Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
4 septembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 53 – Certificat referitor la o hotărâre în materie civilă și comercială, care figurează în anexa 1 – Competențele instanței de origine – Verificare din oficiu a existenței unor încălcări ale normelor de competență în materia contractelor încheiate de consumatori”
În cauza C‑347/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia), prin decizia din 14 mai 2018, primită de Curte la 28 mai 2018, în procedura
Alessandro Salvoni
împotriva
Anna Maria Fiermonte,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, doamna C. Toader (raportoare) și domnii A. Rosas, L. Bay Larsen și M. Safjan, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Pucciariello, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de A. Kasalická, în calitate de agenți;
– pentru Irlanda, de J. Quaney, de G. Hodge, de M. Browne și de A. Joyce, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de F. Moro, de M. Heller și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 mai 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 53 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul delegat (UE) 2015/281 al Comisiei din 26 noiembrie 2014 (JO 2015, L 54, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1215/2012”), și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Alessandro Salvoni, pe de o parte, și doamna Anna Maria Fiermonte, pe de altă parte, în legătură cu sumele care îi sunt datorate de aceasta pentru prestații pe care i le‑a furnizat în calitatea sa de avocat.
Cadrul juridic
3 Potrivit considerentelor (29) și (32) ale Regulamentului nr. 1215/2012:
„(29) […] [P]ersoana împotriva căreia se solicită executarea ar trebui să poată solicita refuzarea recunoașterii sau a executării unei hotărâri, în cazul în care consideră că se aplică unul dintre motivele de refuz al recunoașterii. […]
[…]
(32) Pentru a informa persoana împotriva căreia se solicită executarea, cu privire la executarea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru, certificatul prevăzut în prezentul regulament, însoțit, dacă este necesar, de hotărâre, ar trebui notificat sau comunicat persoanei respective, într‑un termen rezonabil înaintea primei măsuri de executare. În acest context, prima măsură de executare ar trebui să însemne prima măsură de executare după această notificare sau comunicare.”
4 Articolele 17-19 din Regulamentul nr. 1215/2012 fac parte din capitolul II din acesta, referitor la normele de competență jurisdicțională, mai precis din secțiunea 4 din acest capitol, intitulată, „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”. Articolul 17 alineatul (1) litera (c) din acest regulament prevede:
„(1) În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:
[…]
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”
5 Articolul 18 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede:
„Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.”
6 Potrivit articolului 28 alineatul (1) din același regulament:
„Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament.”
7 Articolul 37 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:
„(1) O parte care dorește să invoce într‑un stat membru o hotărâre pronunțată în alt stat membru prezintă:
(a) o copie a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale; și
(b) un certificat eliberat în conformitate cu articolul 53.”
8 Articolul 42 din același regulament prevede:
„(1) În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, reclamantul furnizează autorității competente de executare:
(a) o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia; și
(b) certificatul eliberat în conformitate cu articolul 53, care atestă că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea dobânzii.
(2) În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru care impune o măsură provizorie și de conservare, reclamantul furnizează autorității competente de executare:
(a) o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia;
(b) certificatul eliberat în conformitate cu articolul 53, care conține o descriere a măsurii și care atestă că:
(i) instanța este competentă să judece cauza pe fond;
(ii) hotărârea este executorie în statul membru de origine; și
(c) dovada notificării sau comunicării hotărârii, în cazul în care măsura a fost dispusă fără ca pârâtul să fie citat.
[…]”
9 Potrivit articolului 43 alineatul (1) din regulamentul menționat:
„În cazul în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru, certificatul emis conform articolului 53 se notifică sau se comunică persoanei împotriva căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de executare. Certificatul este însoțit de hotărâre, dacă aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată persoanei respective.”
10 În ceea ce privește refuzul recunoașterii și al executării, articolul 45 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din același regulament prevede:
„(1) La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:
[…]
(e) dacă hotărârea contravine:
(i) capitolului II secțiunile 3, 4 sau 5, în măsura în care pârâtul era deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare, partea vătămată, consumatorul sau angajatul; sau
[…]
(2) La verificarea temeiurilor de competență prevăzute la alineatul (1) litera (e), instanța căreia i‑a fost transmisă cererea este obligată să respecte constatările de fapt pe baza cărora instanța de origine și‑a întemeiat competența.”
11 Potrivit articolului 46 din Regulamentul nr. 1215/2012, „[e]xecutarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele prevăzute la articolul 45”.
12 În conformitate cu articolul 53 din acest regulament, „[l]a cererea oricărei părți interesate, instanța de origine emite certificatul, utilizând formularul prevăzut în anexa I”.
13 Punctul 4 din acest formular, intitulat „Hotărârea”, cuprinde în rubrica 4.6.2 referințe care trebuie incluse de instanța de origine în cazul unei măsuri provizorii, inclusiv al unei măsuri de conservare, privind competența pe fond a instanței care a dispus o astfel de măsură.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
14 Prin cererea depusă la 3 noiembrie 2015, domnul Salvoni, avocat al cărui cabinet este situat în Milano (Italia), a solicitat Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia) să emită o somație de plată împotriva doamnei Fiermonte, cu reședința în Hamburg (Germania), pentru sumele datorate cu titlu de onorariu pentru serviciile prestate în cadrul procedurii de contestare a testamentului olograf al tatălui clientei sale.
15 Instanța de trimitere a emis o ordonanță de plată a unei sume, majorată cu dobânzi și cheltuieli de judecată. Întrucât doamna Fiermonte nu a formulat opoziție împotriva hotărârii respective, domnul Salvoni a introdus la această instanță, în scopul executării, o cerere având ca obiect emiterea unui certificat în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, prin intermediul formularului care figurează în anexa I la acest regulament.
16 Instanța de trimitere a efectuat din oficiu o căutare pe internet, din care a reieșit că domnul Salvoni exercita o activitate direcționată spre Germania. În consecință, instanța de trimitere a solicitat domnului Salvoni să stabilească la ce cabinet își exercita activitatea în perioada în care a asistat‑o în calitate de avocat pe doamna Fiermonte. Documentele depuse de domnul Salvoni confirmă că activitatea sa era direcționată spre Germania și că, la momentul la care a asistat‑o în calitate de avocat pe doamna Fiermonte, aceasta din urmă avea reședința în Germania.
17 Apreciind că relația dintre domnul Salvoni și doamna Fiermonte era asimilabilă unui contract încheiat cu un consumator, instanța de trimitere a dedus din informațiile privind activitatea profesională a domnului Salvoni că ordonanța de plată fusese emisă cu încălcarea normelor de competență prevăzute în capitolul II secțiunea 4 din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la normele de competență în materia contractelor încheiate de consumatori.
18 În acest context, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la competențele atribuite instanței care trebuie să emită certificatul prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 în cazul în care o hotărâre, rămasă definitivă potrivit dreptului procesual național, a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor privind normele de competență jurisdicțională prevăzute de regulamentul respectiv.
19 Această instanță ridică în special problema dacă articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 obligă o instanță sesizată cu o cerere privind emiterea unui certificat să transpună în mod identic în acest certificat hotărârea pronunțată în statul membru de origine sau dacă această dispoziție îi permite să decidă din oficiu să informeze pârâtul‑consumator, față de care hotărârea trebuie executată într‑un alt stat membru decât cel de origine, cu privire la eventuala încălcare a normelor de competență prevăzute în capitolul II secțiunea 4 din acest regulament și, în consecință, cu privire la posibilitatea de a se opune recunoașterii, în sensul articolului 45 alineatul (1) litera (e) din regulamentul menționat.
20 Instanța de trimitere apreciază că articolele 42 și 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 par să poată fi interpretate în sensul că instanța sesizată cu cererea de emitere a certificatului menționat nu dispune de nicio marjă de apreciere și că trebuie să transpună în mod automat conținutul hotărârii în cauză în formularul care figurează în anexa I la acest regulament pentru a atesta că hotărârea respectivă este executorie în statul membru de origine.
21 Totuși, potrivit acestei instanțe, o asemenea interpretare ar putea aduce atingere articolului 47 din cartă astfel cum este interpretat de Curte în domeniul dreptului privind protecția consumatorilor. În această privință, instanța de trimitere apreciază că reiese din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349, punctele 39, 41 și 43), precum și din Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 46), că situația de inferioritate a consumatorului față de profesionist, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă a instanței, care are obligația de a examina din oficiu natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens.
22 Referitor la certificatul prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, această instanță arată că, astfel cum a precizat Curtea, în ceea ce privește certificatul prevăzut la articolul 9 din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate (JO 2004, L 143, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 3), în Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi (C‑511/14, EU:C:2016:448), certificarea unei hotărâri judecătorești este un act de natură jurisdicțională. În cadrul regimului instituit de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), Curtea a statuat de asemenea că funcția atribuită certificatului prevăzut la articolul 54 din acest regulament constă în a facilita adoptarea declarației de constatare a forței executorii a hotărârii pronunțate în statul membru de origine (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency, C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 41). În acest context, instanța de trimitere subliniază că importanța unui astfel de certificat a fost consolidată în regimul instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012.
23 Potrivit instanței de trimitere, acesteia îi revine sarcina de a concilia obiectivul privind circulația rapidă a hotărârilor vizat de Regulamentul nr. 1215/2012 cu protecția efectivă a consumatorilor prin posibilitatea, la momentul emiterii certificatului prevăzut la articolul 53 din acest regulament, de a informa din oficiu consumatorul cu privire la o încălcare a normelor de competență prevăzute în capitolul II secțiunea 4 din regulamentul respectiv.
24 În aceste condiții, Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 53 din Regulamentul […] nr. 1215/2012 și articolul 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității instanței din statul de origine, sesizată cu o cerere de emitere a certificatului prevăzut la articolul 53 din [acest regulament] […] cu privire la o hotărâre definitivă, de a exercita din oficiu prerogative vizând verificarea încălcării dispozițiilor cuprinse în capitolul II secțiunea 4 din [r]egulamentul [menționat] […] în scopul de a informa consumatorul cu privire la încălcarea eventual constatată și de a permite aceluiași consumator să evalueze în cunoștință de cauză posibilitatea de a recurge la calea de atac prevăzută la articolul 45 din același regulament?”
Cu privire la întrebarea preliminară
Cu privire la admisibilitate
25 Cu titlu introductiv, trebuie să se determine dacă o instanță sesizată cu o cerere de emitere a unui certificat în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 acționează în exercitarea unei activități jurisdicționale, în sensul articolului 267 TFUE, sau dacă procedura pe care o urmează poate fi asimilată unei proceduri pur administrative sau unei proceduri necontencioase.
26 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, deși articolul 267 TFUE nu condiționează sesizarea Curții de caracterul contradictoriu al procedurii în cursul căreia instanța națională formulează o întrebare preliminară, instanțele naționale nu pot sesiza Curtea decât dacă un litigiu este pendinte în fața lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional (Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi, C‑511/14, EU:C:2016:448, punctul 24 și jurisprudența citată).
27 Sintagma „a pronunța o hotărâre” în sensul articolului 267 al doilea paragraf TFUE înglobează întreaga procedură care conduce la pronunțarea hotărârii instanței de trimitere și, prin urmare, trebuie să facă obiectul unei interpretări largi pentru a evita ca numeroase întrebări procedurale să fie considerate inadmisibile și să nu poată face obiectul unei interpretări de către Curte și ca aceasta din urmă să nu poată să interpreteze toate dispozițiile dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere este obligată să le aplice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi, C‑511/14, EU:C:2016:448, punctul 28 și jurisprudența citată).
28 În această privință, Curtea a statuat, la punctele 39-41 din Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana (C‑579/17, EU:C:2019:162), că o instanță de origine exercită funcții jurisdicționale atunci când verifică dacă are competența să emită certificatul în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012.
29 Această soluție nu se poate limita doar la cazurile în care competența de a emite un asemenea certificat este contestată, în măsura în care organismul care emite certificatul prevăzut la acest articol trebuie să exercite și funcții de natură jurisdicțională în alte situații.
30 Astfel, funcțiile îndeplinite de certificatul prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 în sistemul instituit prin acest regulament justifică faptul că, atunci când o parte din informațiile care trebuie să fie înregistrate în acest certificat nu sunt incluse în hotărârea a cărei executare se solicită ori necesită o interpretare a acestei hotărâri sau prezintă un caracter litigios, instanța de origine exercită funcții jurisdicționale. În astfel de cazuri, această instanță se înscrie în continuitatea procedurii judiciare anterioare, asigurând deplina eficacitate a acesteia, în măsura în care, în lipsa certificării, o hotărâre nu este în măsură să circule liber în spațiul judiciar european. O asemenea concluzie răspunde necesității de a se asigura executarea rapidă a hotărârilor judecătorești, garantând în același timp securitatea juridică pe care se întemeiază încrederea reciprocă în administrarea justiției în cadrul Uniunii Europene.
31 În consecință, procedura privind eliberarea unui certificat în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 prezintă o natură jurisdicțională, astfel încât o instanță națională sesizată în cadrul unei asemenea proceduri poate sesiza Curtea cu o întrebare preliminară.
32 Prin urmare, prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la fond
33 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța de origine sesizată cu o cerere de emitere a certificatului prevăzut la acest articol 53, cu privire la o hotărâre definitivă, să poată verifica din oficiu dacă dispozițiile capitolului II secțiunea 4 din acest regulament au fost încălcate, pentru a informa consumatorul cu privire la încălcarea eventual constatată și pentru a‑i permite să evalueze în deplină cunoștință de cauză posibilitatea de a recurge la calea de atac prevăzută la articolul 45 din regulamentul menționat.
34 În primul rând, trebuie să se arate că rezultă din compararea alineatului (1) litera (b) cu alineatul (2) litera (b) ale articolului 42 din Regulamentul nr. 1215/2012 că instanța sesizată cu o cerere de emitere a unui certificat nu trebuie să examineze competența instanței care a pronunțat hotărârea pe fond, spre deosebire de ceea ce este necesar în cadrul unei hotărâri prin care se dispune o măsură provizorie sau de conservare.
35 Astfel, în timp ce articolul 42 alineatul (1) litera (b) din acest regulament impune reclamantului ca, în scopul executării unei hotărâri pe fond, doar să furnizeze certificatul care atestă că o hotărâre este executorie, articolul 42 alineatul (2) litera (b) din regulamentul menționat prevede că certificatul furnizat în scopul executării unei hotărâri prin care se dispune o măsură provizorie și de conservare trebuie să ateste în mod specific faptul că instanța de origine era competentă să judece cauza pe fond.
36 Această constatare este confirmată de conținutul certificatului menționat, care figurează în anexa I la același regulament, în special de punctul 4.6.2 din această anexă, care vizează cazul măsurilor provizorii, inclusiv al măsurilor de conservare.
37 Această distincție este de altfel coerentă cu faptul că, în celelalte cazuri, instanța sesizată cu cererea de emitere a certificatului este instanța de origine care a pronunțat hotărârea pe fond a cărei recunoaștere sau executare este solicitată și care, în consecință, și‑a stabilit în mod formal competența, în mod implicit sau explicit, prin faptul că a pronunțat hotărârea în discuție, potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.
38 În al doilea rând, rezultă din modul de redactare a articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 că instanța de origine este ținută să emită certificatul în cazul în care o cerere în acest sens este introdusă de o parte interesată. Această dispoziție nu prevede, în schimb, în niciun fel că ar reveni instanței respective sarcina de a examina aspectele litigiului care nu țin de aplicarea acestei dispoziții, precum aspectele de fond și de competență, care au fost deja judecate în hotărârea a cărei executare este solicitată. Rezultă de altfel din jurisprudența Curții că emiterea certificatului menționat este cvasiautomată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency, C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 41).
39 Rezultă că articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța din statul membru de origine sesizată cu cererea de emitere a certificatului menționat la acest articol, cu privire la o hotărâre definitivă pronunțată împotriva unui consumator, să verifice din oficiu, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, dacă hotărârea respectivă a fost adoptată cu respectarea normelor de competență prevăzute de acest regulament.
40 Mai trebuie să se analizeze, în al treilea rând, dacă jurisprudența Curții menționată la punctul 21 din prezenta hotărâre, referitoare la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), coroborată cu articolul 47 din cartă este susceptibilă să repună în discuție această concluzie, în măsura în care aceasta ar implica faptul că instanța de origine este ținută, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist, să informeze din oficiu consumatorul cu privire la pretinsa încălcare.
41 Primo, în ceea ce privește normele de competență instituite de Regulamentul nr. 1215/2012, considerentul (18) al acestuia precizează că partea defavorizată ar trebui să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale.
42 Acest obiectiv este pus în aplicare prin dispoziții procedurale precise din Regulamentul nr. 1215/2012. Rezultă astfel din articolul 17 alineatul (1) din acest regulament că, în cazurile pe care le prevede, competența trebuie să fie determinată pe baza unor norme specifice aplicabile contractelor încheiate între un consumator și un profesionist, care sunt definite în capitolul II secțiunea 4 din acest regulament.
43 Secundo, în ceea ce privește etapa de recunoaștere și de executare a unei hotărâri în statul membru solicitat, potrivit considerentului (29) al Regulamentului nr. 1215/2012, persoana împotriva căreia se solicită executarea ar trebui să poată solicita refuzarea recunoașterii sau a executării unei hotărâri în cazul în care consideră că se aplică unul dintre motivele de refuz al recunoașterii, inclusiv o eventuală încălcare a normelor speciale de competență.
44 În aceste condiții, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 76 și 77 din concluzii, jurisprudența Curții referitoare la Directiva 93/13 nu poate fi transpusă în contextul Regulamentului nr. 1215/2012, care prevede norme de natură procedurală, în timp ce Directiva 93/13 vizează o armonizare minimă a dreptului statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
45 În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 47 din cartă, acesta nu este afectat, din moment ce articolul 45 din Regulamentul nr. 1215/2012 permite pârâtului să invoce printre altele încălcarea eventuală a normelor de competență prevăzute în capitolul II secțiunea 4 din acest regulament în materia contractelor încheiate de consumatori.
46 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța de origine sesizată cu cererea de emitere a certificatului prevăzut la acest articol 53, cu privire la o hotărâre definitivă, să poată verifica din oficiu dacă dispozițiile din capitolul II secțiunea 4 din acest regulament au fost încălcate, pentru a informa consumatorul cu privire la încălcarea eventual constatată și pentru a‑i permite să evalueze în deplină cunoștință de cauză posibilitatea de a recurge la calea de atac prevăzută la articolul 45 din regulamentul menționat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
47 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 53 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul delegat (UE) 2015/281 al Comisiei din 26 noiembrie 2014, coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța de origine sesizată cu cererea de emitere a certificatului prevăzut la acest articol 53, cu privire la o hotărâre definitivă, să poată verifica din oficiu dacă dispozițiile din capitolul II secțiunea 4 din acest regulament au fost încălcate, pentru a informa consumatorul cu privire la încălcarea eventual constatată și pentru a‑i permite să evalueze în deplină cunoștință de cauză posibilitatea de a recurge la calea de atac prevăzută la articolul 45 din regulamentul menționat.
Semnături