Language of document : ECLI:EU:C:2020:331

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 30 aprilie 2020(1)

Cauza C36/20 PPU

Procedură penală

împotriva

VL,

cu participarea

Ministerio Fiscal

[cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Instrucción nº 3 de San Bartolomé de Tirajana (Judecătorul de instrucție nr. 3 din San Bartolomé de Tirajana, Spania)]

„Trimitere preliminară – Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica în domeniul azilului – Procedura de acordare a protecției internaționale – Directiva 2013/32/UE – Articolul 6 – Acces la procedură – Alte autorități susceptibile să primească cereri de protecție internațională, dar care nu sunt competente să le înregistreze – Noțiunea de «alte autorități» – Norme privind primirea solicitanților de protecție internațională – Directiva 2013/33/UE – Articolul 8 – Plasare în detenție a solicitantului – Principiul nereturnării”






I.      Introducere

1.        „Umanismul este, desigur, necesar pentru apărarea drepturilor refugiaților. Acesta reflectă grija pentru celălalt, pentru viața în comun […]. Dar umanismul nu este suficient. El exprimă doar latura pozitivă a răspunsului la situații inumane, a cărui latură negativă își face apariția fără întârziere în spatele măștilor atunci când civilitatea pierde teren în fața necesității. Drepturile sunt latura pozitivă a obligațiilor. Angajamentele respective au la bază principii solide. Eliminarea lor este oricând posibilă, însă pentru aceasta este necesară o decizie colectivă”(2).

2.        Acesta este spiritul în care vom analiza prezenta cerere de decizie preliminară.

3.        Întrebările adresate de Juzgado de Instrucción n° 3 de San Bartolomé de Tirajana (Judecătorul de instrucție nr. 3 din San Bartolomé de Tirajana, Spania) au ca obiect în esență interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 26 din Directiva 2013/32/UE(3), precum și a articolului 17 alineatele (1) și (2) și a articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33/UE(4).

4.        Prezenta cauză se înscrie în contextul unei decizii de returnare luate în special împotriva unui resortisant de naționalitate maliană care a introdus o cerere de protecție internațională la instanța de trimitere după ce ambarcațiunea în care se afla a fost interceptată de autoritățile unui stat membru în apropierea coastelor sale.

5.        Prezenta trimitere preliminară va determina Curtea să analizeze mai întâi, pentru prima dată, aspectul dacă o autoritate judiciară precum un judecător de instrucție, care, în temeiul dreptului național, este competentă să se pronunțe referitor la plasarea resortisanților unei țări terțe într‑un centru de detenție, poate fi considerată o „altă autoritate” susceptibilă să primească cereri de protecție internațională în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32. În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, Curtea va fi apoi pusă în situația de a stabili dacă autoritatea respectivă trebuie să furnizeze solicitantului de protecție internațională informațiile legate de condițiile depunerii cererii. În sfârșit, Curtea va avea ocazia să se pronunțe asupra momentului în care persoanele în cauză dobândesc statutul de solicitant de protecție internațională și asupra consecințelor care decurg din dobândirea acestui statut în ceea ce privește condițiile plasării în detenție.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul internațional

6.        Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951(5), la care toate statele membre sunt părți contractante(6) (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954 și a fost completată și modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 (denumit în continuare „Protocolul”), care a intrat în vigoare la 4 octombrie 1967.

7.        Preambulul convenției menționate ia act de faptul că Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR) are drept sarcină să vegheze la aplicarea convențiilor internaționale care asigură protecția refugiaților. Articolul 35 din aceasta prevede că statele „se angajează să coopereze cu [ICNUR] […] în exercitarea funcțiilor sale și, în special, să ușureze sarcina sa de supraveghere a aplicării dispozițiilor acestei convenții”.

8.        Articolul 1 secțiunea A din convenția în cauză definește termenul de „refugiat” făcând referire în special la orice persoană care, „în urma […] unor temeri justificate de a fi persecutată din cauza rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nicio cetățenie și găsindu‑se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, din cauza respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă”.

9.        În conformitate cu articolul 3 din aceeași convenție, „[s]tatele contractante vor aplica dispozițiile acestei convenții refugiaților fără discriminare în ce privește rasa, religia sau țara de origine”.

10.      Potrivit articolului 33 alineatul (1) din Convenția de la Geneva, „[n]iciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice”.

B.      Dreptul Uniunii

1.      Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

11.      În conformitate cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), intitulat „Dreptul de azil”:

„Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de [Convenția de la Geneva] și de [Protocol] și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare «tratatele»).”

12.      Sub titlul „Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare”, articolul 19 din cartă prevede:

„(1)      Expulzările colective sunt interzise.

(2)      Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”

2.      Directiva 2013/32

13.      Articolul 4 din Directiva 2013/32, intitulat „Autorități responsabile”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre desemnează pentru toate procedurile o autoritate decizională care răspunde de examinarea corespunzătoare a cererilor în conformitate cu prezenta directivă. Statele membre se asigură că autoritatea dispune de mijloacele corespunzătoare, inclusiv suficient personal competent, pentru îndeplinirea sarcinilor sale în conformitate cu prezenta directivă.”

14.      Articolul 6 din această directivă, intitulat „Accesul la procedură”, precizează:

„(1)      Atunci când o persoană înaintează o cerere de protecție internațională unei autorități competente, în temeiul dreptului național, să înregistreze astfel de cereri, înregistrarea are loc în cel mult trei zile lucrătoare de la depunerea [a se citi «înaintarea»] cererii.

Dacă cererea de protecție internațională este înaintată altor autorități susceptibile să primească astfel de cereri, dar care nu sunt competente să le înregistreze în temeiul legislației interne, statele membre se asigură că înregistrarea are loc în decurs de 6 zile lucrătoare de la depunerea [a se citi «înaintarea»] cererii.

Statele membre se asigură că respectivele autorități susceptibile să primească cereri de protecție internațională, precum poliția și polițiștii de frontieră, autoritățile competente în materie de imigrație și personalul din locurile de reținere, au informațiile relevante și că personalul acestora beneficiază de nivelul necesar de formare corespunzător sarcinilor și responsabilităților lor, precum și că primesc instrucțiuni pentru a informa solicitanții cu privire la locul și modalitatea de depunere a cererilor de protecție internațională.

(2)      Statele membre se asigură că persoana care a solicitat protecție internațională are posibilitatea efectivă de a depune cererea sa în cel mai scurt timp posibil. În situația în care solicitantul nu își depune cererea, statele membre pot aplica articolul 28 în mod corespunzător.

(3)      Fără a aduce atingere alineatului (2), statele membre pot solicita ca cererile de protecție internațională să fie depuse personal și/sau într‑un loc desemnat.

(4)      În pofida alineatului (3), se consideră că s‑a depus o cerere de protecție internațională din momentul în care un formular trimis de solicitant sau, în situația în care se prevede astfel în legislația internă, un raport oficial a parvenit autorităților competente ale statului membru vizat.

(5)      În cazul în care cererile simultane de protecție internațională din partea unui număr mare de resortisanți ai unor țări terțe sau de apatrizi fac, în practică, foarte dificilă respectarea termenului prevăzut la alineatul (1), statele membre pot să prevadă ca termenul să fie prelungit la 10 zile lucrătoare.”

15.      Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Informarea și consilierea la locurile de reținere și la punctele de trecere a frontierei”, prevede:

„(1)      În situația în care există indicații cu privire la faptul că resortisanți ai țărilor terțe sau apatrizi ținuți în locuri de reținere sau care se află la puncte de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de tranzit, la frontierele externe, ar dori să introducă o cerere de protecție internațională, statele membre le furnizează informații cu privire la posibilitatea de a face acest lucru. În respectivele locuri de reținere și puncte de trecere a frontierei, statele membre fac aranjamente pentru asigurarea de interpretare în măsura în care este necesar pentru facilitarea accesului la procedura de azil referitoare la protecția internațională.

(2)      Statele membre se asigură că organizațiile și persoanele care oferă consultanță și consiliere solicitanților au acces efectiv la solicitanții aflați la punctele de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de tranzit, la frontierele externe. Statele membre pot să prevadă norme care să reglementeze prezența unor astfel de organizații și persoane la respectivele puncte de trecere a frontierei și în special ca accesul să facă obiectul unui acord cu autoritățile competente ale statelor membre. Se pot impune limite asupra accesului numai în situația în care, în temeiul legislației interne, acestea sunt necesare în mod obiectiv pentru asigurarea securității, a ordinii publice sau a gestionării administrative a punctelor respective de trecere a frontierei, cu condiția ca acestea să nu restrângă drastic sau să nu facă imposibil accesul.”

16.      Articolul 26 din aceeași directivă, intitulat „Reținerea”, are următorul cuprins:

„(1)      Statele membre nu pot reține o persoană exclusiv pe motiv că aceasta solicită protecție internațională. Motivele și condițiile reținerii, precum și garanțiile aflate la dispoziția solicitanților de protecție internațională reținuți sunt conforme cu Directiva [2013/33].

(2)      În cazul în care un solicitant de protecție internațională este reținut, statele membre se asigură că există posibilitatea unui control judiciar rapid, în conformitate cu Directiva [2013/33].”

3.      Directiva 2013/33

17.      Articolul 8 din Directiva 2013/33, intitulat „Detenția”, prevede:

„(1)      Statele membre nu plasează o persoană în detenție pentru unicul motiv că aceasta este un solicitant în conformitate cu Directiva [2013/32].

(2)      Atunci când se dovedește a fi necesar și pe baza analizei individuale a fiecărui caz în parte, statele membre pot plasa un solicitant în detenție, în cazul în care nu se pot aplica efectiv măsuri mai puțin coercitive.

(3)      Un solicitant poate fi plasat în detenție numai în următoarele situații:

(a)      pentru a stabili sau verifica identitatea sau cetățenia acestuia;

(b)      pentru a stabili elementele pe care se bazează solicitarea de protecție internațională, care nu ar putea fi obținute fără a se lua măsura detenției, în special în cazul în care există un risc de sustragere a solicitantului;

(c)      pentru a decide, în cadrul unei proceduri, asupra dreptului solicitantului de a intra pe teritoriu;

(d)      în cazul în care acesta este plasat în detenție, supus procedurii de returnare, în temeiul Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală[(7)], în vederea pregătirii returnării și/sau a desfășurării procesului de îndepărtare și în cazul în care statul membru respectiv poate demonstra, pe baza unor criterii obiective, inclusiv faptul că acesta a avut deja posibilitatea să aibă acces la procedura de azil, că există motive întemeiate să se creadă că acesta introduce solicitarea de protecție internațională numai pentru a întârzia sau a submina executarea deciziei de returnare;

(e)      în cazul în care este necesar din rațiuni de protejare a securității naționale sau a ordinii publice;

(f)      în conformitate cu articolul 28 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid[(8)].

Motivele de detenție se prevăd în dreptul intern.

(4)      Statele membre se asigură că normele referitoare la alternativele la măsura detenției, precum prezentarea cu regularitate în fața autorităților, depunerea unei garanții financiare sau obligația de a rămâne într‑un loc determinat, sunt prevăzute în dreptul intern.”

18.      Articolul 9 din această directivă, intitulat „Garanții pentru solicitanții aflați în detenție”, prevede la alineatul (1) primul paragraf:

„Un solicitant se plasează în detenție pentru o perioadă cât mai scurtă posibil și este menținut în detenție numai atât timp cât sunt aplicabile motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3).”

19.      Articolul 17 din directiva respectivă, intitulat „Normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că solicitanții de azil au acces la condițiile materiale de primire din momentul prezentării cererii lor de protecție internațională.”

C.      Dreptul spaniol

20.      Cadrul juridic spaniol este format din articolul 58 alineatele 3, 4 și 6, articolele 61 și 62, precum și articolul 64 alineatul 5 din Ley Orgánica 4/2000 sobre derechos y libertades de los extranjeros en España y su integración social (Legea organică 4/2000 privind drepturile și libertățile străinilor în Spania și integrarea lor socială) din 11 ianuarie 2000(9), astfel cum a fost modificată prin Ley Orgánica 2/2009 de reforma de la Ley Orgánica 4/2000 (Legea organică 2/2009 de modificare a Legii organice 4/2000)(10) din 11 decembrie 2009 (denumită în continuare „Legea organică 4/2000”).

21.      Articolul 58 alineatul 3 din Legea organică 4/2000 prevede o procedură simplificată pentru îndepărtarea străinilor care încearcă să intre ilegal în Spania. Articolul 58 alineatul 4 din această lege precizează că persoanele vizate la alineatul 3 nu pot fi îndepărtate atât timp cât o eventuală cerere de protecție internațională nu a fost declarată inadmisibilă, iar articolul 58 alineatul 6 din legea în cauză stabilește că, atunci când îndepărtarea nu este posibilă în termen de 72 de ore, trebuie să se solicite autorităților judiciare plasarea în detenție.

22.      Articolul 61 din Legea organică 4/2000 prevede măsurile provizorii în cadrul procedurilor de îndepărtare. Articolul 62 din legea respectivă privește plasarea în detenție, iar articolul 64 alineatul 5 din legea menționată prevede suspendarea deciziilor de îndepărtare atât timp cât o cerere de protecție internațională nu a fost declarată inadmisibilă.

23.      Articolele 2 și 3 din Ley 12/2009, reguladora del derecho de asilo y de la protección subsidiaria (Legea 12/2009 privind dreptul de azil și protecția subsidiară)(11) din 30 octombrie 2009, astfel cum a fost modificată prin Ley 2/2014, de la Acción y del Servicio Exterior del Estado (Legea 2/2014 privind acțiunile și serviciile externe ale statului)(12) din 25 martie 2014 (denumită în continuare „Legea privind azilul”) definesc dreptul de azil și, respectiv, statutul de refugiat. Articolul 5 din legea menționată prevede în special că acordarea protecției subsidiare presupune ca persoana în cauză să nu fie îndepărtată, iar articolul 30 din aceeași lege prevede accesul la serviciile sociale și de primire pentru solicitanții de protecție internațională care au nevoie de acestea.

III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

24.      La 12 decembrie 2019, o ambarcațiune care transporta 45 de resortisanți de origine subsahariană, printre care VL, pârât în litigiul principal, a fost interceptată de Salvamento Marítimo (autoritățile spaniole de salvare maritimă) în apropierea coastelor spaniole, la aproximativ o milă marină în sudul insulei Gran Canaria (Spania). După primirea primelor îngrijiri medicale, acești resortisanți au fost predați către Brigada Local de Extranjería y Fronteras (Brigada Locală pentru Străini și Frontiere, Spania) din cadrul Comisaría de Policía Nacional de Maspalomas (Comisariatul de Poliție Națională din Maspalomas, Spania).

25.      La 13 decembrie 2019, resortisanții respectivi au fost transferați la Jefatura Superior de Policía de Canarias (Inspectoratul General al Poliției din Insulele Canare, Spania), după cum reiese din procesul‑verbal de plasare în detenție și de informare despre drepturile lor. În aceeași zi, Subdelegación del Gobierno en Las Palmas (Subdelegația Guvernului din Las Palmas, Spania) a adoptat o decizie de returnare a acelorași resortisanți, în temeiul articolului 58 alineatul 3 litera b) din Legea organică 4/2000, pentru motivul că au încercat să intre ilegal în Spania. Întrucât decizia în cauză nu putea fi executată în termenul de 72 de ore prevăzut la articolul 58 alineatul 6 din legea menționată, o cerere de plasare într‑un centru de detenție a fost înaintată către Juzgado de Instrucción nº 3 de San Bartolomé de Tirajana (Judecătorul de instrucție nr. 3 din San Bartolomé de Tirajana, Spania).

26.      În cadrul unei proceduri preliminare inițiate în fața instanței respective, aceasta a emis, la data de 14 decembrie 2019, o ordonanță prin care a acceptat să îl audieze pe VL, care a fost informat cu privire la drepturile sale și a fost asistat de un avocat și de un interpret vorbitor de limba bambara(13) (denumită în continuare „prima ordonanță din 14 decembrie 2019”). Declarația respectivă a fost făcută în prezența judecătorului, a grefierului aceleiași instanțe, a unui funcționar al grefei, a avocatei lui VL și a interpretului. În aceeași zi a fost întocmit un proces‑verbal, din care reiese că, după ce a fost informat referitor la drepturile sale, VL și‑a exprimat în declarația sa intenția de a solicita protecție internațională. El a declarat că are temeri că va fi persecutat pentru motive de rasă sau de apartenență la un grup social din cauza războiului din țara sa de origine, Mali, și că va fi omorât dacă se întoarce acolo.

27.      Întrucât, potrivit dreptului național, Juzgado de Instrucción nº 3 de San Bartolomé de Tirajana (Judecătorul de instrucție nr. 3 din San Bartolomé de Tirajana) nu este o autoritate competentă să înregistreze cererea de protecție internațională, acesta a emis în aceeași zi o altă ordonanță (denumită în continuare „a doua ordonanță din 14 decembrie 2019”), prin care a constatat că declarația prin care VL și‑a exprimat intenția de a solicita protecția internațională a fost transmisă, în vederea respectării articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, către Brigada Provincială pentru Străini și Frontiere și a fost adusă la cunoștința ICNUR. Prin această ordonanță, instanța menționată a solicitat Subdelegației Guvernului din Canare, Brigăzii Provinciale pentru Străini și Frontiere și Ministerio de Trabajo, Migraciones y Seguridad Social (Ministerul Muncii, Imigrării și Securității Sociale, Spania) să i se acorde lui VL un loc în centrul de cazare umanitară. Autorităților respective le‑a fost trimisă o listă cuprinzând numele altor 25 de resortisanți de origine subsahariană care au solicitat de asemenea protecție internațională în aceleași condiții.

28.      Dintre aceste 26 de persoane, 12 au fost plasate într‑un centru de cazare umanitară și, din cauza lipsei de locuri, 14 persoane, printre care VL, au fost plasate într‑un centru de detenție prin a doua ordonanță din 14 decembrie 2019. Instanța de trimitere precizează că un funcționar al Brigăzii Provinciale pentru Străini și Frontiere i‑a comunicat lui VL înainte de transferul său într‑un centru de detenție că s‑a stabilit data interviului referitor la cererea sa de protecție internațională.

29.      În aceste condiții, Ministerio fiscal (Ministerul Public, Spania) a declarat apel la instanța de trimitere împotriva celei de a doua ordonanțe din 14 decembrie 2019, susținând că judecătorul de instrucție nu era competent nici să primească cererile de azil, nici să caute soluții de cazare inițială pentru solicitanții de protecție internațională.

30.      Avocata lui VL a declarat de asemenea apel împotriva aceleiași ordonanțe, afirmând că plasarea în detenție a lui VL a fost contrară dispozițiilor Directivelor 2013/32 și 2013/33.

IV.    Întrebările preliminare adresate Curții

31.      În acest context, Juzgado de Instrucción nº 3 de San Bartolomé de Tirajana (Judecătorul de instrucție nr. 3 din San Bartolomé de Tirajana) a adresat, prin decizia din 20 ianuarie 2020, primită la grefa Curții la 25 ianuarie 2020, următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva [2013/32] prevede situația în care cererile de protecție internațională sunt înaintate altor autorități care, în temeiul legislației interne, nu sunt competente să le înregistreze, caz în care statele membre se asigură că înregistrarea are loc în decurs de 6 zile lucrătoare de la depunerea cererii.

Acest articol trebuie interpretat în sensul că judecătorul de instrucție competent să se pronunțe cu privire la plasarea sau nu în detenție a străinilor în conformitate cu dreptul național spaniol poate fi considerat ca fiind una dintre aceste «alte autorități» în fața cărora solicitanții își pot exprima intenția de a formula o cerere de protecție internațională, dar care nu sunt competente să o înregistreze?

2)      În cazul în care judecătorul de instrucție este considerat ca fiind una dintre aceste autorități, articolul 6 alineatul (1) din Directiva [2013/32] trebuie interpretat în sensul că acesta trebuie să informeze solicitanții cu privire la organul competent și la modalitatea în care pot formula cererile de protecție internațională și în sensul că, în cazul solicitării protecției, acesta trebuie să notifice organul competent în conformitate cu dreptul național în vederea înregistrării și a soluționării cererii de protecție internațională, precum și autoritatea administrativă competentă, pentru a i se acorda solicitantului măsurile de primire prevăzute la articolul 17 din Directiva [2013/33]?

3)      Articolul 26 din Directiva [2013/32] și articolul 8 din Directiva [2013/33] trebuie interpretate în sensul că nu este posibilă plasarea în detenție a resortisantului unei țări terțe, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva [2013/33], deoarece solicitantul este protejat de principiul nereturnării din momentul în care își exprimă intenția respectivă în fața judecătorului de instrucție?”

V.      Cu privire la procedura de urgență

32.      Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. Ea a motivat această cerere subliniind că VL se afla la momentul respectiv în centrul de detenție și că, prin urmare, era privat de libertate. De asemenea, instanța menționată a arătat că VL era vizat de o decizie de îndepărtare, emisă la 13 decembrie 2019, care putea fi executată în orice moment.

33.      La 6 februarie 2020, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, Camera a patra a Curții a decis să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii de urgență. Părțile din cadrul procedurii principale, precum și guvernul spaniol și Comisia Europeană au prezentat observații scrise.

34.      La 17 martie 2020, în contextul răspândirii virusului SARS‑CoV‑2, președintele Camerei a patra a Curții a decis să anuleze ședința care urma să aibă loc la data de 23 martie 2020 în prezenta cauză. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii și cu titlu excepțional, Camera a patra a decis să înlocuiască această ședință prin întrebări cu răspuns scris. Părțile în cauză, precum și guvernul spaniol și Comisia au răspuns la întrebările adresate de Curte(14).

VI.    Analiză

A.      Cu privire la admisibilitate

35.      Guvernul spaniol, în observațiile sale scrise, contestă admisibilitatea trimiterii preliminare în prezenta cauză. Guvernul respectiv susține că instanța de trimitere este competentă doar să autorizeze sau nu plasarea în detenție a resortisantului unei țări terțe în scopul executării deciziei de returnare. În consecință, acesta consideră că întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere nu au nicio legătură cu obiectul litigiului.

36.      Este clar stabilit că cererile de decizie preliminară privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(15).

37.      Pentru a reveni la cauza de față, apreciem că cele trei întrebări, astfel cum au fost formulate, se referă în mod clar la interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 26 din Directiva 2013/32, precum și a articolului 17 alineatele (1) și (2) și a articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33. În aceste condiții, nu vedem nimic care să împiedice Curtea să statueze în prezenta cauză, interpretând dispozițiile Directivelor 2013/32 și 2013/33. În orice caz, nu revine Curții sarcina să decidă asupra repartizării competențelor interne. Prezumția de pertinență de care beneficiază cererea de decizie preliminară în prezenta cauză nu este răsturnată, așadar, de obiecțiile formulate de guvernul spaniol. În consecință, considerăm că cererea de decizie preliminară din prezenta cauză este admisibilă.

B.      Pe fond

1.      Observații introductive cu privire la interpretarea Directivelor 2013/32 și 2013/33

38.      Considerăm util, înainte de a aborda examinarea întrebărilor preliminare, să amintim pe scurt contextul în care se înscriu Directivele 2013/32 și 2013/33.

39.      În primul rând, dorim să arătăm că aceste directive au fost adoptate în temeiul articolului 78 alineatul (2) literele (d) și (f) TFUE. După cum prevede articolul 78 alineatul (1) TFUE, politica comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare are scopul de „a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr‑o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării” și „trebuie să fie în conformitate cu [Convenția de la Geneva] și cu [Protocolul], precum și cu alte tratate din domeniu”.

40.      În al doilea rând, dorim să facem referire și la articolul 18 din cartă, care prevede că „dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de [Convenția de la Geneva] și de [Protocol] în conformitate cu [Tratatul UE] și cu [Tratatul FUE]”(16).

41.      În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Geneva, articolul 78 alineatul (1) TFUE și articolul 18 din cartă îi impun totuși respectarea normelor prevăzute de convenția respectivă(17). Prin urmare, este clar că, în conformitate cu dispozițiile menționate din dreptul primar, Directivele 2013/32 și 2013/33 trebuie să respecte normele în cauză(18).

42.      În plus, din considerentul (3) al acestor două directive reiese că, în urma concluziilor Consiliului european de la Tampere(19), legiuitorul Uniunii a intenționat să întemeieze instituirea sistemului european comun de azil pe „aplicarea deplină și globală a Convenției de la Geneva”, afirmând astfel principiul nereturnării.

43.      Acest principiu este considerat de o parte a doctrinei ca fiind un principiu de drept internațional cutumiar(20), având valoare de normă de jus cogens(21). Principiul respectiv este consacrat în special la articolul 33 din Convenția de la Geneva(22) și este unul dintre principiile care guvernează sistemul european comun de azil(23), permițând garantarea accesului efectiv la procedurile comune de acordare și retragerea statutului uniform de azil sau de protecție subsidiară(24).

44.      Din considerentul (15) al Directivei 2013/32 și din considerentul (10) al Directivei 2013/33 reiese că, în ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră sub incidența domeniului de aplicare al acestor directive, statele membre sunt ținute de obligațiile care decurg din instrumentele de drept internațional la care sunt parte(25).

45.      Pe de altă parte, considerentul (60) al Directivei 2013/32 și considerentul (35) al Directivei 2013/33 precizează că aceste directive respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de cartă, că ele urmăresc îndeosebi să asigure respectarea deplină a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1, 4, 6, 7, 18, 19, 21, 23, 24 și 47 din cartă și că ele trebuie puse în aplicare în mod corespunzător.

46.      În aceste condiții, Curtea a statuat deja în repetate rânduri că principiul nereturnării este garantat ca drept fundamental la articolul 18 și la articolul 19 alineatul (2) din cartă(26).

47.      Prin urmare, acesta este contextul în care se situează, la modul general, Directivele 2013/32 și 2013/33.

2.      Cu privire la noțiunea de „altă autoritate” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32

48.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că o autoritate judiciară precum o instanță de instrucție poate fi considerată o „altă autoritate” în sensul dispoziției respective.

49.      În această privință, deși noțiunea de „alte autorități” este utilizată explicit la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, dispoziția menționată nu precizează în mod expres dacă noțiunea în cauză acoperă sau nu autoritățile judiciare.

50.      Potrivit jurisprudenței constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție(27). În consecință, vom face o interpretare literală, contextuală și teleologică a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32.

51.      Arătăm de la bun început că, în ceea ce privește noțiunea de „alte autorități” în sensul dispoziției respective, VL și Comisia au susținut în observațiile lor scrise punctul de vedere potrivit căruia noțiunea menționată nu exclude autoritățile judiciare. În această privință, Comisia s‑a întemeiat în special pe modul de redactare și pe obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32. Ministerul public, la rândul său, întemeindu‑se pe considerentele (22) și (26) ale aceleiași directivei, susține că o autoritate judiciară, în cazul în care este prima care intră în contact cu persoanele care solicită protecție internațională, poate fi considerată o „altă autoritate” în sensul articolului 6 alineatul (1) din directiva în cauză(28). Guvernul spaniol respinge acest punct de vedere și consideră că o autoritate judiciară nu poate fi considerată o „altă autoritate” în sensul dispoziției respective. În opinia guvernului menționat, calificarea judecătorului de instrucție drept o „altă autoritate” ar implica o modificare a sistemului de protecție internațională prevăzut de Legea organică 4/2000.

a)      Modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32

52.      Pe baza unei interpretări literale a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, instanța de trimitere consideră că judecătorul de instrucție chemat să se pronunțe cu privire la plasarea în detenție constituie, în conformitate cu legea spaniolă, o „altă autoritate”, care, fără a fi competentă, potrivit dreptului național, să înregistreze cererea, poate totuși, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din această directivă, să sesizeze autoritatea competentă pentru ca înregistrarea să aibă loc în cel mult șase zile lucrătoare de la înaintarea cererii.

53.      În opinia noastră, interpretarea respectivă este a priori rezonabilă.

54.      În primul rând, din interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 reiese că alegerea făcută de legiuitorul Uniunii de a utiliza expresia „alte autorități” implică mai întâi intenția de a face distincție între, pe de o parte, „autoritatea competentă în temeiul dreptului național” să înregistreze cererile de protecție internațională și, pe de altă parte, „alte autorități” susceptibile să primească astfel de cereri, dar care, în temeiul legislației interne, nu sunt competente să le înregistreze.

55.      În consecință, reiese cu claritate din această dispoziție că autoritatea competentă să înregistreze cererile de protecție internațională este determinată de legislația internă. Legislația respectivă stabilește formalitățile administrative atât pentru înregistrarea, cât și pentru depunerea unor asemenea cereri. Astfel, după cum a observat Comisia, statele membre trebuie să desemneze autoritățile competente pentru înregistrarea cererilor în contextul transpunerii Directivei 2013/32.

56.      În schimb, contrar a ceea ce pare să afirme guvernul spaniol, pentru a stabili care sunt aceste „alte autorități” susceptibile să primească cererile de protecție internațională, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată nu face nicidecum trimitere la legislația internă și, așadar, nu prevede că statele membre trebuie să desemneze aceste „alte autorități”. Dispoziția în cauză se limitează doar să stabilească, la al doilea paragraf, că, atunci când o cerere este înaintată acestor „alte autorități”, „statele membre se asigură că înregistrarea are loc în decurs de 6 zile lucrătoare de la depunerea [a se citi «înaintarea»] cererii”(29).

57.      În al doilea rând, observăm că utilizarea termenului „alte” la articolul 6 alineatul (1) din directiva respectivă exprimă intenția legiuitorului Uniunii de a nu subordona stabilirea acestor „alte autorități” unui numerus clausus. Astfel, autoritățile polițienești, polițiștii de frontieră, autoritățile competente în materie de imigrație și personalul din locurile de reținere, la care face referire articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf din aceeași directivă, constituie doar exemple.

58.      În al treilea rând, considerăm că alegerea legiuitorului de a utiliza o expresie generală precum „alte autorități” pentru a acoperi mai multe autorități nu poate fi înțeleasă în sensul că se referă numai la autoritățile administrative, această expresie neexcluzând posibilitatea ca articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 să poată îngloba și autoritățile judiciare. Arătăm în această privință că niciuna dintre versiunile lingvistice examinate nu pare să indice contrariul(30). În consecință, apreciem că formularea dispoziției respective nu poate permite să se considere că autoritățile judiciare sunt excluse.

59.      Este necesar totuși să se examineze acum dacă contextul în care se înscrie articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, precum și obiectivul și geneza dispoziției menționate confirmă sau nu interpretarea în cauză.

b)      Contextul și obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32

60.      Interpretarea care precedă este, în opinia noastră, singura de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit de Directiva 2013/32. Obiectivul respectiv, astfel cum reiese din articolul 1 din directiva menționată coroborat cu considerentul (12) al acesteia, constă în stabilirea procedurilor comune de acordare și de retragere a protecției internaționale în Uniune.

61.      Amintim că obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 este acela de a garanta persoanelor care urmăresc să obțină statutul de solicitanți de protecție internațională accesul efectiv, cât mai rapid și ușor posibil, la procedura de examinare, permițând acestor persoane să își formuleze cererile, altfel spus, să își exprime dorința de a prezenta o cerere oricărei autorități naționale cu care intră mai întâi în contact, în special celor care se ocupă de controlul la frontiere și de imigrație.

62.      Prin urmare, dispoziția respectivă ilustrează principiul general al accesului ușor și rapid la procedură. Acest acces efectiv, ușor și rapid nu trebuie să fie asigurat în mod teoretic, ci concret. Astfel, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2013/32 prevede că „[s]tatele membre se asigură că persoana care a solicitat protecție internațională are posibilitatea efectivă de a depune cererea sa în cel mai scurt timp posibil”(31). Mai mult, reiese în special din considerentul (18) al Directivei 2013/32 că „[e]ste atât în interesul statelor membre, cât și al solicitanților de protecție internațională să se ia o decizie cât de repede posibil cu privire la cererile de protecție internațională, fără a aduce atingere unei examinări adecvate și complete”.

63.      În consecință, nu vedem cum s‑ar putea deduce în mod rezonabil din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 că autoritățile judiciare sunt excluse din noțiunea de „autorități susceptibile să primească cereri de protecție internațională”. O asemenea excludere ne pare cu atât mai improbabilă cu cât, după cum arată instanța de trimitere, în speță este vorba de facto despre unica autoritate în fața căreia resortisantul unei țări terțe are ocazia să solicite protecție internațională înainte de a fi condus la centrul de detenție. În plus, această instanță subliniază că din procesul‑verbal de plasare în detenție din 13 decembrie 2019 rezultă că VL nu a fost informat despre dreptul său de a solicita această protecție internațională(32). În orice caz, este important să se sublinieze că, chiar dacă VL ar fi fost informat despre dreptul respectiv la momentul plasării sale în detenție, ar mai fi trebuit, pentru garantarea efectivității accesului la procedură, ca el să fi fost informat și să își fi manifestat intenția de a solicita o astfel de protecție în prezența unui interpret vorbitor al unei limbi pe care o poate înțelege. Or, nu reiese nici din decizia de trimitere, nici din dosarul de care dispune Curtea că aceasta ar fi fost situația în speță. În consecință, considerăm că este rezonabil să ne întrebăm dacă VL a înțeles conținutul informațiilor menționate. În această privință, în răspunsul său la întrebările adresate de Curte, VL susține că la momentul plasării sale în detenție a fost asistat numai de un interpret de limbă franceză, limbă pe care nu o înțelege(33).

64.      În plus, suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia, în cadrul unor proceduri foarte rapide precum cea aflată în discuție în prezenta cauză, în care decizia de îndepărtare este emisă în termen de 24 de ore de la sosirea persoanelor interesate în Spania și în care acestea sunt audiate de judecătorul de instrucție în ziua următoare(34), audierea respectivă, cu asistența unui avocat și a unui interpret, este momentul adecvat pentru înaintarea unei cereri de protecție internațională și poate fi, în funcție de împrejurări, după cum a arătat instanța de trimitere, prima ocazie pentru a o face(35). În plus, faptul că persoana în cauză poate înainta ulterior cererea sa în centrul de detenție nu este un motiv valabil pentru a considera că ea nu poate face aceasta în fața judecătorului de instrucție competent să statueze cu privire la plasarea sa în detenție.

65.      Prin urmare, în opinia noastră, este evident că a permite unui stat membru să excludă din noțiunea de „alte autorități” anumite autorități administrative sau judiciare, în special judecătorii de instrucție, care, în temeiul dreptului național, sunt competente să se pronunțe asupra plasării într‑un centru de detenție a resortisanților unei țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, precum în speță, ar contraveni obiectivului Directivei 2013/32 și ar lipsi de conținut articolul 6 alineatul (1) din aceasta.

3.      Cu privire la informațiile necesare pentru depunerea cererii de protecție internațională și accesul la condițiile materiale de primire

66.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și articolul 17 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în sensul că autoritatea care a primit cererea de protecție internațională, dar care, potrivit dreptului național, nu este competentă să o înregistreze trebuie să furnizeze solicitantului informațiile relevante cu privire la organul competent și la modalitatea în care poate formula o asemenea cerere și să trimită dosarul autorității competente pentru înregistrare, astfel încât solicitantul respectiv să poată avea acces la condițiile materiale de primire.

67.      Guvernul spaniol arată în observațiile sale scrise și în răspunsurile sale la întrebările adresate de Curte că, în opinia sa, Directiva 2013/32 nu stabilește obligația de a furniza informații despre protecția internațională tuturor resortisanților unei țări terțe care sosesc pe teritoriul unui stat membru.

68.      În ceea ce privește, în primul rând, obligația de a furniza informații relevante despre protecția internațională, reiese în mod incontestabil din articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2013/32 coroborat cu considerentul (26) al acesteia că revine „altor autorități” susceptibile să primească astfel de cereri, dar care, în temeiul legislației interne, nu sunt competente să le înregistreze să furnizeze celor care solicită o asemenea protecție, inclusiv la frontieră, printre altele în apele teritoriale(36), informațiile relevante care să le permită să cunoască modalitățile de depunere a cererilor lor.

69.      În speță, după cum am arătat la punctele precedente și astfel cum a subliniat Comisia în observațiile sale și a sugerat însăși instanța de trimitere, judecătorii de instrucție în fața cărora autoritățile naționale solicită plasarea în detenție a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală constituie fără îndoială autorități susceptibile să primească cereri de protecție internațională, la fel ca autoritățile menționate, în mod neexhaustiv, la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32. În consecință, întrucât o autoritate națională precum un judecător de instrucție poate să fie uneori prima autoritate sau cel puțin una dintre primele autorități în fața cărora o persoană are ocazia să înainteze asemenea cereri, ea este obligată în temeiul dispoziției menționate să furnizeze informațiile relevante pentru depunerea cererilor în cauză(37).

70.      În ceea ce privește, în al doilea rând, obligația de a trimite dosarul autorității competente pentru înregistrare, trebuie amintit că, potrivit considerentului (27) al acestei directive, „[d]at fiind faptul că resortisanții țărilor terțe și apatrizii care și‑au exprimat dorința de a solicita protecție internațională sunt solicitanți de protecție internațională, aceștia ar trebui să se conformeze obligațiilor și ar trebui să beneficieze de drepturi în temeiul [Directivei 2013/32] și al [Directivei 2013/33]. În acest sens, statele membre ar trebui să înregistreze cât mai rapid posibil faptul că respectivele persoane sunt solicitanți de protecție internațională”(38).

71.      În această privință, Curtea a statuat deja că rezultă din articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2013/32 că statele membre sunt, în general, obligate să înregistreze orice cerere de protecție internațională înaintată de un resortisant al unei țări terțe autorităților naționale care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și că acestea trebuie ulterior să se asigure că persoanele în cauză au posibilitatea concretă de a prezenta cererea în cel mai scurt timp(39).

72.      Prin urmare, este de la sine înțeles că obligația de înregistrare a unei cereri de protecție internațională în termen de 6 zile lucrătoare de la înaintarea cererii respective nu poate fi respectată dacă „celelalte autorități” susceptibile să primească cererea în cauză nu puteau să o trimită autorităților competente în vederea înregistrării. Rezultă că însuși obiectivul Directivei 2013/32 și, în special, cel urmărit de articolul 6 alineatul (1) din aceasta, și anume accesul efectiv, ușor și rapid la procedura de protecție internațională, ar fi grav compromis.

73.      În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, articolul 17 alineatele (1) și (2) din Directiva 2013/33, la care face referire instanța de trimitere în întrebarea sa, amintim că statele membre sunt obligate să asigure că solicitanții de azil au acces la condițiile materiale de primire din momentul prezentării cererii lor de protecție internațională și că măsurile adoptate în aceste scopuri asigură un nivel de trai adecvat, care garantează subzistența lor și protejează sănătatea fizică și mintală a acestora(40).

74.      În această privință, după cum am amintit la punctul 70 din prezentele concluzii, din considerentul (27) al Directivei 2013/32 reiese că solicitanții de protecție internațională trebuie „să se conformeze obligațiilor și ar trebui să beneficieze de drepturi [nu doar] în temeiul [Directivei 2013/32,] [ci și] al [Directivei 2013/33]”. Astfel, obiectivul urmărit de articolul 17 din Directiva 2013/33, și anume accesul efectiv al solicitanților la condițiile materiale de primire, ar fi de asemenea compromis dacă autoritatea care a primit o cerere nu ar putea să o transmită autorităților competente în vederea înregistrării(41).

75.      Pentru toate motivele pe care tocmai le‑am prezentat, considerăm că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și articolul 17 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în sensul că acea „altă autoritate” susceptibilă să primească cererea de protecție internațională, dar care, în temeiul legislației interne, nu este competentă să o înregistreze este obligată, pe de o parte, să furnizeze solicitantului informațiile relevante care să îi permită să cunoască modalitățile de depunere a unei asemenea cereri și, pe de altă parte, să transmită dosarul autorității competente pentru înregistrare, astfel încât solicitantul respectiv să poată avea acces la condițiile materiale de primire.

4.      Cu privire la dobândirea statutului de solicitant al protecției internaționale

76.      Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 26 din Directiva 2013/32 și articolul 8 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în sensul că, din momentul în care resortisantul unei țări terțe își manifestă intenția de a solicita protecția internațională în fața unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, solicitantul poate fi plasat într‑un centru de detenție doar pentru motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33, solicitantul respectiv fiind protejat de principiul nereturnării.

77.      Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm că este esențial să se evidențieze etapele prezentării unei cereri de protecție internațională în cadrul sistemului prevăzut de Directiva 2013/32.

a)      Etapele formulării unei cereri de protecție internațională: înaintarea și depunerea

78.      Observăm că, în ceea ce privește faza inițială a procedurii de acordare a protecției internaționale, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 distinge în mod clar două etape, și anume, pe de o parte, înaintarea cererii și, pe de altă parte, depunerea acesteia(42). Prezenta cauză se referă la prima etapă.

1)      Prima etapă: înaintarea cererii

79.      În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, resortisantul unei țări terțe sau apatridul înaintează o cerere de protecție internațională fie unei autorități competente să o înregistreze, fie unei „alte autorități” susceptibile să primească astfel de cereri fără a fi competentă să le înregistreze(43).

80.      În contextul acestei prime etape, este necesar să se distingă două acțiuni diferite care trebuie îndeplinite în două momente distincte, și anume, pe de o parte, înaintarea propriu‑zisă de către resortisantul unei țări terțe a cererii de protecție internațională, altfel spus, exprimarea intenției de a solicita o astfel de protecție, unei autorități competente să o înregistreze sau unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și, pe de altă parte, înregistrarea cererii respective de către autoritatea competentă în temeiul dreptului național. Subliniem în această privință că în considerentul (27) al directivei menționate se face distincție în mod clar între exprimarea intenției de a solicita protecția internațională și obligația autorității competente de a o înregistra.

81.      În ceea ce privește prima acțiune, și anume aceea de înaintare a unei cereri sau de exprimare a intenției de a solicita protecție internațională(44), considerentul (27) al Directivei 2013/32 precizează că „resortisanții țărilor terțe […] care șiau exprimat dorința de a solicita protecție internațională sunt solicitanți [ai unei astfel de protecții]”(45). În consecință, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și considerentul (27) al acesteia exprimă intenția legiuitorului Uniunii de a stabili că o cerere de protecție internațională este considerată ca fiind înaintată unei autorități competente sau unei „alte autorități” în sensul dispoziției respective dacă persoana în cauză a declarat în fața acestor autorități că dorește să solicite protecție internațională.

82.      Lucrările pregătitoare ale articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 confirmă interpretarea de mai sus. Astfel, din propunerea modificată a Comisiei reiese că, „[p]entru a asigura că o persoană care își exprimă dorința de a solicita protecție internațională are posibilitatea efectivă de a depune o cerere, propunerea modificată îmbunătățește normele privind etapele inițiale care trebuie parcurse în procedura de azil”(46). În plus, din interpretarea acestei propuneri modificate rezultă că acțiunea de „înaintare” a unei cereri de protecție internațională nu necesită nicio formalitate administrativă(47), formalitățile în cauză având loc după „depunerea” cererii(48).

83.      În ceea ce privește a doua acțiune, și anume înregistrarea cererii, autoritatea competentă în temeiul dreptului național este obligată să o efectueze(49) în termen de trei sau de șase zile lucrătoare de la înaintarea sa(50). În această privință, din propunerea modificată a directivei respective rezultă că, în vederea asigurării accesului la protecția internațională, propunerea menționată elimină posibilitatea de confuzie între actul de bază al înregistrării persoanei ca solicitant, pe de o parte, și primirea unei cereri de azil complete (depunerea), pe de altă parte. Din propunerea în cauză reiese totodată că, datorită acestei distincții, este mai ușor pentru statele membre să respecte termenul de trei zile propus pentru înregistrarea unui solicitant ca atare după ce persoana respectivă și‑a exprimat dorința de a solicita protecție internațională(51), altfel spus, după ce și‑a înaintat cererea(52).

2)      A doua etapă: depunerea cererii

84.      În a doua etapă, persoana care a înaintat cererea trebuie să aibă, după înregistrarea acesteia de către autoritatea competentă, posibilitatea efectivă de a depune cererea respectivă în cel mai scurt timp posibil [articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2013/32](53).

85.      În ceea ce privește a doua etapă, din articolul 6 alineatul (4) din directiva respectivă reiese că „se consideră că s‑a depus o cerere de protecție internațională din momentul în care un formular trimis de solicitant sau, în situația în care se prevede astfel în legislația internă, un raport oficial a parvenit autorităților competente ale statului membru vizat”(54).

86.      Este important să se observe că posibilitatea prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2013/32, potrivit căruia, fără a aduce atingere alineatului (2) din cuprinsul său, statele membre pot solicita ca cererile de protecție internațională să fie depuse personal și/sau într‑un loc desemnat, privește numai a doua etapă, și anume depunerea cererii. În schimb, o astfel de cerință nu este aplicabilă în cazul înaintării cererii, indiferent dacă cererea este înaintată „autorităților competente” pentru înregistrarea ei sau „altor autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată.

87.      În plus, trebuie observat că articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 604/2013 prevede de asemenea că „[o] cerere de protecție internațională se prezumă că a fost prezentată(*) odată ce un formular depus de solicitant sau un proces‑verbal întocmit de autorități a ajuns la autoritățile competente ale statului membru în cauză”(55). Astfel, în contextul interpretării acestei dispoziții, Curtea a statuat că o cerere de protecție internațională este considerată prezentată atunci când un înscris, care este întocmit de o autoritate publică și care atestă că un resortisant al unei țări terțe a solicitat protecție internațională, a parvenit autorității responsabile de executarea obligațiilor care decurg din acest regulament și, după caz, atunci când numai principalele informații care figurează într‑un asemenea document – însă nu documentul în cauză sau copia acestuia – au parvenit acestei autorități(56).

88.      Pentru a rezuma, în cadrul procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională, legiuitorul Uniunii a intenționat să stabilească două etape distincte, și anume înaintarea și depunerea cererii. Înaintarea cuprinde la rândul său două momente: cel al exprimării dorinței de a solicita protecție internațională și cel al înregistrării sale. Această înregistrare poate fi efectuată din momentul formulării cererii dacă aceasta are loc în fața autorității competente sau ulterior dacă cererea este înaintată unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32.

89.      Este necesar să subliniem că diferențierea dintre înaintarea și depunerea cererii este esențială pentru a se stabili momentul precis al fazei inițiale de acordare a protecției internaționale de la care trebuie să se considere că persoana în cauză beneficiază de statutul de solicitant. Această chestiune va face obiectul considerațiilor care urmează.

b)      Momentul de la care trebuie să se considere că persoana în cauză beneficiază de statutul de solicitant

90.      Având în vedere considerațiile precedente, se pune următoarea întrebare: resortisantul unei țări terțe care și‑a exprimat dorința de a solicita protecție internațională în fața unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 beneficiază de statutul de solicitant de protecție internațională?

91.      Avem convingerea că răspunsul la această întrebare trebuie să fie afirmativ.

92.      În primul rând, apreciem că este important să amintim că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede că directiva respectivă se aplică tuturor cererilor de protecție internațională înaintate(*) pe teritoriul statelor membre, inclusiv la frontieră, printre altele în apele teritoriale. Pe această linie, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/33 prevede că directiva în cauză se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe și apatrizilor care înaintează(*) o cerere de protecție internațională pe teritoriul unui stat membru, inclusiv la frontieră, printre altele în apele teritoriale. Din aceste dispoziții rezultă că ceea ce determină domeniul de aplicare al Directivelor 2013/32 și 2013/33 este „înaintarea” unei cereri de protecție internațională.

93.      La rândul său, articolul 2 litera (b) din Directiva 2013/32 definește „cererea de protecție internațională” ca fiind cererea depusă [a se citi „înaintată”] de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid în scopul obținerii protecției din partea unui stat membru, care poate fi înțeleasă ca solicitarea statutului de refugiat sau de protecție subsidiară. Din această dispoziție rezultă că Directiva 2013/32 se aplică cererilor care se încadrează în definiția de mai sus.

94.      La rândul său, articolul 2 litera (c) din Directiva 2013/32 definește „solicitantul” ca fiind resortisantul unei țări terțe sau un apatrid care a înaintat(*) o cerere de protecție internațională în raport cu care nu a fost adoptată încă o decizie finală. Articolul 2 litera (b) din Directiva 2013/33 prevede de asemenea o definiție similară.

95.      În consecință, suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia din aceste dispoziții reiese că o persoană dobândește statutul de solicitant de protecție internațională sau de protecție subsidiară din momentul în care „înaintează” o cerere de protecție internațională, altfel spus, din momentul în care declară în fața unei „autorități competente” sau a unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 că dorește să solicite protecție internațională(57).

96.      În al doilea rând, trebuie subliniat că, după cum reiese din considerațiile noastre de la punctele 79-83 din prezentele concluzii, deși articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 stabilește o distincție clară între „înaintarea” cererii, „înregistrarea” sa și „depunerea” sa, articolul 3 alineatul (1), precum și articolul 2 literele (b) și (c) din această directivă nu se referă la cererile „înregistrate” sau „depuse”, ci la cererile „înaintate”.

97.      În consecință, nici „înregistrarea”, nici „depunerea” cererii nu pot fi considerate acte care oferă accesul la beneficiul statutului de solicitant. Nici din modul de redactare, nici din economia sau din finalitatea Directivei 2013/32, nici din lucrările pregătitoare ale acesteia nu rezultă nici cel mai mic element care să susțină o asemenea teză. Astfel cum scrie negru pe alb în considerentul (27) al directivei respective, „[d]at fiind faptul că resortisanții țărilor terțe și apatrizii care și‑au exprimat dorința de a solicita protecție internațională sunt solicitanți de protecție internațională, aceștia ar trebui să se conformeze obligațiilor și ar trebui să beneficieze de drepturi în temeiul [acestei] directive și al Directivei 2013/33”(58). După cum am subliniat deja, din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 rezultă cu claritate că înregistrarea cererii de protecție internațională în termen de trei sau de șase zile lucrătoare de la „înaintarea” sa este o obligație care nu incumbă persoanei care „înaintează” cererea, și anume „solicitantul” unei astfel de protecții, ci exclusiv autorității naționale competente pentru înregistrarea cererii în cauză(59).

98.      În al treilea rând, din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 rezultă de asemenea că intenția legiuitorului Uniunii a fost în mod clar să faciliteze înaintarea cererilor de protecție internațională la frontiera unui stat membru și, printre altele, în apele teritoriale, accesul la procedura de examinare trebuind să fie efectiv, ușor și rapid. Astfel, statele membre sunt, în general, obligate să înregistreze orice cerere de protecție internațională înaintată de un resortisant al unei țări terțe autorităților naționale care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și acestea trebuie ulterior să se asigure că persoanele în cauză au posibilitatea concretă de a prezenta cererea în cel mai scurt timp(60).

99.      Având în vedere toate motivele pe care tocmai le‑am prezentat, apreciem că resortisantul unei țări terțe beneficiază de statutul de solicitant de protecție internațională din momentul în care își exprimă dorința de a solicita o asemenea protecție în fața unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, cum este, precum în speță, o instanță de instrucție chemată să statueze referitor la plasarea în detenție. O interpretare contrară ar contraveni efectivității accesului la procedură, astfel cum este prevăzută de legiuitorul Uniunii în această directivă. Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația statelor membre de a atinge rezultatul prevăzut de directive, precum și îndatorirea acestora, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora(61).

100. În aceste condiții, ne propunem să examinăm în continuare aspectul dacă, după ce cererea de protecție internațională a fost înaintată unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, solicitantul unei astfel de protecții poate fi plasat într‑un centru de detenție doar pentru motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33.

c)      Consecințele care trebuie să decurgă din dobândirea statutului de solicitant

101. În prezenta cauză, instanța de trimitere a fost chemată să se pronunțe cu privire la plasarea în detenție a unui resortisant al unei țări terțe în scopul executării unei decizii de returnare pentru motivul că această decizie nu putea fi executată în termenul de 72 de ore stabilit de dreptul național(62). Din decizia de trimitere reiese că resortisantul respectiv a înaintat cererea sa de protecție internațională instanței menționate în cel mult 48 de ore de la sosirea sa pe teritoriul spaniol.

102. În această privință, amintim, în primul rând, că deja Curtea a statuat că articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2008/115 coroborat cu considerentul (9) al acesteia trebuie interpretat în sensul că „directiva amintită nu este aplicabilă unui resortisant al unei țări terțe care a [depus] o cerere de protecție internațională, în sensul Directivei [2005/85/CE(63)], și aceasta în perioada cuprinsă între [depunerea][(64)]cererii menționate și adoptarea deciziei în primă instanță care statuează asupra acestei cereri sau, dacă este cazul, soluționarea căii de atac introduse împotriva deciziei respective”(65).

103. În plus, după cum reiese din jurisprudența Curții, interpretarea Directivei 2008/115, la fel ca cea a Directivei 2005/85 (care a precedat Directiva 2013/32), „trebuie efectuată, după cum decurge din considerentul (24) al celei dintâi și din considerentul (8)[(66)] al celei de a doua, cu respectarea drepturilor fundamentale și a principiilor recunoscute în special de cartă”(67), care garantează, la articolul 18, dreptul de azil(68) și principiul nereturnării(69).

104. În ceea ce privește în special plasarea în detenție, Curtea a statuat că luarea în custodie publică în scopul îndepărtării, guvernată de Directiva 2008/115, și luarea în custodie publică dispusă împotriva unui solicitant de azil intră sub incidența unor regimuri juridice diferite(70).

105. În al doilea rând, după cum am arătat anterior(71), considerăm că o persoană dobândește statutul de solicitant din momentul în care „înaintează” o cerere de protecție internațională. Prin urmare, începând din acest moment condițiile plasării în detenție a solicitantului de protecție sunt reglementate de articolele 8-11 din Directiva 2013/33.

106. Rezultă de aici că, în speță, chiar dacă condițiile detenției lui VL până în momentul în care a „înaintat” cererea de protecție internațională instanței de trimitere erau reglementate de Directiva 2008/115(72), începând din momentul înaintării menționate, acestuia îi sunt aplicabile articolul 26 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2013/33. Astfel, dispozițiile respective prevăd că statele membre nu pot plasa o persoană în detenție pentru simplul motiv că a înaintat o cerere de protecție internațională.

107. În plus, după cum a statuat deja Curtea, celelalte alineate ale articolului 8 din Directiva 2013/33 aduc limitări importante competenței conferite statelor membre de a proceda la o plasare în detenție(73). În special, articolul 8 alineatul (3) primul paragraf din directiva menționată enumeră în mod exhaustiv diferitele motive(74) care pot justifica o plasare în detenție, iar fiecare dintre aceste motive răspunde unei nevoi specifice și prezintă un caracter autonom(75). Astfel, dacă există un motiv care poate justifica plasarea în detenție, articolul 8 alineatul (2) din directiva respectivă impune ca detenția să nu poată fi dispusă decât atunci când se dovedește a fi necesar și pe baza analizei individuale a fiecărui caz în parte, dacă alte măsuri mai puțin coercitive nu pot fi aplicate în mod eficace(76).

108. În special, printre motivele care pot justifica plasarea în detenție figurează cel prevăzut la articolul 8 alineatul (3) litera (d) din Directiva 2013/33, întemeiat pe împrejurarea că solicitantul este plasat în detenție în cadrul unei proceduri de returnare în temeiul Directivei 2008/115 pentru pregătirea returnării și/sau realizarea îndepărtării, în măsura în care statul membru în cauză poate demonstra, pe baza unor criterii obiective, că solicitantul a avut deja posibilitatea de a avea acces la procedura de azil și, în consecință, că există motive rezonabile de a crede că solicitantul a înaintat cererea de protecție internațională doar în scopul de a întârzia sau de a împiedica executarea deciziei de returnare.

109. În speță, în ceea ce privește, în primul rând, posibilitatea de a avea acces la procedura de azil, trebuie subliniat că, deși revine instanței de trimitere sarcina să stabilească dacă există o dovadă în acest sens, se pare totuși că instanța respectivă arată în mod clar în decizia sa de trimitere că din procesul‑verbal de plasare în detenție din 13 decembrie 2019 reiese că, înainte de a se prezenta în fața sa, VL nu a fost informat despre posibilitatea de a solicita protecție internațională, precizând, în plus, că „judecătorul de instrucție în fața căruia s‑ar prezenta resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în Spania, în vederea plasării sale în detenție, constituie […] singura autoritate în fața căreia va putea solicita protecție internațională înainte de a ajunge într‑un centru de detenție”(77).

110. În ceea ce privește, în al doilea rând, existența unor motive rezonabile pentru a crede că solicitantul a înaintat cererea de protecție internațională cu unicul scop de a întârzia sau de a împiedica executarea deciziei de returnare sau realizarea îndepărtării, nici din decizia de trimitere, nici din dosarul aflat la dispoziția Curții nu reiese că aceasta este situația în speță.

111. În orice caz, considerăm că este important să se precizeze, după cum reiese din jurisprudența Curții, că simplul fapt că un solicitant de azil, la momentul formulării cererii sale, face obiectul unei decizii de returnare sau de îndepărtare și că este luat în custodie publică în temeiul articolului 15 din Directiva 2008/115 nu permite să se prezume, fără o apreciere de la caz la caz a tuturor împrejurărilor relevante, că acesta a formulat cererea respectivă cu unicul scop de a întârzia sau de a compromite executarea deciziei de returnare și că este obiectiv necesar și proporțional să se mențină măsura luării în custodie publică(78). În această privință, sarcina probei revine autorităților naționale(79).

112. În consecință, apreciem că VL trebuie considerat ca fiind solicitant de protecție internațională din momentul în care a înaintat cererea sa instanței de trimitere, în calitate de „altă autoritate” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, cu excepția situației în care autoritățile naționale respective demonstrează, pe baza aprecierii situației sale personale, că se aplică unul dintre motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33, ceea ce nu pare să reiasă nici din decizia de trimitere, nici din dosarul aflat la dispoziția Curții.

113. În schimb, din decizia de trimitere reiese că singurul motiv pentru care judecătorul de instrucție l‑a plasat în detenție pe VL ține de faptul că nu existau locuri disponibile în centrele de primire. Trebuie să subliniem că acest motiv nu este menționat la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33. Prin urmare, ar fi dificil de acceptat ca un solicitant de protecție internațională să poată fi plasat într‑un centru de detenție pentru simplul motiv al lipsei locurilor disponibile în centrele de primire. Astfel, având în vedere importanța dreptului la libertate consacrat la articolul 6 din cartă și gravitatea ingerinței pe care o constituie o asemenea măsură de plasare în detenție față de acest drept, restrângerile exercitării acestuia trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar(80).

114. În consecință, propunem Curții să răspundă că articolul 26 din Directiva 2013/32 și articolul 8 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în sensul că, din momentul în care resortisantul unei țări terțe își manifestă intenția de a solicita protecție internațională în fața unei „alte autorități” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, solicitantul poate fi plasat într‑un centru de detenție doar pentru motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33.

VII. Concluzie

115. Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Juzgado de Instrucción nº 3 de San Bartolomé de Tirajana (Judecătorul de instrucție din San Bartolomé de Tirajana, Spania) după cum urmează:

„1)      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretat în sensul că o autoritate judiciară precum o instanță de instrucție trebuie considerată ca fiind o «altă autoritate» în sensul acestei dispoziții.

2)      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și articolul 17 din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională trebuie interpretate în sensul că autoritatea care a primit cererea de protecție internațională, dar care, în temeiul dreptului național, nu este competentă să o înregistreze trebuie să furnizeze solicitantului informațiile relevante care să îi permită să cunoască organul competent și modalitatea în care poate depune o astfel de cerere și să trimită dosarul autorității competente pentru înregistrare, astfel încât solicitantul respectiv să poată avea acces la condițiile materiale de primire.

3)      Articolul 26 din Directiva 2013/32 și articolul 8 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în sensul că, din momentul în care resortisantul unei țări terțe își exprimă intenția de a solicita protecția internațională în fața unei «alte autorități» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, solicitantul poate fi plasat într‑un centru de detenție doar pentru motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2013/33.”


1      Limba originală: franceza.


2      Carlier, J.‑Y, „Droit d’asile et des réfugiés. De la protection aux droits”, Recueil des cours, Academia de drept internațional de la Haga, vol. 332, 2008 (Leiden/Boston: Martinus Nijhoff Publishers), p. 9-354, în special p. 34.


3      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).


4      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96).


5      Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, n° 2545 (1954).


6      În schimb, Uniunea Europeană nu este parte contractantă la această convenție.


7      JO 2008, L 348, p. 98.


8      JO 2013, L 180, p. 31.


9      BOE nr. 10 din 12 ianuarie 2000, p. 1139.


10      BOE nr. 299 din 12 decembrie 2009, p. 104986.


11      BOE nr. 263 din 31 octombrie 2009, p. 90860.


12      BOE nr. 74 din 26 martie 2014, p. 26531.


13      Limba bambara este una dintre limbile naționale din Mali.


14      Din răspunsul lui VL la întrebările adresate de Curte reiese că, „după ce a adresat cererea sa de protecție internațională [instanței de trimitere], acesta a fost plasat în detenție în centrul de detenție din Barranco Seco și a fost îndepărtat în mod direct la 9 ianuarie 2020, fără a se cunoaște măcar dacă avea dreptul să beneficieze de procedura prevăzută de legislația spaniolă și de directive”. Totuși, din decizia de trimitere din 20 ianuarie 2020 rezultă cu claritate că VL era privat de libertate și că „înainte de transferul său într‑un centru de detenție, un funcționar al Brigăzii Provinciale pentru Străini și Frontiere s‑a deplasat la sediul instanțelor din San Bartolomé de Tirajana pentru a‑i comunica [lui VL], în executarea unui ordin al judecătorului, stabilirea unei date pentru interviul referitor la cererea [sa] de protecție internațională”.


15      Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții (C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 27 și jurisprudența citată).


16      A se vedea considerentul (60) al Directivei 2013/32 și considerentul (35) al Directivei 2013/33. A se vedea în această privință punctul 45 din prezentele concluzii.


17      A se vedea Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat) (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 74 și jurisprudența citată).


18      A se vedea, cu privire la relația dintre dreptul derivat referitor la dreptul de azil și articolul 18 din cartă, den Heijer, M., „Article 18”, în S. Peers și alții (eds.), The EU Charter of Fundamental Rights. A Commentary, Hart Publishing, Oxford, 2014, p. 519-541, în special punctul 18.41.


19      A se vedea Consiliul de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, Concluziile Președinției (disponibile la adresa https://www.europarl.europa.eu/summits/tam_fr.htm).


20      În cadrul declarației lor comune cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Convenției de la Geneva și/sau a Protocolului, statele părți au recunoscut că „principiul nereturnării, a cărui aplicabilitate este consacrată în dreptul internațional cutumiar”, se află în centrul sistemului internațional de protecție a refugiaților (Organizația Națiunilor Unite, documentul HCR/MMSP/2001/09, 16 ianuarie 2002). A se vedea și „Rapport de la réunion ministérielle des États parties à la Convention de 1951 et/ou de son protocole de 1967 relatif au statut des réfugiés, du 12 au 13 décembre 2001”, HCR/MMSP/2001/10 (disponibil la adresa www.unhcr.org). A se vedea, cu privire la recunoașterea principiului nereturnării ca principiu de drept internațional cutumiar, Lauterpacht, E., și Bethlehem, D., „The Scope and Content of the Principle of Non‑Refoulement”, în E. Feller și alții (dir.), Refugee Protection in International Law, Cambridge University Press, 2003, p. 87-177, în special p. 149 și 163: „[the principle of non‑refoulement in customary law] allows of no limitation or exception”. A se vedea, pe aceeași linie, Goodwin‑Gill, G. S., și McAdam, J., The Refugee in International Law, ediția a treia, Oxford University Press, p. 345-354, în special p. 347; Mikołajczyk, B., Osoby ubiegające się o status uchodźcy: ich prawa i standardy traktowania, Katowice 2004, p. 110-117; Łachacz, O., „Zasada non‑refoulement w międzynarodowym prawie uchodźczym – zwyczaj międzynarodowy czy też peremptoryjna norma prawa międzynarodowego?”, Problemy Współczesnego Prawa Międzynarodowego, Europejskiego i Porównawczego, vol. XV, A. D. MMXVII, p. 134-142; Ineli‑Ciger, M., și Skordas, A., „Temporary protection”, în R. Wolfrum (ed.), Max Planck Encyclopedias of Public International Law [MPIL], ediția online, http://opil.ouplaw.com (ultima actualizare: octombrie 2019), punctul 23: „Today, prevailing scholarly opinion holds that the principle of non‑refoulement has become a customary norm”. A se vedea pentru o altă opinie Carlier, J.‑Y, op. cit., p. 123.


21      A se vedea în special Allain, J., „The Jus Cogens Nature of Non‑refoulement”, în F. Picod și S. Van Drooghenbroeck (dir.), International Journal of Refugee Law, vol. 13, 2001, p. 533-538, și Jaumotte, J., „Article 19. Protection en cas d’éloignement, d’expulsion et d’extradition”, Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne. Commentaire article par article, Bruylant, 2018, p. 445-467, în special p. 466: „Valoarea de normă de jus cogens a principiului nereturnării, combinată cu caracterul său absolut, permite să se considere, așadar, că trebuie înlăturată orice normă contrară acestui principiu”. A se vedea și „Advisory Opinion on the Extraterritorial Application of NonRefoulement Obligations under the 1951 Convention relating to the Status of Refugees and its 1967 Protocol”, UNHCR, Geneva, 26 ianuarie 2007.


22      A se vedea punctul 8 din prezentele concluzii. Principiul nereturnării se aplică de asemenea ca o componentă a interzicerii torturii sau a pedepselor ori tratamentelor crude, inumane sau degradante. Potrivit articolului 3 din Convenția din 1984 împotriva torturii și altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, „[n]iciun stat parte nu va expulza, nu va reîntoarce, nici nu va extrăda o persoană către un alt stat în care există motive serioase de a crede că acolo ea riscă să fie supusă la tortură” (Recueil des traités des Nations unies, A/RES/39/46 din 10 decembrie 1984).


23      A se vedea articolul 28 alineatul (2) din Directiva 2013/32.


24      A se vedea punctul 65 din prezentele concluzii.


25      Deși principiul nereturnării „creează un drept de a nu fi returnat, [articolul 33 din Convenția de la Geneva] nu permite să se concluzioneze că refugiatul ar putea, in concreto, să impună unui stat să îi ofere azil”; a se vedea Bodart, S, „Article 18. Droit d’asile”, Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne. Commentaire article par article, op. cit., p. 415-443, p. 439. A se vedea de asemenea den Heijer, M., Rijpma, J., și Spijkerboer, T., „Coercion, Prohibition, and Great Expectations: The Continuing Failure of the Common European Asylum Failure”, Common Market Law Review, vol. 53, p. 607-642, în special p. 617.


26      A se vedea Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi (C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 53 și jurisprudența citată).


27      A se vedea în special Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck (292/82, EU:C:1983:335, punctul 12), precum și Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia (C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139, punctul 45).


28      Potrivit ministerului public, contrariul nu ar implica însă existența unei atingeri aduse drepturilor solicitantului de protecție internațională, întrucât resortisantul unei țări terțe ar primi în centrul de detenție informațiile relevante pentru a putea solicita o asemenea protecție. În plus, acesta a arătat că judecătorul de instrucție trebuie să se poată pronunța cu privire la plasarea în detenție a unui solicitant de protecție internațională, în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) literele (a) și (b) din Directiva 2013/32.


29      Sublinierea noastră.


30      A se vedea în special versiunile în limbile spaniolă („otras autoridades”), germană („anderen Behörden”), engleză („other authorities”), italiană („altre autorità”), polonă („innych organów”), portugheză („outras autoridades”) și română („altor autorități”).


31      Sublinierea noastră. A se vedea în această privință Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Hasan (C‑360/16, EU:C:2018:35, punctul 76).


32      A se vedea punctele 24 și 26 din prezentele concluzii. În această privință, potrivit guvernului spaniol, „VL nu și‑a exprimat intenția de a solicita protecția internațională la momentul acordării primelor ajutoare umanitare, la 13 decembrie 2019, la sediul poliției”. Totuși, din răspunsul ministerului public la întrebările adresate de Curte reiese că dreptul de a solicita protecție internațională nu se numără printre drepturile despre care resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este informat la momentul plasării sale în detenție.


33      În schimb, din decizia de trimitere, precum și din declarația din 14 decembrie 2019 dată în fața judecătorului de instrucție reiese că, în contextul acestei declarații, VL a fost informat, în prezența unui interpret de limbă bambara, în conformitate cu articolul 6 din Directiva 2013/32, despre dreptul său de a solicita protecție internațională și că și‑a exprimat, cu ajutorul interpretului respectiv, intenția de a solicita o astfel de protecție.


34      A se vedea punctele 25 și 26 din prezentele concluzii.


35      În opinia noastră, este evident că, la momentul plasării în detenție a resortisanților unor țări terțe care încearcă să intre în mod ilegal într‑un stat membru, informarea despre drepturile lor și eventualele cereri de protecție internațională pe care ar putea să le formuleze în fața acestei autorități nu poate fi efectivă dacă la momentul plasării lor în detenție ei nu sunt asistați de un interpret vorbitor al unei limbi pe care o înțeleg.


36      Considerăm că este important să amintim că din acest considerent reiese totodată că, „[a]tunci când respectivele persoane se află în apele teritoriale ale unui stat membru, acestea ar trebui debarcate, iar cererile lor ar trebui analizate în conformitate cu prezenta directivă”. A se vedea în această privință Trevisanut, S, „The Principle of Non‑Refoulement at Sea and the Effectiveness of Asylum Protection”, Max Planck Yearbook of United Nations Law, 2008, p. 210. A se vedea de asemenea ICNUR și OMI, Rescue at Sea, A guide to Principles and Practice as Applied to Migrants and Refugees, 2015 (la adresa https://www.unhcr.org).


37      A se vedea nota de subsol 34 din prezentele concluzii.


38      Sublinierea noastră.


39      Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Hasan (C‑360/16, EU:C:2018:35, punctul 76).


40      Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956, punctul 33). A se vedea și considerentul (11) al Directivei 2013/33. A se vedea, în contextul interpretării Directivei 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre (JO 2003, L 31, p. 18, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 48), Hotărârea din 27 februarie 2014, Saciri și alții (C‑79/13, EU:C:2014:103, punctul 35), precum și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Cimade și GISTI (C‑179/11, EU:C:2012:594, punctul 42). În acest context, trebuie amintit că, potrivit Curții, „[c]u toate acestea, obligația statelor membre de a se asigura că solicitanții au acces la condițiile materiale de primire nu este absolută. Astfel, legiuitorul Uniunii a prevăzut, la articolul 20 din Directiva 2013/33, care figurează în capitolul III din aceasta, ambele intitulate «Limitarea sau retragerea condițiilor materiale de primire», împrejurările în care beneficiul unor astfel de condiții poate fi limitat sau retras” – Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956, punctul 35).


41      Din considerentul (8) al Directivei 2013/33 reiese că, „[p]entru a asigura tratamentul egal al solicitanților în întreaga Uniune, prezenta directivă ar trebui să se aplice în decursul tuturor fazelor și tipurilor de proceduri ale cererilor de protecție internațională, în toate centrele de cazare a solicitanților, atât timp cât acestora li se permite să rămână pe teritoriul statelor membre în calitate de solicitanți”.


42      Astfel, din propunerea modificată a Comisiei reiese că terminologia utilizată la articolul 6 din această directivă a fost clarificată în raport cu cea utilizată în propunerea sa inițială, prin faptul că a fost stabilită, în ceea ce privește cererea de protecție internațională, „o distincție mai clară între termenii «înaintare» și «depunere»”. În această privință, trebuie să precizăm că [în versiunea în limba franceză] termenul „déposer” a fost înlocuit, în versiunea finală a dispoziției menționate, cu termenul „introduire”. A se vedea articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf și articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2013/32.


43      A se vedea, în legătură cu problema dacă dreptul de a înainta o cerere de protecție internațională trebuie să poată fi exercitat fără niciun termen, chiar și în cazul unui aflux masiv de resortisanți ai unor țări terțe care doresc să depună o astfel de cerere, cauza C‑808/18, Comisia/Ungaria, pendinte în fața Curții.


44      Versiunea în limba franceză a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 utilizează verbul „présenter”. Alte versiuni lingvistice utilizează termeni echivalenți. A se vedea în special versiunile în limbile spaniolă („formule”), germană („stellt”), engleză („makes”), italiană („presenti”), polonă („występuje”), portugheză („apresenta”) și română („înaintată”).


45      Sublinierea noastră.


46      COM(2011) 319 final, p. 8. A se vedea în această privință și anexa la propunerea respectivă, p. 3: „Conform alineatului (2), statele membre oferă o posibilitate efectivă de a depune o cerere în cel mai scurt timp, sub rezerva oricăror restricții de ordin practic prevăzute la alineatul (1), tuturor persoanelor care doresc să facă o cerere”. Sublinierea noastră.


47      Potrivit doctrinei, împrejurarea că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 nu face trimitere la dreptul național pentru înaintarea propriu‑zisă a cererii este legată de faptul că legiuitorul Uniunii a considerat că acțiunea de exprimare a dorinței de a solicita protecție internațională „nu necesită nicio formalitate administrativă”. A se vedea în special Vedsted‑Hansen, J., „Asylum Procedures Directive 2013/32/EU”, în Kay Hailbronner și Daniel Thym (eds), EU Immigration and Asylum Law: A Commentary, ediția a doua, C. H. Beck/Hart/Nomos, 2016, p. 1281-1381, în special p. 1305.


48      COM(2011) 319 final, anexa, p. 3. A se vedea, referitor la înlocuirea termenului „déposer” cu termenul „introduire”, nota de subsol 42 din prezentele concluzii.


49      Echivalentul termenului „enregistrer”, utilizat în versiunea în limba franceză a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, este utilizat și în versiunile în limbile spaniolă („registro”), germană („Registrierung”), engleză („registering”), italiană („registrare”), polonă („rejestracja”), portugheză („registo”) și română („înregistreze”).


50      A se vedea articolul 6 alineatul (1) primul și, respectiv, al doilea paragraf din Directiva 2013/32. Trebuie să amintim că, în temeiul articolului 6 alineatul (5) din directiva respectivă, aceste termene de trei sau de șase zile se prelungesc la 10 zile în cazul în care cererile simultane de protecție internațională din partea unui număr mare de resortisanți ai unor țări terțe fac în practică foarte dificilă respectarea termenului prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată.


51      COM(2011) 319 final, p. 8. A se vedea articolul 6 din propunerea modificată a Comisiei, p. 28.


52      Trebuie adăugat că înregistrarea prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 este necesar să fie corelată cu obligațiile statelor membre, prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/33, de a elibera solicitanților de protecție internațională, în termen de trei zile de la înaintarea cererii, un document pe numele acestora care atestă, printre altele, statutul lor de solicitanți. Astfel, înregistrarea impusă la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32 facilitează, în ceea ce privește statele membre, respectarea obligației de a elibera certificatul menționat în termenul de trei zile prevăzut la articolul 6 din Directiva 2013/33.


53      Versiunea în limba franceză a articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2013/32 utilizează verbul „introduire”. Alte versiuni lingvistice par să utilizeze termeni echivalenți, a se vedea în această privință versiunile în limbile spaniolă („presentarla”), germană („förmlich zu stellen”), engleză („to lodge”), italiană („inoltrarla”), polonă („złożyć”) și română („a depune”). A se vedea articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf și articolul 6 alineatele (2)-(4) din Directiva 2013/32.


54      Trebuie să se observe că articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2013/32 stabilește o excepție de la norma prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din această directivă, și anume posibilitatea statelor membre de a solicita ca cererile de protecție internațională să fie depuse personal și/sau într‑un loc desemnat.


*NT:      Versiunea în limba franceză a dispoziției citate folosește termenul „introduite”, tradus în limba română prin „prezentată”. În contextul Directivei 2013/32, acest termen ar corespunde traducerii „depusă”.


55      Sublinierea noastră.


56      Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab (C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 103). Trebuie să precizăm, astfel cum a făcut Curtea la punctul 101 din această hotărâre, că articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2013/32 și articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 604/2013 fac parte din două proceduri diferite, care prezintă cerințe proprii și care sunt supuse, în special în materie de termene, unor regimuri distincte, după cum prevede articolul 31 alineatul (3) din directiva menționată.


*NT:      În versiunea în limba română a dispoziției citate apare în mod eronat „depuse” în loc de „înaintate”.


*NT:      În versiunea în limba română a dispoziției citate apare în mod eronat „care depun” în loc de „care înaintează”.


*NT:      În versiunea în limba română a dispoziției citate apare în mod eronat „depus” în loc de „înaintat”.


57      A se vedea și considerentul (27) al Directivei 2013/32.


58      Sublinierea noastră.


59      A se vedea în această privință punctul 83 din prezentele concluzii.


60      Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Hasan (C‑360/16, EU:C:2018:35, punctul 76).


61      A se vedea în special Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann (14/83, EU:C:1984:153, punctul 26), Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții (C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctul 110), precum și Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO (C‑55/18, EU:C:2019:402, punctul 68).


62      A se vedea punctul 26 din prezentele concluzii.


63      Directiva Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO 2005, L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 17, p. 242).


64      În special, este important să se arate că termenul „depusă”, utilizat la articolul 2 litera (b) și la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2005/85, a fost înlocuit, la articolul 2 litera (b) și la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/32, cu termenul „depusă” [a se citi „înaintată”]. A se vedea punctele 78-89 din prezentele concluzii.


65      Hotărârea din 30 mai 2013, Arslan (C‑534/11, EU:C:2013:343, punctul 49).


66      A se vedea considerentul (60) al Directivei 2013/32 și punctul 45 din prezentele concluzii.


67      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi (C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 51), și Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului) (C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 31).


68      A se vedea totodată articolul 19 alineatul (2) din cartă și punctele 38-46 din prezentele concluzii.


69      A se vedea, cu privire la principiul nereturnării, considerațiile noastre de la punctele 38-47 din prezentele concluzii.


70      A se vedea, referitor la Directiva 2005/85, Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev (C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 45), și Hotărârea din 30 mai 2013, Arslan (C‑534/11, EU:C:2013:343, punctul 52). Trebuie amintit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2008/115 prevede că această directivă „nu aduce atingere dispozițiilor mai favorabile pentru resortisantul unei țări terțe prevăzute de acquis‑ul comunitar în domeniul imigrației și azilului”.


71      A se vedea punctele 90-99 din prezentele concluzii.


72      A se vedea articolul 15 din această directivă.


73      Hotărârea din 14 septembrie 2017, K. (C‑18/16, EU:C:2017:680, punctul 44).


74      Astfel, deși articolul 8 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 2013/33 dispune că motivele de detenție se prevăd în dreptul intern, trebuie amintit că, atunci când dispozițiile unei directive lasă statelor membre o marjă de apreciere pentru a defini măsuri de transpunere care să fie adaptate diferitor situații ce pot fi avute în vedere, ele au obligația, la punerea în aplicare a acestor măsuri, nu numai de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform cu directiva respectivă, ci și de a se asigura că nu se întemeiază pe o interpretare a acesteia care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii (Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 60 și jurisprudența citată).


75      Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 59), și Hotărârea din 14 septembrie 2017, K. (C‑18/16, EU:C:2017:680, punctul 42).


76      Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 61), și Hotărârea din 14 septembrie 2017, K. (C‑18/16, EU:C:2017:680, punctul 44).


77      A se vedea punctele 63 și 64 din prezentele concluzii.


78      Hotărârea din 30 mai 2013, Arslan (C‑534/11, EU:C:2013:343, punctul 62).


79      A se vedea pe această linie în special Peek, M., și Tsourdi, E., „Asylum Reception Conditions Directive 2013/33/EU», în EU Immigration and Asylum Law: A Commentary, op. cit., p. 1381-1477, în special p. 1415.


80      Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 56), și Hotărârea din 14 septembrie 2017, K. (C‑18/16, EU:C:2017:680, punctul 40).