existența unui veritabil context contractual în care se înscria acțiunea formulată de VG.

29.      În special, dacă examina în mod corect și împreună cu scrisoarea de acord normele de drept pretins încălcate, natura prejudiciului invocat, precum și comportamentul imputat, Tribunalul nu putea să concluzioneze fără să săvârșească o eroare de drept că „cererea de reparație [era] legată de interpretarea scrisorii de acord”(41). VG nu contestă că scrisoarea de acord prevede că părțile pot renunța în mod voluntar la acord, în scris, în orice moment. Această împrejurare confirmă că Tribunalul a adoptat o abordare reductivă prin faptul că a considerat că acțiunea introdusă în fața sa urmărea pur și simplu contestarea condițiilor în care Comisia a pus capăt raporturilor contractuale pe care le avea cu VG.

30.      Tribunalul nu doar că nu a ținut seama de toate elementele necesare stabilirii temeiului acțiunii întreprinse în fața sa, ci a și omis în motivare să explice motivele pentru care, în opinia sa, se impunea natura contractuală a scrisorii de acord.

31.      Punctele 35-37 din ordonanța atacată constituie o succesiune de afirmații nesusținute. Or, un efort de motivare se dovedea cu atât mai imperios cu cât dosarul cuprindea două elemente importante. VG a invocat în mod clar în fața Tribunalului declarația Comisiei în cursul procedurii la Ombudsman, în care aceasta a arătat că „membrii Team Europe nu aveau un raport contractual cu [ea]”. Aceasta reiese din cuprinsul punctului 23 din ordonanța atacată.

32.      Pe de altă parte, VG a atras de asemenea atenția Tribunalului, în cadrul observațiilor sale privind excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie, cu privire la ordonanța președintelui Tribunalului în care acesta s‑a pronunțat asupra cererii de asistență judiciară(42). Punctul 15 din această ordonanță menționează că, în acel stadiu, Comisia a ales să nu își exprime poziția cu privire la calificarea care trebuia dată raporturilor juridice rezultate din scrisoarea de acord. Din această împrejurare, președintele Tribunalului a dedus că Comisia aprecia că o asemenea determinare nu ar putea fi făcută decât la finalul unei analize aprofundate a scrisorii de acord(43). Președintele Tribunalului a dedus din aceste elemente că, „în acest stadiu, la o primă analiză, nu [era] evident că acțiunea în despăgubire cu care solicitantul intențion[a] să sesizeze instanța Uniunii [avea] ca o obiect o cerere de despăgubire care să se întemeieze în mod obiectiv și global pe drepturi și obligații de origine contractuală”(44). Înțelegem, așadar, perplexitatea lui VG în fața ordonanței atacate, în care, amintim, se constată totuși caracterul vădit inadmisibil al acțiunii VG.

33.      Desigur, după cum amintește Comisia, obligația de motivare a hotărârilor ce revine Tribunalului nu îi impune acestuia să prezinte o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele formulate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază Tribunalul, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul recursului(45). Într‑adevăr, astfel cum susține Comisia, simpla repetare a argumentelor prezentate deja Tribunalului ar trebui să conducă la constatarea inadmisibilității argumentelor respective. Totuși, situația este diferită atunci când tocmai nepronunțarea Tribunalului cu privire la aceste argumente este cea care a impus reiterarea lor în fața Curții.

34.      Or, dacă critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare trebuie admisă, aceasta nu este pentru că Tribunalul nu ar fi răspuns la toate argumentele invocate de VG, ci pentru că din lectura ordonanței atacate nu rezultă în mod suficient motivele care au condus Tribunalul, pentru a constata caracterul contractual al litigiului doar pe baza scrisorii de acord, să iasă din cadrul unui text care nu este vădit contractual și al unor declarații contrare sau foarte rezervate ale Comisiei. Această lectură nu permite nici susținerea motivelor pentru care, în timp ce obiectul litigiului, astfel cum a fost identificat de VG, consta în fapta culpabilă săvârșită de Comisie în examinarea plângerii doamnei X, Tribunalul a statuat că exista o „legătură directă”(46) între comportamentul imputat și pretinsul raport contractual rezultat din scrisoarea de acord și că examinarea acesteia din urmă era necesară pentru aprecierea răspunderii Comisiei(47).

35.      Astfel, prin faptul că a omis să examineze toate elementele din dosar, printre care se numără declarațiile Comisiei, Tribunalul a făcut o aplicare parțială a metodologiei stabilite de Curte în hotărârea sa și a încălcat obligația de motivare care îi revine. În aceste condiții, primul motiv trebuie admis în totalitate ca fiind fondat.

B.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare în calificarea juridică a scrisorii de acord, pe o încălcare a obligației de motivare și pe o denaturare a dosarului

1.      Rezumatul argumentației părților

36.      În esență, VG susține că Tribunalul ar fi calificat în mod greșit scrisoarea de acord ca fiind contract, deși ar fi vorba mai degrabă despre orientări fără caracter constrângător, definite în mod unilateral de Comisie și care guvernează funcționarea rețelei Team Europe. Comisia nu ar fi afirmat niciodată că raportul avea o natură contractuală, astfel cum ar atesta punctul 21 din observațiile sale în fața Ombudsmanului, precum și punctul 15 din ordonanța Tribunalului prin care s‑a pronunțat asupra cererii de asistență judiciară formulate de VG(48); scrisoarea de acord s‑ar limita la un rezumat al drepturilor și al datoriilor ce reglementează Team Europe, iar nu al celor ce reglementează raporturile specifice dintre Comisie și VG; aceasta nu ar prevedea nicio sancțiune în caz de încălcare și nici o trimitere la dreptul aplicabil sau la instanțele competente; scrisoarea de acord ar utiliza termenul „datorii”, iar nu „obligații”, făcând trimitere astfel mai mult la simple prescripții legate de comportament, iar nu la veritabile legături juridice între persoane. Comisia și‑ar fi modificat tardiv poziția și ar fi invocat natura contractuală a scrisorii de acord. Intenția comună a părților nu ar fi fost niciodată să se angajeze reciproc în temeiul unui contract. Or, intenția ar fi un element determinant în calificarea unui act ca fiind de natură contractuală, astfel cum ar atesta punctul 102 din Principiile dreptului european al contractelor(49). Astfel, Tribunalul ar fi calificat în mod eronat scrisoarea de acord ca fiind contract, ar fi denaturat această scrisoare și ar fi încălcat obligația de motivare care îi revine. Ordonanța atacată nu ar fi determinat dreptul aplicabil pentru a califica scrisoarea de acord ca fiind contract, determinare care ar fi necesară în ipoteza – quod non – în care această scrisoare ar fi un contract. Comisia ar susține că s‑ar aplica dreptul francez. Or, în temeiul articolelor 1101(50) și 1156(51) din Codul civil francez, nu ar mai fi posibilă calificarea scrisorii de acord ca fiind contract, în sensul dreptului francez, în lipsa intenției VG de a se angaja și având în vedere faptul că nimic nu putea să o determine să se gândească la faptul că semna un contract al cărui conținut a fost determinat doar de Comisie, care nu ar fi menționat niciodată natura sa contractuală. În sensul dreptului francez, un contract ar prevedea, în plus, obligații care pot fi executate silit(52). Or, scrisoarea de acord nu ar permite nicio constrângere pentru respectarea drepturilor și a datoriilor, nu ar prevedea nicio sancțiune și nici executarea silită, fiecare parte putând să se libereze în orice moment. Natura contractuală a scrisorii de acord nu ar decurge, așadar, nici din intenția părților, nici din voința acestora, nici din textul acesteia stabilit de Comisie. Din aceste împrejurări ar rezulta că nici chiar din perspectiva dreptului francez scrisoarea de acord nu ar putea să fie calificată ca fiind contract. Așadar, Tribunalul ar fi denaturat scrisoarea de acord și ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că, la punctul 39 din ordonanța atacată, a statuat că obiectul acțiunii era o cerere de despăgubire de natură contractuală.

37.      Comisia susține că doar Tribunalul este competent să stabilească faptele, cu excepția unei denaturări, care trebuie să fie vădită și trebuie să reiasă fără a fi nevoie să se recurgă la noi elemente de probă. În speță, situația ar fi diferită. Mai mult, recurenta s‑ar limita să invoce aceleași argumente ca cele prezentate deja și examinate de Tribunal, care ar fi, prin urmare, inadmisibile. Declarațiile Comisiei în fața Ombudsmanului nu ar lipsi de efecte contractul și ar trebui să fie interpretate în sensul că Comisia nega că scrisoarea de acord era un contract de muncă. În schimb, Comisia nu ar fi exclus că putea să fie vorba despre un contract de adeziune. VG nu ar explica modul în care intenția părților ar putea să fie contrară dispozițiilor clare și neechivoce ale scrisorii de acord. Dezvoltările referitoare la noțiunea de intenție a părților ar fi noi și, cu această calificare, inadmisibile chiar dacă, în orice caz, ar fi fost clară intenția părților de a conveni asupra unui ansamblu de drepturi și obligații. Dezvoltările referitoare la noțiunea de contract în sensul dreptului francez ar fi de asemenea noi. Interpretarea dreptului francez ar intra, în orice caz, în sfera unei chestiuni de fapt în privința căreia controlul Tribunalului trebuie să fie deplin. Argumentul referitor la executarea silită ar fi invocat pentru prima dată în stadiul recursului, fiind, așadar, inadmisibil. În niciun caz executarea silită nu ar fi o condiție necesară pentru calificarea contractului.

38.      În sfârșit, Comisia adaugă că cererea de depunere a unor documente confidențiale formulată de VG ar tinde să confirme legătura dintre prejudiciul suferit și încetarea raportului contractual, iar nu examinarea plângerii doamnei X. Comisia amintește că această cerere a făcut obiectul a două acțiuni în fața Tribunalului(53). În ceea ce privește cererea de somație, potrivit unei jurisprudențe constante, aceasta nu intră în sfera competențelor Curții(54).

39.      În memoriul în replică, VG amintește că al doilea motiv este întemeiat nu numai pe o denaturare, ci și pe o eroare în calificarea juridică a scrisorii de acord și pe o încălcare a obligației de motivare. Comisia nu ar fi identificat în mod suficient în recurs argumentele despre care pretinde că sunt doar reiterarea celor prezentate în fața Tribunalului. În ceea ce privește argumentul referitor la intenția părților, VG contestă că este nou deoarece s‑ar încadra în sfera analizei raporturilor juridice existente între părți, în sensul Hotărârii din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg(55). Această analiză ar implica în mod necesar luarea în considerare a intenției părților. Dispozițiile scrisorii de acord nu ar fi atât de clare și neechivoce cum pretinde Comisia, cu atât mai mult cu cât însăși Comisia ar fi negat caracterul lor contractual în cadrul declarațiilor sale în fața Ombudsmanului. În ceea ce privește invocarea dreptului francez, VG recunoaște că nu a făcut trimitere la acesta în fața Tribunalului, însă susține că s‑a limitat să îl invoce pentru a ilustra al doilea motiv în scopul demonstrării unei erori de raționament în ordonanța atacată și în măsura în care însăși Comisia a susținut în fața Tribunalului că dreptul aplicabil era dreptul francez, în raport cu care acesta ar fi trebuit să examineze caracterul contractual al scrisorii de acord.

40.      În stadiul duplicii, Comisia susține că, dacă VG și‑a dezvoltat argumentele în raport cu intenția părților, ar fi procedat astfel deoarece natura extracontractuală a scrisorii de acord nu ar fi atât de evidentă. VG nu a explicat motivul pentru care MS a semnat scrisoarea de acord dacă aceasta nu privea decât simple orientări. În ceea ce privește argumentul întemeiat pe aplicarea dreptului francez, în acest stadiu al procedurii ar fi inadmisibil. În orice caz, existența unui context contractual în sensul Hotărârii Comisia/Systran și Systran Luxembourg(56) ar putea fi determinată fără a se recurge la dreptul francez. VG ar fi ignorat și anumite elemente susceptibile să demonstreze natura contractuală a scrisorii, în special denumirea sa exactă și formularea finală din scrisoare, consacrată rezilierii. Comisia amintește că Tribunalul s‑ar fi pronunțat, fără a săvârși o eroare de drept, doar asupra chestiunii privind competența acestuia. Pe de altă parte, Comisia susține că VG ar confunda motivul întemeiat pe calificarea juridică a scrisorii de acord cu motivul întemeiat pe denaturare. VG ar invoca denaturarea dosarului, însă, potrivit jurisprudenței Curții, denaturarea elementelor de probă trebuie să reiasă în mod vădit din înscrisurile din dosar, fără a fi nevoie să se recurgă la o nouă apreciere a faptelor și a probelor. VG ar fi trebuit, așadar, să precizeze faptele sau documentele care ar fi fost denaturate de Tribunal, în loc să se fi limitat să reitereze argumente care fuseseră deja expuse în fața Tribunalului, fără să demonstreze vreo inexactitate materială săvârșită de Tribunal. Comisia impută recurentei că încearcă să evite inadmisibilitatea acțiunii în anulare împotriva deciziei de excludere din Team Europe, pe care ar fi omis să o introducă în timp util. Astfel, Curtea ar trebui să urmeze aceeași abordare ca cea pe care a reținut‑o în Hotărârea Guigard/Comisia(57).

2.      Analiză

41.      Al doilea motiv invocat de VG poate fi împărțit în trei aspecte, primul referitor la o eroare de drept în calificarea juridică a scrisorii de acord, al doilea referitor la încălcarea obligației de motivare, iar ultimul referitor la denaturarea „dosarului”.

42.      În continuarea constatărilor efectuate în cadrul primului motiv, vom iniția analiza acestui al doilea motiv cu al doilea aspect, referitor la o încălcare a obligației de motivare a Tribunalului la momentul calificării scrisorii de acord ca fiind contract. Pentru aceleași motive ca cele expuse la punctul 34 din prezentele concluzii, acest al doilea aspect ar trebui admis.

43.      Într‑adevăr, din lectura observațiilor prezentate de VG cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie reiese că argumentele prin care se contestă natura contractuală a scrisorii de acord fie nu au fost examinate de Tribunal – precum declarația Comisiei în fața Ombudsmanului sau lipsa unei poziții exprimate de Comisie cu privire la natura scrisorii de acord în cursul procedurii în fața Tribunalului referitoare la cererea de asistență judiciară(58) –, fie au fost respinse fără nicio explicație veritabilă(59). Mai mult, VG s‑a întemeiat pe punctul 80 din Hotărârea Comisia/Systran și Systran Luxembourg(60), potrivit căruia „nu este suficient să se invoce o relație contractuală oarecare […] sau obligații de origine contractuală care nu ar privi comportamentul în litigiu pentru a putea modifica natura litigiului stabilindu‑i un temei contractual”, deducând pe baza acestuia că doar existența unui contract nu constituie un obstacol în calea formulării unei acțiuni prin care să se încerce angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii. Prin urmare, operațiunea de calificare de către Tribunal a scrisorii de acord ca fiind contract apare insuficient motivată.

44.      Având în vedere cele ce arătate mai sus, vom examina celelalte aspecte ale celui de al doilea motiv doar cu titlu suplimentar.

45.      În ceea ce privește primul aspect al celui de al doilea motiv, VG afirmă că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a calificat scrisoarea ca fiind contract. Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare intenția părților, astfel cum ar impune punctul 102 din Principiile dreptului european al contractelor. VG critică Tribunalul pentru faptul că nu a determinat dreptul aplicabil contractului, în lumina căruia trebuia examinată calitatea de contract. Dacă se presupune că acest drept este dreptul francez, după cum susține Comisia, Tribunalul ar fi trebuit să acorde o atenție specială intenției părților și faptului de a ști dacă putea fi obținută executarea silită a pretinselor obligații care decurgeau din scrisoarea de acord.

46.      În ceea ce privește argumentul referitor la intenția părților, desigur, ordonanța atacată nu îl menționează efectiv, așa cum subliniază VG, însă nici reclamantul însuși nu a dezbătut această chestiune în observațiile sale cu privire la excepția de inadmisibilitate a Comisiei invocată în fața Tribunalului. Reclamantul nu a invocat nici Principiile dreptului european al contractelor. Situația este identică în cazul chestiunii referitoare la executarea silită. Așadar, aceste argumente trebuie considerate inadmisibile din cauza caracterului lor nou(61). În același mod, dezbaterea în fața Tribunalului nu a privit, după cum recunoaște VG, nici stabilirea dreptului aplicabil contractului, nici dreptul francez. În orice caz, Tribunalul nu s‑a plasat pe tărâmul unui drept specific pentru a califica scrisoarea de acord ca fiind contract. În aceste condiții, nicio critică nu poate fi formulată împotriva analizei Tribunalului din care ar decurge o înțelegere sau o aplicare greșită a dreptului francez.

47.      În ceea ce privește ultimul aspect al celui de al doilea motiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 256 alineatul (1) TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept. Prin urmare, Tribunalul este singurul competent să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile din dosar care i‑au fost prezentate, precum și să aprecieze elementele de probă reținute. Constatarea acestor fapte și aprecierea acestor elemente nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții(62). O asemenea denaturare trebuie să reiasă în mod vădit din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor(63).

48.      Denaturarea este, prin urmare, o noțiune eminamente legată de aprecierea faptelor. Or, VG susține că există o denaturare a scrisorii de acord din cauza „calificării” sale juridice de către Tribunal ca fiind contract. Astfel, această critică nu are în vedere denaturarea faptelor, în sensul clasic al jurisprudenței Curții amintite mai sus, ci o eroare în calificarea scrisorii de acord. Înțeleasă în acest fel, ea nu se analizează ca o critică distinctă de cea examinată deja în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv și nu necesită, așadar, dezvoltări suplimentare.

C.      Cu privire la competența instanțelor Uniunii de a se pronunța asupra cererii formulate de VG

49.      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează hotărârea Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Întrucât, în opinia noastră, ordonanța atacată trebuie anulată, Curtea ar putea să soluționeze chestiunea competenței instanțelor Uniunii de a judeca cererea introdusă de VG .

50.      Din ansamblul elementelor pertinente din dosar reiese că Curtea trebuie să ia în considerare în mod corespunzător faptul că VG încearcă să angajeze răspunderea Uniunii din cauza comportamentului Comisiei cu ocazia examinării plângerii doamnei X îndreptate împotriva sa. Ea invocă încălcarea articolului 41 din cartă, a principiilor generale ale bunei administrări și respectării dreptului la apărare, a articolului 16 din Codul bunei conduite administrative, a principiilor diligenței și prezumției de nevinovăție, precum și a obligației de motivare și a principiului proporționalității. Prejudiciul invocat este de ordin moral, întrucât se pretinde că comportamentul Comisiei a adus atingere onoarei, demnității și reputației VG.

51.      Reiese, așadar, din această serie de elemente că răspunderea solicitată apare prima facie ca fiind extracontractuală. Rămâne să se stabilească dacă documentul semnat de cele două părți este de natură să modifice această constatare.

52.      Scrisoarea de acord și de aderare nu precizează în mod explicit natura sa contractuală. Preambulul acesteia arată că este doar un rezumat al drepturilor și al datoriilor pe care le implică „aderarea” la Team Europe. Niciun punct din scrisoare nu lasă să se înțeleagă că ar avea o forță juridică specifică sau cel puțin asemănătoare celei a unui contract. În special, niciun punct nu menționează o eventuală sancțiune pentru nerespectarea scrisorii de acord. Niciun punct din scrisoare nu stabilește dreptul aplicabil sau instanțele competente să judece un eventual litigiu. Punctul 5 al doilea paragraf din scrisoarea de acord prevede că părțile se pot libera în scris, în orice moment, de drepturile și de datoriile stabilite în această scrisoare. Anterior introducerii acțiunii, nici măcar Comisia nu era convinsă de caracterul contractual al scrisorii de acord.

53.      Din cele arătate mai sus nu se poate deduce că există un veritabil context contractual care circumscrie cererea formulată de VG, în sensul Hotărârii Comisia/Systran și Systran Luxembourg(64), fără a fi necesar să se avanseze în reflecția referitoare la noțiunea de contract în contextul factual al prezentei cauze. Adăugăm că a deduce natura contractuală a scrisorii de acord doar din interpretarea punctului 5 din aceasta ar determina recurgerea la o analiză specifică și concretă a conținutului pretinsului contract, pe care Curtea a exclus‑o la punctele 76 și 77 din acea hotărâre din cauză că o asemenea analiză intră în sfera examinării pe fond a litigiului, iar nu a determinării naturii înseși a litigiului.

54.      În orice caz, rezultă în mod clar din cele arătate mai sus că din analiza dosarului nu reiese că interpretarea scrisorii de acord în calitate de contract este necesară pentru stabilirea temeiniciei pretențiilor invocate de VG.

55.      Contrar celor susținute de Comisie, faptele din speță nu sunt comparabile cu cele care au determinat pronunțarea Hotărârii din 20 mai 2009, Guigard/Comisia(65). În acea hotărâre a fost vorba despre contestarea neprelungirii unui contract de muncă încheiat cu Comisia. În acea cauză, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii din cauza acestui refuz de prelungire a contractului său de muncă. În timp ce Tribunalul a statuat că, din cauza normelor a căror încălcare a fost invocată(66) și întrucât era vorba despre încheierea unui nou contract, acțiunea putea fi considerată ca intrând în sfera răspunderii extracontractuale a Uniunii, putând fi introdusă, în această calitate, la instanțele Uniunii, Curtea nu a urmat această abordare și s‑a pronunțat în sensul că acțiunea nu putea fi disociată de legăturile contractuale dintre părțile la contractul de muncă, cu atât mai mult cu cât condițiile în care contractul putea fi prelungit erau stabilite chiar în contract(67). Contextul contractual era foarte clar, iar părțile nu au contestat că avut legături contractuale între ele. Este o diferență fundamentală în raport cu situația din prezentul recurs, astfel încât, pentru soluționarea acestuia, din acest precedent nu poate fi dedusă nicio învățătură automată.

56.      Din analiza de mai sus rezultă, așadar, că cererea de despăgubire introdusă de VG nu se întemeiază, în mod obiectiv și global, pe obligații de origine contractuală. Obiectul acțiunii constă deci într‑o cerere de despăgubire de natură extracontractuală. Acțiunea este efectiv de competența Tribunalului, astfel cum este aceasta definită la articolul 268 TFUE.

57.      Deși recursul trebuie admis, iar acțiunea introdusă la Tribunal trebuie declarată admisibilă, totuși litigiul nu este în stare să fie judecat pe fond. În aceste condiții, cauza trebuie trimisă spre rejudecare Tribunalului, în conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

V.      Cu privire la cheltuielile de judecată

58.      Întrucât, potrivit analizei noastre, cauza trebuie trimisă spre rejudecare Tribunalului, cererea privind cheltuielile de judecată trebuie să se soluționeze odată cu fondul.

VI.    Concluzie

59.      Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să declare:

1)      Anulează Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 31 mai 2017, MS/Comisia (T‑17/16, nepublicată, EU:T:2017:379).

2)      Acțiunea introdusă de VG în cauza T‑17/16 este admisibilă.

3)      În rest, cauza este trimisă spre rejudecare Tribunalului.

4)      Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.


1      Limba originală: franceza.


2      Ordonanța MS/Comisia (T‑17/16, nepublicată, EU:T:2017:379).


3      Ca urmare a decesului lui MS, la 16 februarie 2018, VG, în calitate de unică moștenitoare a lui MS, a solicitat reluarea judecății pentru a succede în drepturile celui din urmă, cerere care a fost admisă. Pentru continuarea analizei și în scop de simplificare, îi vom desemna cu denumirea unică „VG” atât pe recurentă, cât și pe reclamantul în fața Tribunalului.


4      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446).


5      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446, punctul 15).


6      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446, punctul 15).


7      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446, punctul 16).


8      Ca urmare a decesului lui MS, o asemenea reintegrare nu mai poate fi avută în vedere, iar VG a eliminat această solicitare prin memoriul său în replică în fața Curții (a se vedea punctul 10 din memoriul menționat).


9      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446). A se vedea de asemenea punctul 5 in fine din prezentele concluzii.


10      C‑103/11 P, EU:C:2013:245.


11      Denumită în continuare „carta”.


12      Disponibil la adresa https://www.ombudsman.europa.eu/ro/publication/ro/3510


13      C‑103/11 P, EU:C:2013:245.


14      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


15      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


16      Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 67).


17      Comisia se întemeiază în acest context pe punctul 65 din Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


18      Comisia invocă în acest context Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 ianuarie 2018, Comisia/RW [C‑442/17 P(R), nepublicată, EU:C:2018:6, punctul 66].


19      VG se întemeiază în acest context pe Hotărârea din 18 noiembrie 2015, Synergy Hellas/Comisia (T‑106/13, EU:T:2015:860, punctul 150).


20      Comisia invocă în acest context Hotărârea din 20 mai 2009, Guigard/Comisia (C‑214/08 P, nepublicată, EU:C:2009:330), în privința căreia subliniază similitudinile cu prezenta cauză.


21      Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


22      C‑103/11 P, EU:C:2013:245.


23      A se vedea articolul 256 alineatul (1), articolul 268 și articolul 340 al doilea paragraf TFUE.


24      A se vedea articolele 272 și 274 TFUE.


25      A se vedea punctul 29 din ordonanța atacată și jurisprudența citată.


26      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


27      A se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 64).


28      A se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 66). Sublinierea noastră.


29      A se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 66).


30      A se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 66). Sublinierea noastră.


31      A se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 67). Sublinierea noastră.


32      A se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 67).


33      A se vedea punctul 34 din ordonanța atacată.


34      A se vedea punctul 36 din ordonanța atacată.


35      A se vedea punctul 37 din ordonanța atacată.


36      A se vedea punctul 38 din ordonanța atacată.


37      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


38      A se vedea punctul 38 din cererea de sesizare a Tribunalului.


39      Punctul 32 din ordonanța atacată se limitează să rezume argumentația VG detaliată la punctele 19-21 din această ordonanță.


40      A se vedea punctul 33 din ordonanța atacată.


41      Punctul 37 din ordonanța atacată.


42      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446).


43      A se vedea Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446, punctul 15).


44      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446, punctul 16).


45      Dintr‑o jurisprudență abundentă, a se vedea Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange (C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 80 și jurisprudența citată).


46      Punctul 36 din ordonanța atacată.


47      Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 37 din ordonanța atacată.


48      Ordonanța din 3 mai 2016, MS/Comisia (T‑17/16 AJ, nepublicată, EU:T:2016:446).


49      A se vedea Lando, O., și Beale, H. (coordonatori), Principles of European Contract Law, Kluwer Law International, The Hague, London, Boston, 2000, p. 394.


50      „Contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane destinat să constituie, să modifice, să transmită sau să stingă obligații”.


51      „Interpretarea convențiilor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor” (versiune aplicabilă la momentul în care Comisia a adoptat deciziile în litigiu).


52      Astfel cum ar prevedea articolul 1184 din Codul civil francez, în versiunea sa anterioară datei de 1 octombrie 2016, potrivit căruia „[p]artea în privința căreia angajamentul nu s‑a executat are alegerea ori să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, ori să ceară desființarea cu daune interese”.


53      Hotărârea din 27 noiembrie 2018, VG/Comisia (T‑314/16 și T‑435/16, EU:T:2018:841).


54      Comisia face trimitere în acest context la Hotărârea din 22 ianuarie 2004, Mattila/Consiliul și Comisia (C‑353/01 P, EU:C:2004:42, punctul 15).


55      C‑103/11 P, EU:C:2013:245.


56      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


57      Hotărârea din 20 mai 2009 (C‑214/08 P, nepublicată, EU:C:2009:330).


58      A se vedea punctul 27 din observațiile cu privire la excepția de inadmisibilitate.


59      De exemplu, argumentul întemeiat pe lipsa termenului „obligații” în scrisoarea de acord sau chiar pe trimiterea efectuată în preambulul acestei scrisori la rezumatul drepturilor și al datoriilor care ar fi scrisoarea de acord, care ar confirma că aceasta s‑ar limita să stabilească orientări lipsite de forță de constrângere.


60      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245).


61      Dintr‑o jurisprudență abundentă, a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Total/Comisia (C‑597/13 P, EU:C:2015:613, punctul 22 și jurisprudența citată).


62      Dintr‑o jurisprudență abundentă, a se vedea Hotărârea din 3 decembrie 2015, PP Nature‑Balance Lizenz/Comisia (C‑82/15 P, nepublicată, EU:C:2015:796, punctele 26 și 27), și Hotărârea din 15 iunie 2017, Spania/Comisia (C‑279/16 P, EU:C:2017:461, punctul 36).


63      Dintr‑o jurisprudență abundentă, a se vedea Hotărârea din 16 noiembrie 2017, Ludwig‑Bölkow‑Systemtechnik/Comisia (C‑250/16 P, EU:C:2017:871, punctul 39).


64      Hotărârea din 18 aprilie 2013 (C‑103/11 P, EU:C:2013:245). Amintim că, în acea hotărâre, simpla invocare de către Comisie a numeroase documente contractuale existente a fost suficientă pentru constatarea existenței unui „veritabil context contractual, legat de obiectul litigiului, a cărui examinare aprofundată se dovedește indispensabilă pentru stabilirea eventualei nelegalități a comportamentului imputat Comisiei” [(a se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg (C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 81)].


65      C‑214/08 P, nepublicată, EU:C:2009:330.


66      Cu alte cuvinte, în speță, A patra convenție de la Lomé, principiile bunei administrări, solicitudinii și protecției încrederii legitime [a se vedea Hotărârea din 20 mai 2009, Guigard/Comisia (C‑214/08 P, nepublicată, EU:C:2009:330, punctul 43)].


67      A se vedea Hotărârea din 20 mai 2009, Guigard/Comisia (C‑214/08 P, nepublicată, EU:C:2009:330, punctul 38).