Language of document : ECLI:EU:C:2019:1141

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGENI TANCHEV

prezentate la 19 decembrie 2019(1)

Cauza C511/17

Györgyné Lintner

împotriva

UniCredit Bank Hungary Zrt.

[cerere de decizie preliminară formulată de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta – Capitală, Ungaria)]

„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Clauze abuzive – Directiva 93/13/CEE – Articolul 4 alineatul (1) – Clauze contractuale care trebuie luate în considerare cu ocazia examinării caracterului abuziv – Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Întinderea examinării din oficiu de către instanța națională a caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate cu consumatorii”






I.      Introducere

1.        Prezenta cauză se întemeiază pe o trimitere preliminară formulată de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta – Capitală, Ungaria) referitoare la interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(2). Aceasta face parte dintr‑o serie de cauze cu care Curtea a fost sesizată pentru a se pronunța în legătură cu cadrul juridic din Ungaria aplicabil contractelor de credit de consum încheiate în monedă străină(3).

2.        Or, această cauză ridică întrebări fundamentale privind obligația instanței naționale de a examina din oficiu (ex officio) clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii în conformitate cu jurisprudența Curții care interpretează Directiva 93/13. Aceste întrebări sunt, în primul rând, dacă examinarea din oficiu de către o instanță națională a clauzelor abuzive trebuie să se extindă la toate clauzele contractuale, chiar dacă clauzele nu au legătură cu obiectul acțiunii și, în al doilea rând, în ce măsură poate o instanță națională să fie solicitată să ia din oficiu măsuri de cercetare judecătorească în vederea obținerii elementelor de drept și de fapt necesare în vederea realizării acestei examinări?

3.        Prezenta cauză oferă, așadar, Curții o posibilitate demnă de luat în seamă de a‑și dezvolta și ajusta jurisprudența privind Directiva 93/13, și în special de a preciza întinderea obligației care revine instanței naționale de a lua din oficiu măsuri de cercetare judecătorească, astfel cum rezultă din Hotărârea de referință din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:659).

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

4.        Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

5.        Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6.        În continuare, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

B.      Dreptul maghiar

7.        Articolul 3 alineatul 2 din Legea din 1952 privind Codul de procedură civilă (A polgári perrendtartásról szóló 1952. évi III. törvény, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevede:

„Instanța, sub rezerva unei dispoziții legale contrare, este ținută de cererile și de argumentele juridice prezentate de părți. Instanța ia în considerare conținutul, iar nu denumirea formală a cererilor și a argumentelor formulate de părți.”

8.        Potrivit articolului 23 alineatul 1 litera k) din Codul de procedură civilă:

„Sunt de competența instanței de comitat […] acțiunile care urmăresc constatarea invalidității clauzelor contractuale abuzive.”

9.        Articolul 73/A alineatul 1 litera b) din Codul de procedură civilă prevede:

„Reprezentarea de către un avocat este obligatorie: […] în cauzele care sunt de competența unei instanțe de comitat, în calitate de instanță de prim grad de jurisdicție, în toate etapele procedurii, precum și în cadrul apelului […]”

10.      Articolul 213 alineatul 1 din Codul de procedură civilă prevede:

„Decizia cuprinsă în hotărârea judecătorească trebuie să se refere la toate cererile formulate în cadrul cauzei sau al cauzelor conexate potrivit articolului 149.”

11.      Articolul 215 din Codul de procedură civilă prevede:

„Decizia nu poate să depășească cererile formulate în cadrul acțiunii și în apărare. Această regulă se aplică și în ceea ce privește pretențiile accesorii cererilor principale (dobânzi, costuri etc.).”

III. Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

12.      Din cererea de decizie preliminară reiese că, la 13 decembrie 2007, doamna Györgné Lintner, acționând în calitate de consumator, a încheiat cu societatea financiară UniCredit Bank Hungary Zrt. (denumită în continuare „UniCredit Bank Hungary”) un contract de împrumut în franci elvețieni, dar acordat și rambursabil în forinți maghiari, garantat printr‑o ipotecă (denumit în continuare „contractul”)(4).

13.      Întrucât a considerat că respectivul contract conținea anumite clauze care puteau fi considerate abuzive, doamna Lintner a introdus, la 18 iulie 2012, o acțiune împotriva UniCredit Bank Hungary la Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta – Capitală, Ungaria). În cadrul acțiunii formulate, doamna Lintner a solicitat instanței de trimitere să constate nulitatea clauzelor 7.2.2, 7.3 și 7.4 din contractul prin care se acordă UniCredit Bank Hungary dreptul de a efectua modificări unilaterale ale contractului și să constate că aceste clauze nu au avut caracter obligatoriu pentru reclamantă de la data încheierii contractului. În susținerea acțiunii sale, aceasta a invocat, printre altele, Directiva 93/13.

14.      Prin hotărârea pronunțată la 29 august 2013, instanța de trimitere a respins acțiunea. Doamna Lintner a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

15.      Prin ordonanța din 1 aprilie 2014, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta, Ungaria) a anulat respectiva hotărâre și a solicitat instanței de trimitere să reexamineze cauza și să pronunțe o nouă decizie.

16.      Astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta) a arătat, printre altele, că punerea în aplicare efectivă a Directivei 93/13 este posibilă numai în cazul în care instanța națională analizează din oficiu întreg contractul în litigiu și, în cazul în care constată cu această ocazie că anumite clauze sunt abuzive, aceasta îi solicită consumatorului să declare dacă dorește să invoce și caracterul abuziv al altor clauze. În această privință, instanța a făcut referire la clauzele 1, 2, 4, 10.4 și 11.2 din contract, precum și la clauza 1.8 din condițiile generale ale căror dispoziții fac parte din contract, precum și la clauzele III.13.4 și III.18.1 alineatele 1, 4 și 5, precum și la clauza III.18.2 litera (j) din condițiile generale aplicabile contractelor încheiate cu particularii. Aceasta a indicat instanței de trimitere să îi solicite doamnei Lintner să declare dacă dorește să invoce caracterul abuziv al acelor clauze sau al altor clauze din contract și dacă se consideră obligată prin contract odată eliminate clauzele respective.

17.      Din dosarul prezentat Curții reiese că, prin addendumul la acțiunea inițială din 5 iulie 2014, reprezentantul doamnei Lintner a solicitat instanței de trimitere să constate nulitatea tuturor clauzelor identificate în ordonanța din 1 aprilie 2014, pe lângă clauzele indicate în acțiunea inițială.

18.      Prin ordonanța din 26 octombrie 2015, instanța de trimitere i‑a solicitat doamnei Lintner să formuleze o cerere de punere în aplicare a consecințelor juridice ale nulității contractului în conformitate cu legislația națională referitoare la contractele de împrumut în monedă străină care fusese adoptată în anul 2014. Această legislație cuprinde în special Legile DH1(5) și DH2(6), care conțin dispoziții ce reglementează modalitatea de stabilire a caracterului abuziv și consecințele care trebuie desprinse din acesta în ceea ce privește clauzele conținute în aceste contracte referitoare la opțiunea de modificare unilaterală a contractului în favoarea creditorului (denumită în continuare „opțiunea de modificare unilaterală”) și la diferența dintre cursul de schimb la cumpărare și cursul de schimb la vânzarea monedei în cauză (denumită în continuare „diferența dintre cursurile de schimb”)(7).

19.      Potrivit cererii de decizie preliminară, întrucât nu s‑a dat curs respectivei solicitări, instanța de trimitere a pus capăt procedurii, printr‑o ordonanță pronunțată la 7 decembrie 2015. Doamna Lintner a declarat apel împotriva acestei ordonanțe.

20.      Prin ordonanța din 29 martie 2016, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta, Ungaria) a confirmat ordonanța dată de instanța de trimitere la 7 decembrie 2015 cu privire la caracterul abuziv al clauzelor din contract referitoare la opțiunea de modificare unilaterală și la diferența dintre cursurile de schimb, la care se face referire în Legile DH1 și DH2. Cu toate acestea, instanța menționată a anulat în rest această ordonanță și a pus în vedere instanței de trimitere să reexamineze cauza și să pronunțe o nouă decizie. Ea a apreciat că, deși clauzele la care se face referire în Legile DH1 și DH2 nu mai puteau face obiectul unei hotărâri judecătorești(8), doamna Lintner își menținuse concluziile în măsura în care solicitase constatarea caracterului abuziv al clauzelor identificate în ordonanța din 1 aprilie 2014. În consecință, aceasta a statuat că instanța de trimitere trebuie, în cadrul reluării procedurii, să se pronunțe pe fond cu privire la restul cererilor doamnei Lintner.

21.      Pe acest temei, instanța de trimitere a arătat în cererea de decizie preliminară că este chemată să examineze din oficiu clauzele contractuale pe care doamna Lintner, în calitate de reclamantă în litigiul principal care acționează prin reprezentantul său, nu le‑a contestat în primă instanță, și că reclamanta nu a indicat fapte în motivarea acțiunii sale din care s‑ar fi putut deduce că aceasta ar fi solicitat și constatarea caracterului abuziv al clauzelor identificate de Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta, Ungaria) în ordonanța sa din 1 aprilie 2014.

22.      În lumina jurisprudenței Curții(9), instanța de trimitere nu a considerat clar, în vederea interpretării corecte a Directivei 93/13, în ce măsură o instanță națională are obligația să examineze din oficiu caracterul abuziv al fiecărei clauze contractuale și în ce măsură instanța este ținută, în cadrul acestei analize, de motivele părții, ținând seama de faptul că, în temeiul dreptului maghiar, în cazuri precum cel din speță, prin care se urmărește să se constate nulitatea clauzelor contractuale abuzive, procedura poate fi inițiată doar prin intermediul unui avocat.

23.      În aceste condiții, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta – Capitală, Ungaria) a decis să suspende judecarea litigiului principal și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 93/13] trebuie interpretat – ținând seama și de reglementarea națională care impune o reprezentare în justiție – în sensul că trebuie să se examineze individual fiecare dintre clauzele contractuale din perspectiva posibilității de a fi considerată abuzivă, indiferent dacă o examinare a ansamblului prevederilor contractului este într‑adevăr necesară pentru a se pronunța asupra pretenției formulate în acțiune?

2)      În caz contrar, spre deosebire de ceea ce se propune la prima întrebare, articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că, pentru a concluziona în sensul caracterului abuziv al clauzei aflate la baza pretenției, trebuie să se examineze toate celelalte prevederi ale contractului?

3)      Dacă răspunsul la a doua întrebare este afirmativ, aceasta poate însemna că, pentru a putea stabili caracterul abuziv al clauzei în discuție, este necesară examinarea întregului contract, mai exact caracterul abuziv al fiecăruia dintre elementele contractului nu trebuie examinat în mod autonom, independent de clauza atacată în cadrul acțiunii?”

IV.    Procedura în fața Curții

24.      În cererea de decizie preliminară, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea din Budapesta – Capitală, Ungaria) a sesizat că Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta, Ungaria) a formulat o trimitere preliminară în cauza C‑51/17, OTP Bank și OTP Faktoring, în cadrul căreia a cincea întrebare adresată este relevantă pentru întrebările formulate în prezenta cauză. Instanța de trimitere a solicitat prin urmare Curții să conexeze cele două cauze.

25.      Prin decizia președintelui Curții, prezenta cauză a fost suspendată până la pronunțarea Hotărârii din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750).

26.      Întrucât hotărârea menționată a fost pusă în discuție în fața instanței de trimitere, Curtea a adresat întrebarea dacă aceasta dorește să își mențină cererea de decizie preliminară. Instanța de trimitere a răspuns afirmativ la 16 octombrie 2018.

27.      Au prezentat Curții observații scrise UniCredit Bank Hungary, guvernul maghiar și Comisia Europeană. De asemenea, aceste părți au participat la ședința care a avut loc la 19 septembrie 2019.

V.      Rezumatul observațiilor părților

28.      UniCredit Bank Hungary arată că ar trebui să se răspundă la cele trei întrebări preliminare, analizate împreună, că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu impun instanțelor naționale să examineze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale care nu au fost contestate de consumator și care nu au legătură cu clauzele contractuale care fac obiectul acțiunii. Similar cu răspunsul la cea de a cincea întrebare formulată în cauza OTP Bank și OTP Faktoring(10), instanța națională nu are obligația de a examina din oficiu clauzele abuzive decât dacă dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop și dacă clauza în discuție este pertinentă pentru soluția care va fi pronunțată în litigiu și dacă are o legătură materială și logică cu aceasta. În măsura în care, pe baza dosarului, instanța identifică un eventual caracter abuziv la care nu se face referire în concluziile cererii, dar care se raportează la aceasta, trebuie să se asigure că acea clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator, însă examinarea din oficiu nu trebuie să privească întregul contract în lipsa unei cereri în acest sens și nici să constea în identificarea unor clauze susceptibile de a fi calificate drept abuzive.

29.      Potrivit UniCredit Bank Hungary, această poziție este conformă cu principiile echivalenței și efectivității, întrucât instanța nu este abilitată în temeiul dreptului național să examineze din oficiu clauzele care nu sunt necesare pentru a se pronunța cu privire la litigiu, iar consumatorul nu este împiedicat să conteste în proceduri ulterioare caracterul abuziv al unei clauze neexaminate în litigiul în cauză(11). În plus, Curtea nu s‑a pronunțat niciodată în favoarea unei obligații de a efectua o examinare nelimitată din oficiu(12) și, astfel cum această parte a subliniat în ședință, obligația de a efectua o examinare din oficiu a tuturor clauzelor contractuale ar conduce la un obiect al litigiului incert și ar avea drept consecință faptul că decizia instanței dobândește autoritate de lucru judecat pentru întregul contract, astfel încât o altă instanță nu ar putea să se îndepărteze de la concluziile acesteia sau să examineze contractul.

30.      Potrivit guvernului maghiar, prima întrebare preliminară trebuie să primească un răspuns negativ. Instanța națională nu are obligația să examineze fiecare clauză contractuală în mod individual pentru a se pronunța asupra eventualului caracter abuziv al acesteia. În cazul clauzelor al căror caracter abuziv nu a fost invocat de părți, instanța trebuie să examineze din oficiu clauzele al căror caracter abuziv poate fi stabilit în mod clar, cu titlu factual, pe baza elementelor de probă disponibile. Această abordare ia în considerare atât principiul potrivit căruia obiectul unei acțiuni este stabilit de părți, cât și principiul protejării intereselor consumatorilor, asigură o soluție conformă cu aceste două principii și respectă de asemenea jurisprudența Uniunii, potrivit căreia examinarea din oficiu a unei clauze abuzive este supusă condiției ca elementele de drept și de fapt necesare în acest scop să fie disponibile.

31.      Guvernul maghiar susține că, pe baza jurisprudenței Curții(13), faptul că consumatorul este sau nu reprezentat de avocat nu are importanță pentru examinarea din oficiu. În plus, dacă examinarea probelor prezentate de părți, a cererii inițiale și a întâmpinării conduce în mod clar la constatarea caracterului abuziv al unei clauze neinvocate de părți, instanța trebuie să constate din oficiu caracterul abuziv al clauzei respective, însă, dacă instanța nu dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, atunci nu este în măsură să o facă, din moment ce nu este posibil să administreze probe din oficiu. Astfel cum acest guvern a precizat în ședință, jurisprudența Curții privind obligația instanței naționale de a recurge din oficiu la măsuri de cercetare judecătorească se întemeiază pe domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, atunci când există indicii că o clauză ar putea fi considerată abuzivă, însă instanța are nevoie de probe suplimentare pentru a se pronunța asupra acestui aspect, dreptul maghiar prevede că instanța trebuie să informeze părțile cu privire la această posibilitate și, prin urmare, consumatorul își poate extinde cererea și își poate completa dosarul cu înscrisurile pertinente.

32.      În susținerea poziției sale, guvernul maghiar invocă anumite avize ale Kúria (Curtea Supremă, Ungaria)(14) din care reiese în special că, în măsura în care instanța trebuie să examineze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, aceasta trebuie să permită părților să își prezinte observațiile cu privire la acest aspect pentru a evita adoptarea unor „hotărâri‑surpriză”, la care părțile nu se așteptau. Guvernul maghiar atrage de asemenea atenția asupra avizului emis de grupul de analiză a jurisprudenței Kúria cu privire la clauzele abuzive în contractele de credit(15), care a considerat, printre altele, că, în cadrul unor acțiuni intentate de un consumator prin care se urmărește anularea unor clauze abuzive, instanța trebuie să verifice, în temeiul dreptului Uniunii, numai acele clauze neinvocate de consumator care sunt indispensabile în vederea interpretării dispozițiilor necesare examinării cererii sau a întâmpinării sau acele clauze care influențează aplicarea acestora și că, pentru a stabili dacă aceste clauze au caracter abuziv, instanța nu se poate pronunța în afara situației de fapt stabilite pe baza probelor propuse de părți, a faptelor publice sau notorii.

33.      Guvernul maghiar arată că la a doua întrebare trebuie să se răspundă în sensul că din Directiva 93/13 și din jurisprudența Curții rezultă că trebuie examinate și toate celelalte clauze ale contractului pentru a aprecia eventualul caracter abuziv al clauzei care face obiectul litigiului. În cadrul acestei examinări, instanța națională poate invoca din oficiu caracterul abuziv al anumitor clauze ale contractului neinvocate de consumator. Totuși, instanța națională trebuie să invoce din oficiu eventualul caracter abuziv numai pentru clauzele pentru care dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.

34.      În aceeași ordine de idei, guvernul maghiar consideră că la a treia întrebare trebuie să se dea un răspuns afirmativ, având în vedere că, în cazul în care, în cadrul examinării efectuate în limitele cererii respective, instanța națională constată, pe baza elementelor de drept și de fapt disponibile, că o clauză contractuală este în mod clar și evident abuzivă, trebuie să o ia în considerare din oficiu, chiar dacă părțile nu au invocat‑o.

35.      Comisia susține că Curtea trebuie să răspundă la cele trei întrebări, analizate împreună, că articolul 4 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că revine instanței naționale chemate să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele încheiate cu consumatorii, în cadrul examinării acestor clauze, să ia în considerare împrejurările contractului, precum și toate celelalte clauze ale acestuia, și să se pronunțe ținând seama de aceste elemente atunci când stabilește caracterul abuziv al clauzei contractuale sau să se asigure de faptul că respectivul contract poate produce efecte în continuare fără clauza abuzivă. Obligația instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale care intră sub incidența Directivei 93/13 nu merge până la a‑i impune să examineze în mod individual caracterul abuziv al fiecărei clauze contractuale, în cazul în care consumatorul nu dorește acest lucru, cu condiția ca acesta să nu fie decăzut, în temeiul dreptului procedural național, în special în temeiul principiului autorității de lucru judecat, din dreptul de a contesta printr‑o altă acțiune clauzele care nu au făcut obiectul litigiului principal.

36.      Comisia susține că, după cum arată jurisprudența Curții(16), deși articolul 4 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu obligă instanța națională să examineze fiecare clauză în parte atunci când efectuează o evaluare globală a contractului, dacă, în cadrul acestei evaluării, instanța identifică alte clauze care pot fi calificate drept abuzive, ea trebuie să indice părților acest aspect și să invite consumatorul să își modifice cererea, astfel încât să garanteze eficacitatea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13. Cererea reclamantei constituie limita examinării din oficiu efectuate de instanță în temeiul Directivei 93/13 și, din punctul de vedere al protecției garantate de această directivă, este irelevant dacă consumatorul este sau nu reprezentat de un avocat. Astfel cum s‑a precizat în ședință, instanța trebuie să examineze din oficiu orice clauză asupra căreia planează bănuiala că ar avea un caracter abuziv atunci când sunt disponibile elementele de drept și de fapt necesare în acest sens, iar instanța are de asemenea obligația, potrivit jurisprudenței Curții(17), să întreprindă din oficiu măsuri de cercetare judecătorească, în cadrul cărora să solicite părților să transmită probe cu înscrisuri pertinente, astfel încât să se poată pronunța cu privire la caracterul abuziv al unei anumite clauze.

VI.    Analiză

37.      Analiza noastră cuprinde două părți. În primul rând, în secțiunea A, vom aborda prima întrebare întrucât privește întinderea obligației instanței de trimitere de a examina din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13. În al doilea rând, în secțiunea B, vom examina împreună a doua și a treia întrebare, întrucât acestea privesc de asemenea aprecierea de către instanța de trimitere a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13.

A.      Prima întrebare

38.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă instanța națională are obligația, în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, să examineze din oficiu caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale, chiar dacă nu sunt necesare pentru a se pronunța cu privire la pretențiile formulate de părți care fac obiectul cauzei, luând în considerare principiile dreptului procesual civil potrivit cărora obiectul litigiului este stabilit de părți, iar instanța nu se poate pronunța decât cu privire la acesta (ne ultra petita), precum și normele referitoare la reprezentarea judiciară prevăzute de dreptul maghiar (a se vedea punctele 7-11 din prezentele concluzii).

39.      Am ajuns la concluzia că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, o instanță națională trebuie să examineze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc obiectul litigiului și care au legătură cu elementele de drept sau de fapt din dosar.

40.      În scopul de a răspunde la această întrebare, vom aborda mai întâi întinderea obligației unei instanțe naționale de a examina din oficiu clauzele abuzive. În continuare, vom examina întinderea obligației unei instanțe naționale de a recurge din oficiu la măsuri de cercetare judecătorească. În sfârșit, vom analiza relevanța aspectului dacă un consumator beneficiază sau nu de reprezentare în justiție.

1.      Cu privire la întinderea examinării din oficiu a clauzelor abuzive

41.      Trebuie arătat de la bun început că prima întrebare adresată în prezenta cauză nu a fost examinată încă în jurisprudența Curții. Astfel, după cum s‑a indicat în observațiile formulate de UniCredit Bank Hungary, până în prezent în jurisprudența Curții referitoare la examinarea din oficiu a clauzelor abuzive potrivit Directivei 93/13 nu s‑a pus în general la îndoială că clauzele contractuale au stat la baza pretențiilor părților sau făceau obiectul litigiului aflat pe rolul instanței de trimitere(18).

42.      De asemenea, Curtea a examinat o întrebare diferită în Hotărârea OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750). Prin intermediul celei de a cincea întrebări(19), instanța de trimitere a ridicat problema dacă, având în vedere principiul potrivit căruia părțile stabilesc obiectul litigiului, nu îi era permis să examineze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor neinvocate în susținerea pretențiilor sale de către consumator în calitatea sa de reclamant. În hotărârea sa(20), Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că impun instanței naționale să examineze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale chiar în locul consumatorului în calitatea sa de reclamant, dacă acest lucru este necesar, cu condiția ca instanța să dispună de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop. Astfel, deși Hotărârea OTP Bank și OTP Faktoring prezintă relevanță în prezenta cauză, în cuprinsul acesteia nu s‑a analizat în ce măsură examinarea din oficiu a clauzelor abuzive efectuată de instanța de trimitere acoperă toate clauzele contractului.

43.      În general, principiul potrivit căruia obiectul unei acțiuni este stabilit de părți este un principiu de referință în materie civilă în toate statele membre având o importanță deosebită pentru acțiunile introduse de consumatori în fața instanțelor naționale(21). Potrivit acestui principiu, revine părților sarcina de a iniția sau de a pune capăt procedurii în instanță și de a stabili obiectul litigiului și, în consecință, instanța nu se poate pronunța decât cu privire la acest obiect (ne ultra petita)(22).

44.      În acest context, se poate considera că jurisprudența Curții referitoare la examinarea din oficiu de către instanțele naționale a clauzelor abuzive în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 aduce atingere principiului disponibilității, în sensul că instanța națională are obligația să aibă un rol activ atunci când invocă din oficiu caracterul abuziv al unor clauze din contractele încheiate cu consumatorii, chiar dacă aceasta ar avea drept consecință faptul că, potrivit dreptului procesual național, instanța ar depăși cadrul litigiului definit de părți(23).

45.      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune statelor membre să stipuleze că, pentru consumatori, clauzele abuzive nu creează obligații(24), în timp ce, potrivit articolului 7 alineatul (1) din această directivă coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia, statele membre trebuie să se asigure că există mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(25). În condițiile în care aceste dispoziții au dat naștere unei jurisprudențe bogate(26), vom evidenția principiile aplicabile care rezultă din această jurisprudență și care sunt cele mai pertinente pentru analiza noastră în prezenta cauză.

46.      Curtea a statuat, pornind de la hotărârea sa fundamentală Océano Grupo Editorial și Salvat Editores(27), că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea sa de negociere, cât și nivelul său de informare, situație care îl determină să accepte condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea influența conținutul acestora(28). Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, inegalitatea existentă între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract(29).

47.      În lumina acestor considerații, Curtea a statuat că o instanță națională, în exercitarea atribuțiilor care îi revin în temeiul Directivei 93/13, are obligația să aprecieze din oficiu dacă o clauză contractuală are caracter abuziv și, în acest fel, să compenseze dezechilibrul dintre consumator și profesionist(30). Această obligație ce revine instanței naționale este considerată necesară pentru a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, ținând seama de riscul deloc neglijabil ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor(31).

48.      În special, în acest context, recunoașterea clară de către Curte, odată cu Hotărârea Pannon(32), a obligației instanței naționale, în opoziție cu posibilitatea acesteia, de a examina din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale care intră sub incidența Directivei 93/13 a fost însoțită de condiția ca instanța națională să dispună de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop(33). Dacă nu are la dispoziție aceste elemente, o instanță națională nu este în măsură să examineze dacă o clauză contractuală este sau nu abuzivă potrivit acestei directive(34).

49.      În prezenta cauză, pe baza jurisprudenței care precedă și în special a condiției ca instanța națională să dispună de elementele de drept și de fapt necesare pentru a efectua o examinare din oficiu, considerăm că obligația instanței naționale de a examina din oficiu clauzele abuzive în temeiul Directivei 93/13 se extinde numai la clauzele contractuale care privesc obiectul litigiului și au legătură cu elementele de drept și de fapt din dosar.

50.      Se poate considera că această abordare propusă respectă principiul disponibilității, întrucât nu depășește cadrul procesual astfel cum a fost stabilit de părți. După cum a apreciat un comentator: „Chiar dacă principiul limitelor sesizării [potrivit căruia stabilirea cadrului procesual revine părților] este atenuat pentru a ține seama de dezechilibrul subiacent de forțe dintre părți, procedura inițiată de consumator nu devine una inchizitorială. Condiția respectării cadrului procesual este «granița» pe care instanțele nu o pot trece(35).”

51.      Dimpotrivă, astfel cum s‑a arătat în toate observațiile părților la prezenta cauză, o abordare care obligă instanța națională să procedeze din oficiu la o examinare nelimitată a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în temeiul Directivei 93/13 pare să contravină principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil al statelor membre, inclusiv principiului disponibilității și principiului potrivit căruia instanța nu se poate pronunța ultra petita.

52.      În același timp, această abordare propusă asigură sistemul de protecție care stă la baza Directivei 93/13 și rolul activ al instanței naționale în invocarea din oficiu a caracterului abuziv al clauzelor care nu au fost contestate de consumator ca urmare a jurisprudenței amintite la punctele 46 și 47 din prezentele concluzii(36).

53.      Această abordare propusă este de asemenea conformă cu jurisprudența și cu practica anumitor state membre(37). Astfel, în Franța, instanțele sunt obligate să înlăture clauzele abuzive în cauzele în care caracterul abuziv decurge din elementele din litigiu(38). În Țările de Jos, Hoge Raad (Curtea Supremă) a considerat în hotărârea sa Heesakkers/Voets(39) că, dacă instanța dispune de informațiile de fapt și de drept necesare pentru a suspecta că un contract intră sub incidența Directivei 93/13 și cuprinde o clauză care este abuzivă în sensul menționat, ar trebui să examineze acest aspect, chiar dacă reclamantul sau pârâtul nu și‑a întemeiat pretențiile sau apărările pe susțineri care să vizeze o astfel de examinare. În Spania, în hotărârile pronunțate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) se arată că instanța națională este obligată să controleze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare(40). În plus, ținând seama de observațiile guvernului maghiar (a se vedea punctele 31 și 32 din prezentele concluzii), rezultă că, în Ungaria, examinarea din oficiu efectuată de instanțele naționale se aplică clauzelor al căror caracter abuziv poate fi stabilit pe baza dosarului cauzei.

2.      Cu privire la actele de cercetare judecătorească efectuate din oficiu

54.      Referitor la observațiile guvernului maghiar și ale Comisiei (a se vedea punctele 31 și 36 din prezentele concluzii), este necesar să se examineze dacă, în împrejurări în care instanța națională are informații sau suspiciuni că unele clauze contractuale care privesc obiectul litigiului și care au legătură cu elementele de drept sau de fapt din dosar ar putea fi abuzive, Directiva 93/13 impune ca instanța să poată dispune din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a verifica acest aspect.

55.      Considerăm că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impun ca instanța națională să poată efectua din oficiu acte de cercetare judecătorească pentru a completa elementele din dosar, precum solicitarea ca părțile să prezinte clarificări sau documente justificative pentru a obține elementele de drept și de fapt necesare pentru a efectua o examinare din oficiu a caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Pentru aceasta, avem în vedere motivele prezentate în continuare.

56.      În hotărârea VB Pénzügyi Lízing(41), o instanță maghiară a cerut Curții să se pronunțe, printre altele, cu privire la aspectul dacă, într‑o situație în care instanța națională începe să examineze posibilitatea ca o clauză contractuală care stabilește o competență teritorială exclusivă să fie abuzivă, instanța trebuie să efectueze din oficiu acte de cercetare judecătorească în vederea stabilirii elementelor de drept și de fapt necesare pentru a aprecia dacă această clauză este abuzivă, în situația în care normele procedurale naționale permit acest lucru numai dacă una dintre părți o solicită.

57.      În hotărârea sa(42), Curtea a statuat că instanța națională trebuie să verifice din oficiu dacă o clauză prin care se stabilește competența teritorială exclusivă care figurează într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, care face obiectul unui litigiu aflat pe rolul său, intră sub incidența Directivei 93/13 și, în caz afirmativ, să examineze din oficiu dacă o astfel de clauză are caracter abuziv. Procedând la o examinare în două etape, Curtea a subliniat că, în prima etapă, instanța trebuie, „în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern”, să stabilească dacă respectiva clauză contestată intră sub incidența acestei directive și, în cazul unui răspuns afirmativ, într‑o a doua etapă, instanța trebuie să examineze această clauză, din oficiu dacă este necesar, în conformitate cu cerințele referitoare la caracterul abuziv prevăzute de această directivă.

58.      Curtea a confirmat Hotărârea sa VB Pénzügyi Lízing în cauze ulterioare, care vizau uneori o clauză prin care se stabilea competența teritorială exclusivă(43) sau care erau formulate în termeni mai generali, în sensul că instanța națională trebuie să cerceteze din oficiu dacă o clauză dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator intră sub incidența directivei și, în caz afirmativ, să examineze din oficiu dacă o astfel de clauză are caracter abuziv(44).

59.      Chiar în aceste condiții, linia jurisprudențială care a urmat Hotărârii VB Pénzügyi Lízing pare să fi lăsat nesoluționate întrebări referitoare în special la problema dacă obligația instanței de trimitere de a dispune din oficiu măsuri de cercetare judecătorească este limitată la domeniul de aplicare al Directivei 93/13(45) sau se poate aplica și examinării caracterului abuziv al acestora, precum și posibilei întinderi a acestor măsuri de cercetare judecătorească.

60.      Dintr‑o perspectivă comparativă, rezultă că normele de procedură civilă ale statelor membre prevăd în general competența instanțelor judecătorești de a solicita părților să furnizeze dovezi suplimentare și de a adresa întrebări părților pentru clarificare, însă statele membre au abordări divergente atunci când este vorba despre așa‑numitele „măsuri de cercetare judecătorească” propriu‑zise, de exemplu atunci când instanța dispune din oficiu administrarea de probe prin audierea din oficiu a unor martori, prin obligarea din oficiu a terților să prezinte probe, prin audierea din oficiu a unor experți sau prin efectuarea din oficiu a unor verificări la fața locului – ceea ce depășește simpla adresare a unor întrebări sau solicitarea de înscrisuri suplimentare de la părți(46).

61.      Pe acest temei, se poate considera că măsurile de cercetare judecătorească dispuse din oficiu de instanța națională pentru a completa elementele din dosar, cum ar fi solicitarea de clarificări sau de înscrisuri de la părțile din litigiu pentru a putea stabili dacă o clauză contractuală are caracter abuziv, constituie mijloace adecvate să asigure sistemul de protecție a consumatorilor în temeiul Directivei 93/13, astfel încât instanța națională este în măsură să examineze din oficiu clauzele abuzive în temeiul dispozițiilor directivei menționate.

62.      Faptul că, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat necesitatea de a dispune de probe suficiente pentru a invoca Directiva 93/13 poate fi considerat ca o pledoarie pentru poziția potrivit căreia instanța națională trebuie să dispună de elemente de drept și de fapt suficiente pentru a efectua examinarea din oficiu, dacă este necesar, prin posibilitatea de a dispune din oficiu măsuri de cercetare judecătorească în acest scop.

63.      Astfel, în Hotărârea Profi Credit Polska(47), Curtea a statuat că, în împrejurările specifice ale acelei cauze în care o instanță națională a fost sesizată cu o cerere privind un contract de credit de consum în privința căruia avea suspiciuni serioase în legătură cu caracterul abuziv al clauzelor convenite între părți și nu dispunea de elementele de drept și de fapt necesare, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impun instanței să examineze din oficiu dacă dispozițiile convenite între părți au caracter abuziv și, în acest sens, impun ca instanța să fie în măsură să solicite prezentarea înscrisurilor pe care se întemeiază cererea, astfel încât aceasta să fie în măsură să verifice dacă drepturile conferite consumatorilor de această directivă sunt respectate. Curtea a subliniat că o astfel de cerință nu contravine principiului disponibilității, întrucât se înscrie în partea de administrare a probatoriului în proces.

64.      În schimb, trebuie arătat că nu a fost prezentat Curții niciun argument în sensul că obligația instanțelor naționale de a dispune din oficiu „măsuri de cercetare judecătorească”, astfel cum se arată la punctul 60 din prezentele concluzii, ar fi necesară pentru a asigura, în împrejurările specifice ale speței, sistemul de protecție a consumatorilor care decurge din Directiva 93/13. Acest aspect rămâne în principiu la aprecierea instanței naționale în temeiul normelor de procedură naționale aplicabile, cu condiția respectării dreptului Uniunii(48).

3.      Reprezentarea în justiție

65.      În sfârșit, considerăm că problema reprezentării în justiție nu este relevantă în ceea ce privește aprecierea întinderii examinării din oficiu a clauzelor abuzive în temeiul Directivei 93/13, în împrejurările din prezenta cauză.

66.      Recunoaștem că, din punct de vedere comparativ, chiar și în statele membre care aplică cu strictețe principiul disponibilității, măsura în care instanța intervine în mod activ și/sau invocă din oficiu anumite chestiuni depinde de diverse împrejurări, printre care acela dacă partea este sau nu reprezentată, și că, în anumite state membre, se poate aștepta ca instanța să fie mai activă în cazul în care partea defavorizată nu este reprezentată de un avocat, cu scopul de a reduce inegalitatea dintre părți(49).

67.      În aceste condiții, astfel cum arată guvernul maghiar, sistemul de protecție prevăzut de Directiva 93/13 și obligația instanței naționale de a efectua o examinare din oficiu a clauzelor abuzive care decurge din jurisprudența Curții, astfel cum s‑a menționat la punctele 46 și 47 din prezentele concluzii, se întemeiază pe situația de dezechilibru care există între consumator și profesionist la momentul încheierii contractului, iar nu la momentul exercitării drepturilor care decurg din contract.

68.      Astfel, după cum a statuat Curtea în Hotărârea  Rampion și Godard(50), care a implicat interpretarea legislației Uniunii în materia creditului de consum(51), faptul că un consumator introduce o acțiune în fața instanței și că este reprezentat în proces de un avocat nu justifică o concluzie diferită în ceea ce privește necesitatea de a permite instanței să acționeze din oficiu, din moment ce chestiunea examinării din oficiu trebuie să fie determinată independent de împrejurările specifice ale cauzei. Acest raționament poate fi aplicat și în cazul examinării din oficiu a clauzelor abuzive în temeiul Directivei 93/13, cu atât mai mult cu cât Curtea a aplicat considerațiile extrase din jurisprudența sa cu privire la Directiva 93/13 situației existente în acea cauză(52).

69.      Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impun instanței naționale să examineze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc obiectul litigiului și care au o legătură cu elementele de drept sau de fapt din dosar. Aceste dispoziții impun de asemenea ca instanța națională să poată dispune din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a completa elementele din dosar în scopul de a obține elementele de drept și de fapt necesare pentru a efectua această examinare.

B.      Cu privire la a doua și la a treia întrebare

70.      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, o instanță națională este obligată, în temeiul articolului 4 alineatul (1), al articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, să examineze caracterul abuziv al tuturor celorlalte clauze contractuale atunci când examinează caracterul abuziv al unei anumite clauze contractuale.

71.      Am ajuns la concluzia că trebuie să se răspundă la aceste întrebări în sensul că, în temeiul articolului 4 alineatul (1), al articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, o instanță națională nu este obligată să efectueze separat o examinare din oficiu a tuturor celorlalte clauze contractuale atunci când efectuează o evaluare globală a contractului pentru a examina caracterul abuziv al unei anumite clauze contractuale. Prezentăm în continuare motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

72.      Trebuie amintit că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede, în partea sa relevantă, că „caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”(53). Această dispoziție se înscrie în cadrul stabilit de Directiva  93/13 al examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale(54).

73.      Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea  Banif Plus Bank(55) făcând referire la această dispoziție, pentru a stabili dacă o clauză contractuală pe care se întemeiază obiectul unei acțiuni cu care este sesizată o instanță are caracter abuziv, instanța națională trebuie să țină seama de toate celelalte clauze contractuale și, prin urmare, nu doar de clauzele pe care se întemeiază cererea cu care este sesizată.

74.      Aceasta implică o evaluare globală a clauzelor contractuale(56). Astfel, după cum a subliniat avocatul general Saugmandsgaard Øe, „în scopul aprecierii caracterului abuziv, o clauză contractuală nu poate fi izolată de contextul său. Rezultă că o astfel de apreciere nu este absolută, ci relativă, în măsura în care depinde de fapte particulare care însoțesc încheierea contractului, inclusiv de efectul cumulativ al tuturor clauzelor contractului”(57).

75.      Astfel, instanța națională este obligată, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, să țină seama de toate celelalte clauze contractuale la examinarea caracterului abuziv al unei anumite clauze. Acest lucru nu înseamnă însă că instanța națională este obligată să examineze din oficiu celelalte clauze în mod autonom din perspectiva caracterului abuziv ca parte a acestei aprecieri în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din această directivă.

76.      Cu toate acestea, astfel cum au arătat guvernul maghiar și Comisia, în cursul efectuării acestei examinări generale, instanța națională poate identifica clauze contractuale care pot fi considerate abuzive și pe care instanța este obligată să le examineze din oficiu atunci când dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, în conformitate cu jurisprudența Curții (a se vedea punctul 48 din prezentele concluzii). Deși luarea în considerare de către o instanță națională a celorlalte clauze contractuale în scopul aprecierii caracterului abuziv al unei anumite clauze contractuale nu trebuie să fie asimilată unei examinări din oficiu, acest lucru poate favoriza o astfel de examinare a oricăreia dintre aceste clauze atunci când există elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.

77.      Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, potrivit articolului 4 alineatul (1), articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, o instanță națională nu este obligată să examineze din oficiu toate celelalte clauze contractuale în mod autonom din perspectiva caracterului abuziv atunci când efectuează o evaluare globală a contractului în scopul examinării caracterului abuziv al unei anumite clauze contractuale.

VII. Concluzii

78.      Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta – Capitală, Ungaria) după cum urmează:

„1)      Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii impun unei instanțe naționale obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc obiectul litigiului și au legătură cu elementele de drept sau de fapt din dosar.

2)      Articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului nu impun unei instanțe naționale obligația de a efectua din oficiu o examinare a tuturor celorlalte clauze contractuale în mod autonom din perspectiva caracterului abuziv atunci când efectuează o evaluare globală a contractului pentru a examina caracterul abuziv al unei anumite clauze contractuale.”


1      Limba originală: engleza.


2      JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273.


3      A se vedea în special Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber (C‑483/16, EU:C:2018:367), Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750), precum și Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207); a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Sziber (C‑483/16, EU:C:2018:9), Concluziile avocatului general Tanchev prezentate în cauza OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:303), precum și Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Dunai (C‑118/17, EU:C:2018:921).


4      Trebuie menționat faptul că noțiunile de „consumator” și de „vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»]” figurează la articolul 2 litera (b) și, respectiv, (c) din Directiva 93/13. Sub rezerva verificării de către instanța națională, din cererea de decizie preliminară reiese că situația din litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.


5      A Kúriának a pénzügyi intézmények fogyasztói kölcsönszerződéseire vonatkozó jogegységi határozatával kapcsolatos egyes kérdések rendezéséről szóló 2014. évi XXXVIII. törvény [Legea nr. XXXVIII din 2014 de reglementare a aspectelor specifice privind decizia pronunțată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) în interesul unei interpretări uniforme a dispozițiilor de drept civil în materia contractelor de împrumut încheiate de instituțiile financiare cu consumatorii, denumită în continuare „Legea DH 1”].


6      A Kúriának a pénzügyi intézmények fogyasztói kölcsönszerződéseire vonatkozó jogegységi határozatával kapcsolatos egyes kérdések rendezéséről szóló 2014. évi XXXVIII. törvényben rögzített elszámolás szabályairól és egyes egyéb rendelkezésekről szóló 2014. évi XL. törvény [Legea nr. XL din 2014 privind normele referitoare la lichidarea conturilor, la care face referire Legea nr. XXXVIII din 2014 de reglementare a aspectelor specifice privind decizia pronunțată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) în interesul unei interpretări uniforme a dispozițiilor de drept civil în materia contractelor de împrumut încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii, precum și a altor dispoziții, denumită în continuare „Legea DH 2”].


7      A se vedea în această privință Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber (C‑483/16, EU:C:2018:367), Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750), și Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207).


8      Cu toate că acest aspect nu a fost detaliat în cererea de decizie preliminară, se poate presupune că, astfel cum se arată în observațiile depuse de guvernul maghiar, dispozițiile legii DH1 au calificat ex lege acele clauze referitoare la opțiunea de modificare unilaterală și la diferența dintre cursurile de schimb ca având un caracter abuziv, astfel încât aprecierea judiciară a clauzelor menționate nu mai era necesară. A se vedea punctul 7 din prezentele concluzii.


9      Instanța de trimitere invocă Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon (C‑243/08, EU:C:2009:350), și Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88).


10      Unicredit Bank Hungary invocă Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:303, punctele 90 și 91).


11      UniCredit Bank Hungary invocă Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Bank Primus (C‑421/14, EU:C:2016:69, punctul 52).


12      UniCredit Bank Hungary invocă în special Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:659), Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88), precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös (C‑397/11, EU:C:2013:340).


13      Guvernul maghiar invocă în special Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, EU:C:2009:350), Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88), precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös (C‑97/11, EU:C:2013:340).


14      Guvernul maghiar invocă Avizul 1/2005 (VI. 15) PK și Avizul 2/2010 (V1). 28) PK emise de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria).


15      „Azérvénytelenség jogkövetkezményeinek alkalmazhatósága kölcsönszerződéseknél” („Aplicabilitatea consecințelor juridice ale nulității în cazul contractelor de credit”), 2015, disponibilă la adresa de internet https://kuria‑birosag.hu/sites/default/files/joggyak/osszefoglalo_velemeny_i.pdf).


16      Comisia invocă în special Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, EU:C:2009:350), Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), precum și Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283).


17      Comisia invocă Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:659), precum și Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88).


18      A se vedea de exemplu Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:659, în special punctele 49, 52 și 56), Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös (C‑397/11, EU:C:2013:340, în special punctele 15-17, 21 și 23), precum și Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C‑147/16, EU:C:2018:320, punctul 30).


19      A se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctele 33 și 34).


20      A se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctele 84-91).


21      A se vedea în această privință Raportul prezentat de un Consorțiu al universităților europene condus de Max Planck Institute Luxembourg for Procedural Law comandat de Comisia Europeană, „An evaluation study of national procedural laws and practices in terms of their impact on the free circulation of judges and on the equivalence and effectiveness of the procedural protection of consumers under EU consumer law” („Un studiu de evaluare a dispozițiilor de drept național procesual și a practicilor procedurale naționale sub aspectul impactului lor asupra liberei circulații a judecătorilor și asupra echivalenței și a efectivității protecției procesuale a consumatorilor în temeiul dreptului consumatorilor în Uniune”), JUST/2014/RCON/PR/CIVI/0082, Strand 2, Procedural Protection for Consumers, iunie 2017 (denumit în continuare „studiul de evaluare”), punctele 289-295. Ar putea fi util de menționat că acest principiu poate fi exprimat în diferite versiuni lingvistice, cum ar fi de exemplu în neerlandeză („lijdelijkheidsbeginsel”), în franceză („principe dispositif”), în germană („Dispositionsgrundsatz”), în maghiară („rendelkezési elv”) și în spaniolă („principio dispositivo”).


22      A se vedea de exemplu Hotărârea din 7 august 2018, Hochtief (C‑300/17, EU:C:2018:635, punctul 52 și jurisprudența citată), Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Vedial/OAPI (C‑106/03 P, EU:C:2004:457, punctele 28-30), Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Duarte Hueros (C‑32/12, EU:C:2013:128, punctul 32) și Concluziile avocatului general Mengozzi în cauza British Airways/Comisia (C‑122/16 P, EU:C:2017:406, punctele 84 și 85), în care se precizează că principiul ne ultra petita reprezintă un corolar al principiului disponibilității.


23      A se vedea de exemplu Anthi Beka, The Active Role of Courts in Consumer Litigation: Applying EU Law of the National Courts’ Own Motion (Intersentia 2018), p. 123-125 și jurisprudența citată. Așa cum Curtea a admis în Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții (C‑222/05-C‑225/05, EU:C:2007:318, punctul 40), în ceea ce privește aplicarea din oficiu a dreptului Uniunii de către instanțele naționale, abordarea Curții în domeniul dreptului Uniunii în materia protecției consumatorilor și în special al Directivei 93/13 diferă de cea adoptată în jurisprudența care decurge din Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen (C‑430/93 și C‑431/93, EU:C:1995:441). Pentru o discuție detaliată, a se vedea, de exemplu, Beka, citat mai sus, capitolul 2, Arthur Hartkamp și alții (editori), Cases, Materials and Text on European Law and Private Law (Hart 2017), capitolul 7.


24      A se vedea de exemplu Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60, punctele 41 și 42), precum și Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen, C‑147/16, EU:C:2018:320, punctele 27 și 35). Curtea a menționat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 este o dispoziție imperativă care trebuie considerată ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.


25      A se vedea de exemplu Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 78), precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 86).


26      Pentru o discuție de ordin general, a se vedea de exemplu Comunicarea Comisiei – Orientări privind interpretarea și aplicarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 2019, C 323, p. 4) (denumită în continuare „Comunicarea Comisiei”), secțiunea 5. Astfel cum s‑a menționat în cuprinsul acesteia, în întreaga jurisprudență prin care s‑a stabilit examinarea din oficiu de către instanța națională a caracterului abuziv al clauzelor în temeiul Directivei 93/13 există o jurisprudență importantă referitoare la aplicarea sa în contextul diferitor norme de procedură naționale care implică examinarea compatibilității lor cu principiile potrivit cărora astfel de norme nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează acțiuni similare în dreptul național (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității), împreună cu principiul protecției jurisdicționale efective garantat de dreptul Uniunii.


27      A se vedea Hotărârea din 27 iunie 2000 (C‑240/98-C‑244/98, EU:C:2000:346, punctele 25-29).


28      A se vedea de exemplu Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia (C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 49 și jurisprudența citată).


29      A se vedea de exemplu Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C‑147/16, EU:C:2018:320, punctul 28 și jurisprudența citată). În această privință, Curtea a apreciat că, în pofida faptului că Directiva 93/13 impune instanței naționale să aibă un rol activ în beneficiul consumatorului, acest lucru nu înseamnă că instanța trebuie să compenseze în întregime lipsa de inițiativă a consumatorului. A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C‑32/14, EU:C:2015:637, punctul 62 și jurisprudența citată). În prezenta cauză pot exista neconcordanțe între dosarul înaintat Curții și anumite observații ale părților și în special faptul că Legile DH1 și DH2 constituiau motivul pe baza căruia instanța de trimitere punea capăt noii proceduri (a se vedea punctele 17-20 din prezentele concluzii) par să fie în contradicție cu observațiile prezentate de UniCredit Bank Hungary în ședință potrivit cărora doamna Lintner nu a răspuns invitației adresate de instanța de trimitere pentru a indica ce clauze dorea să conteste ca având caracter abuziv. Dat fiind că aceste aspecte sunt de competența instanței de trimitere, nu ne vom apleca mai mult asupra lor.


30      A se vedea de exemplu Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 87 și jurisprudența citată).


31      A se vedea de exemplu Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 88 și jurisprudența citată).


32      Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, EU:C:2009:350, punctele 32 și 35); a se vedea de asemenea în această privință Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová (C‑168/15, EU:C:2016:602, punctele 28-31).


33      A se vedea de exemplu Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 46), precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös (C‑397/11, EU:C:2013:340, punctul 28).


34      A se vedea în această privință Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 47), precum și Ordonanța din 28 noiembrie 2018, PKO Bank Polski (C‑632/17, EU:C:2018:963, punctul 38).


35      Beka (a se vedea nota de subsol 23 de mai sus), p. 77 și 192.


36      Merită menționat faptul că anterior, în Raportul Comisiei pentru implementarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, COM(2000) 248 final, 27 aprilie 2000, secțiunea 4, p. 19 și 20, Comisia a indicat: „Este de la sine înțeles că ne referim la competența sau obligația instanțelor de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor care sunt relevante pentru soluționarea cauzei în discuție, iar nu a tuturor celorlalte clauze contractuale”.


37      A se vedea de exemplu Hartkamp și alții (a se vedea nota de subsol 23 de mai sus), p. 433-461 (care prezintă o analiză comparativă a jurisprudenței privind clauzele abuzive din Belgia, Franța, Ungaria, Italia, Țările de Jos, Polonia, Spania și Regatul Unit).


38      A se vedea articolul R632-1 din Code de la consommation (Codul consumatorului) (traducerea în limba engleză se bazează pe Beka, a se vedea nota de subsol 23 de mai sus), p. 195 și 328-334. Această dispoziție prevede: „Le juge peut relever d'office toutes les dispositions du présent code dans les litiges nés de son application. Il écarte d'office, après avoir recueilli les observations des parties, l'application d'une clause dont le caractère abusif ressort des éléments du débat”.


39      A se vedea hotărârea pronunțată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă, Țările de Jos) din 13 septembrie 2013, 274 ECLI:NL:HR:2013:691 [traducerea în limba engleză se bazează pe Hartkamp și alții (a se vedea nota de subsol 23 de mai sus), p. 436-440, în special p. 438]. Pentru o analiză mai aprofundată, a se vedea de exemplu Alain Ancery și Bart Krans, „Consumer Protection and EU‑Driven Judicial Activism in the Netherlands”, în Anna Nylund și Magne Strandberg (editori), Civil Procedure and Harmonisation of Law: The Dynamics of EU and International Treaties (Intersentia 2019) 125, în special p. 136 și 137.


40      A se vedea de exemplu hotărârile pronunțate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) la 4 iunie 2019, ESTS:2019:1713 și ESTS:2019:1942.


41      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2010 (C‑137/08, EU:C:2010:659, punctele 24, 25 și 45).


42      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:659, punctele 49-56). A se vedea Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:401, punctele 109-115).


43      A se vedea de exemplu Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 44), precum și Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 47). A se vedea și Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:74, în special punctele 32-46).


44      A se vedea de exemplu Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 24), Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura (C‑348/14, nepublicată, EU:C:2015:447, punctul 43), și Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska (C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 66). A se vedea de asemenea de exemplu Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza CA Consumer Finance (C‑449/13, EU:C:2014:2213, punctul 31), Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2015:746, punctul 39), precum și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Margarit Panicello (C‑503/15, EU:C:2016:696, punctul 142 nota de subsol 70).


45      A se vedea în această privință Verica Trstenjak, „Procedural Aspects of European Consumer Protection Law and the Case Law of the CJEU” (2013) European Review of Private Law 451, p. 468-472.


46      A se vedea de exemplu Studiul de evaluare (menționat la nota de subsol 21 de mai sus), punctele 390-395. După cum s‑a indicat în continuare la punctele 396-399 din acesta, chestiunea statutului consumatorului în perspectiva stabilirii domeniului de aplicare al directivei Uniunii relevante poate fi considerată ca fiind de competența instanței să stabilească situația de fapt din speță în lumina normelor juridice pertinente, în aplicarea principiului iura novit curia. A se vedea în această privință Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber  (C‑497/13, EU:C:2015:357, punctele 39-48).


47      A se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2019 (C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, în special punctele 64, 66-68 și 77).


48      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Margarit Panicello (C‑503/15, EU:C:2016:696, punctele 142-145), în care s‑a arătat că o situație în care o instanță națională are indicii că anumite clauze contractuale au caracter abuziv, dar nu poate face cercetări întrucât competența sa de examinare este limitată, ar fi problematică. Or, în cauza menționată, avocatul general a apreciat că normele naționale în discuție permiteau instanței să ia în considerare înscrisuri și au fost interpretate în sensul că ele confereau o competență de a face cercetări mai ample în cazurile în care acest lucru se impunea și, prin urmare, ele nu sunt interzise de Directiva 93/13. Curtea nu a avut ocazia să se pronunțe cu privire la această chestiune întrucât trimiterea preliminară a fost considerată inadmisibilă. A se vedea Hotărârea din 16 februarie 2017, Margarit Panicello (C‑503/15, EU:C:2017:126).


49      A se vedea în această privință studiul de evaluare (a se vedea nota de subsol 21 de mai sus), în special punctele 317-320 și 340-342.


50      Hotărârea din 4 octombrie 2007, Rampion și Godard (C‑429/05, EU:C:2007:575, punctul 65), și Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Rampion și Godard (C‑429/05, EU:C:2007:199, punctul 107). A se vedea de asemenea în această privință Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber (C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 47) și Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Faber (C‑497/13, EU:C:2014:2403, punctul 72).


51      Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (JO 1987, L 42, p. 48, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 252), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 (JO 1998, L 101, p. 17, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 210). Respectiva directivă a fost între timp abrogată de Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66).


52      A se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2007, Rampion și Godard (C‑429/05, EU:C:2007:575, în special punctele 60-63 și 69).


53      Sublinierea noastră.


54      Pentru o discuție generală, a se vedea de exemplu comunicarea Comisiei (a se vedea nota de subsol 26 de mai sus), secțiunea 3.


55      A se vedea Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88, punctele 37-41). A se vedea de asemenea de exemplu Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado (C‑226/12, EU:C:2014:10, punctul 24).


56      A se vedea de exemplu Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 95).


57      Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauza Biuro podróży Partner (C‑119/15, EU:C:2016:387, punctul 44).