Language of document : ECLI:EU:C:2019:593

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 11 iulie 2019(1)(i)

Cauza C298/18

Reiner Grafe,

Jürgen Pohle

împotriva

Südbrandenburger Nahverkehrs GmbH,

OSL Bus GmbH

[cerere de decizie preliminară formulată de Arbeitsgericht Cottbus – (Tribunalul pentru Litigii de Muncă, Cottbus, Germania)]

„Cerere de decizie preliminară – Politică socială – Directiva 2001/23/CE – Transferul de întreprinderi sau unități – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Prestarea de servicii de transport cu autobuzul – Preluarea de către o nouă întreprindere a activităților realizate de o altă întreprindere în urma unei proceduri de achiziții publice”






1.        Directiva 2001/23/CE(2) codifică Directiva 77/187/CEE privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități(3). Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată de Arbeitsgericht Cottbus (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Cottbus, Germania) în cadrul unei proceduri inițiate de domnii Grafe și Pohle împotriva Südbrandenburger Nahverkehrs GmbH (denumită în continuare „SBN”), fostul operator al unui serviciu de transport public cu autobuzul, precum și a OSL Bus GmbH (denumită în continuare „OSL Bus”), noul operator al serviciului respectiv.

2.        Instanța de trimitere solicită îndrumări cu privire la împrejurarea dacă a existat un transfer al unei întreprinderi în sensul Directivei 2001/23 în cazul în care nu a existat un transfer semnificativ de active corporale, dar majoritatea personalului angajat de fostul operator a fost angajat de către noul operator de transport. De asemenea, aceasta întreabă dacă raționamentul dezvoltat de Curte în Hotărârea Liikenne(4), care se referea la aplicarea legislației Uniunii care reglementează drepturile angajaților în cazul unui transfer de întreprinderi în legătură cu furnizarea unui serviciu de transport public cu autobuzul, se aplică în prezenta cauză.

 Directiva 2001/23

3.        Considerentele Directivei 2001/23 cuprind următoarele afirmații. În primul rând, în cazul schimbării angajatorului, sunt necesare dispoziții pentru protecția lucrătorilor, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute(5). În al doilea rând, potrivit Cartei comunitare privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor(6) „realizarea pieței interne trebuie să ducă la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor din [ceea ce era la acel moment] Comunitatea Europeană. Îmbunătățirea trebuie să cuprindă, acolo unde este necesar, dezvoltarea anumitor aspecte ale reglementărilor privind ocuparea forței de muncă, cum ar fi procedurile pentru concedierile colective și cele privind falimentele […]”(7). În al treilea rând, Directiva 77/187 a fost adoptată în 1977 pentru a promova printre altele apropierea legislațiilor naționale care garantează menținerea drepturilor lucrătorilor(8).

4.        Potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (a), Directiva 2001/23 se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni. În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) litera (b), „[…] se consideră transfer în sensul [Directivei 2001/23] cel al unei unități care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară”. Articolul 1 alineatul (1) litera (c) prevede că directiva se aplică întreprinderilor publice și private care desfășoară o activitate economică, indiferent dacă aceste întreprinderi au sau nu au scop lucrativ. În conformitate cu articolul 1 alineatul (2), Directiva 2001/23 se aplică dacă și în măsura în care întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate care urmează să fie transferată se situează în domeniul teritorial de aplicare al tratatului.

5.        Următoarele definiții sunt prevăzute la articolul 2. „Cedent” reprezintă „orice persoană fizică sau juridică care, printr‑un transfer în sensul articolului 1 alineatul (1), își pierde calitatea de angajator în ceea ce privește întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate”, „cesionarul” reprezintă „orice persoană fizică sau juridică care, printr‑un transfer în sensul articolului 1 alineatul (1), dobândește calitatea de angajator în ceea ce privește întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau unitate”, iar „lucrător” reprezintă „orice persoană care, în statul membru respectiv, este protejată ca lucrător în cadrul legislației naționale privind ocuparea forței de muncă”(9).

6.        Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf prevede că „drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului”. Articolul 3 alineatul (3) primul paragraf prevede că „după transfer, cesionarul menține condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, în aceleași condiții aplicabile cedentului în cadrul acelui acord, până la data rezilierii sau expirării convenției colective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții colective”.

 Directiva 92/50

7.        Directiva 92/50/CEE a Consiliului privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii(10) a stabilit normele care trebuie aplicate de autoritățile contractante atunci când atribuie astfel de contracte. Cu toate acestea, la momentul la care autoritatea contractantă în discuție în litigiul principal a organizat procedura pentru atribuirea contractului de achiziții publice pentru furnizarea unui serviciu local de transport public cu autobuzul, această directivă fusese înlocuită de Directiva 2014/24/UE privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE(11). În consecință, ne vom referi la această directivă în prezentele concluzii.

 Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

8.        SBN deținea un contract cu Landkreis (districtul administrativ al Oberspreewald‑Lausitz, denumit în continuare „Landkreis” sau „autoritatea contractantă”), începând din 1 august 2008, pentru a opera sistemul de transport public local cu autobuzul din acea regiune. În septembrie 2016, Landkreis a publicat o nouă cerere de ofertă pentru operarea serviciilor sale de transport cu autobuzul. SBN nu a participat la această procedură. Ulterior, SBN a decis încetarea activității și a notificat tuturor lucrătorilor săi rezilierea contractelor lor de muncă.

9.        La 19 ianuarie 2017, SBN a încheiat cu comitetul de întreprindere un acord privind un plan social. Planul social prevedea că lucrătorii, în cazul în care nu vor primi o ofertă de preluare din partea noului operator sau în cazul în care vor suferi pierderi financiare în cazul reangajării, vor primi plăți compensatorii în diferite cuantumuri.

10.      Contractul de prestare de servicii locale publice de transport cu autobuzul a fost atribuit, cu începere de la 1 august 2017, societății Kraftverkehrsgesellschaft Dreiländereck mbH (denumită în continuare „KVG”), o filială deținută integral de Rhenus Veniro GmbH & Co. KG. Aceasta din urmă a înființat o nouă filială, deținută integral, OSL Bus, pentru a furniza serviciul de transport. OSL Bus a recrutat majoritatea șoferilor de autobuz și o parte din personalul de conducere de la operatorul anterior, SBN. Prin scrisoarea din 10 aprilie 2017, noul operator a informat SBN că nu va cumpăra, închiria sau utiliza în alt mod activele corporale – autobuze, depouri, ateliere de reparații sau alte capacități operaționale – deținute de aceasta.

11.      Domnul Grafe a fost angajat cu normă întreagă de SBN (sau de predecesoarea în drepturi a acesteia), începând cu 16 iulie 1978, pe postul de șofer de autobuz și șef de echipă. SBN a notificat domnului Grafe, prin scrisoarea din 27 ianuarie 2017, rezilierea contractului său de muncă cu începere de la 31 august 2017. Începând cu 1 septembrie 2017, a fost angajat ca șofer de autobuz de către OSL Bus. Noul operator nu a ținut seama de vechimea acumulată de domnul Grafe în perioada în care a fost angajatul SBN. Prin urmare, el a fost încadrat în categoria debutanți prevăzută de contractul colectiv de muncă al OSL Bus GmbH ca și cum ar fi fost un nou angajat. Domnul Grafe a contestat rezilierea contractului său de muncă de către SBN și a susținut că, la încadrare, noul operator trebuie să țină seama de vechimea sa anterioară. Atât domnul Grafe, cât și SBN consideră că raportul său de muncă a fost transferat către OSL Bus prin intermediul unui transfer de întreprindere.

12.      Domnul Pohle a fost angajat cu normă întreagă de SBN pe postul de șofer de autobuz și șef de echipă începând cu 6 noiembrie 1979. SBN a notificat domnului Pohle, prin scrisoarea din 27 ianuarie 2017, rezilierea contractului său de muncă cu începere de la 31 august 2017. Noul operator nu a oferit domnului Pohle un loc de muncă. Domnul Pohle a contestat decizia SBN. În subsidiar, acesta a solicitat acordarea unei plăți compensatorii în cuantum de 68 034,56 euro pe baza planului social încheiat între SBN și comitetul de întreprindere.

13.      În cererea reconvențională, SBN susține că raportul de muncă cu domnul Pohle a fost transferat către noul operator întrucât a existat un transfer de întreprindere în sensul Directivei 2001/23. SBN nu avea, așadar, obligația de a efectua o plată compensatorie către domnul Pohle. OSL Bus susține că nu a existat un transfer de întreprindere relevant. Aceasta nu a preluat niciunul dintre activele corporale ale fostei întreprinderi, iar faptul că a preluat o mare parte dintre angajați nu a fost de o importanță decisivă pentru prestarea de servicii de transport cu autobuzul.

14.      În Hotărârea Liikenne(12), Curtea a statuat că transportul cu autobuzul nu poate fi considerat o activitate care depinde în esență de forța de muncă umană, întrucât acesta ar necesita, într‑o măsură semnificativă, bază și instalații materiale. Într‑un sector precum transportul public regulat cu autobuzul, în care elementele corporale contribuie în mod semnificativ la desfășurarea activității, lipsa unui transfer la un nivel semnificativ de la fostul către noul titular al contractului al unor astfel de elemente, care sunt indispensabile pentru buna funcționare a entității, trebuie să conducă la a se considera că aceasta din urmă nu își păstrează identitatea(13).

15.      Instanța de trimitere susține argumentația SBN din procedura principală în sensul că condițiile referitoare la furnizarea serviciului de transport cu autobuzul în cauză diferă de cele care au stat la baza pronunțării de către Curte a Hotărârii Liikenne(14). Aceste condiții includ: (i) cerințele legale, evoluțiile tehnice și protecția mediului, cum ar fi „standardul Euro 6” cu privire la emisii(15), (ii) un contract pentru prestarea serviciilor de transport cu autobuzul care să fi operat 10 ani și (iii) criteriile de licitație care stipulau că autobuzele nu pot fi mai vechi de 15 ani (începând de la data primei înmatriculări)(16), toate autobuzele utilizate trebuiau să prezinte un design unitar, autobuzele trebuiau să îndeplinească standardul Euro 6(17), iar de la 1 ianuarie 2018, 40 % din vehiculele utilizate trebuiau să fie vehicule cu planșeu jos sau vehicule „low‑entry” (acest procent crescând la 70 % începând cu 1 ianuarie 2022)(18). Astfel, un operator nou ar putea în mod rezonabil să respingă preluarea stocului de autobuze utilizate de vechiul operator.

16.      Instanța de trimitere a ajuns la următoarele concluzii. În primul rând, autobuzele care, în mod normal, fie nu sunt adecvate pentru utilizare ulterioară, fie pot fi utilizate numai pentru o perioadă foarte limitată de timp nu pot fi considerate indispensabile pentru scopurile noului operator. Dimpotrivă, aceste autobuze trebuie în mod necesar să fie înlocuite pentru a furniza un serviciu de transport public local cu autobuzul. În al doilea rând, depourile de autobuze nu mai sunt necesare. În al treilea rând, șoferii de autobuz sunt indispensabili pentru întreprinderea în cauză. Caietul de sarcini prevedea că „contractantul trebuie să garanteze respectarea de către conducătorii săi auto a cerințelor unui serviciu atractiv de transport public local de călători, dovedind că aceștia sunt orientați către clienți și către servicii de calitate”. Șoferii de autobuz sunt cea mai importantă și, mai ales, cea mai rară resursă – îndeosebi în zonele rurale. În sfârșit, având în vedere cunoștințele locale ale acestora acumulate de‑a lungul multor ani și experiența lor în ceea ce privește rutele, șoferii de autobuz nu sunt o resursă ușor de înlocuit.

17.      În Oberspreewald‑Lausitz, serviciile de transport public cu autobuzul au fost asigurate de SBN până la 31 iulie 2017. De la 1 august 2017, acestea au fost asigurate de noul operator. Instanța de trimitere arată că, pentru realizarea unui transfer fără discontinuități al sistemului de transport public local, nu erau relevante autobuzele care erau utilizate, prezentând relevanță, în schimb, conducătorii de autobuz care erau angajați.

18.      În acest context, instanța de trimitere a adresat Curții următoarele întrebări:

„1)      Transmiterea operațiunilor unei linii de autobuz de la o companie de transport cu autobuzul la alta ca urmare a unei proceduri de atribuire a contractelor de achiziții publice conform [Directivei 2014/24] este un transfer de întreprindere în sensul articolului 1 alineatul (1) din [Directiva 2001/23], chiar dacă între cele două companii menționate nu au fost transferate mijloace operaționale semnificative, respectiv autobuze?

2)      În cazul atribuirii pe durată determinată a serviciilor ca urmare a unei decizii economice rezonabile, ipoteza conform căreia autobuzele, dată fiind vechimea acestora și exigențele tehnice ridicate (valorile emisiilor, vehicule cu podea joasă), nu mai sunt deosebit de relevante în valoarea întreprinderii justifică o derogare a [Curții] de la hotărârea pronunțată de aceasta la 25 ianuarie 2001 (C‑172/99) în sensul că, în aceste condiții, preluarea unei părți esențiale a personalului poate determina, la rândul său, aplicabilitatea [Directivei 2001/23]?”

19.      SBN, OSL Bus și Comisia Europeană au depus observații scrise. Domnii Grafe și Pohle nu au prezentat observații scrise și nici nu au participat la audierea din 21 martie 2019, în cadrul căreia SBN, OSL Bus și Comisia au prezentat observații orale.

 Analiză

 Observații preliminare

20.      Este adevărat că decizia de trimitere nu conține o descriere a legislației naționale; nici nu indică dacă procedura de achiziții publice referitoare la serviciile de transport cu autobuzul prestate în numele Landkreis Oberspreewald‑Lausitz îndeplineau condițiile prevăzute în dreptul Uniunii. Considerăm, cu toate acestea, că Curtea dispune de suficiente informații pentru a se pronunța și că, în consecință, astfel de omisiuni nu pot avea drept efect privarea Curții de competența de a răspunde la întrebările adresate(19).

21.      Două aspecte rezultă din referirea instanței de trimitere la Directiva 92/50. În primul rând, reiese clar din informațiile furnizate că directiva menționată nu mai era în vigoare atunci când Landkreis Oberspreewald‑Lausitz a emis cererea de ofertă(20). În al doilea rând, este cert că elementele de drept al Uniunii în discuție se referă exclusiv la interpretarea Directivei 2001/23 privind transferul de întreprinderi. Curtea a avut deja ocazia să precizeze că faptul că dispozițiile Directivei 2001/23 pot fi aplicabile, în anumite cazuri, în cadrul unei operațiuni care intră în domeniul de aplicare al directivelor privind achizițiile publice nu poate fi perceput ca punând în discuție obiectivele sale(21). Curtea nu dispune de informațiile necesare pentru a analiza dacă dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii în materie de achiziții publice au fost respectate și nu este necesar să ne oprim mai mult asupra acestui aspect pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere.

22.      Este cert că transmiterea prestării de servicii de transport public cu autobuzul în numele Landkreis Oberspreewald‑Lausitz intră în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23(22). În sensul acestei directive, SBN este cedentul, OSL Bus este cesionarul și domnii Grafe și Pohle sunt lucrători în sensul articolului 2 alineatul (1) literele (a), (b) și, respectiv, (d) din directivă.

 Întrebările preliminare

23.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă transmiterea prestării unui serviciu de transport cu autobuzul într‑o zonă rurală de la un operator la altul, în contextul unei proceduri de achiziții publice, constituie un transfer de întreprindere în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, chiar și în cazul în care niciun fel de active corporale (cum ar fi autobuzele înseși) nu au fost transferate către noul operator. A doua întrebare urmărește în esență să se stabilească dacă, în cazul unor transferuri de întreprinderi în care activele corporale nu mai sunt importante, este posibilă abaterea de la raționamentul dezvoltat de Curte în Hotărârea Liikenne(23). Pentru a răspunde la prima întrebare va fi necesar să se examineze hotărârea pronunțată de Curte în cauza respectivă. Prin urmare, vom aborda ambele întrebări împreună.

24.      Problema practică în discuție în prezenta cauză este dacă OSL Bus preia drepturile și obligațiile legate de contractele de muncă ale domnilor Grafe și Pohle de la fostul operator(24).

25.      SBN, OSL Bus și Comisia împărtășesc o poziție comună cu privire la acest punct. În primul rând, fiecare dintre acestea susține că, pentru a stabili dacă este vorba despre un transfer de întreprindere în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, este necesar să se țină seama de ansamblul împrejurărilor de fapt care caracterizează operațiunea comercială în discuție. Aceste împrejurări trebuie considerate ca făcând parte din evaluarea generală a prezentei cauze și de aceea nu pot fi apreciate izolat. Pe de altă parte, ele recunosc că Curtea a hotărât că, în anumite sectoare în care păstrarea personalului întreprinderii este de o importanță primordială, o întreprindere își poate conserva identitatea în urma transferului în cazul în care noul operator nu numai că urmărește aceeași activitate, ci și păstrează în esență același grup de personal.

26.      SBN susține că a existat un transfer de întreprindere. Autobuzele în sine (care sunt ușor de înlocuit) sunt mai puțin importante decât personalul. Doar prin preluarea unei părți importante a personalului existent al SBN noul operator a putut să presteze în continuare, în condiții optime, serviciul de transport cu autobuzul în Landkreis Oberspreewald‑Lausitz.

27.      OSL Bus susține că, dimpotrivă, Directiva 2001/23 nu se aplică în cazul în care nu a existat un transfer semnificativ de mijloace operaționale (în acest caz, autobuze) de la fostul operator către noul operator. Transportul cu autobuzul este tocmai unul dintre sectoarele care nu se bazează în principal pe personalul calificat. În acest sector, valoarea adăugată este creată în special prin activele corporale – autobuze. Serviciul nu poate fi prestat fără activele respective. Astfel, aspectul dacă autobuzele sunt transferate între vechii și noii operatori este decisiv.

28.      Comisia susține de asemenea că rezultă din hotărârea pronunțată de Curte în cauza Liikenne(25) că transportul cu autobuzul nu este un sector în care funcționarea serviciului se bazează pe personal. Este de competența instanței naționale să stabilească dacă există suficiente elemente care să indice că a avut loc un transfer. În opinia sa, importanța faptului că nu au fost transferate niciun fel de active corporale nu poate fi contracarată de faptul că fostul operator efectua activitatea în cauză utilizând active corporale care își pierduseră în mare parte valoarea materială din cauza duratei lor de viață și care fuseseră depășite tehnologic ca urmare a progreselor din acest sector.

29.      Considerăm că, în scopul de a asigura că Directiva 2001/23 se aplică în mod uniform, Curtea a abordat în esență aspectul legat de stabilirea existenței unui transfer în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din această directivă, prin examinarea dacă unitatea în cauză își menține identitatea(26). Această abordare asigură o aplicare uniformă în pofida diferențelor dintre versiunile lingvistice ale acestei directive și a divergențelor dintre legislațiile statelor membre cu privire la ceea ce constituie un transfer juridic. Curtea a dat o interpretare suficient de flexibilă, ținând totodată seama de obiectivul Directivei 2001/23(27).

30.      Pentru a stabili dacă o entitate își menține identitatea, este necesar să se ia în considerare totalitatea împrejurărilor de fapt ce caracterizează operațiunea în cauză, printre care figurează și tipul de întreprindere sau de unitate în cauză, dacă sunt transferate elemente corporale, precum clădirile și bunurile mobile, valoarea elementelor necorporale la momentul transferului, dacă majoritatea personalului a fost sau nu a fost preluat de noul angajator, dacă a fost sau nu a fost transferată clientela, precum și gradul de similitudine între activitățile exercitate înainte și după transfer și durata unei eventuale suspendări a acestor activități. Aceste elemente trebuie apreciate în cadrul unei evaluări globale a împrejurărilor speței și de aceea nu pot fi considerate izolat. În special, Curtea a considerat că instanța națională, la aprecierea circumstanțelor de fapt care caracterizează operațiunea în discuție, trebuie să țină seama în special de tipul de întreprindere sau de unitate în cauză(28). Rezultă că importanța corespunzătoare care trebuie acordată diferitor criterii pentru existența unui transfer în sensul Directivei 2001/23 variază în mod necesar în funcție de activitatea desfășurată, chiar de metodele de producție sau de exploatare utilizate în cadrul întreprinderii, al unității sau al părții de unitate în cauză(29).

31.      Dificultatea în prezenta cauză rezidă în stabilirea modului de aplicare a criteriului respectiv, în special în ceea ce privește aprecierea importanței care trebuie acordată diferitor elemente în cadrul acestei aprecieri. În opinia noastră, nu este important numai aspectul dacă personalul sau activele corporale (autobuzele) au fost transferate către noul operator. Dimpotrivă, punctul de plecare al oricărei aprecieri ar trebui să fie obiectivul urmărit de Directiva 2001/23, care este acela de a asigura protecția lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului, în special pentru menținerea drepturilor lor(30). Prin urmare, în opinia noastră, orice soluție necesită un grad mai mare de nuanțare decât cel sugerat de părțile la prezentul litigiu.

32.      În temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/23, obligațiile care decurg dintr‑un contract de muncă (sau un raport de muncă) existent la data transferului sunt transferate de plin drept cesionarului începând din ziua transferului.

33.      Geneza legislativă a directivei confirmă că, în cazul unui transfer de întreprindere, protejarea raportului de muncă dintre cedent și lucrătorii care sunt transferați către noul operator este un element esențial al Directivei 2001/23(31). Astfel, atât stabilirea aspectului dacă identitatea entității în cauză este menținută, cât și evaluarea faptelor și a împrejurărilor proprii trebuie să se realizeze în conformitate cu acest obiectiv central.

34.      Rezultă din jurisprudența Curții că o astfel de apreciere este în mod necesar flexibilă. Astfel, importanța care trebuie acordată elementelor aprecierii respective va varia în funcție de cauza în discuție. Pe de o parte, Curtea a statuat că, atunci când activitatea se bazează mai ales pe forța de muncă, identitatea unei entități economice nu poate fi menținută dacă majoritatea personalului fostului operator nu a fost angajat de noul operator(32). Pe de altă parte, atunci când o activitate anume se bazează mai ales pe echipamente, faptul că foștii salariați nu sunt preluați de noul operator pentru a desfășura acea activitate nu exclude existența unui transfer de întreprindere în sensul Directivei 2001/23(33).

35.      În această privință, instanța de trimitere arată că forța de muncă (șoferii de autobuz și personalul de conducere) era importantă pentru a se asigura că activitatea care consta în furnizarea unui serviciu de transport local cu autobuzul în districtul Oberspreewald‑Lausitz era transferată fără discontinuități între vechiul și noul operator(34). Cu toate acestea, nu există niciun element în decizia de trimitere care să indice că autobuzele și alte active corporale ar fi fost indispensabile pentru întreprindere, mai ales în momentul în care autoritatea competentă a lansat cererea de ofertă.

36.      Prin urmare, considerăm că argumentele prezentate de SBN și de OSL Bus nu pot fi corecte în măsura în care cele două pârâte din litigiul principal sugerează ambele că există (sau, dimpotrivă, nu există) în mod automat un transfer de întreprindere în cazul în care se confirmă existența unuia dintre elementele identificate de Curte. Evaluarea care urmează să fie realizată este mult mai complexă decât atât.

37.      În Hotărârea Schmidt(35), Curtea a abordat în mod specific problema dacă lipsa transferului de active corporale se opunea existenței unui transfer reglementat de Directiva 77/187(36). Răspunsul ferm al Curții la această întrebare a fost negativ. A luat act de faptul că jurisprudența anterioară a enumerat transferul unor astfel de active printre „diferiții factori care trebuie luați în considerare de o instanță națională, pentru a îi permite, atunci când evaluează o operațiune complexă în ansamblu, să decidă dacă o întreprindere a fost efectiv transferată”(37). Cu toate acestea, simplul fapt că transferul de active corporale se numără printre factorii enumerații nu permitea concluzia că, în lipsa unui astfel de transfer de active, nu avusese loc niciun transfer de întreprindere. Curtea a reamintit că a statuat deja, în Hotărârea Spijkers(38), că acest factor nu era decisiv ca atare. Prin urmare, a conchis că obiectivul urmărit de această directivă, și anume protecția lucrătorilor, „nu poate depinde exclusiv de examinarea [acestui] factor”(39).

38.      Instanța de trimitere precizează în decizia de trimitere că preluarea de către OSL Bus a parcului de autobuze utilizate de SBN era exclusă în practică, deoarece condițiile care se aplicau liniilor de transport cu autobuzul pentru Landkreis Oberspreewald‑Lausitz s‑au schimbat. La momentul transferului se aplicau cerințe mai stricte privind emisiile. Nu se permitea ca autobuzele în circulație să fie mai vechi de 15 ani (în medie, autobuzele SBN aveau o vechime de maximum 13 ani în momentul în care noul operator a preluat serviciile de transport cu autobuzul). O mare parte dintre vehiculele utilizate trebuiau să fie adecvate pentru accesul persoanelor cu handicap. A existat o tendință generală către utilizarea autobuzelor electrice mai degrabă decât a autobuzelor cu motor pe benzină sau diesel; instanța a luat în considerare faptul că contractul a fost încheiat cu noul operator pentru o perioadă de 10 ani. În ceea ce privește personalul, instanța de trimitere a acceptat susținerea SBN că „șoferii de autobuz au un caracter determinant pentru entitatea economică”. Caietul de sarcini prevedea că „contractantul trebuie să garanteze respectarea de către conducătorii săi auto a cerințelor unui serviciu atractiv de transport public local de călători, dovedind că aceștia sunt orientați către clienți și către servicii de calitate”. Instanța de trimitere a exprimat de asemenea opinia că, în zonele rurale, cum ar fi Landkreis Oberspreewald‑Lausitz, conducătorii de autobuz cu experiență reprezintă o resursă rară și valoroasă(40).

39.      Dacă întreprinderea în cauză și‑a menținut identitatea este, în ultimă instanță, o chestiune de fapt și, prin urmare, de competența instanței de trimitere. Potrivit unei jurisprudențe constante, menținerea identității este indicată printre altele de continuarea sau de reluarea în mod efectiv a aceleiași activități sau a unor activități similare de către noul angajator(41).

40.      În speță, din decizia de trimitere reiese că OSL Bus, noul operator, a furnizat servicii de transport cu autobuzul similare în esență cu cele furnizate de fostul operator SBN. Nu a existat nicio întrerupere a serviciului de la o zi la alta(42). Serviciul a fost furnizat pentru același client, autoritatea contractantă, probabil pentru a deservi o mare parte dintre aceleași rute pentru mulți dintre aceiași pasageri.

41.      În acest context, faptul că nu a existat niciun transfer de active corporale este de o importanță primordială?

42.      OSL Bus pune un accent deosebit pe ceea ce descrie ca fiind „valoarea adăugată a activelor corporale ale fostului operator”. Aceasta susține că elementele prezentate de instanța națională în decizia sa de trimitere sunt nesemnificative. Cauza ar trebui să fie apreciată la nivel abstract, iar aspectul dacă activele corporale sunt transferate către noul operator este decisiv.

43.      Nu putem fi de acord.

44.      Transferul unei întreprinderi nu are loc în mod abstract. Dimpotrivă, elementele menționate de instanța de trimitere sunt consecvente cu factorii identificați ca fiind relevanți de Curte în jurisprudența sa bogată. Tocmai pentru că transferul de întreprindere are efecte reale și concrete nu numai pentru entitățile implicate, ci și pentru angajații acestora, legiuitorul Uniunii a decis să ia măsuri în acest domeniu. Prin urmare, ar fi paradoxal să se examineze aceste cazuri dintr‑o perspectivă pur abstractă. Criteriul aplicat de Curte este în esență un criteriu real și practic: există „un transfer al unei entități economice care își menține identitatea” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23? Această apreciere nu poate fi limitată la a decide dacă activele corporale sunt transferate de la vechiul la noul operator.

45.      Rezultă în mod necesar din Hotărârea Liikenne(43) că, întrucât parcul existent de autobuze (vechi) nu a fost transferat către noul operator de către operatorul anterior, nu a avut loc un transfer de întreprindere în acest caz?

46.      Hotărârea Liikenne(44) privea un contract încheiat pentru trei ani pentru serviciile de transport cu autobuzul care vizau șapte linii de autobuz. Fostul operator (Hakunilan Liikenne, denumită în continuare „HL”) a exploatat rutele cu 26 de autobuze. În timp ce aștepta livrarea a 22 de autobuze noi pe care le comandase, noul operator (Liikenne) a închiriat două autobuze de la LH pentru o perioadă de două sau trei luni și a achiziționat câteva uniforme de la aceasta(45). Aceasta nu a preluat niciunul vehicul sau alte active importante cu titlu permanent.

47.      Curtea a început prin a face o serie de observații generale care urmează aceeași linie jurisprudențială constantă. Acestea includ o trimitere la obiectivele Directivei 2001/23, explică ceea ce constituie o întreprindere în sensul directivei, prezintă criteriile care trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă a avut loc un „transfer” în sensul articolului 1 alineatul (1) din directivă și reiterează faptul că este de competența instanței naționale să aprecieze faptele în fiecare caz în parte(46).

48.      Următorul fragment din hotărâre este cel care ar putea da naștere la dificultăți:

„39      Cu toate acestea, transportul cu autobuzul nu poate fi considerat o activitate care depinde în esență de forța de muncă umană, întrucât acesta ar necesita, într‑o măsură semnificativă, bază și instalații materiale (a se vedea, pentru aceeași concluzie în ceea ce privește construirea de galerii miniere, Hotărârea Allen[(47)], punctul 30). Faptul că activele corporale utilizate pentru exploatarea liniilor de autobuz nu au fost transferate de la vechiul la noul contractant constituie, așadar, o împrejurare care trebuie luată în considerare.

40      În cadrul audierii, reprezentantul pârâtelor din litigiul principal a subliniat valoarea economică a contractului dintre autoritatea contractantă YTV și Liikenne și a afirmat că acesta constituia un activ necorporal semnificativ. Această valoare nu poate fi negată; însă, în contextul unui contract care urmează să fie reînnoit, valoarea unui astfel de activ necorporal scade, în principiu, la zero, întrucât, la expirarea contractului vechi, procedura de atribuire a contractului este în mod necesar reinițiată.

41      În cazul în care o procedură de atribuire precum cea în discuție în litigiul principal prevede că noul contractant trebuie să preia contractele existente încheiate cu clienții sau în cazul în care majoritatea clienților pot fi considerați a depinde de continuarea serviciului, trebuie să se considere că există totuși un transfer de clienți.

42      Cu toate acestea, într‑un sector precum transportul public regulat cu autobuzul, în care elementele corporale contribuie în mod semnificativ la desfășurarea activității, lipsa unui transfer la un nivel semnificativ de la fostul către noul titular al contractului al unor astfel de elemente, care sunt indispensabile pentru buna funcționare a entității, trebuie să conducă la a se considera că aceasta din urmă nu își păstrează identitatea.

43      În consecință, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, Directiva 77/187 nu se aplică în lipsa unui transfer de active corporale importante de la vechiul la noul contractant.”

49.      Răspunsul dat instanței de trimitere a fost, prin urmare, că, „[…] întro situație precum cea în discuție în litigiul principal, Directiva 77/187 nu se aplică în lipsa unui transfer de elemente corporale importante între cele două întreprinderi”(48).

50.      Având în vedere fragmentele pe care tocmai le‑am citat din Hotărârea Liikenne, aducem un respectuos elogiu Arbeitsgericht Cottbus (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Cottbus) pentru loialitatea și bunul‑simț arătate în formularea prezentei cereri de decizie preliminară.

51.      Hotărârea Liikenne pronunțată de Curte impune concluzia că instanța națională este împiedicată să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză în ceea ce privește un alt set de împrejurări de fapt în care schimbarea operatorului unui serviciu de transport local public cu autobuzul nu a implicat, în mod similar, transferul parcului de autobuze existent de la vechiul operator către noul operator?

52.      Considerăm că răspunsul este negativ.

53.      Astfel, în opinia noastră, faptele din prezenta cauză sunt în mod evident foarte diferite, în puncte esențiale, de cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Liikenne.

54.      Este într‑adevăr imposibilă derularea unei activități de transport cu autobuzul fără a dispune de autobuze și de șoferi care să le conducă. Acestea fiind spuse, nimic din situația de fapt din Hotărârea Liikenne, astfel cum este prezentată în Concluziile avocatului general Léger(49) și în hotărâre(50), nu sugerează că decizia noului operator de a nu prelua parcul de autobuze al fostului operator a fost dictată de motive de ordin juridic, tehnic sau legate de mediu. Liikenne pare să fi avut suficiente autobuze pentru a deservi cele șapte linii suplimentare pe care le prelua (închiriase două autobuze de la LH pentru o perioadă scurtă) și comandase deja 22 de autobuze noi. Care ar fi fost motivul (din punct de vedere comercial) pentru a prelua de asemenea parcul existent al HL compus din 26 de autobuze?

55.      În cauza respectivă, durata contractului care urma a fi atribuit era de peste trei ori mai lungă (10 ani în loc de 3 ani). Contractul urma să aibă ca obiect prestarea de servicii de transport cu autobuzul într‑un întreg district, iar în această situație interschimbabilitatea facilă a autobuzelor între diversele rute a prezentat probabil importanță. Aspectul dacă parcul de autobuze existent ar putea fi, în mod logic, utilizat pe parcursul întregii durate a contractului respectiv poate, în mod plauzibil, să se presupună că ar fi fost un element important de luat în considerare. Douăzeci de ani mai târziu față de faptele din Hotărârea Liikenne(51), caietul de sarcini a fost elaborat cât se poate de clar pentru potențialii ofertanți în sensul că bunurile de capital (autobuzele) care urmau a fi utilizate pe parcursul perioadei de ofertare de 10 ani trebuiau să îndeplinească noi standarde specifice (superioare) tehnice și de mediu.

56.      Decizia de trimitere conține astfel numeroase materiale pentru a concluziona (sub rezerva, în mod normal, a efectuării oricăror alte verificări ulterioare de către instanța națională, singura competentă să se pronunțe asupra situației de fapte) că – în mod total independent de dimensiunea parcului de autobuze aflate deja în posesia noul operator – nu avea sens ca acest operator să preia parcul existent de autobuze al fostului operator, deoarece nu ar fi fost în măsură să utilizeze autobuzele respective pentru a își îndeplini noile obligații de natură contractuală și legală. Vehiculele în cauză erau aproape de sfârșitul duratei lor de viață permise și nu îndeplineau cerințele legale, tehnice și de mediu prevăzute de caietul de sarcini. În cazul în care parcul de autobuze existent ar fi fost transferat, acesta nu ar fi fost (pentru a utiliza termenii utilizați la punctul 42 din Hotărârea Liikenne(52)) „indispensabil pentru buna funcționare a entității”. Acesta ar fi fost destinat scoaterii din uz.

57.      În situația în care constrângerile juridice, tehnice și de mediu indică că nu este viabil din punct de vedere comercial ca noul operator să preia activele corporale ale vechiului operator, considerăm că este oportun ca instanța națională să ignore ceea ce s‑a întâmplat cu activele corporale și să se concentreze pe alte elemente ale operațiunii atunci când evaluează dacă a avut sau nu loc un transfer de întreprindere care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/23. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Liikenne(53) și plasând trimiterea la „active corporale” între paranteze pătrate, „pentru a stabili dacă condițiile pentru transferul unei entități economice sunt îndeplinite, trebuie să se ia în considerare de asemenea totalitatea împrejurărilor de fapt ce caracterizează operațiunea în cauză, printre care figurează în special tipul de întreprindere sau de unitate implicată, [dacă sunt sau nu sunt transferate active corporale precum clădirile și bunurile mobile], valoarea activelor necorporale la momentul transferului, dacă majoritatea personalului a fost sau nu a fost preluat de noul angajator, dacă a fost sau nu a fost transferată clientela, precum și gradul de similitudine dintre activitățile exercitate înainte și după transfer și durata unei eventuale suspendări a acestor activități. Aceștia nu sunt însă decât factori individuali în evaluarea globală care trebuie realizată și, prin urmare, nu pot fi apreciați în mod izolat (a se vedea în special Hotărârea Spijkers[(54)], punctul 13, și Hotărârea Süzen(55), punctul 14)”.

58.      Adăugăm că o analiză care s‑a axat exclusiv pe faptul că astfel de active corporale nu fuseseră transferate ar putea submina obiectivul principal al Directivei 2001/23. Ar fi mult prea simplu pentru noul operator să structureze operațiunea într‑un mod în care ar ieși din domeniul de aplicare al directivei prin nepreluarea activelor corporale (într‑adevăr, pare probabil că acesta să facă exact acest lucru). Ca urmare, cu toate acestea, noul operator va fi apoi în măsură să evite obligațiile pe care le‑ar suporta în caz contrar în raport cu angajații fostului operator. În mod evident, acest lucru nu poate fi corect.

59.      Abordarea pe care o propunem nu este în contradicție cu Hotărârea Liikenne(56). Fiecare situație de transfer de întreprinderi impune instanței naționale să aplice criteriile stabilite în jurisprudența Curții la faptele specifice cauzei cu care este sesizată. Astfel cum am arătat, faptele și împrejurările care au condus la pronunțarea Hotărârii Liikenne(57) au fost extrem de diferite de cele din speță. Raționamentul dezvoltat de Curte în Hotărârea Liikenne(58) poate rămâne valabil și, cu toate acestea, să se ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză pe baza situației de fapt foarte diferite.

60.      Prin urmare, considerăm că, pentru a stabili dacă o entitate economică și‑a menținut identitatea și, în consecință, dacă există un transfer al unei întreprinderi în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, instanța națională ar trebui: (i) să țină pe deplin seama de obiectivul principal al acestei directive, care constă în protejarea lucrătorilor și menținerea drepturilor acestora în cazul schimbării angajatorului, precum și (ii) să evalueze toate faptele și împrejurările aferente operațiunii în litigiu, inclusiv orice constrângeri juridice, tehnice și de mediu legate de desfășurarea activității comerciale în cauză. Faptul că nu au fost transferate active corporale importante este relevant, însă nu neapărat decisiv.

 Concluzie

61.      În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că răspunsul Curții la întrebările adresate de Arbeitsgericht Cottbus (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Cottbus, Germania) ar trebui să fie următorul:

„Pentru a stabili dacă o entitate economică și‑a menținut identitatea și, în consecință, dacă există un transfer al unei întreprinderi în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23/CE din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, instanța națională ar trebui:

–        să țină pe deplin seama de obiectivul principal al acestei directive, care constă în protejarea lucrătorilor și menținerea drepturilor acestora în cazul schimbării angajatorului, precum și

–        să evalueze toate faptele și împrejurările legate de operațiunea în cauză, inclusiv orice constrângeri juridice, tehnice și de mediu legate de desfășurarea activității comerciale respective.

În cazul în care transferul de active corporale importante este împiedicat în practică de existența unor astfel de constrângeri juridice, tehnice și de mediu, instanța națională nu ar trebui să considere acest aspect al operațiunii ca fiind în mod necesar determinant pentru a decide dacă a avut loc sau nu un transfer al unei întreprinderi în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23.”


1      Limba originală: engleza.


i      Prezentul text a făcut obiectul unor modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.


2      Directiva Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20). Deși instanța de trimitere menționează Directiva 77/187 în decizia de trimitere, Directiva 2001/23 este cea care era în vigoare la momentul relevant: a se vedea punctele 8-17 de mai jos.


3      Directiva Consiliului din 14 februarie 1977 (JO 1977, L 61, p. 26, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164).


4      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


5      Considerentul (3).


6      Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor a fost adoptată la 9 decembrie 1989; a se vedea în special punctele 7, 17 și 18 din aceasta.


7      Considerentul (5).


8      Considerentul (6).


9      Articolul 2 alineatul (1) literele (a), (b) și, respectiv, (d).


10      Directiva din 18 iunie 1992 (JO 192, L 209, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164). Această directivă a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116).


11      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 (JO 2014, L 94, p. 65).


12      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


13      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59, punctele 39 și 42).


14      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


15      Instanța de trimitere arată că cerințele referitoare la ofertă din cadrul procedurii de achiziții publice prevedeau că autobuzele trebuie să îndeplinească standardele Euro actuale. Autobuzele deja utilizate pentru asigurarea transportului public local timp de un anumit număr de ani nu ar fi probabil în măsură să respecte cerințele în cauză. Din motive de protecție a mediului, era probabil să fie utilizate autobuze electrice mai degrabă decât vehicule care utilizează motorină sau benzină. Majoritatea vehiculelor diesel erau susceptibile să facă obiectul unei interdicții (în special în zonele intraurbane) din cauza poluării cu oxizi de azot. Prin urmare, în practică, ofertantul câștigător nu ar prelua parcul existent de autobuze.


16      Autobuzele SBN aveau o vechime medie de 13 ani.


17      Autobuzele SBN îndeplineau standardul Euro 3 sau standardul Euro 4, dar nu standardul Euro 6.


18      Niciunul dintre autobuzele SBN nu îndeplinea cerințele în materie de accesibilitate.


19      A se vedea de exemplu Hotărârea din 1 decembrie 2005, Burtscher (C‑213/04, EU:C:2005:731, punctul 33).


20      A se vedea punctele 7, 9 și 10 de mai sus.


21      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59, punctul 22; a se vedea de asemenea punctul 25). Acea hotărâre a stabilit de asemenea, urmând avizele consultative ale Curții AELS (cauza E‑2/95, Eidesund/Stavanger Catering A/S, Raportul Curţii AELS din 1 iulie 1995 31 decembrie 1996, p. 1, punctul 50, și cauza E-3/96, Ask și alţii/ABB Offshore Technology AS și Aker Offshore Partner AS, Raportul Curţii AELS 1997, p. 1, punctul 33), că circumstanţele în care un contract este atribuit potrivit unei proceduri de achiziţii publice nu exclud aplicarea normelor de protecţie a angajaţilor în cazul unui transfer al unei întreprinderi: a se vedea punctul 21 din hotărâre.


22      Hotărârea din 11 iulie 2018, Somoza Hermo și Ilunión Seguridad (C‑60/17, EU:C:2018:559, punctele 26-28).


23      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59).


24      A se vedea punctele 11 și 12 de mai sus.


25      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


26      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59, punctul 27); a se vedea mai recent Hotărârea din 11 iulie 2018, Somoza Hermo și Ilunión Seguridad (C‑60/17, EU:C:2018:559, punctul 28 și jurisprudența citată).


27      Hotărârea din 20 ianuarie 2011, CLECE (C‑463/09, EU:C:2011:24, punctul 29 și jurisprudența citată).


28      Hotărârea din 11 iulie 2018, Somoza Hermo și Ilunión Seguridad (C‑60/17, EU:C:2018:559, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).


29      Hotărârea din 11 iulie 2018, Somoza Hermo și Ilunión Seguridad (C‑60/17, EU:C:2018:559, punctul 32 și jurisprudența citată).


30      Considerentele (3), (5) și (6) ale Directivei 2001/23.


31      A se vedea expunerea de motive la propunerea Comisiei de directivă, COM(74) 351, final/2 din 21 iunie 1974, paginile 2-3 și 5. În anii '70, transferul de întreprinderi, concedierile colective și insolvența angajatorului au fost principalele trei chestiuni de politică socială reglementate mai întâi de Uniunea Europeană în afara sferei egalității de gen – a se vedea Rezoluția Consiliului din 21 ianuarie 1974 privind programul de acțiune socială (JO 1974, C 13, p. 1).


32      Hotărârea din 19 octombrie 2017, Securitas (C‑200/16, EU:C:2017:780, punctul 29).


33      Hotărârea din 19 octombrie 2017, Securitas  (C‑200/16, EU:C:2017:780, punctul 30).


34      Curtea a fost informată în cadrul ședinței că 85 % din personalul fostului operator a fost angajat de noul operator.


35      Hotărârea din 14 aprilie 1994 (C‑392/92, EU:C:1994:134).


36      A se vedea punctul 1 și nota de subsol 2 de mai sus.


37      Hotărârea din 14 aprilie 1994, Schmidt (C‑392/92, EU:C:1994:134, punctul 16).


38      Hotărârea din 18 martie 1986, 24/85 (EU:C:1986:127, punctul 12).


39      Hotărârea din 14 aprilie 1994, Schmidt (C‑392/92, EU:C:1994:134, punctul 16). Traducerea în limba engleză a hotărârii este nefericită (în special în ceea ce privește utilizarea cuvântului „suject matter [obiect]” pentru „objet”). Am parafrazat pentru a exprima ceea ce înțelegem a fi sensul original în limba în care a fost redactată hotărârea (limba franceză). Textul respectiv are următorul conținut: „[…] La circonstance que la jurisprudence de la Cour cite le transfert de tels éléments au nombre des différents critères à prendre en compte par le juge national pour, dans le cadre de l'évaluation d'ensemble d'une opération complexe, apprécier la réalité d'un transfert d'entreprise ne permet pas de conclure que l'absence de ces éléments exclue l'existence d'un transfert. En effet, le maintien des droits des travailleurs qui, selon son intitulé même, est l'objet de la directive, ne saurait dépendre de la seule prise en considération d'un facteur dont la Cour a, d'ailleurs, déjà relevé qu'il n'était pas, à lui seul, déterminant (voir arrêt du 18 mars 1986, Spijkers, 24/85, EU:C:1986:127, point 12).”


40      A se vedea punctele 15 și 16 de mai sus.


41      Hotărârea din 14 aprilie 1994, Schmidt (C‑392/92, EU:C:1994:134, punctul 17).


42      SBN a încetat să furnizeze servicii de transport cu autobuzul pentru autoritatea contractantă la 31 iulie 2017. OSL Bus a început să furnizeze servicii de transport cu autobuzul la 1 august 2017.


43      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


44      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


45      Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Liikenne (C‑172/99, EU:C:2000:563, punctul 10). Această situație de fapt este reiterată la punctele 9 și 10 din hotărâre.


46      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59, a se vedea în special punctele 19, 26, 27, 31, 33 și 35).


47      Hotărârea din 2 decembrie 1999, Allen și alții (C‑234/98, EU:C:1999:594).


48      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59, punctul 44 și punctul 2 a doua liniuță din dispozitivul hotărârii, denumit în continuare „dispozitivul”), sublinierea noastră.


49      Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Liikenne (C‑172/99, EU:C:2000:563, punctele 8-14).


50      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59, punctele 8-14).


51      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59).


52      Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Liikenne (C‑172/99, EU:C:2001:59).


53      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59, punctul 33).


54      Hotărârea din 18 martie 1986, Spijkers (24/85, EU:C:1986:127).


55      Hotărârea din 11 martie 1997, Süzen (C‑13/95, EU:C:1997:141).


56      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


57      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).


58      Hotărârea din 25 ianuarie 2001 (C‑172/99, EU:C:2001:59).