Language of document : ECLI:EU:C:2019:446

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 23 mai 2019 (1)

Cauza C-270/18

UPM France

împotriva

Premier ministre

Ministre de l’Action et des Comptes publics

[cerere de decizie preliminară formulată de le Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța)]

(Cerere de decizie preliminară — Impozitarea produselor energetice și a electricității — Directiva 2003/96/CE — Scutirea micilor producători de electricitate sub rezerva impozitării electricității produse — Lipsa, în perioada de tranziție stabilită, a unui impozit intern pe consumul final de electricitate)






1.        Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului [Uniunii] de impozitare a produselor energetice și a electricității (denumită în continuare Directiva 2003/96 sau „directiva”)(2) a acordat Franței o perioadă de tranziție specială pentru a-și adapta sistemul actual de impozitare. Prezenta cerere de decizie preliminară ridică întrebări cu privire la drepturile și obligațiile entităților impozabile, respectiv ale statului membru amintit în perioada menționată.

2.        Mai precis, societatea UPM France susține, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96, că are dreptul la rambursarea impozitului plătit pentru consumul său de gaze naturale într-o instalație pentru producția combinată de căldură și de electricitate, în măsura în care electricitatea astfel produsă a fost utilizată pentru uz propriu într-un proces de producție ulterior. Până în prezent instanțele naționale nu au dat câștig de cauză societății UPM France. Conseil d’État (Consiliul de Stat, denumit în continuare „instanţa de trimitere”), ca instanță de ultim grad de jurisdicție, a solicitat prin prezenta trimitere preliminară asistența Curții pentru interpretarea articolului 14 alineatul (1) litera (a) și a articolului 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3.        Obiectivul principal al Directivei 2003/96 este prezentat în considerentul (3), potrivit căruia „[b]una funcționare a pieței interne și realizarea obiectivelor celorlalte politici [ale Uniunii] necesită stabilirea la [nivelul Uniunii] a unor rate minime de impozitare la majoritatea produselor energetice, inclusiv electricitate, gaze naturale și cărbune.”

4.        Aceste rate minime sunt indicate în considerentul (10), care menționează faptul că „statele membre doresc să introducă sau să mențină diferite tipuri de impozitare a produselor energetice sau a electricității. În acest scop, trebuie să se permită statelor membre să respecte ratele comunitare minime de impozitare prin luarea în considerare a sumei totale percepute din toate impozitele indirecte pe care doresc să le aplice (cu excepția TVA‑ului).”

5.        Scutirile sunt abordate în considerentul (24), care explică faptul că „statelor membre ar trebui să li se permită și aplicarea altor scutiri sau a unor rate reduse de impozitare, în cazul în care aceasta nu dăunează bunei funcționări a pieței interne și nu conduce la denaturări ale concurenței”.

6.        Considerentul (25) prevede în continuare că „în special, producția combinată de căldură și de energie și, pentru a promova utilizarea surselor alternative de energie, formele regenerabile de energie pot beneficia de un tratament preferențial”.

7.        În considerentul (30) se explică faptul că „pot fi necesare anumite perioade și acorduri de tranziție pentru a permite statelor membre să se adapteze treptat la noile rate de impozitare, limitând astfel eventualele efecte secundare negative”.

8.        Considerentul (33) face trimitere la punerea în aplicare a Directivei 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse, (3) menționând faptul că „domeniul de aplicare al Directivei 92/12/CEE trebuie extins, dacă este cazul, la produsele și impozitele indirecte reglementate de prezenta directivă”.

9.        Articolul 1 din această directivă prevede că „statele membre impozitează produsele energetice și electricitatea în conformitate cu prezenta directivă”.

10.      Articolul 2 alineatul (1) definește termenul „produse energetice” prin trimitere la codurile NC care figurează în anexa la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului.(4) Articolul 2 alineatul (2) definește termenul „electricitate”, astfel cum este reglementat de Directiva 2003/96, prin trimitere la un cod NC diferit. În consecință, termenii „produse energetice” și „electricitate” sunt utilizați ca doi termeni distincți în cadrul directivei.

11.      Articolul 14 alineatul (1) litera (a) prima teză prevede o scutire obligatorie de la articolul 1: „pe lângă dispozițiile generale prevăzute în Directiva 92/12/CEE privind utilizările scutite ale produselor impozabile și fără a aduce atingere altor dispoziții [ale Uniunii], statele membre scutesc următoarele produse de la impozitare, în condițiile pe care le stabilesc în scopul de a asigura aplicarea corectă și clară a acestor scutiri și de a preveni frauda, evaziunea sau abuzul: (a) produse energetice și electricitate utilizate pentru a produce electricitate și electricitate utilizată pentru a menține capacitatea de a produce electricitate”.

12.      Articolul 14 alineatul (1) litera (a) a doua și a treia teză prevede în continuare o derogare opțională de la această scutire: „statele membre pot impozita aceste produse din motive de protecție a mediului, fără a trebui să respecte ratele minime de impozitare stabilite în prezenta directivă. În acest caz, impozitarea acestor produse nu se ia în considerare pentru respectarea nivelului minim de impozitare a electricității prevăzut în articolul 10.”

13.      Articolul 15 alineatul (1) literele (c) și (d) oferă noi scutiri facultative pentru generarea combinată de căldură și energie: „fără a aduce atingere altor dispoziții [ale Uniunii], statele membre pot aplica sub control fiscal scutiri totale sau parțiale sau reduceri ale nivelului de impozitare la: [...] (c) produse energetice și electricitate utilizate pentru producerea combinată de căldură și energie; (d) electricitate produsă din generarea combinată de căldură și energie, cu condiția ca generatorii combinați să protejeze mediul […]”.

14.      Articolul 18 stabilește dispoziții tranzitorii specifice pentru o serie de state membre. Articolul 18 alineatul (10) conține astfel de dispoziții speciale referitoare la Franța. Al doilea paragraf prevede că „Republica Franceză poate aplica o perioadă de tranziție de până la 1 ianuarie 2009 pentru a-și adapta sistemul actual de impozitare a electricității la dispozițiile prevăzute în prezenta directivă. În această perioadă, pentru a se evalua respectarea ratelor minime fixate în prezenta directivă, se ia în considerare nivelul global mediu al impozitării locale actuale a electricității”. (5)

15.      Articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf face trimitere în mod expres la articolul 14 alineatul (1) litera (a) și prevede o nouă scutire facultativă: „o entitate care produce electricitate pentru uz propriu este considerată distribuitor. Fără a aduce atingere articolului 14 alineatul (1) litera (a), statele membre pot acorda scutiri micilor producători de electricitate, cu condiția ca impozitării produselor energetice pe care le utilizează pentru producerea acestei electricități.”

16.      Articolul 28 alineatul (1) prevede că „statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive până la 31 decembrie 2003 cel târziu. Ele informează imediat Comisia cu privire la aceasta.”

 Dreptul național

 Impozitarea gazelor

17.      Perioada relevantă pentru prezenta trimitere preliminară este cuprinsă între 1 ianuarie 2004 și 31 decembrie 2006.(6) În perioada respectivă, articolul 266 quinquies din „Code des douanes” (Codul vamal)(7) prevedea că gazele naturale sunt supuse unui impozit intern pe consumul de gaze naturale, așa-numita „taxe intérieure de consommation sur le gaz naturel”, denumită în mod obișnuit „TICGN”.

18.      Cu toate acestea, articolul 266 quinquies secțiunea A din Codul vamal prevedea că producția combinată de căldură și de electricitate, utilizând instalații care au fost puse în funcțiune cel târziu la 31 decembrie 2005, vor beneficia de o scutire de la plata TICGN pentru o perioadă de 5 ani, calculată de la data la care instalația a fost pusă în funcțiune.

19.      Ulterior, articolul 266 quinquies a fost modificat(8) pentru a prevedea (în articolul 266 quinquies secțiunea C) scutirea în continuare de la plata TICGN (începând de la data de 1 ianuarie 2006) pentru producția de electricitate, cu excepția instalațiilor care fac obiectul articolului 266 quinquies secțiunea A.

20.      Articolul 266 quinquies a fost modificat din nou,(9) cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2006, pentru a prevedea (în articolul 266 quinquies secțiunea A) că producătorii ar putea renunța la beneficiul scutirii prevăzute la articolul 266 quinquies secțiunea A (beneficiind, astfel, de scutirea prevăzută la articolul 266 quinquies secțiunea C) în măsura în care nu sunt titulari ai unui contract privind modernizarea și dezvoltarea serviciului public de electricitate.(10)

21.      În același timp, articolul 266 quinquies secțiunea A a fost modificat pentru a prevedea că scutirea pe o perioadă de 5 ani pe care o prevedea ar acoperi instalațiile care au fost puse în funcțiune cel târziu la 31 ianuarie 2007.

22.      Părțile par să convină asupra faptului că renunțarea la scutirea prevăzută la articolul 266 quinquies secțiunea A nu ar putea avea loc după expirarea perioadei de 5 ani, calculată de la data la care instalația a fost pusă în funcțiune, indiferent dacă a fost obținută sau nu o scutire în temeiul acestei dispoziții.

23.      Pentru motive de exhaustivitate, observăm că abia după perioada relevantă în prezenta cauză, și anume, în 2011, renunțarea la scutirea prevăzută la articolul 266 quinquies secțiunea A a fost eliminată dintre condițiile prealabile care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de scutirea prevăzută la articolul 266 quinquies secțiunea C.(11)

 Impozitarea electricității

24.      În perioada relevantă, în Franța nu s-a aplicat niciun impozit național pentru electricitate. Consumul de electricitate era supus numai „contribution au service public de l’électricité” (contribuția la serviciul public de electricitate), denumită în mod obișnuit „CSPE”, o cotizație care era de natură fiscală.(12)

25.      Instanța de trimitere a arătat că, în afară de CSPE, entitățile care produceau electricitate erau obligate să plătească impozite locale, dar că aceste impozite erau percepute numai pentru electricitatea livrată consumatorilor finali, nu și pentru electricitatea produsă pentru uz propriu (la care se referă prezenta cauză).

26.      Pentru motive de exhaustivitate, observăm că abia după perioada relevantă în prezenta cauză, și anume în 2010, a fost adoptată o lege pentru a reorganiza piața electricității (cu efect de la 1 ianuarie 2011) în conformitate cu Directiva 2003/96. (13) Această lege a introdus un impozit național pe consumul final de electricitate. Aceasta a modificat, de asemenea, articolul 266 quinquies secțiunea C astfel încât să ofere o scutire pentru micii producători de electricitate, definiți ca fiind cei a căror producție nu depășește 240 de milioane de kilowați/oră pe unitate de producție.

 Starea de fapt, procedura și întrebările adresate

27.      Societatea UPM France exploatează, în scopul desfășurării activității sale de producție de hârtie, o instalație de cogenerare de căldură și de electricitate, pentru care utilizează gazele naturale drept combustibil. Electricitatea astfel produsă este la rândul său utilizată în cadrul unei proces ulterior prin care este produsă energie termică.

28.      Gazele naturale furnizate societății UPM France în perioada relevantă (din 2004 până în 2006) au făcut obiectul TICGN, astfel cum se prevede la articolul 266 quinquies din Codul vamal francez. (14)

29.      Din decizia de trimitere reiese că instalația societății UPM France a fost pusă în funcțiune prea devreme pentru a beneficia de scutirea pe o perioadă de 5 ani prevăzută la articolul 266 quinquies secțiunea A, deși, în caz contrar, s-ar fi calificat pentru această scutire. Întrucât expirase această perioadă de 5 ani, calculată de la data la care instalația devenise funcțională, societatea UPM France nu a fost în măsură să renunțe la dreptul său (presupus) la scutirea prevăzută la articolul 266 quinquies secțiunea A. Aceasta nu ar putea, așadar, beneficia de scutirea continuă prevăzută de articolul 266 quinquies secțiunea C.(15)

30.      Societatea UPM France a considerat, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96, că ar fi trebuit să beneficieze de scutire de la plata TICGN pentru proporția din consumul său de gaze naturale care a fost folosită pentru a produce electricitate utilizată în propriile procese de producție ulterioare. În consecință, a introdus o acțiune la tribunal administratif de Cergy-Pontoise (Tribunalul Administrativ din Cergy-Pontoise, Franța) având ca obiect restituirea sumei de 2 962 224,08 EUR, majorată cu dobânzi legale și capitalizarea lor, cu titlu de rambursare parțială a TICGN plătite în perioada 1 ianuarie 2004‑31 martie 2008, precum și repararea prejudiciului pe care societatea UPM France consideră că l-a suferit ca urmare a întârzierii Republicii Franceze de a transpune Directiva 2003/96.

31.      Prin hotărârea din 17 iulie 2013, tribunal administratif de Cergy-Pontoise (Tribunalul Administrativ din Cergy-Pontoise) a apreciat că nu era necesar să se pronunțe cu privire la suma de 137 931 de euro pentru perioada 1 ianuarie 2007‑31 martie 2008. Instanța a respins capătul de cerere formulat de societatea UPM pentru perioada 1 ianuarie 2004‑31 decembrie 2006. Aceasta este perioada în litigiu în cursul procedurii ulterioare, care a condus la prezenta trimitere preliminară.(16)

32.      Prin hotărârea din 15 martie 2016, cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles, Franța) a respins apelul formulat de societatea UPM France împotriva acestei hotărâri pentru motivul că TICGN nu putea fi separată după cum gazele în discuție erau destinate producerii de căldură sau producerii de electricitate și că orice scutire ar fi reglementată doar prin articolul 15 din Directiva 2003/96.

33.      La 17 mai 2016, societatea UPM France a declarat recurs la instanța de trimitere. A solicitat acestei instanțe anularea hotărârii cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles) și să stabilească în sarcina statului plata sumei de 5 000 de euro în temeiul articolului L 761-1 din Codul de procedură administrativă,(17) care se referă la repartizarea cheltuielilor de judecată.

34.      Cu titlu subsidiar, societatea UPM France a solicitat, de asemenea, ca instanța să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară sau (tot cu titlu subsidiar) ca recursul să fie conexat cu un recurs anterior aflat pe rolul instanței de trimitere în cadrul căruia a fost formulată o cerere de decizie preliminară („Cristal Union”),(18) astfel încât să transmită întrebări suplimentare Curții, permiţând astfel societății UPM France să prezinte observații.

35.      La 7 martie 2018, Curtea a pronunțat Hotărârea Cristal Union. Aceasta a statuat că „scutirea obligatorie prevăzută de [articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96] se aplică produselor energetice utilizate pentru a produce electricitate atunci când aceste produse sunt utilizate pentru producerea combinată de electricitate și de căldură, în sensul articolului 15 alineatul (1) litera (c) din această directivă”.(19)

36.      În pofida acestei hotărâri, instanța de trimitere a considerat că există în continuare neclarități cu privire la interpretarea corectă a Directivei 2003/96. Aceasta a considerat că cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles) a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că impozitarea gazelor naturale utilizate de societatea UPM France pentru producția combinată de căldură și de electricitate intră doar în domeniul de aplicare al articolului 15 din Directiva 2003/9. În consecință, instanţa de trimitere a suspendat judecarea recursului și a adresat următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispozițiile articolului 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96 trebuie interpretate în sensul că scutirea pe care statele membre o pot acorda micilor producători de electricitate, cu condiția impozitării produselor energetice utilizate pentru producerea acestei electricități, poate rezulta dintr-o situație, precum cea descrisă la punctul 7 din prezenta decizie pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2011, în care Franța, astfel cum îi permitea directiva, nu instituise încă impozitul intern pe consumul final de electricitate nici, în consecință, scutirea de acest impozit în favoarea micilor producători?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, cum trebuie coroborate dispozițiile articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96 cu cele ale articolului 21 alineatul (5) al treilea paragraf pentru micii producători care consumă electricitatea pe care o produc în scopul desfășurării activității lor? În special, acestea implică o impozitare minimă rezultată fie din impozitarea electricității produse cu scutirea gazelor naturale utilizate, fie din scutirea de impozitul pe producția de electricitate, statul fiind obligat în acest caz să impoziteze gazele naturale utilizate?”

37.      Societatea UPM France, Republica Franceză, Regatul Spaniei și Comisia Europeană au depus observații scrise și au prezentat observații orale în ședința din 14 martie 2019.

 Analiză

 Admisibilitate

38.      Guvernul francez susține că întrebările preliminare sunt inadmisibile. Articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf din Directiva 2003/96 prevede că, în perioada în cauză, din 2004 până în 2006 (și, în realitate, până la 1 ianuarie 2009), Franța a beneficiat de o perioadă de tranziție pentru a adapta legislația existentă. Astfel cum a explicat Curtea în Hotărârea Messer France, „până la 1 ianuarie 2009, respectarea ratelor minime de impozitare prevăzute de această directivă a fost, în cadrul normelor privind impozitarea electricității prevăzute de dreptul Uniunii, singura obligație care incumbă Republicii Franceze”.(20)

39.      Avem o oarecare înțelegere față de poziția adoptată de guvernul francez. Cu toate acestea, constatăm că problema admisibilității nu a fost abordată în niciuna dintre hotărârile anterioare (Hotărârea Messer France și Hotărârea Cristal Union),(21) care au fost pronunțate ca răspuns la întrebările preliminare adresate de aceeași instanță de trimitere cu privire la Directiva 2003/96.

40.      Pe de altă parte, rezultă din jurisprudența constantă a Curții că revine instanței naționale competența de a decide cu privire la relevanța trimiterii și că Curtea ar trebui să refuze să răspundă doar la întrebările care sunt în mod evident lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului principal. (22)

41.      Prin urmare, vom examina mai întâi aspectul dacă, în perioada de tranziție, Franța avea obligații care decurgeau din directivă, situație care ar putea oferi unei temei suficient pentru a justifica adresarea întrebărilor preliminare.(23)

 Perioada de tranziție

42.      Perioada de transpunere a directivei prevăzută la articolul 28 alineatul (1) a expirat la 31 decembrie 2003. Până la acea dată, statele membre aveau doar obligația „ în termenul de transpunere stabilit de directivă pentru punerea sa în aplicare [...] să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de această directivă”.(24)

43.      Faptul că Franța nu a respectat integral obligația de a transpune directiva până la sfârșitul perioadei de tranziție specifice care îi fusese acordată prin articolul 18 alineatul (10) din directivă (care a expirat la 1 ianuarie 2009 și, prin urmare, după perioada relevantă în prezenta cauză)(25) este de asemenea irelevant.

44.      Se poate argumenta că obligațiile unui stat membru într-o perioadă de tranziție ar trebui să fie aceleași ca în perioada de punere în aplicare și că, în consecință, Franța trebuia să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut.(26)

45.      Cu toate acestea, aspectul în discuție nu este dacă Franța a adoptat în perioada de tranziție măsuri de natură a compromite ulterior implementarea integrală a directivei. Aspectul în discuție este dacă, în perioada respectivă, Franța nu a respectat obligațiile care îi revin în temeiul directivei.

46.      În ședință, Comisia a susținut că, deși articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf din Directiva 2003/96 prevedea că Franța beneficiază de o perioadă de tranziție specială, Franța nu era scutită de obligația de a respecta ansamblul structural al Directivei 2003/96, care impune ca producția de electricitate să fie impozitată fie la nivelul intrărilor, fie la nivelul ieșirilor. Franța avea așadar obligația să respecte anumite dispoziții din directivă astfel încât să asigure, pe de o parte, că s-au r ratele minime de impozitare și, pe de altă parte, că a fost respectată interdicția privind impozitarea produselor energetice prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a).

47.      Comisia a susținut că această abordare a fost confirmată de Hotărârea Cristal Union, în care Curtea a furnizat o interpretare a articolelor 14 și 15 din directivă pentru perioada care a fost de altfel acoperită de dispozițiile tranzitorii pentru Franța.(27) În această privință, subliniem că Curtea a stabilit în Hotărârea Flughafen Köln/Bonn(28) că articolul 14 alineatul (1) litera (a) „are efect direct în sensul că poate fi invocat de un particular în fața instanțelor naționale”.

48.      Cu toate acestea, în opinia noastră, abordarea Comisiei nu își găsește nicio confirmare în textul directivei.

49.      Este adevărat că în multe privințe un sistem cuprinzător de impozitare care trebuie aplicat fie la nivelul intrărilor, fie la nivelul ieșirilor ar constitui o abordare logică în materie de impozitare a produselor energetice și a electricității. Cu toate acestea, Comisia nu a identificat nicio prevedere de drept material în cadrul directivei care să prevadă această abordare ca principiu fundamental.

50.      În consecință, obligațiile suplimentare ale statelor membre, chiar și în timpul unei perioade de implementare sau al unei perioade de tranziție, nu pot, în opinia noastră, să fie deduse din ansamblul structural al directivei.

51.      Dimpotrivă, observăm că, deși Directiva 2003/96 are ca obiect impozitarea atât a produselor energetice, cât și a electricității, formularea articolului 18 alineatul (10) al doilea paragraf se limitează la asigurarea unei perioade de tranziție în care Franța își poate menține „sistemul actual de impozitare a electricității”. În ședință, guvernul francez a susținut că trimiterea la un „sistem” trebuie interpretată în sensul că include atât impozitarea electricității produse (intrări), cât și impozitarea produselor energetice și a electricității utilizate pentru producerea de electricitate (ieșiri).

52.      Cu toate acestea, în pofida respectivei trimiteri la un „sistem”, la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf se prevede în mod expres că, în cursul perioadei de tranziție „[...] pentru a se evalua respectarea ratelor minime fixate în prezenta directivă, se ia în considerare nivelul global mediu al impozitării locale actuale a electricității” (sublinierea noastră). Instanța de trimitere a arătat(29) că, în perioada în cauză, impozitarea locală a electricității s-a aplicat doar electricității ca ieșire spre a fi livrată consumatorilor finali. Electricitatea produsă pentru uz propriu a fost exceptată de la o astfel de impozitare.

53.      În consecință, pare evident că articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf ar trebui să fie interpretat în sensul că se referă la impozitarea electricității produse, iar nu la impozitarea produselor energetice și a electricității utilizate ca intrări. Nici lucrările pregătitoare ale Directivei 2003/96(30) nu oferă un temei pentru argumentul invocat de Franța, respectiv că domeniul de aplicare al articolului 18 alineatul (10) al doilea paragraf cuprinde atât impozitarea intrărilor, cât și a ieșirilor.

54.      În astfel de împrejurări, Curtea ar trebui să aplice principiul său de interpretare bine stabilit, conform căruia orice dispoziție care „stabilește o excepție de la regula generală trebuie interpretată în mod restrictiv”.(31)

55.      Directiva 2003/96 are mai multe niveluri. Articolul 1 prevede impozitarea atât a produselor energetice, cât și a electricității. Articolul 14 alineatul (1) litera (a) prevede o „scutire obligatorie” de la o astfel de impozitare pentru produsele energetice și electricitatea care sunt utilizate ca intrări în procesul de producție al electricității.(32)

56.      Articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf prevăd, în continuare, derogări facultative de la această scutire obligatorie. Acestea fac obiectul întrebărilor preliminare.

57.      Considerăm că în acest sistem pe mai multe niveluri, scutirea obligatorie prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) trebuie (în calitatea sa de scutire) să facă obiectul unei interpretări restrictive. Cu toate acestea, în același timp, ea trebuie să fie considerată ca fiind norma generală în raport cu celelalte dispoziții care prevăd posibilitatea de a deroga de la această scutire obligatorie. Prin aplicarea acestei logici, dispozițiile tranzitorii de la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf trebuie, în principiu, să fie considerate o excepție de la normele principale ale Directivei [respectivele norme principale incluzând astfel atât articolul 1, cât și scutirea obligatorie de la articolul 14 alineatul (1) litera (a)]. În consecință, aceasta trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive.

58.      În contextul menționat, remarcăm faptul că articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf prevede o perioadă de tranziție pentru Franța în care există o scutire de la regimul actual de impozitare a electricității și, în plus, se face referire explicită la impozitul local pentru electricitate preceput în acest stat membru care, în perioada în cauză, era un impozit pe ieșiri. Rezultă că articolul 18 alineatul (10) nu a prevăzut nicio exceptare, în perioada de tranziție, de la interdicția de la articolul 14 alineatul (1) litera (a) privind impozitarea ca intrări a produselor energetice și a electricității utilizate pentru producerea de electricitate.

59.      Prin urmare, perioada de tranziție prevăzută la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf nu este de natură să protejeze un impozit pe intrare a produselor energetice, precum TICGN din prezenta cauză.

60.      Această interpretare este conformă cu Hotărârea Messer France în care Curtea a statuat că respectarea ratelor minime de impozitare prevăzute de Directiva 2003/96 „constituia, dintre normele privind impozitarea electricității prevăzute de dreptul Uniunii, singura obligație care se impunea Republicii Franceze”.(33)

61.      S-ar putea sugera faptul că ar fi incoerent ca Franța să fi beneficiat de o perioadă de tranziție în ceea ce privește impozitarea ca ieșire a electricității produse, dar nu și în ceea ce privește impozitarea produselor energetice și a electricității ca intrări pentru producerea de electricitate.

62.      Cu toate acestea, în cazul în care aplicarea unei interpretări restrictive poate părea să facă o dispoziție tranzitorie mai puțin perfectă, riscul unui astfel de rezultat trebuie, în opinia noastră, să aparțină părții care urma să beneficieze de pe urma respectivului sistem tranzitoriu. Acest lucru trebuie să fi valabil mai ales în cazul în care interpretarea restrictivă urmărește să promoveze principiile fundamentale ale dreptului Uniunii.

63.      Scopul Directivei 2003/96, astfel cum reiese din cel de al doilea considerent, este de a contribui la „buna funcționare a pieței interne”. Acest obiectiv nu ar fi atins dacă unui stat membru i s-ar permite să impoziteze produsele energetice și energia electrică utilizate pentru producerea de electricitate, în timp ce alte state membre ar fi supuse unei interdicții de la o astfel de impozitare. În consecință, orice derogare de la această interdicție ar trebui să fie menționată în mod explicit în regimul tranzitoriu.

64.      În Hotărârea KappAhl,(34) Curtea a examinat o schemă tranzitorie de aderare a Finlandei în raport cu taxele vamale care urmau să fie aplicate produselor care proveneau din țări terțe, care permitea Finlandei să impună taxe vamale mai ridicate decât cele prevăzute în Codul vamal al Uniunii. Guvernul finlandez a susținut că trebuie, prin urmare, în mod similar, să fie în măsură să aplice diferența de taxe vamale produselor din țări terțe atunci când acestea sunt importate în Finlanda prin intermediul altor state membre ale Uniunii, în caz contrar, sistemul de tranziție putând fi eludat în mod deschis.

65.      Cu toate acestea, textul schemei de tranziție în discuție în cauza respectivă nu a indicat că ar putea fi aplicat pentru comerțul între statele membre. Curtea a statuat că, „având în vedere importanța principiului liberei circulații a mărfurilor între statele membre, orice derogare, chiar dacă este temporară, trebuie să fie acordată în mod clar și lipsit de ambiguitate”. (35)

66.      În acest caz, derogarea conținută în regimul tranzitoriu de la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf conține doar o trimitere „clară și lipsită de ambiguitate” la „impozitarea electricității”. Aceasta nu face referire la utilizarea de produse energetice și electricitate pentru producerea de electricitate.

67.      Din acest motiv, considerăm că, în perioada de tranziție prevăzută la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf, Franța se supunea în continuare dispozițiilor Directivei 2003/96 care vizează impozitarea produselor energetice și a electricității utilizate pentru producerea de electricitate. În consecință, este necesar un răspuns la întrebările adresate de instanța de trimitere [care vizează interpretarea articolului 14 alineatul (1) litera (a) și a articolului 21 alineatul (5) al treilea paragraf].

 Cu privire la prima întrebare

68.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96 se aplică în perioada de tranziție prevăzute la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf astfel încât să permită Franței, fără a aduce atingere scutirii obligatorii prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a), să impoziteze produsele energetice utilizate de către micii producători pentru producerea de electricitate, în situația în care acești producători nu sunt supuși impozitării electricității pe care o produc.

69.      Reiese clar din contextul legislativ că, în perioada 2004‑2006, entitățile care produceau electricitate pentru uz propriu erau obligate să plătească CSPE cu titlu de contribuție fiscală la serviciul public de electricitate. Impozitul local pe electricitate s-a aplicat doar pentru livrarea de electricitate consumatorilor finali, nu și pentru producerea de electricitate pentru uz propriu.(36)

70.      Este clar, de asemenea, că impozitarea națională a electricității a fost introdusă în Franța numai începând de la 1 ianuarie 2011, și anume la doi ani după încheierea perioadei de tranziție prevăzute la articolul 18 alineatul (10) al doilea paragraf.(37)

71.      Prin urmare, întrebarea poate fi reformulată după cum urmează: având în vedere faptul că (i) în cursul perioadei în cauză nu exista niciun impozit național pentru electricitate; (ii) CSPE pare să fi fost considerată mai degrabă o contribuție fiscală decât un impozit; și (iii) impozitele locale pentru electricitate nu se aplică producerii de electricitate pentru uz propriu, aceste elemente, luate împreună, sunt suficiente pentru a îndeplini cerințele de la articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din directivă, permițând astfel Franței să impoziteze produsele energetice utilizate pentru a produce electricitate pentru uz propriu de către micii producători?

72.      În opinia noastră, răspunsul este negativ.

73.      Pentru motivele expuse anterior,(38) interdicția obligatorie de la articolul 14 alineatul (1) litera (a) privind impozitarea produselor energetice și a electricității utilizate ca intrări pentru producerea electricității trebuie considerată una dintre normele generale ale directivei. În consecință, posibilitatea de derogare de la această scutire obligatorie prevăzută la articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive.

74.      Astfel, articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf poate fi aplicat numai în cazul în care legislația națională prevede o astfel de scutire de la impozitarea electricității produse pentru uz propriu de către micii producători. Cu toate acestea, în prezenta cauză, nu s-a acordat nicio astfel de derogare micilor producători în perioada 2004–2006. Dimpotrivă, toți producătorii erau obligați să plătească o contribuție fiscală la serviciul public de electricitate și toți producătorii au fost scutiți de la plata impozitelor locale pentru electricitatea pe care o produceau pentru uz propriu.

75.      În această privință, este lipsit de relevanță aspectul dacă contribuția fiscală la serviciul public de electricitate ar putea, în sine, să fie clasificată drept un impozit în temeiul Directivei 92/12, care constituie baza pentru clasificarea impozitelor în temeiul Directivei 2003/96, astfel cum se explică în considerentul (33) al acestei din urmă directive(39). Nu este mai puțin adevărat că, anterior datei de 1 ianuarie 2011, guvernul francez nu a stabilit nicio scutire pentru electricitatea produsă pentru uz propriu de către micii producători(40). În consecință, anterior acestei date, nu se putea aplica articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf.

76.      În plus, poate fi aplicată o derogare de la o scutirea obligatorie prevăzută în directivă numai în cazul în care a fost implementată în mod corespunzător. Articolul 21 nu a fost pus în aplicare în Franța înainte de 2011. (41) Rezultă de aici că, pentru acest motiv suplimentar, derogarea de la articolul 21 nu ar putea fi invocată în perioada precedentă.

77.      În mod similar, Curtea a subliniat în Hotărârea Flughafen Köln/Bonn cu privire la articolul 14 alineatul (1) litera (a) a doua și a treia teză că „această limitare a regulii scutirii de impozit nu are decât un caracter eventual, iar un stat membru care nu a utilizat această posibilitate nu poate invoca propria omisiune pentru a refuza unui contribuabil beneficiul unei scutiri pe care acesta o poate pretinde în mod legitim în temeiul Directivei 2003/96”.(42)

78.      Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare în sensul că articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96, ca derogare de la scutirea obligatorie de la articolul 14 alineatul (1) litera (a), trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive. În consecință, acesta nu poate fi invocat decât în cazul în care electricitatea este supusă impozitării generale, în conformitate cu Directiva 92/12, iar în cazul în care în legislația națională a fost stabilită o scutire pentru producția pentru uz propriu de către micii producători, acest lucru este în conformitate cu articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96.

79.      Ca observație finală, remarcăm că codul vamal francez pare să fi oferit în perioada în cauză anumite mecanisme de scutire a producătorilor de la plata TICGN. Este de competența instanței naționale să decidă dacă aceste scutiri sunt suficiente pentru a îndeplini cerințele legate de interdicția prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a). Cu toate acestea, observăm că scutirile prevăzute de codul vamal francez par să fie limitate în timp, o astfel de limitare nefiind prevăzută de articolul 14 alineatul (1) litera (a) din directivă.

 Cu privire la cea de a doua întrebare

80.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească modul de interpretare a articolului 14 alineatul (1) litera (a) și a articolului 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96 astfel încât să se evite un conflict de norme între aceste dispoziții, deoarece ele se aplică micilor producători care utilizează electricitatea pe care o produc.

81.      În realitate, articolul 14 alineatul (1) litera (a) cuprinde două ipoteze separate. Prima teză prevede una dintre normele generale (obligatorii) ale Directivei 2003/96: atunci când produsele energetice și electricitatea sunt utilizate ca intrări pentru producerea de electricitate, acestea nu ar trebui să fie impozitate.

82.      A doua și a treia teză conțin o cu totul altă ipoteză. Luate împreună, acestea prevăd o derogare din motive de protecție a mediului de la scutirea obligatorie de la impozitarea produselor energetice utilizate ca intrări. Dacă se face uz de această derogare de la impozitarea produselor energetice utilizate ca intrări, impozitarea care rezultă nu este supusă sau nu se ia în considerare la calcularea ratelor minime de impozitare care trebuie stabilite în temeiul Directivei 2003/96.

83.      Apar dificultăți de interpretare întrucât articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf (privind producția pentru uz propriu de către micii producători) a fost elaborat ca o derogare facultativă care utilizează numai trimiteri generice „fără a aduce atingere articolului 14 alineatul (1) litera (a)”, fără să specifice la ce părți din articolul 14 alineatul (1) litera (a) se referă această derogare. Ar fi fost utilă, fără îndoială, o mai mare precizie și claritate în procesul de redactare.

84.      Acestea fiind spuse, în mod logic, derogarea prevăzută la articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf se poate referi numai la prima teză a articolului 14 alineatul (1) litera (a) (interdicția obligatorie a impozitării produselor energetice și a electricității utilizate ca intrări pentru producerea de electricitate). Articolul 14 alineatul (1) litera (a) a doua și a treia teză conține o derogare de la această scutire obligatorie, care constituie o alternativă la derogarea prevăzută la articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf.

85.      Nici textul Directivei 2003/96, nici considerentele acesteia și nici lucrările pregătitoare nu oferă îndrumări cu privire la modul în care aceste două derogări de la scutirea obligatorie interacționează.(43)

86.      În opinia noastră, rezultă în mod direct din condițiile care însoțesc cele două derogări menționate că acestea nu pot fi considerate a fi în conflict. Derogarea din motive de protecție a mediului de la articolul 14 alineatul (1) litera (a) poate fi aplicată tuturor producătorilor, iar veniturile din impozite nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/96, deoarece nu sunt luate în considerare la calcularea ratelor minime de impozitare în sensul directivei. Scutirea pentru micii producători de la articolul 21 alineatul (5) se aplică numai producției pentru uz propriu, iar veniturile din impozite intră în domeniul de aplicare al directivei și pot fi luate în considerare la calcularea ratelor minime de impozitare.

87.      Această interpretare este susținută de raționamentul dezvoltat de Curte în Hotărârea Cristal Union în care a statuat că, „în plus, trebuie să se observe că, atunci când legiuitorul Uniunii a intenționat să permită statelor membre să deroge de la regimul de scutire obligatoriu menționat, a prevăzut în mod expres acest lucru la articolul 14 alineatul (1) litera (a) a doua teză din Directiva 2003/96, potrivit căruia statele membre pot să impoziteze produsele energetice utilizate pentru a produce electricitate, pentru motive de protecție a mediului, respectiv la articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din această directivă, în temeiul căruia statele membre care scutesc electricitatea produsă de micii producători de electricitate trebuie să impoziteze produsele energetice utilizate pentru a produce această electricitate”.(44)

88.      În consecință, propunem ca răspunsul la a doua întrebare să fie în sensul că articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96, ca derogare de la scutirea obligatorie de la impozitare prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) prima teză, este independent de derogarea din motive de protecție a mediului de la această scutire prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) a doua și a treia teză. În timp ce impozitele aplicate micilor producători în conformitate cu articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf sunt supuse ratelor minime de impozitare prevăzute în Directiva 2003/96, impozitele aplicate în temeiul derogării din motive de protecție a mediului de la articolul 14 alineatul (1) litera (a) nu sunt supuse acestor niveluri minime de impozitare.

 Concluzie

89.      Propunem Curții să dea următorul răspuns la întrebările preliminare formulate de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța):

„(1)      Articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului [Uniunii] de impozitare a produselor energetice și a electricității, ca derogare de la scutirea obligatorie de la articolul 14 alineatul (1) litera (a) prima teză, trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive. În consecință, acesta nu poate fi invocat decât în cazul în care electricitatea este supusă impozitării generale, în conformitate cu Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse, iar în cazul în care în legislația națională a fost stabilită o scutire pentru producția pentru uz propriu de către micii producători, acest lucru este în conformitate cu articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96.

(2)      Articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf din Directiva 2003/96, ca derogare de la scutirea obligatorie de la impozitare prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) prima teză, este independent de derogarea din motive de protecție a mediului de la această scutire prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) a doua și a treia teză. În timp ce impozitele aplicate micilor producători în conformitate cu articolul 21 alineatul (5) al treilea paragraf sunt supuse ratelor minime de impozitare prevăzute în Directiva 2003/96, impozitele aplicate în temeiul derogării din motive de protecție a mediului de la articolul 14 alineatul (1) litera (a) nu sunt supuse acestor niveluri minime de impozitare.”


1      Limba originală: engleza.


2      JO 2003, L 283, p. 51, Ediție specială 09/vol. 2, p. 98. Directiva 2003/96 a înlocuit atât Directiva 92/81/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurilor accizelor la uleiurile minerale (JO 1992, L 316, p. 12), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 94/74/CE (JO 1994, L 365, p. 46, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 190), cât și Directiva 92/82/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea legislativă a ratelor accizelor la uleiurile minerale (JO 1992, L 316, p. 19), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 94/74. A se vedea considerentul (1) al Directivei 2003/96 și articolul 30 din această directivă.


3      JO 1992, L 76, p. 1, Ediție specială 09/vol. 1, p. 129, astfel cum a fost abrogată prin Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12 (JO 2009 L 9, p. 12).


4      Din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun (JO 1987, L 256, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 4, p. 3). A se vedea articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2003/96, care prevede că trimiterile din directivă la „codurile nomenclaturii combinate sunt cele care figurează în Regulamentul (CE) nr. 2031/2001 al Comisiei din 6 august 2001 de modificare a anexei I la Regulamentul (CE) nr. 2658/87 al Consiliului privind nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun” (JO 2001 L 279, p 1, Ediție specială, 02/vol. 4, p. 3). Anexa la Regulamentul nr. 2658/87 a fost modificată în mai multe rânduri în perioada care face obiectul prezentei proceduri, dar aceste modificări nu prezintă relevanță pentru domeniul de aplicare al prezentei trimiteri preliminare.


5      În plus, articolul 18 alineatul (2) prevede că, „fără a aduce atingere perioadelor fixate în alineatele (3)–(12) și cu condiția ca aceasta să nu denatureze în mod semnificativ concurența, statele membre care întâmpină dificultăți în punerea în aplicare a ratelor minime de impozitare beneficiază de o perioadă de tranziție de până la 1 ianuarie 2007, în special pentru a evita compromiterea stabilității prețurilor.” Cu toate acestea, Franța nu a sugerat că, în prezenta cauză, se bazează pe această dispoziție.


6      A se vedea punctul 30 de mai jos.


7      Articolul 37 din Loi No 2002-1576 du 30 décembre 2002 de finances rectificative pour 2002 (Legea nr. 2002-1576 referitoare la rectificarea bugetară pentru anul 2002).


8      Loi No 2005-1719 du 30 décembre 2005 de finances pour 2006 (Legea nr. 2005-1719 in 30 decembrie 2005 privind bugetul pe 2006) și Loi No 2005-1720 du 30 décembre 2005 de finances rectificative pour 2005 (Legea nr. 2005-1720 din 30 decembrie 2005 referitoare la rectificarea bugetară pentru 2005).


9      Loi No 2007-1824 du 25 décembre 2007 de finances rectificative pour 2007 (Lege nr. 2007-1824 din 25 decembrie 2007 referitoare la rectarea bugetară pentru anul 2007), articolul 62.


10      Loi No 2000-108 du 10 février 2000 relative à la modernisation et au développement du service public de l'électricité (Legea nr 2008-108 din 10 februarie 2000 privind modernizarea și dezvoltarea serviciului public de electricitate), articolele 10 și 50.


11      Loi No 2011-900 du 29 juillet 2011 de finances rectificative pour 2011 (Legea nr. 2011-900 din 29 iulie 2011 referitoare la rectificarea bugetară pentru anul 2011), articolul 17.


12      Loi No 2000-108, du 10 février 2000, relative à la modernisation et au développement du service public de l’électricité (Legea nr. 2000-108 din 10 februarie 2000 privind modernizarea și dezvoltarea serviciului public de electricitate), astfel cum a fost modificată prin loi No 2003-8, du 3 janvier 2003, relative aux marchés du gaz et de l’électricité et au service public de l’énergie (Legea nr. 2003-8 din 3 ianuarie 2003 privind piețele gazului și electricității și serviciul public al energiei). A se vedea punctele 12-13 din Hotărârea din 25 iulie 2018, Messer France, C‑10/17, EU:C:2018:587.


13      Loi No 2010-1448 du 7 décembre 2010 portant nouvelle organisation du marché de l’électricité (Legea nr. 2010-1488 din 7 decembrie 2010 privind o nouă organizare a pieței electricității).


14      A se vedea punctul 17 de mai sus.


15      Cititorul poate dori să se întoarcă la punctele 18–22 de mai sus pentru a își reîmprospăta memoria în ceea ce privește dispozițiile (complicate) de drept intern care conduc la acest rezultat.


16      Din decizia de trimitere reiese că limitarea perioadei relevante la anii 2004-2006 nu a fost contestată și nici anulată în recursul ulterior.


17      Ordonanța 2000-387 din 4 mai 2000.


18      A se vedea Hotărârea din 7 martie 2018, Cristal Union, C-31/17, EU:C:2018:168.


19      Hotărârea din 7 martie 2018, Cristal Union, C-31/17, EU:C:2018:168, punctul 46.


20      Hotărârea din 25 iulie 2018, C-103/17, EU:C:2018:587, punctul 23. Celelalte puncte din această hotărâre se referă la interpretarea articolului 3 alineatul (2) din Directiva 92/12 a Consiliului.


21      Hotărârea din 25 iulie 2018, C-103/17, EU:C:2018:587, și Hotărârea din 7 martie 2018, C‑31/17, EU:C:2018:168.


22      Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C-409/06, EU:C:2010:503, punctul 36 și jurisprudența citată


23      Hotărârea din 28 martie 1995, Kleinwort Benson, C-346/93, EU:C:1995:85, punctele 22-24.


24      Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie, C-129/96, EU:C:1997:628, punctul 50.


25      Hotărârea din 25 octombrie 2012, Comisia/Franța, C-164/11, EU:C:2012:665.


26      A se vedea nota de subsol 24 de mai sus.


27      Hotărârea din 7 martie 2018, C-31/17, EU:C:2018:168, punctul 46.


28      Hotărârea din 17 iulie 2008, C-226/07, EU:C:2008:429, punctul 39.


29      A se vedea punctul 25 de mai sus.


30      Propunere de directivă a Consiliului privind restructurarea cadrului [Uniunii] de impozitare a produselor energetice, COM (97) 30 final – CNS 97/0111 (JO 1997, C-139, p. 14) și expunerea de motive prevăzută în acest sens.


31      Hotărârea din 30 martie 2006, Smits-Koolhoven, C-495/04, EU:C:2006:218, punctul 31.


32      Hotărârea din 7 martie 2018, Cristal Union, C-31/17, EU:C:2018:168, punctul 27, precum și Hotărârea din 27 iunie 2018, Turbogás, C-90/17, EU:C:2018:498, punctul 45.


33      Hotărârea din 25 iulie 2018, C-103/17, EU:C:2018:587, punctul 23, sublinierea noastră.


34      Hotărârea din 3 decembrie 1998, C-23/97, EU:C:1998:585.


35      Hotărârea din 3 decembrie 1998, KappAhl, C-233/97, EU:C:1998:585, punctul 21.


36      A se vedea punctele 24 și 25 de mai sus.


37      A se vedea punctele 26-26 de mai sus.


38      A se vedea punctul 57 de mai sus.


39      A se vedea punctul 8 de mai sus.


40      A se vedea punctul 26 de mai sus.


41      A se vedea nota de subsol 11 de mai sus.


42      Hotărârea din 17 iulie 2008, C-226/07, EU:C:2008:429, punctul 32, sublinierea noastră.


43      A se vedea nota de subsol 30 de mai sus.


44      Hotărârea din 7 martie 2018, C-31/17, EU:C:2018:168, punctul 27, sublinierea noastră.