HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
7 noiembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 7 alineatul (1) litera (a) – Instanța competentă în materie contractuală – Norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și a anulării sau a întârzierii prelungite a zborurilor – Regulamentul (CE) nr. 261/2004 – Articolele 5, 7, 9 și 12 – Convenția de la Montreal – Competență – Articolele 19 și 33 – Cerere de compensare și de reparare a prejudiciului care rezultă din anularea și din întârzierea zborurilor”
În cauza C‑213/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma, Italia), prin decizia din 26 februarie 2018, primită de Curte la 26 martie 2018, în procedura
Adriano Guaitoli,
Concepción Casan Rodriguez,
Alessandro Celano Tomassoni,
Antonia Cirilli,
Lucia Cortini,
Mario Giuli,
Patrizia Padroni
împotriva
easyJet Airline Co. Ltd,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, domnii M. Safjan (raportor) și L. Bay Larsen, judecători,
avocat general: domnul H. Saugmandsgaard Øe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnii Guaitoli, Celano Tomassoni și Giuli, precum și pentru doamnele Casan Rodriguez, Cirilli, Cortini și Padroni, de A. Guaitoli și de G. Guaitoli, avvocati;
– pentru easyJet Airline Co. Ltd, de G. d’Andria, avvocato,
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de F. De Luca, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de M. Heller și N. Yerrell precum și de L. Malferrari, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 20 iunie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 33 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001 (JO 2001, L 194, p. 38, Ediție specială, 07/vol. 8, p. 112, denumită în continuare „Convenția de la Montreal”), a Regulamentului (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218) și a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnii Adriano Guaitoli, Alessandro Celano Tomassoni și Mario Giuli, precum și doamnele Concepción Casan Rodriguez, Antonia Cirilli, Lucia Cortini și Patrizia Padroni, pe de o parte, și easyJet Airline Co. Ltd, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de despăgubire pentru prejudiciul rezultat din anularea unui zbor și a întârzierii unui alt zbor.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
3 Convenția de la Montreal a intrat în vigoare, în ceea ce privește Uniunea Europeană, la data de 28 iunie 2004.
4 Articolul 19 din această convenție, intitulat „Întârziere”, prevede:
„Transportatorul este răspunzător de prejudiciul rezultat dintr‑o întârziere în transportul aerian de pasageri, de bagaje sau de mărfuri. Cu toate acestea, transportatorul nu este răspunzător de prejudiciul cauzat de o întârziere dacă dovedește că el, prepușii și mandatarii săi au luat toate măsurile care puteau să se impună în mod rezonabil pentru a evita prejudiciul sau că le‑a fost imposibil să ia respectivele măsuri.”
5 Articolul 33 din convenția menționată, intitulat „Jurisdicție”, prevede:
„(1) Acțiunea în răspundere trebuie introdusă, la alegerea reclamantului, pe teritoriul unuia dintre statele părți, fie la instanța de domiciliu al transportatorului, sediul principal al firmei sale sau sediul de afaceri unde a fost încheiat contractul, fie la instanța locului de destinație.
[…]
(4) Procedura este reglementată în conformitate cu legea aplicată de instanța sesizată asupra cazului.”
Dreptul Uniunii
Regulamentul nr. 261/2004
6 Articolul 1 din Regulamentul nr. 261/2004, intitulat „Obiectul”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament stabilește condițiile în care pasagerii își pot exercita drepturile minime atunci când:
(a) li se refuză îmbarcarea împotriva voinței lor;
(b) zborul este anulat;
(c) zborul este întârziat.”
7 Articolul 5 din acest regulament, intitulat „Anularea zborului”, prevede:
„(1) În cazul anulării unui zbor, pasagerilor în cauză trebuie:
(a) să li se ofere asistență de către operatorul de transport aerian în conformitate cu articolul 8;
(b) să li se ofere asistență de către operatorul de transport aerian în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) și articolul 9 alineatul (2), precum și, în eventualitatea unei redirecționări, în cazul în care ora de plecare anticipată a unui nou zbor este de cel puțin o zi după plecarea programată pentru zborul anulat, asistența specificată la articolul 9 alineatul (1) litera (b) și litera (c);
(c) să primească o compensație din partea operatorului de transport aerian, în conformitate cu articolul 7, cu excepția [cazului] în care intervine oricare din următoarele:
(i) în cazul în care sunt informați despre această anulare cu cel puțin două săptămâni înainte de ora de plecare prevăzută;
(ii) în cazul în care sunt informați despre această anulare într‑un termen cuprins între două săptămâni și șapte zile înainte de ora de plecare prevăzută și li se oferă o redirecționare care să le permită să plece cu cel mult două ore înainte de ora de plecare prevăzută și să ajungă la destinația finală în mai puțin de patru ore după ora de sosire prevăzută;
(iii) în cazul în care sunt informați despre această anulare cu mai puțin de șapte zile înainte de ora de plecare prevăzută și li se oferă o redirecționare care să le permită să plece cel târziu [a se citi «cel mai devreme»] cu o oră înainte de ora de plecare prevăzută și să ajungă la destinația finală în mai puțin de două ore după ora de sosire prevăzută.
(2) În cazul în care pasagerii sunt informați despre anulare, acestora li se oferă explicații privind posibilitățile de transport alternative.
(3) Operatorul de transport aerian nu este obligat să plătească compensații în conformitate cu articolul 7, în cazul în care poate face dovada că anularea este cauzată de împrejurări excepționale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile.
(4) Sarcina dovedirii faptului că pasagerul a fost într‑adevăr informat despre anularea zborului, cu indicarea momentului precis, revine operatorului de transport aerian.”
8 Articolul 7 din același regulament, intitulat „Dreptul la compensație”, prevede:
„(1) Când se face trimitere la prezentul articol, pasagerii primesc o compensație în valoare de:
(a) 250 EUR pentru toate zborurile de 1 500 kilometri sau mai puțin;
(b) 400 EUR pentru toate zborurile intracomunitare de peste 1 500 kilometri și pentru toate zborurile cuprinse între 1 500 și 3 500 kilometri;
(c) 600 EUR pentru toate zborurile care nu intră sub incidența literei (a) sau (b).
Pentru stabilirea distanței se ia în considerare ultima destinație unde pasagerul urmează să sosească după ora prevăzută datorită refuzului la îmbarcare sau anulării zborului.
(2) Atunci când, în conformitate cu articolul 8, pasagerilor li se oferă redirecționarea spre destinația finală cu un zbor alternativ, a cărui oră de sosire nu depășește ora de sosire prevăzută a zborului rezervat inițial
(a) cu două ore, pentru toate zborurile de 1 500 kilometri sau mai puțin sau
(b) cu trei ore, pentru toate zborurile intracomunitare de peste 1 500 kilometri și pentru toate celelalte zboruri cuprinse între 1 500 și 3 500 kilometri sau
(c) cu patru ore, pentru toate zborurile care nu intră sub incidența literei (a) sau (b),
operatorul de transport aerian poate reduce cu 50 % compensația prevăzută la alineatul (1).
(3) Compensația menționată la alineatul (1) se plătește în numerar, prin transfer bancar electronic, ordin de plată bancar sau cec bancar sau, cu acordul scris al pasagerului, în bonuri de călătorie și/sau alte servicii.
(4) Distanțele indicate la alineatele (1) și (2) se măsoară prin metoda rutei ortodromice.”
9 Potrivit articolului 9 din Regulamentul nr. 261/2004, intitulat „Dreptul la deservire”:
„(1) Când se face trimitere la prezentul articol, pasagerii au dreptul de a li se oferi gratuit următoarele:
(a) mese și băuturi răcoritoare, direct proporționale cu timpul de așteptare;
(b) cazare hotelieră
– în cazul în care este necesară o ședere de una sau mai multe nopți sau
– în cazul în care este necesară o ședere suplimentară față de cea prevăzută de pasager;
(c) transportul dintre aeroport și locul cazării (hotel sau altele).
(2) În plus, pasagerii au dreptul la două apeluri telefonice gratuite [sau] de a trimite gratuit [două] mesaje prin telex, fax sau e‑mail.
(3) La aplicarea prezentului articol, operatorul de transport aerian acordă o atenție specială nevoilor persoanelor cu mobilitate redusă și însoțitorilor acestora, precum și nevoilor copiilor fără însoțitor.”
10 Articolul 12 din acest regulament, intitulat „Compensații suplimentare”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament se aplică fără a se aduce atingere drepturilor pasagerilor la o compensație suplimentară. Compensația acordată în conformitate cu prezentul regulament poate fi scăzută din această compensație.”
Regulamentul nr. 1215/2012
11 Capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, având titlul „Competența”, este împărțit în zece secțiuni, secțiunea 1, secțiunea 2 și secțiunea 4 fiind intitulate „Dispoziții generale”, „Competențe speciale” și, respectiv, „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”.
12 Articolul 4 din acest regulament, care figurează în secțiunea 1 din capitolul II din acesta, prevede la alineatul (1):
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”
13 În temeiul articolului 7 din regulamentul menționat, care figurează în secțiunea 2 din acest capitol II:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
1) (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
[…]
– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
[…]”
14 Articolul 17 din regulamentul respectiv, care face parte din secțiunea 4 din capitolul II din acesta, prevede norme de competență în materia contractelor încheiate de consumatori, dar care nu se aplică, potrivit alineatului (3) al acestui articol, în cazul contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.
15 În capitolul VI din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, figurează articolul 66 care prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată.”
16 Potrivit articolului 67 din capitolul VII din respectivul regulament, intitulat „Relația cu alte instrumente”:
„Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispozițiilor care reglementează competența, precum și recunoașterea și executarea hotărârilor în materii speciale, dispoziții cuprinse în actele Uniunii sau în legislațiile interne armonizate prin punerea în aplicare a acestor acte.”
17 Articolul 71 din regulamentul menționat, care face parte din același capitol VII, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament nu aduce atingere convențiilor la care statele membre sunt parte și care reglementează competența, recunoașterea sau executarea hotărârilor în materii speciale.”
Regulamentul (CE) nr. 44/2001
18 Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care face parte din secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”, din cadrul capitolului II, intitulat „Competența”, din acest regulament are următorul cuprins:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
– în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
19 Reclamanții din litigiul principal au încheiat cu easyJet Airline, o companie aeriană cu sediul social în Regatul Unit, un contract de transport aerian pentru un zbor dus pe ruta Roma Fiumicino (Italia) – Corfu (Grecia) la data de 4 august 2015, ora 20.20 și un zbor întors pe ruta Corfu – Roma Fiumicino la data de 14 august 2015, ora 23.25.
20 Zborul dus a fost anunțat ca fiind întârziat, pentru ca în final să fie anulat și reprogramat pentru ziua următoare. Reclamanților din litigiul principal nu li s‑a fi oferit nici o îmbarcare pentru un alt zbor al unei alte companii, nici posibilitatea să consume o masă sau o gustare, nici o altă formă de asistență, de compensare sau de rambursare, în pofida unei solicitări oficiale adresate în acest sens companiei easyJet Airline.
21 Zborul de întoarcere a suferit, la rândul său, o întârziere cu o durată mai mare de două ore și mai mică de trei ore.
22 La data de 28 iunie 2016, reclamanții din litigiul principal, cu domiciliul în Roma (Italia), au sesizat Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma, Italia), în vederea obligării easyJet Airline la plata compensațiilor prevăzute la articolele 5, 7 și 9 din Regulamentul nr. 261/2004, precum și la repararea prejudiciilor materiale suplimentare și a prejudiciilor morale care decurg din încălcarea obligațiilor contractuale de către easyJet Airline.
23 EasyJet Airline a invocat două excepții de necompetență a instanței sesizate, prima, întemeiată pe valoarea litigiului, iar a doua, întemeiată pe normele în materie de competență teritorială.
24 Deși Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a respins prima excepție de necompetență, acesta a arătat cu privire la a doua excepție că competența sa depinde de dreptul aplicabil – dreptul național sau dreptul Uniunii – și de interpretarea care trebuia dată acestuia.
25 În această privință, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă Convenția de la Montreal se aplică litigiului principal sau cel puțin unei părți a acestuia ori dacă litigiul în cauză intră sub incidența exclusivă a Regulamentului nr. 261/2004.
26 În continuare, în cazul unei aplicări exclusive sau parțiale a Convenției de la Montreal, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dispoziția care figurează la articolul 33 din aceasta se limitează, astfel cum a statuat Corte di cassazione (Curtea de Casație, Italia), să desemneze statul competent sau dacă, ceea ce pare a fi mai degrabă situația în speță, această dispoziție reglementează de asemenea stabilirea instanței competente în cadrul acestui stat.
27 Instanța de trimitere subliniază că ar fi competentă să soluționeze litigiul principal, în temeiul normelor naționale de procedură civilă, numai în ipoteza în care s‑ar considera că Convenția de la Montreal este exclusiv aplicabilă în litigiul principal și că articolul 33 din această convenție trebuie interpretat în sensul că desemnează numai statul competent. În caz contrar, litigiul menționat ar fi de competența Tribunale di Civitavecchia (Tribunalul din Civitavecchia, Italia), în a cărui circumscripție se află aeroportul de plecare pentru zborul dus și de sosire pentru zborul întors.
28 În aceste condiții, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cazul în care o parte, întrucât a suferit întârzierea sau anularea unui zbor, solicită împreună, pe lângă compensațiile forfetare și uniformizate prevăzute la articolele 5, 7 și 9 din Regulamentul nr. 261/2004, și despăgubiri în temeiul articolului 12 din același regulament, trebuie să se aplice articolul 33 din Convenția de la Montreal sau «competența judiciară» (atât internațională, cât și internă) este, indiferent de situație, reglementată de articolul 5 din Regulamentul nr. 44/2001?
2) În prima ipoteză menționată la prima întrebare, articolul 33 din Convenția de la Montreal trebuie interpretat în sensul că reglementează doar repartizarea jurisdicției între state sau în sensul că reglementează și competența teritorială internă a unui stat?
3) În prima ipoteză menționată la a doua întrebare, aplicarea articolului 33 din Convenția de la Montreal este «exclusivă» și împiedică aplicarea articolului 5 din Regulamentul nr. 44/2001 sau cele două dispoziții pot fi aplicate împreună pentru a determina în mod direct atât jurisdicția statului, cât și competența teritorială internă a instanțelor acestuia?”
Cu privire la întrebările preliminare
Observații introductive
29 Este necesar să se precizeze că, deși instanța de trimitere a avut în mod oficial în vedere în întrebările sale preliminare Regulamentul nr. 44/2001, dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 sunt cele care, conform articolului 66 alineatul (1) din acesta, sunt aplicabile ratione temporis în cauza principală. Astfel, acțiunea cu care este sesizată instanța de trimitere a fost introdusă după data de 10 ianuarie 2015.
30 Pe de altă parte, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, împrejurarea că instanța menționată a formulat cererea de decizie preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții din Regulamentul nr. 44/2001 nu împiedică Curtea să îi furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanță s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 iunie 2019, Weil, C‑361/18, EU:C:2019:473, punctul 26).
31 În plus, trebuie amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 abrogă și înlocuiește Regulamentul nr. 44/2001 care la rândul său a înlocuit Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestui din urmă instrument juridic rămâne valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca fiind echivalente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Tibor‑Trans, C‑451/18, EU:C:2019:635, punctul 23).
32 În sfârșit, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, reclamanții din litigiul principal solicită atât compensația forfetară, cât și rambursarea cheltuielilor prevăzute de articolele 7 și 9 din Regulamentul nr. 261/2004, precum și compensația suplimentară prevăzută la articolul 12 din acest regulament, adică repararea prejudiciilor materiale suplimentare și a prejudiciului moral pe care reclamanții pretind că le‑au suferit. În măsura în care compensația suplimentară este reglementată de Convenția de la Montreal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 octombrie 2011, Sousa Rodríguez și alții, C‑83/10, EU:C:2011:652, punctul 38), rezultă că, într‑un litigiu precum cel principal, există două regimuri de răspundere a operatorului de transport aerian față de pasageri, unul întemeiat pe Regulamentul nr. 261/2004, iar celălalt, pe Convenția de la Montreal.
Cu privire la prima întrebare
33 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 7 punctul 1, articolul 67 și articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, precum și articolul 33 din Convenția de la Montreal trebuie interpretate în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o acțiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare și uniformizate prevăzute de Regulamentul nr. 261/2004, cât și repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al Convenției de la Montreal are obligația de a stabili competența ținând seama de articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, și de articolul 33 din această convenție, pentru al doilea capăt de cerere.
34 În ceea ce privește competența de a soluționa pretenții precum cele în discuție în litigiul principal, Curtea a precizat deja că, în măsura în care drepturile întemeiate pe dispozițiile Regulamentului nr. 261/2004 și, respectiv, pe prevederile Convenției de la Montreal se circumscriu unor cadre normative distincte, normele de competență internațională prevăzute de această convenție nu sunt aplicabile cererilor formulate doar în temeiul Regulamentului nr. 261/2004, acestea din urmă trebuind să fie examinate în lumina Regulamentului nr. 44/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2016, Flight Refund, C‑94/14, EU:C:2016:148, punctul 46 și jurisprudența citată).
35 Acest lucru este valabil și în cadrul unui litigiu precum cel principal în care pretențiile reclamanților se întemeiază atât pe dispozițiile Regulamentului nr. 261/2004, cât și pe cele ale Convenției de la Montreal.
36 În plus, articolul 67 și articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 permit aplicarea unor norme de competență judiciară care privesc domenii speciale care sunt cuprinse în acte ale Uniunii sau în convenții la care statele membre sunt părți. Întrucât transportul aerian constituie un astfel de domeniu concret, normele de competență prevăzute de Convenția de la Montreal trebuie să poată fi aplicate în interiorul cadrului normativ trasat de aceasta.
37 În aceste condiții, în ceea ce privește, pe de o parte, pretențiile întemeiate pe articolele 5, 7 și 9 din Regulamentul nr. 261/2004, instanța de trimitere, pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată, trebuie să verifice propria competență în conformitate cu Regulamentul nr. 1215/2012.
38 În această privință, trebuie amintit că, din dorința de a consolida protecția juridică a persoanelor stabilite în Uniune, permițând reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție, normele de competență cuprinse în Regulamentul nr. 1215/2012 se întemeiază pe competența de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului, enunțată la articolul 4 din acest regulament și completată prin competențe speciale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack, C‑386/05, EU:C:2007:262, punctele 20 și 21).
39 Astfel, norma de competență a instanței de la domiciliul pârâtului este completată, la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, printr‑o normă de competență specială în materie contractuală care este justificată de existența unei legături strânse între contract și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack, C‑386/05, EU:C:2007:262, punctul 22).
40 În aplicarea acestei norme, pârâtul poate de asemenea să fie acționat în justiție în fața instanței de la locul unde obligația care face obiectul cererii a fost sau urmează să fie executată, prezumându‑se existența unei legături strânse între această instanță și acel contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack, C‑386/05, EU:C:2007:262, punctul 23).
41 Pe de altă parte, deși dispozițiile secțiunii 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la „Competența în materia contractelor încheiate de consumator”, stabilesc și o normă de competență specială în favoarea consumatorilor, trebuie arătat că articolul 17 alineatul (3) din respectivul regulament prevede că această secțiune „nu se aplică în cazul contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare” (Hotărârea din 11 aprilie 2019, Ryanair, C‑464/18, EU:C:2019:311, punctul 28).
42 În domeniul transporturilor aeriene, reiese din jurisprudența Curții că norma de competență specială în domeniul furnizării de servicii, prevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, desemnează ca fiind competentă să soluționeze o cerere de compensare întemeiată pe un contract de transport aerian de persoane, la alegerea reclamantului, instanța în circumscripția căreia se află locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul de transport respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder, C‑204/08, EU:C:2009:439, punctele 43 și 47, precum și Hotărârea din 11 iulie 2018, Zürich Insurance și Metso Minerals, C‑88/17, EU:C:2018:558, punctul 18).
43 Pe de altă parte, în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe prevederile Convenției de la Montreal, în special pe articolul 19 din aceasta, privind repararea prejudiciilor cauzate de întârzierea unui zbor, instanța de trimitere are obligația de a stabili competența de a se pronunța asupra acestei părți a acțiunii ținând seama de articolul 33 din convenția menționată.
44 Rezultă din ceea ce precedă că articolul 7 punctul 1, articolul 67 și articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, precum și articolul 33 din Convenția de la Montreal trebuie interpretate în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o acțiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare și uniformizate prevăzute de Regulamentul nr. 261/2004, cât și repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al Convenției de la Montreal are obligația de a stabili competența ținând seama de articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, și de articolul 33 din această convenție, pentru al doilea capăt de cerere.
Cu privire la a doua întrebare
45 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere dorește să afle în esență dacă articolul 33 alineatul (1) din Convenția de la Montreal trebuie interpretat în sensul că reglementează, în cazul acțiunilor în repararea unui prejudiciu care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții, atât repartizarea competenței judiciare între statele părți la convenție, cât și repartizarea competenței teritoriale între instanțele fiecăruia dintre aceste state.
46 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că prevederile Convenției de la Montreal fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, astfel încât Curtea este competentă să interpreteze aceste dispoziții, cu respectarea normelor din dreptul internațional care sunt obligatorii pentru Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 mai 2010, Walz, C‑63/09, EU:C:2010:251, punctul 20).
47 Curtea a arătat deja că este necesar ca noțiunile din Convenția de la Montreal să facă obiectul unei interpretări uniforme și autonome astfel încât, atunci când interpretează cu titlu preliminar aceste noțiuni, nu trebuie să ia în considerare diferitele sensuri date eventual acestora în sistemele de drept interne ale statelor membre ale Uniunii, ci normele de interpretare a dreptului internațional general care sunt obligatorii pentru aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 mai 2010, Walz, C‑63/09, EU:C:2010:251, punctele 21 și 22).
48 În această privință, articolul 31 din Convenția privind dreptul tratatelor, semnată la Viena la 23 mai 1969, care codifică normele de drept internațional general, precizează că un tratat trebuie să fie interpretat cu bună‑credință, potrivit sensului obișnuit care este necesar să fie atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său (Hotărârea din 6 mai 2010, Walz, C‑63/09, EU:C:2010:251, punctul 23).
49 Din modul de redactare a articolului 33 din Convenția de la Montreal reiese că acesta permite reclamantului să aleagă să acționeze în justiție operatorul de transport aerian vizat pe teritoriul unuia dintre statele părți, fie la instanța de la domiciliul operatorului de transport, de la sediul principal al firmei sale sau de la locul unde are o unitate comercială unde a fost încheiat contractul, fie la instanța locului de destinație al zborului în cauză.
50 Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 61 din concluzii, această dispoziție vizează mai întâi „teritoriul unuia dintre statele părți”, apoi precizează care instanță dintre cele care funcționează pe acest teritoriu se poate declara competentă ratione loci pe baza unor criterii de legătură precise.
51 În consecință, prin însăși formularea sa, articolul 33 alineatul (1) din Convenția de la Montreal trebuie considerat că reglementează și repartizarea competenței teritoriale între instanțele fiecăruia dintre statele părți la aceasta.
52 Această interpretare se deduce de asemenea din examinarea finalității Convenției de la Montreal. Astfel, din preambulul acestei convenții reiese că statele părți la aceasta au urmărit nu doar „asigurarea protecției intereselor consumatorilor în transportul aerian internațional”, ci și „o mai bună armonizare și codificare a anumitor norme care reglementează [acest transport, pentru] realizarea unui echilibru echitabil al intereselor”.
53 Or, interpretarea potrivit căreia articolul 33 alineatul (1) din Convenția de la Montreal are ca obiect să desemneze nu doar statul membru competent pentru a soluționa acțiunea în răspundere în discuție, ci și la care dintre instanțele din acest stat trebuie introdusă acțiunea, este de natură să contribuie la realizarea obiectivului unei unificări consolidate exprimat în preambulul acestui instrument și să protejeze interesele consumatorilor, oferind în același timp un echilibru echitabil cu interesele operatorilor de transport aerian.
54 Astfel, desemnarea în mod direct a instanței competente din punct de vedere teritorial este de natură să asigure, în interesul celor două părți la litigiu, o previzibilitate mai mare și o securitate juridică mai bună.
55 Ținând seama de considerațiile care precedă, articolul 33 alineatul (1) din Convenția de la Montreal trebuie interpretat în sensul că reglementează, în cazul acțiunilor în repararea unui prejudiciu care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții, atât repartizarea competenței judiciare între statele părți la convenție, cât și repartizarea competenței teritoriale între instanțele fiecăruia dintre aceste state.
Cu privire la a treia întrebare
56 Având în vedere răspunsul dat la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
57 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 7 punctul 1, articolul 67 și articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și articolul 33 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001, trebuie interpretate în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o acțiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare și uniformizate prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91, cât și repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții are obligația de a stabili competența ținând seama de articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, și de articolul 33 din convenția menționată, pentru al doilea capăt de cerere.
2) Articolul 33 alineatul (1) din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999, trebuie interpretat în sensul că reglementează, în cazul acțiunilor în repararea unui prejudiciu care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții, atât repartizarea competenței judiciare între statele părți la convenție, cât și repartizarea competenței teritoriale între instanțele fiecăruia dintre aceste state.
Semnături