Language of document : ECLI:EU:C:2020:49

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GERARD HOGAN

prezentate la 29 ianuarie 2020(1)

Cauza C762/18

QH

împotriva

Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria,

intervenientă:

Prokuratura na Republika Bulgaria

[cerere de decizie preliminară formulată de Rayonen sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo, Bulgaria)]

Cauza C37/19

CV

împotriva

Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo

[cerere de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia)]

„Cerere de decizie preliminară – Politică socială – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Lucrător concediat în mod nelegal a cărui reangajare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească – Excluderea dreptului la concediul anual plătit neefectuat pentru perioada cuprinsă între concediere și reangajare – Lipsa dreptului la compensație financiară pentru concediul anual neefectuat pentru aceeași perioadă în cazul încetării ulterioare a raportului de muncă”






I.      Introducere

1.        Un lucrător are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării atunci când s‑a dovedit că un asemenea lucrător a fost concediat în mod nelegal de către angajatorul respectiv? Aceasta este în esență întrebarea comună ambelor cereri de decizie preliminară, care se referă la interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru(2).

2.        Cererile au fost formulate în cadrul a două litigii, primul între QH și Varhovenkasatsionen sad na Republika Bulgaria (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) (denumită în continuare „VKS”), iar al doilea între CV și fostul său angajator, Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo (denumită în continuare „Iccrea Banca”). Chiar dacă aceste cereri de decizie preliminară nu au fost conexate în ceea ce privește părțile scrise și orale ale procedurii, întrebările care se ridică în cadrul acestor proceduri sunt similare. Prin urmare, este oportună prezentarea acelorași concluzii în aceste cauze.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

3.        Articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), intitulat „Condiții de muncă echitabile și corecte”, prevede:

„(1)      Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.

(2)      Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

2.      Directiva 2003/88

4.        Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, are următorul cuprins:

„(1)      Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.

(2)      Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

B.      Dreptul bulgar

5.        Potrivit articolului 224 alineatul (1) din Kodeks na truda (Codul muncii), „[î]n cazul încetării raportului de muncă, lucrătorul sau angajatul are dreptul la o compensație financiară pentru concediul anual plătit de care nu a beneficiat […], în cazul în care dreptul de concediu nu este prescris”.

6.        Articolul 354 alineatul (1) din Codul muncii prevede că „[…] se consideră perioadă de serviciu perioada în care nu a existat un raport de muncă, [atunci când] lucrătorul sau angajatul nu a desfășurat o activitate ca urmare a unei concedieri declarate nelegale de autoritățile competente – de la data concedierii și până la data reangajării”.

C.      Dreptul italian

7.        Potrivit articolului 10 din Decreto legislativo 8 aprile 2003, n. 66, Attuazione delle direttive 93/104/CE e 2000/34/CE concernenti taluni aspetti dell’organizzazione dell’orario di lavoro (Decretul legislativ nr. 66 din 8 aprilie 2003 de punere în aplicare a Directivei 93/104/CE(3) și a Directivei 2000/34/CE(4) privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru), din 8 aprilie 2003 (GURI nr. 87, din 14 aprilie 2003), perioada de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară pentru concediul neefectuat, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.

8.        Articolul 52 din Contratto collettivo nazionale di lavoro (CCNL) del 7.12.2000 per le Banche di Credito Cooperativo, Casse Rurali ed Artigiane (Contractul colectiv de muncă național din 7 decembrie 2000 privind băncile pentru întreprinderi mici, agricole și cooperatiste), aplicabil ratione temporis, prevede că „[n]u se poate renunța la dreptul la concediu. […] În cazul încetării raportului de muncă, lucrătorului care nu a beneficiat, în tot sau în parte, de concediul aferent anului calendaristic curent [dobândit] i se cuvine o indemnizație corespunzătoare remunerației pentru zilele de concediu anual neefectuate. În caz de absență de la serviciu, perioada de concediu plătit cuvenită se reduce cu o doisprezecime pentru fiecare lună întreagă de absență […]”.

9.        Potrivit articolului 53 din același contract, concediul și/sau zilele de sărbătoare, în cazul „sărbătorilor legale suprimate”, acordate care nu sunt utilizate în cursul anului calendaristic trebuie să fie plătite în funcție de cea mai recentă remunerație datorată în anul respectiv.

III. Litigiile principale și întrebările preliminare

A.      Cauza C762/18

10.      QH a fost angajată de la 1 septembrie 1985 în funcția de profesoară de muzică la o școală primară. La 29 aprilie 2004, directorul școlii a decis încetarea acestui raport de muncă. QH a introdus o acțiune împotriva deciziei respective, iar prin hotărârea definitivă pronunțată de Rayonen sad Plovdiv (Tribunalul de Raion din Plovdiv) concedierea sa a fost considerată nelegală și QH a fost reangajată.

11.      Prin decizia din 13 noiembrie 2008, directorul școlii a pus capăt din nou raportului de muncă al QH, care, de această dată, nu a atacat în justiție decizia de concediere respectivă.

12.      La 1 iulie 2009, QH a introdus o acțiune la Rayonen sad Plovdiv (Tribunalul de Raion din Plovdiv) împotriva școlii, solicitând plata sumei de 7 125 de leva bulgare (BGN) (aproximativ 3 641 de euro) drept compensație financiară pentru 285 de zile de concediu anual neefectuat, respectiv 57 de zile pentru fiecare an din perioada 30 aprilie 2004-30 noiembrie 2008. În plus, ea a solicitat plata sumei de 1100 BGN (aproximativ 562 de euro) drept despăgubire pentru prejudiciul cauzat ca urmare a plății cu întârziere a primei sume menționate pentru perioada 30 noiembrie 2008-1 iulie 2009. Prin hotărârea din 15 aprilie 2010, Rayonen sad Plovdiv (Tribunalul de Raion din Plovdiv) a respins cererile menționate.

13.      QH a formulat apel la Okrazhen sad Plovdiv (Tribunalul Regional din Plovdiv, Bulgaria), care, prin hotărârea din 10 februarie 2011, a confirmat hotărârea pronunțată de prima instanță, în măsura în care prin aceasta erau respinse cererile privind compensația financiară și despăgubirea. QH a formulat recurs la VKS împotriva hotărârii Okrazhen sad Plovdiv (Tribunalul Regional din Plovdiv). VKS a respins însă recursul prin hotărârea din 25 octombrie 2011.

14.      În ceea ce privește problema de fond ridicată de reclamanta din litigiul principal, și anume aceea dacă un lucrător concediat în mod nelegal are dreptul la o compensație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat în temeiul articolului 224 alineatul (1) din Codul muncii pentru perioada cuprinsă între data încetării raportului de muncă și data reangajării sale pe baza unei hotărâri judecătorești rămase definitive, VKS a afirmat că răspunsul dat de Okruzhen Sad Plovdiv (Tribunalul Regional din Plovdiv) este în concordanță cu jurisprudența obligatorie a VKS. Potrivit acestei jurisprudențe, în perioada scursă de la data încetării raportului de muncă și până la data anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a concedierii și a reluării activității anterioare de către lucrătorul care a fost concediat în mod nelegal, acesta nu a prestat în mod efectiv o activitate. Astfel, respectivul lucrător nu avea dreptul la concediu anual plătit pentru perioada respectivă în conformitate cu articolul 224 alineatul (1) din Codul muncii.

15.      Ulterior, QH a sesizat instanța de trimitere, Rayonen Sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo, Bulgaria), cu o acțiune împotriva VKS având ca obiect plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantei ca urmare a încălcării dreptului Uniunii săvârșite de către VKS prin decizia din 25 octombrie 2011. Pe lângă încălcarea articolului 267 TFUE, QH invocă argumentul potrivit căruia VKS ar fi trebuit să aplice articolul 7 din Directiva 2003/88 și să îi acorde dreptul la concediu anual plătit pentru perioada în care nu a putut beneficia de acesta din cauza concedierii sale nelegale.

16.      În aceste împrejurări, având îndoieli în legătură cu compatibilitatea jurisprudenței VKS cu articolul 7 din Directiva 2003/88, prin decizia din 26 noiembrie 2018, primită de Curte la 4 decembrie 2018, Rayonen Sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE trebuie să fie interpretat în sensul că acesta se opune unei dispoziții și/sau unei jurisprudențe naționale conform căreia un lucrător care a fost concediat în mod nelegal și a cărui reangajare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții și/sau unei jurisprudențe naționale conform căreia, în cazul unei noi încetări a contractului de muncă, respectivul lucrător nu are dreptul la o compensație financiară pentru concediul anual plătit de care nu a beneficiat pentru perioada cuprinsă între data concedierii anterioare și data reangajării?”

B.      Cauza C37/19

17.      CV, angajată a Iccrea Banca, a fost concediată la 11 iulie 2002 ca urmare a unei proceduri de concediere colectivă. În urma unei acțiuni introduse de CV, Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) a dispus reangajarea sa și aceasta și‑a reluat activitatea la 6 octombrie 2003.

18.      Prin scrisorile din 13 octombrie și 15 noiembrie 2003, Iccrea Banca a concediat‑o pe CV din nou, cu efect imediat și cu scutirea ei de obligația privind perioada de preaviz. Concedierile respective au fost ulterior declarate nelegale prin hotărâri care au devenit definitive, iar CV a primit din nou postul în cauză. CV a fost concediată în final la 17 septembrie 2010.

19.      Între timp, CV a sesizat instanțele italiene, solicitând o indemnizație pecuniară din partea Iccrea Banca pentru a acoperi concediul anual plătit și concediul aferent „zilelor de sărbătoare legală suprimate” dobândit, dar neefectuat în cursul anilor 2003 și, respectiv, 2004.

20.      În ceea ce privește problema ridicată de CV, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia) a considerat că nu era datorată nicio indemnizație pecuniară în locul concediului dobândit, dar neefectuat în perioada cuprinsă între concediere și reangajare, întrucât indemnizația pecuniară este în mod necesar legată de „un repaus nerealizat” și această condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece CV nu a lucrat în perioada respectivă.

21.      CV a formulat recurs împotriva hotărârii menționate la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia). După ce a amintit jurisprudența Curții referitoare la articolul 7 din Directiva 2003/88, instanța în cauză a subliniat câteva aspecte relevante ale propriei jurisprudențe naționale privind concedierea, reangajarea și dreptul la despăgubire.

22.      În aceste împrejurări, având îndoieli în legătură cu compatibilitatea acestei jurisprudențe naționale cu articolul 31 din cartă și cu articolul 7 din Directiva 2003/88, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât, prin decizia din 27 noiembrie 2018, primită de Curte la 21 ianuarie 2019, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din [cartă], avute în vedere inclusiv în mod separat, trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții sau unei jurisprudențe naționale potrivit cărora, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul dobândit, dar neefectuat (și conceptul juridic al zilelor denumite «zile de sărbătoare legală suprimate», echivalente prin natura și prin funcția lor cu concediul anual) nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă pentru un fapt nelegal (concediere [nelegală] constatată cu titlu definitiv de instanța națională printr‑o hotărâre care determină restabilirea retroactivă a raportului de muncă) imputabil angajatorului, corespunzător perioadei cuprinse între comportamentul angajatorului și reintegrarea ulterioară?”

IV.    Procedurile în fața Curții

23.      În cauza C‑762/18 au depus observații scrise QH, VKS, guvernele bulgar, italian și polonez, precum și Comisia Europeană. În cauza C‑37/19 au depus observații scrise CV, Iccrea Banca, guvernele italian și polonez, precum și Comisia.

24.      În afară de VKS și de Iccrea Banca, toate aceste părți au prezentat observațiile orale în fața Curții în ședința din 11 decembrie 2019.

V.      Analiză

A.      Cu privire la competența Curții și la admisibilitatea întrebărilor preliminare

1.      Competența Curții în cauza C762/18

25.      În primul rând, potrivit guvernului bulgar, Curtea nu este competentă să analizeze întrebările adresate de Rayonen Sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo), în măsura în care prima concediere a reclamantei a avut loc la 29 aprilie 2004, și anume înainte de aderarea Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Curtea nu ar fi competentă să răspundă la o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii adresată de o instanță din statele membre atunci când împrejurările de fapt cărora li se aplică dreptul Uniunii au apărut înainte de aderarea acestui stat membru la Uniune.

26.      În această privință, trebuie observat că, după cum reiese din articolul 2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană(5), dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții înainte de aderare, precum Directiva 2003/88, sunt obligatorii pentru Bulgaria de la data aderării sale, astfel încât ele se aplică efectelor viitoare ale unor situații apărute anterior aderării(6).

27.      În prezenta cauză, este adevărat că prima concediere a avut loc înainte de aderarea Bulgariei. Nu se contestă însă faptul că anularea acestei concedieri și reangajarea au intervenit după această aderare. Or, spre deosebire de guvernul bulgar, considerăm că întrebările preliminare sunt legate de consecințele juridice ale nelegalității concedierii și ale reangajării ulterioare, iar nu de concedierea în sine. Ca atare, aceste elemente și efectele lor juridice sunt suficient de autonome și vizează în mod clar evenimente produse după ianuarie 2007, ceea ce ar justifica competența Curții de a judecat prezenta cauză(7).

28.      Din cele de mai sus rezultă că argumentele invocate de guvernul bulgar împotriva competenței Curții de a analiza întrebările instanței de trimitere trebuie să fie respinse. În opinia noastră, Directiva 2003/88 este aplicabilă ratione temporis în ceea ce privește efectele juridice survenite după 1 ianuarie 2007.

29.      În al doilea rând, atât VKS, cât și guvernul bulgar susțin că, în perioada cuprinsă între data primei concedieri a reclamantei și data reangajării sale, reclamanta nu era un „lucrător” în sensul Directivei 2003/88 și, prin urmare, nu intra în domeniul de aplicare al directivei respective sau, în general, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, astfel încât Curtea nu ar fi competentă să se pronunțe asupra întrebărilor preliminare.

30.      Acest argument trebuie de asemenea respins. Astfel, întrebările preliminare privesc tocmai dreptul la concediu anual plătit în contextul concedierii nelegale a unui lucrător și al reangajării sale în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești. Altfel spus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă perioada cuprinsă între concedierea nelegală a unui lucrător și reluarea activității sale anterioare trebuie sau nu să fie asimilată unei perioade de muncă efectivă în vederea stabilirii dreptului la concediu anual plătit al lucrătorului reangajat. Întrucât dreptul la concediu anual plătit este prevăzut de Directiva 2003/88, acesta intră în sfera competenței interpretative a Curții.

2.      Admisibilitatea întrebării preliminare din cauza C37/19

31.      În observațiile sale scrise, guvernul italian a susținut că întrebarea preliminară adresată de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) trebuie declarată inadmisibilă din cauza contextului factual deficitar și a lipsei trimiterilor la dispoziții sau la practici jurisprudențiale naționale relevante concrete.

32.      Trebuie amintit de la bun început că, deși nu este de competența Curții, potrivit articolului 267 TFUE, să se pronunțe cu privire la conformitatea unei legislații naționale cu dreptul Uniunii și nici să interpreteze acte cu putere de lege sau norme administrative naționale, ea poate însă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care pot să îi permită acesteia să aprecieze o asemenea conformitate în vederea soluționării cauzei cu care este sesizată(8).

33.      În această privință, este suficient să se observe că, deși este adevărat că explicația referitoare la ansamblul motivelor de drept invocate în susținerea acțiunii aflate pe rolul instanței de trimitere este confuză, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) identifică totuși în mod clar motivul legat de întrebarea preliminară și împrejurările în care se ridică întrebarea respectivă. În plus, instanța de trimitere identifică cu precizie actele Uniunii a căror interpretare este necesară, precum și jurisprudența națională care este posibil să fie contrară actelor menționate.

34.      Reiese, așadar, cu claritate din aceste elemente ale cererii de decizie preliminară că răspunsul la întrebarea adresată este util pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere și, prin urmare, că ea este admisibilă.

B.      Prima întrebare în cauza C762/18

35.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții și/sau unei jurisprudențe naționale conform căreia un lucrător care a fost concediat în mod nelegal și a cărui reangajare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării.

36.      În prezent, contextul în care trebuie efectuată interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este bine stabilit.

37.      În primul rând, astfel cum rezultă din cuprinsul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, iar acest drept trebuie considerat, potrivit jurisprudenței constante a Curții, un principiu al dreptului social comunitar de o importanță deosebită(9). Mai mult, dreptul respectiv, de care beneficiază toți lucrătorii, ca principiu esențial al dreptului social al Uniunii reflectat de articolul 7 din Directiva 93/104 și de articolul 7 din Directiva 2003/88, este consacrat între timp în mod expres ca drept fundamental la articolul 31 alineatul (2) din cartă(10). Prin urmare, reiese că dreptul la concediul anual plătit nu poate fi interpretat în mod restrictiv(11).

38.      În al doilea rând, este necesar să se amintească finalitatea dreptului la concediu anual plătit, pe care articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 îl conferă fiecărui lucrător, și care este de a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere(12). Această finalitate, care distinge dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalități diferite, se bazează însă pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință(13).

39.      Astfel, după cum a arătat Curtea în Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799), „obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecția securității și a sănătății sale, vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere și de recreere. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite, în principiu, în funcție de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă”(14).

40.      În al treilea rând, este clar totuși că, pentru a prelua cuvintele avocatului general Mengozzi, în anumite situații concrete, „Curtea [a] întrerupt legătura presupusă a fi consubstanțială dintre prestarea unei munci efective, pe de o parte, și dreptul la concediul anual plătit, pe de altă parte”(15).

41.      Această legătură a fost întreruptă întrucât Curtea a admis că există anumite împrejurări, independente de voința lucrătorului, în care un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația ca lucrătorul să fi lucrat efectiv. Până în prezent, printre exemple se află boala(16) și concediul de maternitate(17). În schimb, această jurisprudență nu se aplică situației unui lucrător care a beneficiat de un concediu pentru creșterea copilului în perioada de referință(18) sau a unui lucrător a cărui obligație de a lucra a fost suspendată (la fel ca și cea a angajatorului de a plăti salariul său) prin aplicarea principiului „fracțiunii de normă zero” („Kurzarbeit Null”)(19).

42.      În acest context, pentru a răspunde la prima întrebare adresată de Rayonen Sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo) este necesar, așadar, să se stabilească dacă situația unui lucrător care nu a putut să lucreze din cauza unei concedieri nelegale și care a fost reangajat ulterior pe postul său prin hotărâre judecătorească este „fundamental diferită”(20) de cea a unui lucrător aflat în incapacitate de muncă ca urmare a unei boli sau a unui concediu de maternitate.

43.      Ținând seama de criteriile necesare pentru îndeplinirea condițiilor în vederea aplicării excepției de la obligația de a fi lucrat efectiv în cursul unei perioade de referință în scopul de a beneficia de concediu anual plătit, considerăm că situația aflată în discuție în prezenta cauză nu este fundamental diferită de cea existentă în cazul concediului medical sau al concediului de maternitate.

44.      Se poate deduce într‑adevăr din jurisprudența expusă deja în prezentele concluzii că în esență criteriile care guvernează excepția menționată sunt, în primul rând, aspectul dacă absența de la locul de muncă are caracter imprevizibil(21) și, în al doilea rând, dacă aceasta este independentă de voința lucrătorului(22). Altfel spus, aceste situații au în comun faptul că ele corespund unor stări fizice sau psihologice care sunt suportate(23).

45.      Acest din urmă criteriu este utilizat de asemenea în mod expres la articolul 5 alineatul (4) din Convenția nr. 132 a Organizației Internaționale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale plătite, cu revizuirile ulterioare, în cazul absențelor care trebuie să fie „calculate ca parte din perioada de serviciu”. Totuși, astfel cum se arată în considerentul (6) al Directivei 2003/88 și după cum a subliniat deja Curtea în repetate rânduri, trebuie să se țină seama de principiile convenției respective pentru interpretarea acestei directive(24).

46.      În plus, situațiile în care este admisă excepția sunt caracterizate totodată de anumite constrângeri fizice sau psihice suferite de lucrător(25) sau de necesitatea protecției unei anumite condiții biologice(26).

47.      În opinia noastră, toate aceste criterii sunt întrunite în situația în care lucrătorul este concediat în mod nelegal, dar ulterior este reangajat prin hotărâre judecătorească. Astfel, un lucrător aflat într‑o asemenea situație nu a fost în măsură să își îndeplinească sarcinile pentru un motiv imprevizibil și independent de voința sa.

48.      Mai important, nu pare corect ca lucrătorul care a fost privat de posibilitatea de a lucra în perioada concedierii ca urmare a ceea ce constituie, prin definiție, acte culpabile ale angajatorului să sufere din această cauză. Altfel spus, din moment ce, în lipsa actelor culpabile ale angajatorului care constau în concedierea lucrătorului, lucrătorul menționat ar fi lucrat în perioada respectivă, dreptul său la concediu anual plătit nu trebuie să fie afectat. În acest context, este util să se amintească faptul că angajatorul este obligat să se asigure că lucrătorii sunt în măsură să își exercite dreptul la concediul anual plătit(27).

49.      Adăugăm de asemenea că, în aceste împrejurări, derogarea acordată angajatorilor care se confruntă cu riscul ca un lucrător să acumuleze perioade de absență prea mari și cu dificultățile de organizare a muncii pe care le pot cauza perioadele menționate nu este aplicabilă(28).

50.      În primul rând, derogarea în cauză se poate aplica doar în „împrejurări specifice”(29). În al doilea rând, angajatorul care nu permite unui lucrător să își exercite dreptul la concediu anual plătit trebuie să suporte consecințele, iar orice eventuală eroare săvârșită de angajator în această privință este considerată ca fiind lipsită de pertinență(30). Totuși, trebuie observat că aceasta este situația și în cazul unui lucrător care este concediat în mod nelegal. Într‑un fel, lucrătorul respectiv nu a avut, așadar, posibilitatea, din cauza erorii angajatorului său, să își exercite în timp util dreptul la concediu anual plătit.

51.      Prin urmare, în asemenea situații nu putem admite că ar exista „împrejurările specifice” menționate în mod expres de Curte în jurisprudența sa anterioară. În caz contrar, nu poate fi exclus riscul ca angajatorul care a concediat în mod nelegal un lucrător să eludeze îndeplinirea obligațiilor sale. Totuși, este necesar să se evite o astfel de situație(31).

52.      Această interpretare a derogării este de asemenea în concordanță cu principiul deja amintit potrivit căruia dreptul fundamental la concediu anual plătit nu poate fi interpretat în mod restrictiv. Rezultă că orice derogare de la sistemul Uniunii Europene în domeniul organizării timpului de lucru instituit prin Directiva 2003/88 trebuie interpretată astfel încât domeniul său de aplicare să fie limitat la ceea ce este strict necesar pentru protejarea intereselor care au determinat derogarea respectivă.

53.      Prin urmare, având în vedere considerațiile precedente, concluzionăm că, atunci când legislația națională prevede că un lucrător concediat în mod nelegal trebuie să fie reangajat pe postul său, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă se opun unei dispoziții sau unei jurisprudențe naționale conform căreia acest lucrător nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării.

C.      A doua întrebare în cauza C762/18 și prima întrebare în cauza C37/19

54.      Prin intermediul celei de a doua întrebări în cauza C‑762/18 și al întrebării în cauza C‑37/19, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale sau unei jurisprudențe ori practici naționale conform căreia, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul dobândit, dar neefectuat nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă din cauza unei concedieri declarate ca fiind nelegală de o instanță națională care a dispus restabilirea retroactivă a raportului de muncă pentru perioada cuprinsă între actul nelegal respectiv al angajatorului și reangajarea ulterioară.

55.      Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la concediu anual constituie doar unul dintre cele două aspecte ale dreptului la concediu anual plătit ca drept fundamental al dreptului Uniunii, dreptul menționat incluzând și dreptul la plată(32).

56.      În primul rând, rezultă că, referitor la un lucrător care nu a fost în măsură, din motive independente de voința sa, să își exercite dreptul la concediul anual plătit înainte de încetarea raportului de muncă, indemnizația la care acesta avea dreptul trebuie calculată astfel încât lucrătorul menționat să fie pus într‑o situație comparabilă cu cea în care s‑ar fi aflat dacă ar fi exercitat dreptul menționat în timpul raportului său de muncă(33). După cum a statuat deja Curtea, acest drept la o indemnizație financiară pentru concedii anuale neefectuate la încetarea raportului de muncă este un drept consubstanțial dreptului la concediu anual „plătit”(34).

57.      În al doilea rând, este clar de asemenea că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 nu impune nicio condiție pentru nașterea dreptului la o indemnizație financiară, în afară de cea referitoare, pe de o parte, la încetarea raportului de muncă și, pe de altă parte, la faptul că lucrătorul nu a efectuat în întregime concediul anual plătit la care avea dreptul la data încetării acestui raport(35). Mai mult, motivul pentru care a încetat raportul de muncă nu este relevant în ceea ce privește dreptul la indemnizație financiară pentru concediul neefectuat prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88(36).

58.      După cum am arătat deja, se impune ca răspunsul la prima întrebare să fie acela că un lucrător concediat în mod nelegal care a fost reangajat ulterior pe postul său în locul de muncă trebuie să aibă dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării sale. Prin urmare, rezultă că răspunsul la a doua întrebare este în mod necesar acela că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții sau unei jurisprudențe ori practici naționale conform căreia, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul plătit dobândit, dar neefectuat nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă din cauza unei concedieri considerate ca fiind nelegală de o instanță națională care a dispus restabilirea retroactivă a raportului de muncă corespunzător perioadei cuprinse între acest act nelegal săvârșit de angajator și reangajarea ulterioară.

59.      Totuși dacă lucrătorul a obținut un alt loc de muncă în perioada cuprinsă între concedierea nelegală și reangajarea sa pe acest prim post, respectivul lucrător nu poate solicita din partea primului angajator indemnizația pentru concediul neefectuat corespunzătoare perioadei de activitate desfășurate la noul loc de muncă. În aceste împrejurări concrete, obținerea plății integrale a indemnizației pentru concediul neefectuat din partea primului angajator ar determina acumularea unor drepturi la concediu anual plătit care nu mai reflectă finalitatea efectivă a drepturilor în cauză

60.      De asemenea, ar fi depășit astfel principiul stabilit de Curte în hotărâri precum Hotărârea Dicu(37), potrivit căruia dreptul lucrătorului la concediu anual plătit nu trebuie să fie afectat de evenimente independentă de voința sa. După cum lucrătorul nu trebuie să aibă de suferit în această privință din cauza actului nelegal al angajatorului constând în concedierea sa, lucrătorul nu trebuie să fie nici recompensat prin asigurarea unei indemnizații pecuniare pentru concediul anual plătit care este mai mare decât cea la care ar fi avut dreptul dacă nu ar fi avut loc concedierea.

61.      Se poate adăuga că, în aceste împrejurări concrete, lucrătorul a avut posibilitatea de a se odihni după activitatea impusă în temeiul noului său contract de muncă sau are, în final, dreptul de a primi din partea noului angajator indemnizația pentru concediul neefectuat corespunzătoare perioadei de activitate desfășurată în temeiul acestui contract.

VI.    Concluzie

62.      În consecință, în lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Rayonen Sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo, Bulgaria) și de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) după cum urmează:

„1)      Atunci când legislația națională prevede că un lucrător concediat în mod nelegal trebuie să fie reangajat pe postul său, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții sau unei jurisprudențe naționale conform căreia acest lucrător nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării.

2)      Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții sau unei jurisprudențe ori practici naționale conform căreia, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul plătit dobândit, dar neefectuat nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă din cauza unei concedieri considerate ca fiind nelegală de o instanță națională care a dispus restabilirea retroactivă a raportului de muncă corespunzător perioadei cuprinse între acest act nelegal săvârșit de angajator și reangajarea ulterioară, cu excepția oricărei perioade în care lucrătorul respectiv a fost angajat de un alt angajator.”


1      Limba originală: engleza.


2      JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3.


3      Directiva Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 1993, L 307, p. 18).


4      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000 de modificare a Directivei 93/104 (JO 2000, L 195, p. 41).


5      JO 2005, L 157, p. 203.


6      A se vedea prin analogie Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević (C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 42).


7      A se vedea, a contrario, Ordonanța din 11 mai 2011, Semerdzhiev (C‑32/10, nepublicată, EU:C:2011:288, punctele 27 și 29).


8      A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger (C‑151/02, EU:C:2003:437, punctul 43), și Hotărârea din 18 septembrie 2019, VIPA (C‑222/18, EU:C:2019:751, punctul 28).


9      A se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU (C‑173/99, EU:C:2001:356, punctul 43), Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 54), și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 24).


10      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 58). A se vedea, pentru calificarea din nou a dreptului la concediu anual plătit ca drept fundamental al lucrătorului, Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke (C‑118/13, EU:C:2014:1755, punctul 22), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften (C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 31).


11      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin (C‑229/11 și C‑230/11, EU:C:2012:693, punctul 23), precum și Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 58).


12      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 25), Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 27), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 41).


13      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 28).


14      Punctul 28 din această hotărâre.


15      Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:195, punctul 21).


16      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 41), Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez (C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 20), și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 29).


17      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gómez (C‑342/01, EU:C:2004:160, punctele 33 și 41).


18      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 31).


19      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin (C‑229/11 și C‑230/11, EU:C:2012:693, punctul 26).


20      Această expresie este utilizată de Curte în Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin (C‑229/11 și C‑230/11, EU:C:2012:693, punctul 27).


21      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 51), și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 32). A se vedea, a contrario, și Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin (C‑229/11 și C‑230/11, EU:C:2012:693, punctul 29).


22      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 49), și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 32).


23      A se vedea în acest sens Gardin, A., „Acquisition de droits à congés payés par un salarié en congé parental: l’assimilation à du temps de travail effectif ne s’impose pas. Note sous CJUE 4 octobre 2018”, în Revue de jurisprudence sociale, 2/19, p. 83.


24      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctele 37 și 38), Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 32), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 81).


25      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 33 și jurisprudența citată).


26      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 34 și jurisprudența citată).


27      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Kreuziger (C‑619/16, EU:C:2018:872, punctul 51).


28      A se vedea, cu privire la această derogare, Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS (C‑214/10, EU:C:2011:761), și Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914).


29      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914, punctele 55 și 56).


30      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914, punctele 61 și 63).


31      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften (C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 43).


32      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 60), Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke (C‑118/13, EU:C:2014:1755, punctul 20), Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 35), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctele 39 și 58).


33      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 61), și Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King (C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 52).


34      Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctele 58 și 83), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften (C‑684/16, EU:C:2018:874, punctele 72 și 75).


35      A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke (C‑118/13, EU:C:2014:1755, punctul 23), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 44).


36      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2016, Maschek (C‑341/15, EU:C:2016:576, punctul 28), și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth (C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 45).


37      Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu (C‑12/17, EU:C:2018:799).