Language of document : ECLI:EU:C:2020:452

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGENI TANCHEV

prezentate la 11 iunie 2020(1)

Cauza C302/19

Istituto Nazionale della Previdenza Sociale

împotriva

WS

[cerere de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione
(Curtea Supremă de Casație, Italia)]

„Trimitere preliminară – Directiva 2011/98/UE – Drepturile resortisanților unor țări terțe care dețin permise unice – Articolul 12 – Dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește securitatea socială – Legislație națională care exclude membrii de familie nerezidenți ai resortisanților unor țări terțe în scopul determinării dreptului la o prestație familială”






I.      Introducere

1.        Prin intermediul cererii de decizie preliminară, Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia) solicită îndrumare din partea Curții de Justiție cu privire la interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru(2).

2.        Articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 acordă resortisanților țărilor terțe care dețin permise unice dreptul la egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă în legătură cu securitatea socială. Problema principală care rezultă din prezenta cauză este de a ști dacă acest articol se opune unei legislații naționale care, spre deosebire de dispozițiile stabilite pentru resortisanții statului membru gazdă, exclude, în scopul determinării dreptului la o prestație familială, membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe care nu au reședința în acest stat.

3.        În consecință, prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a‑și dezvolta jurisprudența cu privire la dreptul la egalitatea de tratament pentru deținătorii de permise unice în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98, în lumina Hotărârii din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485).

4.        Prezenta cauză este judecată de Curte în paralel cu o altă cauză, Nazionale della Previdenza Sociale (Prestații familiale pentru rezidenții pe termen lung) (C‑303/19), în care prezentăm astăzi concluziile. În cauza respectivă, instanța de trimitere ridică o problemă similară referitoare la interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung(3), și anume dacă aceeași excludere aplicabilă resortisanților unor țări terțe ai căror membri de familie nu au reședința în statul membru gazdă este conformă cu dreptul la egalitate de tratament acordat rezidenților pe termen lung în temeiul directivei respective.

5.        În mod fundamental, aceste două cauze ridică probleme noi referitoare la aplicarea egalității de tratament resortisanților unor țări terțe potrivit dreptului Uniunii și relația între Directiva 2003/109 și Directiva 2011/98 în această privință. Acestea au de asemenea implicații potențiale pentru alte directive care conțin dispoziții privind egalitatea de tratament pentru resortisanții unor țări terțe în cadrul Uniunii în materie de migrație legală(4).

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

6.        Considerentele (20) și (24) ale Directivei 2011/98 au următorul cuprins:

„(20)      Toți resortisanții țărilor terțe cu ședere legală și care lucrează în unul dintre statele membre, ar trebui să beneficieze, cel puțin, de un set comun de drepturi, în temeiul egalității de tratament cu cetățenii respectivului stat membru gazdă, indiferent de scopul inițial sau motivul pentru care au fost admiși pe teritoriul statului membru. Dreptul la egalitatea de tratament în domeniile specificate de prezenta directivă ar trebui garantate nu numai acelor resortisanți ai țărilor terțe care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru a ocupa un loc de muncă, dar și celor admiși pentru alte scopuri și cărora li s‑a permis accesul la piața forței de muncă a respectivului stat membru, în conformitate cu alte prevederi din legislația Uniunii sau din legislația națională, inclusiv membrii de familie ai lucrătorilor din țările terțe care au fost admiși în statul membru, în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei[(5)]; […]

(24)      Lucrătorii din țările terțe ar trebui să beneficieze de tratament egal în ceea ce privește securitatea socială. Ramurile securității sociale sunt definite în Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială[(6)]. Dispozițiile prezentei directive privind egalitatea de tratament în domeniul securității sociale ar trebui să se aplice, de asemenea, lucrătorilor admiși într‑un stat membru direct dintr‑o țară terță. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să acorde lucrătorilor din țările terțe mai multe drepturi decât cele deja prevăzute de legislația Uniunii în vigoare în domeniul securității sociale pentru resortisanții țărilor terțe care se regăsesc în situații cu caracter transfrontalier. De asemenea, prezenta directivă nu ar trebui să acorde drepturi în legătură cu situații care nu intră sub incidența domeniului de aplicare a legislației Uniunii, de exemplu, pentru membrii de familie care își au reședința într‑o țară terță. Prezenta directivă ar trebui să acorde drepturi de ședere în orice stat membru doar în pentru membrii de familie care se alătură lucrătorului din țara terță în scopul reîntregirii familiei, precum și drepturi pentru membrii de familie care au deja dreptul de ședere legală în statul membru în cauză.”

7.        Articolul 12 din Directiva 2011/98, intitulat „Dreptul la egalitatea de tratament”, prevede:

„(1)      Lucrătorii din țările terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru în care își au reședința, în legătură cu: […]

(e)      ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul (CE) nr. 883/2004; […]

(2)      Statele membre pot restrânge egalitatea de tratament: […]

(b)      prin limitarea drepturilor acordate lucrătorilor din țările terțe în temeiul alineatului (1) litera (e), dar fără restricționarea acestor drepturi pentru lucrătorii din țările terțe care au un loc de muncă sau care au avut un loc de muncă pe o perioadă de cel puțin șase luni sau care sunt înregistrați drept șomeri.

De asemenea, statele membre pot decide ca alineatul (1) litera (e), în ceea ce privește prestațiile familiale, să nu se aplice resortisanților din țări terțe care au fost autorizați să lucreze pe teritoriul unui stat membru pentru o durată maximă de șase luni, resortisanților din țări terțe care au fost admiși pentru studii sau resortisanților din țări terțe care au drept de muncă pe baza unei vize.”

B.      Dreptul italian

8.        Articolul 2 din Decreto legge 13 marzo 1988, n. 69, Norme in materia previdenziale, per il miglioramento delle gestioni degli enti portuali ed altre disposizioni urgenti (Decretul‑lege nr. 69 din 13 martie 1988 privind norme în materie de securitate socială, îmbunătățirea gestiunii entităților portuare și alte măsuri urgente), aprobat cu modificări prin Legea nr. 153 din 13 mai 1988 (denumită în continuare „Legea nr. 153/1988”) (GURI nr. 143 din 20 iunie 1988), a introdus assegno per il nucleo familiare („alocația pentru gospodărie”). Acest articol prevede:

„1.      Pentru lucrătorii salariați, pentru persoanele care beneficiază de pensii și de prestații economice de asigurări sociale care rezultă dintr‑o activitate salariată, […] alocațiile familiale, alocațiile familiale suplimentare și toate celelalte prestații familiale, indiferent de natură […] se înlocuiesc, în condițiile prevăzute de dispozițiile prezentului articol, cu alocația pentru gospodărie.

2.      Alocația se acordă într‑un cuantum diferențiat în funcție de numărul membrilor și de venitul gospodăriei, potrivit tabelului anexat la prezentul decret. Nivelurile de venit prevăzute în tabelul menționat anterior se majorează […] pentru gospodăriile care includ persoane care, din cauza unei infirmități sau a unei deficiențe fizice sau mentale, se află în imposibilitate absolută și permanentă de a desfășura o activitate remunerată sau, în cazul minorilor, care întâmpină dificultăți persistente în desfășurarea sarcinilor și a funcțiilor proprii vârstei lor. Aceleași niveluri de venit se majorează […] în cazul în care persoanele menționate la alineatul 1 au calitatea de văduv sau văduvă, de divorțat sau divorțată, de separat sau separată de drept, de necăsătorit sau necăsătorită. Începând cu 1 iulie 1994, în cazul în care din gospodăria menționată la alineatul 6 fac parte doi sau mai mulți copii, cuantumul lunar al alocației cuvenite se majorează […] pentru fiecare copil, cu excepția celui dintâi.

[…]

6.      Gospodăria este formată din soți, cu excepția soțului separat de drept și de fapt, copiii lor și persoanele asimilate acestora […] cu vârsta sub 18 ani împliniți sau fără limită de vârstă în cazul în care, din cauza unei infirmități sau a unei deficiențe fizice sau mentale, se află în imposibilitate absolută și permanentă de a desfășura o activitate remunerată. […]

6 bis.      Nu fac parte din gospodăria menționată la alineatul 6 soțul, copiii și persoanele asimilate acestora ai unui cetățean străin care nu au reședința pe teritoriul republicii, cu excepția cazului în care statul al cărui resortisant este străinul acordă un tratament de reciprocitate cetățenilor italieni sau a fost încheiată o convenție internațională privind prestațiile familiale. Determinarea statelor în care se aplică principiul reciprocității este efectuată de ministrul muncii și securității sociale, după consultarea ministrului afacerilor externe. […]”

9.        Directiva 2011/98 a fost transpusă în dreptul italian prin Decreto legislativo 4 marzo 2014, n. 40, Attuazione della direttiva 2011/98/UE relativa a una procedura unica di domanda per il rilascio di un permesso unico che consente ai cittadini di Paesi terzi di soggiornare e lavorare nel territorio di uno Stato membro e a un insieme comune di diritti per i lavoratori di Paesi terzi che soggiornano regolarmente in uno Stato membro (Decretul legislativ nr. 40 din 4 martie 2014 de transpunere a Directivei 2011/98/UE, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 40/2014) (GURI nr. 68 din 22 martie 2014).

III. Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară

10.      Potrivit deciziei de trimitere, WS este un resortisant al unei țări terțe care deține, începând cu 9 decembrie 2011, o autorizație de muncă pentru lucrătorii salariați și, începând cu 28 decembrie 2015, un permis unic de muncă potrivit Decretului legislativ nr. 40/2014 de transpunere a Directivei 2011/98. În perioada cuprinsă între lunile ianuarie și iunie ale anului 2014 și, ulterior, în perioada cuprinsă între luna iulie a anului 2014 și luna iunie a anului 2016, soția și cei doi copii ai lui WS au avut reședința în țara terță de origine (Sri Lanka)(7).

11.      În legătură cu aceste perioade, Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (Institutul Național de Asigurări Sociale, denumit în continuare „INPS”) i‑a refuzat domnului WS acordarea alocației pentru gospodărie pentru motivul că, în cazul resortisanților unor țări terțe, articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 exclude din calculul alocației menționate membrii de familie care nu au reședința în Italia.

12.      WS a introdus o acțiune prin care a contestat decizia INPS în fața Tribunale Giudice del Lavoro di Alessandria (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Alessandria, Italia). În susținerea acțiunii sale, acesta a susținut că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 era incompatibil cu dreptul său la egalitate de tratament prevăzut la articolul 12 din Directiva 2011/98, în măsura în care această reglementare tratează resortisanții unor țări terțe mai puțin favorabil decât resortisanții statului membru gazdă. Instanța respectivă i‑a respins acțiunea.

13.      WS a atacat cu apel această decizie la Corte d’appello di Torino (Curtea de Apel din Torino, Italia). Această instanță a admis acțiunea lui WS, statuând în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98 în sensul că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 este discriminatoriu și l‑a înlăturat de la aplicare.

14.      INPS a declarat recurs, solicitând anularea hotărârii din apel, invocând un singur motiv întemeiat pe aplicarea eronată a articolului 12 din Directiva 2011/98 și a Decretului legislativ nr. 40/2014.

15.      Instanța de trimitere a arătat că alocația pentru gospodărie constituie un supliment pecuniar de care beneficiază toți lucrătorii din Italia, cu condiția ca aceștia să aparțină unei gospodării ale cărei venituri nu depășesc un anumit prag. Cuantumul acestei alocații se calculează proporțional cu numărul membrilor de familie, cu numărul copiilor și cu venitul gospodăriei. Pentru salariați, plata este efectuată de angajator împreună cu plata remunerației, potrivit unei cote procentuale din remunerația brută a lucrătorului, iar ulterior INPS efectuează o regularizare finală între alocațiile plătite de angajator și contribuțiile la asigurările sociale datorate de acesta. Instanța de trimitere a considerat că, în pofida jurisprudenței sale care definește natura alocației pentru gospodărie ca fiind legată de securitatea socială și de asistența socială, această alocație intră în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

16.      Instanța de trimitere a observat printre altele că membrii gospodăriei au o importanță esențială în structura alocației și sunt identificați drept beneficiari efectivi ai alocației. În consecință, aceasta a ridicat problema dacă articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 se opune unei legislații naționale, cum este articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988, potrivit căreia membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe, iar nu cei ai cetățenilor italieni sunt excluși din cadrul gospodăriei atunci când au reședința în afara Italiei și nu există condiții de reciprocitate cu țara lor de cetățenie, având în vedere considerentele (20) și (24) ale acestei directive, care se referă la membrii de familie cu reședința în statul membru.

17.      În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei principale și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 și principiul egalității de tratament între deținătorii unui permis unic de ședere și de muncă și cetățenii naționali trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia, contrar celor prevăzute pentru resortisanții statului membru, la stabilirea membrilor gospodăriei în vederea calculării alocației pentru gospodărie, sunt excluși membrii de familie ai lucrătorului care deține un permis unic și care este resortisant al unui stat terț, în cazul în care aceștia au reședința în țara terță de origine?”

18.      INPS, WS, guvernul italian și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții. Aceste părți la procedură au participat de asemenea la ședința care a avut loc la 27 februarie 2020.

IV.    Rezumatul observațiilor părților

19.      INSP susține că răspunsul la întrebarea adresată trebuie să fie negativ. Acesta susține că, în ceea ce privește țările terțe, este dificil să se verifice existența altor prestații familiale plătite în străinătate acelorași membri de familie și modificările situației familiale care ar putea afecta dreptul de a primi alocația pentru gospodărie. Astfel, în opinia acestuia, excluderea la articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 a membrilor de familie care nu au reședința în Italia – care se aplică numai resortisanților unor țări terțe care nu au încheiat cu Italia un acord internațional care vizează prestațiile familiale sau care nu rezervă reciprocitate de tratament pentru resortisanții italieni și care nu se aplică resortisanților italieni sau resortisanților Uniunii – este proporțională și rezonabilă, întrucât este destinată să prevină faptul ca această alocație să devieze de la funcția sa de sprijin efectiv pentru gospodărie. Această legislație distinge de asemenea situații care sunt obiectiv diferite între ele, având în vedere că un resortisant al unui stat membru se bucură de o relație permanentă și originală cu acest stat, în timp ce un resortisant al unei țări terțe se bucură de o relație dobândită și, în general, temporară cu statul membru.

20.      INPS susține că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 este conform cu articolul 12 din Directiva 2011/98. Potrivit INPS, din articolul 3 alineatul (1) și din considerentele (8), (19), (20), (24) și (26) ale acestei directive rezultă că nu este suficient ca lucrătorul dintr‑o țară terță să aibă reședința în Italia, deoarece membrii familiei sunt destinatarii alocației pentru gospodărie și, astfel, ei trebuie să aibă reședința pe teritoriul național. De asemenea, acesta subliniază că alocația pentru gospodărie diferă de prestația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Martinez Silva(8), mai ales că această alocație rezultă dintr‑un raport de muncă, este finanțată prin contribuții obligatorii plătite de angajatori și lucrători și se referă în mod precis la membrii gospodăriei. Astfel cum INPS a subliniat în ședință, articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 nu afectează dreptul la alocație al unui resortisant al unei țări terțe, ci numai cuantumul său și este conform cu obiectivul Directivei 2011/98 de a promova integrarea resortisanților unor țări terțe în statele membre.

21.      WS susține că articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 și principiul egalității de tratament se opun unei legislații naționale precum cea în discuție. Potrivit lui WS, în temeiul articolului 2 din Legea nr. 153/1988, persoanele care lucrează în Italia, cărora li se aplică sistemul de remunerare și contribuții prevăzut de dreptul italian, fac obiectul, în ceea ce privește alocația pentru gospodărie, unui tratament diferit pe motiv de naționalitate: lucrătorii din state terțe, spre deosebire de lucrătorii italieni, nu pot include în gospodăria lor membrii de familie cu reședința în străinătate, în scopul de a beneficia de această alocație și pentru calculul cuantumului său. Întrucât Italia ia în considerare pentru cetățenii săi membrii de familie cu reședința în străinătate, trebuie să procedeze la fel pentru resortisanții unor țări terțe, în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98. O soluție diferită ar fi contrară obiectivelor de egalitate și coeziune menționate la considerentul (19) al acestei directive.

22.      WS afirmă că considerentul (20) al Directivei 2011/98 nu este relevant în prezenta cauză, întrucât funcția sa este de a extinde dreptul la egalitatea de tratament pentru anumiți destinatari, iar nu de a limita acest drept. Nici considerentul (24) al acestei directive nu este aplicabil, întrucât alocația pentru gospodărie este acordată exclusiv lucrătorului, iar membrii de familie nu au dreptul la aceasta. WS subliniază că reședința membrilor de familie ai lucrătorului dintr‑o țară terță nu este menționată la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/98, care stabilește restricțiile privind egalitatea de tratament în ceea ce privește securitatea socială, iar formularea de la considerentul (24) al acestei directive nu cuprinde cazurile în care membrii de familie care au reședința în străinătate constituie un element în determinarea prestațiilor acordate lucrătorului dintr‑o țară terță cu reședința în statul membru gazdă. WS consideră că, în cazul în care legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să limiteze egalitatea de tratament în acest mod, ar fi făcut acest lucru în mod expres și nu s‑ar fi referit la acest aspect doar într‑un considerent.

23.      Astfel cum a subliniat WS în ședință, articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 afectează dreptul la alocație al unui resortisant al unei țări terțe, iar nu doar cuantumul acesteia în cazul în care toți membrii de familie au reședința în străinătate. În opinia lui WS, nu există de asemenea nicio incompatibilitate cu Directiva 2003/109, întrucât egalitatea de tratament pentru rezidenții pe termen lung în temeiul acestei directive este mai amplă decât cea pentru deținătorii de permise unice în temeiul Directivei 2011/98, incluzând astfel securitatea socială, asistența socială și protecția socială, fără niciun fel de restricții specifice pentru prestațiile familiale, astfel încât nu se modifică tratamentul general acordat acestor categorii de resortisanți ai unor țări terțe în temeiul celor două directive. WS adaugă că controalele pentru alocațiile în raport cu membrii de familie cu reședința în străinătate sunt separate de egalitatea de tratament și, în orice caz, nu s‑ar modifica în funcție de faptul dacă situația îi vizează pe membrii de familie nerezidenți ai resortisanților italieni sau cei ai resortisanților unor țări terțe cu reședința în Italia.

24.      Guvernul italian susține că articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 și principiul egalității de tratament nu se opun unei legislații naționale precum cea în discuție. Acesta arată că alocația pentru gospodărie este finanțată din contribuțiile de asigurare obligatorie ale angajatorului și, în consecință, ține de securitatea socială. Acesta susține că motivele excluderii membrilor de familie nerezidenți ai resortisanților unor țări terțe constau în natura acestei alocații, scopul său și condițiile necesare pentru acordarea acesteia, împreună cu scopul de a preveni practicile abuzive, precum posibilitatea alegerii unei instanțe mai favorabile în domeniul securității sociale.

25.      Potrivit guvernului italian, această excludere nu contravine Directivei 2011/98. Acesta afirmă că articolul 12 alineatul (1) litera (e) din această directivă, care acoperă alocația pentru gospodărie, acordă tratament egal numai lucrătorilor din țări terțe definiți în cadrul acesteia. Astfel, articolul menționat nu conferă membrilor de familie un drept la egalitate de tratament în ceea ce privește regimuri față de care sunt beneficiari direcți, precum în cazul alocației pentru gospodărie. Această interpretare este susținută, în opinia sa, de considerentele (24) și (26) ale Directivei 2011/98, împreună cu articolul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1231/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de extindere a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 și a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 la resortisanții țărilor terțe care nu fac obiectul regulamentelor respective exclusiv pe motive de cetățenie(9), care prevede în special că acest regulament se aplică și membrilor de familie, „cu condiția să aibă reședința în mod legal pe teritoriul unui stat membru”(10).

26.      Guvernul italian subliniază că, în ceea ce privește dreptul la egalitate de tratament pentru rezidenții pe termen lung care au un statut „privilegiat” în raport cu deținătorii de permise unice în conformitate cu considerentul (8) al Directivei 2011/98, articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 permite statelor membre să limiteze egalitatea de tratament în cazul în care locul de reședință al rezidentului pe termen lung „sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită alocații” se găsește pe teritoriul lor. În consecință, acesta consideră că interpretarea articolului 12 din Directiva 2011/98 în sensul că acordă beneficii membrilor de familie ai deținătorilor de permise unice în condiții mai puțin stricte decât cele aplicabile membrilor de familie ai rezidenților pe termen lung este ilogică. De asemenea, nu există nicio contradicție, în opinia sa, cu Hotărârea Martinez Silva(11), întrucât această hotărâre a vizat un alt tip de prestație și toți membrii gospodăriei solicitantului aveau reședința pe teritoriul statului membru. Astfel cum a subliniat în ședință, articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 afectează cuantumul, iar nu dreptul la alocație și este conform cu obiectivul Directivei 2011/98 de a încuraja integrarea resortisanților unor țări terțe în statele membre.

27.      Comisia susține că articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 se opune unei legislații naționale precum cea în discuție. Aceasta observă că alocația pentru gospodărie este o prestație familială în sensul Regulamentului nr. 883/2004 în scopul acestui articol și că WS se încadrează în domeniul de aplicare ratione personae al acestui articol, întrucât este un resortisant al unei țări terțe căruia i se aplică articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2011/98. Aceasta subliniază că articolul 12 din Directiva 2011/98 nu restricționează egalitatea de tratament în ceea ce privește securitatea socială în funcție de reședința membrilor de familie ai lucrătorilor din țări terțe. WS nu se încadrează nici în derogările pe care le poate stabili un stat membru în temeiul articolului 12 alineatul (2) litera (b) din această directivă, cu condiția ca statul respectiv să fi declarat în mod clar că intenționează să se bazeze pe acestea(12), ceea ce nu este cazul în speță. Astfel cum ilustrează articolul 12 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2011/98 privind beneficiile fiscale, atunci când legiuitorul Uniunii intenționează să restricționeze egalitatea de tratament pe baza reședinței membrilor de familie ai resortisanților unor țări terțe, face acest lucru în mod expres.

28.      Comisia susține că considerentul (24) al Directivei 2011/98 nu limitează aplicarea egalității de tratament, ci mai degrabă precizează că această directivă nu acordă ca atare drepturi în situațiile în care nu există norme armonizate în dreptul Uniunii. Întrucât egalitatea de tratament în temeiul Directivei 2011/98 depinde de drepturile recunoscute în legislația națională pentru resortisanții statului membru gazdă, în cazul în care o astfel de legislație prevede, la articolul 2 din Legea nr. 153/1988, acordarea de prestații familiale în favoarea membrilor de familie ai propriilor resortisanți care locuiesc în străinătate, aceste prestații trebuie, în conformitate cu articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, să fie de asemenea acordate în favoarea membrilor de familie ai lucrătorilor din țări terțe aflați în aceeași situație. Astfel cum a subliniat Comisia în ședință, argumentele bazate pe considerentul (20) al Directivei 2011/98 și pe articolul 1 din Regulamentul nr. 1231/2010 sunt neîntemeiate, întrucât se referă la cazuri în care sunt acordate drepturi autonome membrilor de familie și nu există nicio incoerență între interpretarea propusă a articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 și cea a articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 privind rezidenții pe termen lung, întrucât aceste dispoziții vizează situații juridice diferite.

V.      Analiză

29.      Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă principiul egalității de tratament pentru deținătorii de permise unice consacrat la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 în ceea ce privește securitatea socială trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale, cum este articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988, care exclude membrii de familie ai unui resortisant al unei țări terțe care deține un permis unic, dar nu pe cei ai unui resortisant al statului membru gazdă, în cazul în care aceștia nu au reședința în statul respectiv, în scopul determinării dreptului la alocație pentru gospodărie al resortisantului unei țări terțe.

30.      Astfel cum reiese din decizia de trimitere, întrebarea adresată în prezenta cauză decurge din faptul că, după cum rezultă din cuprinsul punctului 8 din prezentele concluzii, în temeiul articolului 2 din Legea 153/1988, gospodăria pe baza căreia se stabilește alocația este alcătuită din toate persoanele care au o anumită relație de familie cu un lucrător din Italia, indiferent dacă membrii familiei au reședința în Italia sau în altă parte a lumii. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 2 alineatul 6 bis din această lege, pentru persoanele care lucrează în Italia și sunt cetățeni ai unor țări terțe, gospodăria este compusă numai din acei membri de familie care locuiesc în Italia, iar nu din cei care locuiesc în străinătate (cu excepția cazului în care există un tratament reciproc sau un acord specific)(13).

31.      Observăm că întrebarea adresată în speță nu a făcut încă obiectul unei aprecieri din partea Curții. Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se prezinte mai întâi unele observații introductive referitoare la Directiva 2011/98 și la cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală, precum și la Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva(14) (secțiunea A). Vom aborda ulterior interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, explicând motivul pentru care, în opinia noastră, o legislație națională precum cea în discuție nu este conformă cu dispoziția respectivă (secțiunea B).

A.      Observații introductive

1.      Directiva 2011/98 și cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală

32.      Trebuie avut în vedere faptul că Directiva 2011/98 este un instrument juridic esențial în așa‑numitul cadru juridic al Uniunii privind migrația legală, care face parte din politica comună de imigrație a Uniunii în domeniul libertății, securității și justiției(15). Cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală cuprinde un set de directive care reglementează, în general, condițiile de intrare și de ședere a unor categorii de resortisanți ai țărilor terțe și drepturile acestora în urma admiterii lor în statele membre(16). Dispozițiile privind egalitatea de tratament sunt un element important al acestor directive și promovează unul dintre obiectivele principale ale politicii de imigrație a Uniunii, care, astfel cum se menționează în considerentul (2) al Directivei 2011/98, este de a asigura tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre(17).

33.      În acest context, în comparație cu directivele care acoperă anumite tipuri de lucrători din țări terțe(18), Directiva 2011/98 stabilește un cadru comun de drepturi pentru resortisanții unor țări terțe angajați în mod legal și care au fost deja admiși într‑un stat membru(19). Aceasta are două obiective principale. Primul constă în facilitarea procedurii de primire a resortisanților unor țări terțe pentru a lucra într‑un stat membru prin introducerea unei proceduri unice de solicitare pentru un permis unic (un permis combinat de ședere și de muncă). Al doilea este garantarea unui set de drepturi comune pentru lucrătorii din țări terțe, bazat pe egalitatea de tratament cu resortisanții statului membru gazdă(20).

34.      În acest scop, articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98 prevede că lucrătorii din țări terțe, astfel cum sunt definiți la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă, beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă în anumite domenii, inclusiv prestațiile de securitate socială prevăzute la litera (e), sub rezerva derogărilor pe care statele membre le pot stabili în temeiul articolului 12 alineatul (2) din directiva respectivă. Aceasta înseamnă că, în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98, statele membre trebuie să se asigure că resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice sunt tratați în principiu la fel ca resortisanții statului membru gazdă într‑o situație comparabilă în ceea ce privește acordarea unor astfel de beneficii.

2.      Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva

35.      Trebuie subliniat de asemenea că Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva(21), este relevantă în prezenta cauză, chiar dacă Curtea a abordat întrebări diferite în această hotărâre. Ea s‑a bazat pe o cerere de decizie preliminară înaintată de o instanță de apel italiană și a constituit prima ocazie a Curții de a interpreta articolul 12 din Directiva 2011/98.

36.      În această hotărâre(22), Curtea a statuat că articolul 12 din Directiva 2011/98 se opune unei legislații naționale care exclude resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice de la o prestație familială acordată resortisanților statului membru gazdă pentru gospodăriile cu cel puțin trei copii minori și al căror venit este inferior unui anumit prag. În special, Curtea a constatat, în lumina jurisprudenței referitoare la Regulamentul nr. 883/2004, precum și la predecesorul acestuia, Regulamentul nr. 1408/71(23), că prestația în cauză era o prestație de asigurări sociale inclusă în cadrul prestațiilor familiale menționate la articolul 3 din Regulamentul nr. 883/2004 și se încadra astfel în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98(24).

37.      De asemenea, Curtea a statuat, prin analogie cu jurisprudența sa referitoare la Directiva 2003/109 privind rezidenții pe termen lung(25), că Directiva 2011/98 acordă resortisanților unor țări terțe care dețin permise unice dreptul la egalitate de tratament, care constituie o regulă generală, și enumeră derogările de la acest drept pe care statele membre le pot stabili, cu condiția să fi afirmat în mod clar că intenționează să se bazeze pe acestea. Întrucât Italia nu a demonstrat nicio astfel de intenție, nu se poate considera că legislația națională care limitează acordarea beneficiului în cauză, care a fost adoptată înainte de transpunerea în dreptul intern a Directivei 2011/98, introduce restricții în ceea ce privește egalitatea de tratament pe care statele membre le pot stabili în temeiul acestei directive(26).

38.      În consecință, din Hotărârea Martinez Silva rezultă că, în situațiile în care legislația națională creează o diferență de tratament între resortisanții din țări terțe care dețin permise unice și resortisanții statului membru gazdă în ceea ce privește acordarea unei prestații familiale și nu pot fi aplicate derogări, trebuie respectat dreptul la egalitatea de tratament acordat resortisanților unor țări terțe în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98. Prin urmare, această hotărâre susține teza potrivit căreia o legislație națională precum cea în cauză este contrară articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98. Vom reveni ulterior în analiza noastră la această hotărâre (a se vedea punctele 42 și 46 din prezentele concluzii).

B.      Interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98

1.      Considerații generale

39.      Trebuie menționat de la bun început că, astfel cum se arată în considerentul (26) al Directivei 2011/98, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, fiecare stat membru stabilește condițiile în temeiul cărora sunt acordate prestațiile de securitate socială, precum și valoarea acestor prestații și perioada de timp pentru care sunt acordate. Cu toate acestea, atunci când își exercită această competență, statele membre trebuie să respecte legislația Uniunii.

40.      Rezultă că Directiva 2011/98 nu se opune ca un stat membru, de exemplu, să excludă de la acordarea de prestații familiale lucrătorii ai căror membrii de familie au reședința în țări terțe sau să excludă membrii de familie din baza de calcul al cuantumului unor astfel de prestații. Cu toate acestea, articolul 12 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată impune statelor membre să se asigure că resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice beneficiază de egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă cu privire la securitatea socială. Astfel, în măsura în care legislația statului membru gazdă (în speță, Italia) acordă o prestație familială resortisanților săi indiferent de locul unde au reședința membrii de familie ai acestora, trebuie acordat în principiu același tratament resortisanților unor țări terțe care dețin permise unice, aflați într‑o situație comparabilă potrivit acestei dispoziții. În consecință, considerăm că excluderea membrilor de familie nerezidenți ai unor astfel de resortisanți ai unor țări terțe în temeiul legislației naționale în cauză nu este conformă cu această dispoziție pentru următoarele motive.

41.      În primul rând, nu se contestă că un lucrător dintr‑o țară terță, precum WS, se încadrează în domeniul de aplicare ratione personae al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 și, în consecință, are dreptul la egalitate de tratament în temeiul acestei dispoziții. Astfel cum se arată în decizia de trimitere, WS deține un permis unic în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2011/98 și îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat lucrător dintr‑o țară terță care a fost admis într‑un stat membru în scopul ocupării unui loc de muncă în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale, astfel cum prevede articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2011/98.

42.      În al doilea rând, rezultă că, astfel cum arată instanța de trimitere, precum și guvernul italian, alocația pentru gospodărie îndeplinește condițiile pentru a fi considerată o prestație de securitate socială inclusă în cadrul prestațiilor familiale menționate la articolul 3 din Regulamentul nr. 883/2004(27) și, în consecință, se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98. Într‑adevăr, în Hotărârea Bettaccini(28), Curtea a considerat că acesta este cazul în contextul Regulamentului nr. 1408/71. În orice caz, ca urmare a Hotărârii Martinez Silva(29), se poate considera că alocația pentru gospodărie îndeplinește criteriul unei prestații familiale în temeiul Regulamentului nr. 883/2004 în sensul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, având în vedere că este o prestație în numerar care se acordă fără o evaluare individuală și discreționară a nevoilor personale ale solicitantului, pe baza unei situații definite conform legii și este destinată să suporte cheltuielile familiei.

43.      În al treilea rând, nu există nicio îndoială că, în conformitate cu legislația națională în cauză, resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice sunt supuși unui tratament mai puțin favorabil decât resortisanții statului membru gazdă cu privire la dreptul la alocația pentru gospodărie, ceea ce este interzis de articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98. Se pare că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 introduce un regim diferit pentru resortisanții unor țări terțe (cu excepția cazului în care există un tratament reciproc sau un acord specific) de la regimul general aplicabil resortisanților italieni cărora li se plătește alocația indiferent de reședința membrilor de familie. În temeiul acestei legislații, resortisanții unor țări terțe, spre deosebire de resortisanții italieni, nu pot include membrii de familie care nu au reședința în Italia în componența gospodăriei în scopul stabilirii dreptului la această alocație. Acest lucru are ca efect reducerea cuantumului alocației pe care o primește resortisantul unei țări terțe sau eliminarea în totalitate a plății acestei alocații, în funcție de numărul membrilor de familie rezidenți în Italia, spre deosebire de alocația acordată resortisanților statului membru gazdă, ai căror membri de familie sunt luați în considerare chiar dacă nu sunt rezidenți în Italia.

44.      În consecință, contrar observațiilor INPS și ale guvernului italian și după cum indică WS, trebuie să se considere că o astfel de legislație națională afectează dreptul unui resortisant al unei țări terțe la alocația pentru gospodărie, iar nu doar cuantumul acesteia, întrucât legislația menționată are ca efect privarea efectivă a acestor resortisanți de dreptul lor la alocația respectivă pentru perioadele de timp relevante în care toți membrii lor de familie au reședința în afara Italiei, astfel cum ilustrează împrejurările din prezenta cauză.

45.      Trebuie adăugat că, în măsura în care INPS neagă existența discriminării pentru motivul că situațiile resortisanților unor țări terțe care dețin permise unice și ale resortisanților statului membru gazdă sunt diferite ca urmare a legăturilor acestora cu statul respectiv, un astfel de argument nu poate fi acceptat, având în vedere că legiuitorul Uniunii a acordat dreptul la egalitate de tratament unor astfel de resortisanți ai unor țări terțe în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98. Același lucru se poate spune și cu privire la argumentele avansate de INPS și de guvernul italian referitoare la dificultățile de a controla alocațiile, a preveni practicile abuzive în domeniul securității sociale și a menține funcția alocației pentru gospodărie, în condițiile în care, astfel cum arată WS, aceste probleme ar putea fi aceleași în ceea ce privește membrii de familie ai resortisanților italieni cu reședința în străinătate, iar Directiva 2011/98 impune egalitatea de tratament.

46.      În al patrulea rând, nu se contestă că derogările de la egalitatea de tratament cu privire la securitatea socială și în special prestațiile familiale prevăzute la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/98 nu se aplică situației din procedura principală și, în orice caz, nu a fost prezentată nicio informație Curții în sensul că Italia ar fi declarat că intenționa să se bazeze pe acestea, în conformitate cu Hotărârea Martinez Silva(30). Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 7 din prezentele concluzii, aceste derogări sunt legate de statutul profesional și de durata șederii resortisanților unor țări terțe în statul membru gazdă și nu menționează posibilitatea unui stat membru de a restricționa egalitatea de tratament pe baza reședinței membrilor de familie ai acestui lucrător.

47.      În consecință, pe baza considerațiilor care precedă, există indicii puternice conform cărora ar trebui să răspundă afirmativ la întrebarea adresată. Cu toate acestea, având în vedere anumiți factori observați de instanța de trimitere și anumite argumente prezentate de INPS și de guvernul italian, prezenta cauză ridică probleme complexe cu privire la modul în care articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 trebuie interpretat în raport cu legislația națională în aceste împrejurări. Complexitățile prezentei cauze decurg în special din natura prestației în cauză și din faptul că anumite dispoziții ale Directivei 2011/98 ar putea fi interpretate în sensul că exclud din domeniul de aplicare al acestei directive membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe care au reședința în afara statului membru gazdă.

2.      Considerații suplimentare în lumina situației din litigiul principal

48.      Trebuie să precizăm de la bun început că suntem de acord cu WS și cu Comisia că dispozițiile privind egalitatea de tratament de la articolul 12 din Directiva 2011/98 se aplică unei legislații naționale precum cea în cauză.

49.      În primul rând, nu considerăm convingătoare argumentele prezentate de INSP și de guvernul italian potrivit cărora, în esență, articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 exclude alocația pentru gospodărie, întrucât acest articol vizează numai resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice, iar nu pe membrii de familie ai acestora care sunt beneficiarii alocației menționate.

50.      Trebuie reamintit că, astfel cum arată instanța de trimitere, precum și INSP, WS și guvernul italian, alocația pentru gospodărie este accesibilă tuturor persoanelor care lucrează în Italia, cu condiția ca acestea să facă parte dintr‑o gospodărie al cărei venit nu depășește un anumit prag. În plus, ea este plătită de angajator și finanțată printr‑un sistem de contribuții. În consecință, trebuie să se considere că dreptul la această alocație este legat de situația lucrătorului dintr‑o țară terță care deține un permis unic și intră sub incidența articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

51.      Recunoaștem că, astfel cum arată instanța de trimitere, INSP și guvernul italian, membrii de familie ai lucrătorului dintr‑o țară terță sunt beneficiari ai alocației pentru gospodărie. Într‑adevăr, cu caracter general, natura unei alocații pentru gospodărie este de a servi familiei(31). Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate Curții, în timp ce membrii de familie sunt o condiție prealabilă pentru această alocație și beneficiază de ea, dreptul la alocația respectivă este unul care în principiu este acordat lucrătorului dintr‑o țară terță care deține un permis unic, iar nu membrilor de familie ai acestuia. Pe această bază, un astfel de lucrător are dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește condițiile impuse resortisanților statului membru gazdă pentru a beneficia de dreptul la această alocație în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

52.      În al doilea rând, considerăm că considerentul (20) al directivei nu este relevant în prezenta cauză. Astfel cum se poate observa la punctul 6 din prezentele concluzii, în considerentul (20) al Directivei 2011/98 se arată în special că dreptul la egalitatea de tratament ar trebui acordat nu numai resortisanților unor țări terțe care sunt admiși să lucreze într‑un stat membru, ci și acelor persoane care au fost admise în alte scopuri și care au primit acces la piața muncii din acest stat membru, inclusiv, printre alții, membrii de familie ai unui lucrător dintr‑o țară terță care sunt admiși în statul membru prin intermediul reîntregirii familiei în temeiul Directivei 2003/86.

53.      În consecință, considerentul (20) al Directivei 2011/98 arată că membrii de familie ai lucrătorilor din țări terțe cărora li se permite să lucreze și să dețină un permis de ședere intră sub incidența dispozițiilor privind egalitatea de tratament în temeiul Directivei 2011/98, în virtutea articolului 3 alineatul (1) litera (b) din directiva respectivă. Astfel, spre deosebire de prezenta cauză, acest considerent se referă la o situație în care membrii de familie ai unui lucrător dintr‑o țară terță care deține un permis unic beneficiază direct și în nume propriu de dreptul la egalitate de tratament în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98(32).

54.      În al treilea rând, în opinia noastră, considerentul (24) al Directivei 2011/98 nu susține o interpretare a articolului 12 din această directivă care limitează aplicarea dreptului la egalitatea de tratament acordat lucrătorilor din țări terțe în împrejurările din prezenta cauză. Astfel cum se poate observa la punctul 6 din prezentele concluzii, în acest considerent se arată în special că Directiva 2011/98 „nu ar trebui să acorde drepturi în legătură cu situații care nu intră sub incidența domeniului de aplicare a legislației Uniunii, de exemplu, pentru membrii de familie care își au reședința într‑o țară terță. [Această] directivă ar trebui să acorde drepturi de ședere în orice stat membru doar în pentru membrii de familie care se alătură lucrătorului din țara terță în scopul reîntregirii familiei, precum și drepturi pentru membrii de familie care au deja dreptul de ședere legală în statul membru în cauză”.

55.      Trebuie subliniat că modul de redactare menționat mai sus al considerentului (24) al Directivei 2011/98 nu se reflectă în dispozițiile acestei directive și se pot extrage orientări minime privind sensul său din istoricul legislativ al directivei menționate(33). Cu toate acestea, astfel cum a arătat Comisia, reiese că, în virtutea unei astfel de formulări, acest considerent servește la clarificarea faptului că Directiva 2011/98 nu acordă ea însăși drepturi resortisanților unor țările terțe care dețin permise unice în situațiile în care nu există norme armonizate în dreptul Uniunii. Astfel, în opinia noastră, considerentul (24) al Directivei 2011/98 poate fi interpretat în sensul că statele membre nu sunt obligate în baza acestei directive să acorde prestații familiale pentru membrii de familie care nu au reședința în statul membru gazdă(34). Nimic din acest considerent nu sugerează însă că statele membre sunt scutite de obligația lor de a asigura egalitate de tratament pentru resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98 în ceea ce privește dreptul la aceste prestații pe baza condițiilor prevăzute în legislația națională pentru resortisanții statului membru gazdă(35).

56.      În special, această interpretare este susținută de faptul că, astfel cum se menționează la punctul 46 din prezentele concluzii, articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/98 nu se referă la reședința membrilor de familie ai lucrătorilor dintr‑o țară terță printre derogările pe care statele membre le pot stabili cu privire la dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește securitatea socială și în special prestațiile familiale. În plus, articolul 12 alineatul (2) litera (c) din această directivă, care prevede o derogare de la egalitatea de tratament în ceea ce privește prestațiile fiscale, se referă la reședința membrilor de familie ai lucrătorului dintr‑o țară terță în statul membru gazdă. În consecință, ar fi ilogic dacă membrii de familie cu reședința în străinătate ar fi considerați excluși de la dispozițiile privind egalitatea de tratament în temeiul articolului 12 din Directiva 2011/98.

57.      Această interpretare pare de asemenea compatibilă cu contextul Directivei 2011/98. În această privință, trebuie subliniat că alte directive din cadrul juridic al Uniunii privind migrația conțin considerente cu o formulare similară cu cea a considerentului (24) al Directivei 2011/98, care indică faptul că directiva în cauză nu acordă drepturi în raport cu situații din afara domeniului de aplicare a dreptului Uniunii, precum cea a membrilor de familie cu reședința într‑o țară terță(36) și care subliniază în același timp aplicarea dreptului la egalitatea de tratament în domeniul securității sociale persoanelor care se încadrează în domeniul lor de aplicare(37). Anumite directive prevăd de asemenea derogări specifice de la egalitatea de tratament în legătură cu prestațiile familiale care sunt legate de durata șederii categoriei relevante de resortisanți ai unor țări terțe în statul membru gazdă(38), fără a menționa locul de reședință al membrilor de familie ai resortisantului respectiv.

58.      În al patrulea rând, considerăm în egală măsură neconvingătoare argumentele prezentate de INPS și guvernul italian bazate pe Regulamentul nr. 1231/2010. Astfel cum a recunoscut Curtea(39), Regulamentul nr. 1231/2010 extinde domeniul de aplicare ratione personae al normelor de drept al Uniunii privind coordonarea sistemelor de securitate socială în temeiul Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009 la resortisanții unor țări terțe care nu fac deja obiectul acestor regulamente exclusiv pe criteriul cetățeniei. În temeiul articolului 1 din Regulamentul nr. 1231/2010, aceste regulamente se aplică acestor resortisanți ai țărilor terțe, precum și membrilor familiilor și urmașilor acestora, cu condiția să aibă reședința în mod legal pe teritoriul unui stat membru și să fie într‑o situație care nu este limitată din toate punctele de vedere la un singur stat membru. În consecință, regulamentul menționat urmărește să confere acestor resortisanți, pe cât posibil, aceleași drepturi de care beneficiază resortisanții Uniunii în temeiul Regulamentului nr. 883/2004(40).

59.      În consecință, astfel cum au indicat WS și Comisia, Regulamentul nr. 1231/2010 se referă la situațiile în care membrilor de familie li se acordă drepturi pe baza relației lor de familie cu acești resortisanți ai țărilor terțe și a reședinței lor în Uniunea Europeană. În temeiul extinderii dispozițiilor articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004 la acești resortisanți ai țărilor terțe, Regulamentul nr. 1231/2010 face inaplicabile derogările de la egalitatea de tratament în ceea ce privește securitatea socială din directivele Uniunii privind migrația legală, inclusiv Directiva 2011/98(41), ceea ce explică trimiterea la regulamentul respectiv în considerentul (25) al acestei directive. Astfel, după cum subliniază Comisia, Regulamentul nr. 1231/2010 nu permite statelor membre să acorde prestații familiale resortisanților proprii ai căror membri de familie au reședința în străinătate și să refuze astfel de prestații resortisanților mobili ai unor țări terțe aflați în aceeași situație. Pe această bază, nu vedem cum ar trebui să ajute Regulamentul nr. 1231/2010 la interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, invocat de INPS și guvernul italian în prezenta cauză.

60.      În al cincilea rând, nu considerăm că există vreo aparentă neconcordanță cu Directiva 2003/109. Trebuie menționat că considerentul (8) al Directivei 2011/98 coroborat cu articolul 3 alineatul (2) litera (i) din aceasta arată că rezidenții pe termen lung nu intră sub incidența directivei respective „datorită statutului privilegiat al acestora și tipului special de permis de ședere”. Astfel, aceste dispoziții se referă la domeniul de aplicare al Directivei 2011/98, iar nu în mod specific la egalitatea de tratament. În orice caz, interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 pe care o propunem în prezenta cauză nu privilegiază deținătorii de permise unice în raport cu rezidenții pe termen lung, ci asigură mai degrabă egalitatea de tratament între resortisanții unor țări terțe și resortisanții statului membru gazdă cu privire la dreptul la prestație familială în temeiul acestei directive, astfel cum propunem și în Concluziile noastre prezentate în cauza C‑303/19 cu privire la interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

61.      Trebuie menționat în plus că, astfel cum s‑a identificat în evaluarea recentă a Comisiei privind directivele Uniunii privind migrația legală(42), există diferite reguli și restricții specifice privind egalitatea de tratament cuprinse în fiecare directivă, care reflectă în mare măsură diferențierea dintre categoriile reglementate de resortisanți ai unor țări terțe și durata lor de ședere, împreună cu istoricul legislativ al directivei respective. Astfel, considerăm că, deși tratamentul în ansamblu acordat rezidenților pe termen lung poate fi considerat în general drept privilegiat în comparație cu cel al deținătorilor de permise unice, astfel cum ilustrează faptul că nu există o derogare specifică pentru prestațiile familiale, și că egalitatea de tratament se extinde la securitatea socială, la asistența socială și la protecția socială, astfel cum sunt definite de legislația națională în conformitate cu articolul 11 din Directiva 2003/109, aplicarea specifică a egalității de tratament în ceea ce privește securitatea socială pentru rezidenții pe termen lung în comparație cu deținătorii de permise unice depinde de situația particulară(43).

62.      În sfârșit, nu considerăm convingătoare argumentele INPS și ale guvernului italian în sensul că legislația națională precum cea în cauză nu este conformă cu obiectivul Directivei 2011/98 de a încuraja integrarea resortisanților unor țări terțe în statele membre. Astfel cum se recunoaște în considerentul (2) al directivei menționate, acest obiectiv este realizat prin asigurarea egalității de tratament pentru resortisanții unor țări terțe care dețin permise unice, care, astfel cum se arată la punctul 33 din prezentele concluzii, reprezintă unul dintre obiectivele principale ale Directivei 2011/98.

63.      De asemenea, trebuie subliniat că, astfel cum rezultă din considerentul (19) al Directivei 2011/98, dispozițiile privind egalitatea de tratament din această directivă au scopul de a stabili condiții unitare minime în ansamblul Uniunii și de a recunoaște că resortisanții țărilor terțe contribuie la creșterea economiei Uniunii prin munca prestată și prin plata impozitelor și că acești resortisanți ar trebui tratați, prin urmare, într‑un mod comparabil cu cel al resortisanților statelor membre, în vederea reducerii concurenței neloiale între aceștia. În consecință, având în vedere împrejurările din prezenta cauză, în care resortisantul unei țări terțe care deține un permis unic se găsește într‑o situație comparabilă cu un resortisant al statului membru gazdă și în special a adus contribuții prin activitatea sa la acest stat, considerăm că faptul ca acest resortisant să beneficieze de egalitate de tratament în ceea ce privește dreptul la alocația pentru gospodărie în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din directiva respectivă este pe deplin conform cu obiectivele de integrare și tratament egal urmărite de Directiva 2011/98.

64.      În lumina tuturor considerațiilor care precedă, considerăm că o reglementare națională precum cea în cauză, care exclude membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe care dețin permise unice, dar nu și pe cei ai resortisanților statului membru gazdă, în cazul în care aceștia nu au reședința în acest stat, în scopul determinării dreptului la o prestație familială, nu este conform cu articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

VI.    Concluzie

65.      În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia) după cum urmează:

Articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru, cum este cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia, spre deosebire de dispozițiile prevăzute pentru resortisanții statului membru, membrii de familie ai unui lucrător dintr‑o țară terță care deține un permis unic sunt excluși atunci când se stabilesc membrii gospodăriei în scopul calculării alocației pentru gospodărie, în cazul în care acești membri de familie nu au reședința pe teritoriul acestui stat membru.


1      Limba originală: engleza.


2      JO 2011, L 343, p. 1.


3      JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225.


4      A se vedea în special Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair (reformare) (JO 2016, L 132, p. 21), articolul 22, care se referă la dispozițiile privind egalitatea de tratament de la articolul 12 din Directiva 2011/98. A se vedea punctul 32 din prezentele concluzii.


5      JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164.


6      JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82.


7      Conform observațiilor lui WS și ale guvernului italian, soția lui WS și cei doi copii nu au fost rezidenți în Italia între luna ianuarie a anului 2014 și luna iunie a anului 2015, iar după această perioadă s‑au mutat în Italia, unde au reședința legală. Întrucât aceste aspecte sunt de competența instanței de trimitere, nu le vom examina în continuare.


8      Hotărârea din 21 iunie 2017 (C‑449/16, EU:C:2017:485).


9      JO 2010, L 344, p. 1.


10      Guvernul italian face referire în această privință la Hotărârea din 24 ianuarie 2019, Balandin și alții (C‑477/17, EU:C:2019:60).


11      Hotărârea din 21 iunie 2017 (C‑449/16, EU:C:2017:485).


12      Comisia face referire în această privință la Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485).


13      Trebuie să se arate că, astfel cum a indicat WS, în timp ce instanța de trimitere menționează țara terță de origine în întrebarea adresată, din legislația națională în cauză rezultă că această întrebare se pune și în cazul în care membrii de familie au reședința în alte țări în afara Italiei.


14      C‑449/16, EU:C:2017:485.


15      A se vedea titlul V capitolul 2 din TFUE, în special articolul 79 TFUE.


16      Pentru o imagine de ansamblu, a se vedea de exemplu documentul de lucru al serviciilor Comisiei intitulat „Verificările privind adecvarea legislației Uniunii privind migrația legală”, SWD(2019) 1055 final, 29 martie 2019 („Verificările privind adecvarea ale Comisiei”). După cum s‑a arătat în cadrul acestuia, cadrul legal al Uniunii privind migrația legală include următoarele directive: 1) Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei; 2) Directiva 2003/109/CE privind rezidenții pe termen lung; 3) Directiva 2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate (JO 2009, L 155, p. 17); 4) Directiva 2011/98 privind permisele unice; 5) Directiva 2014/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în scopul ocupării unui loc de muncă în calitate de lucrători sezonieri (JO 2014, L 94, p. 375); 6) Directiva 2014/66/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii (JO 2014, L 157, p. 1) și 7) Directiva (UE) 2016/801 privind printre altele studenții și cercetătorii, care a abrogat și a înlocuit Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (JO 2004, L 375, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 94) și Directiva 2005/71/CE a Consiliului din 12 octombrie 2005 privind o procedură specială de admisie a resortisanților țărilor terțe în scopul desfășurării unei activități de cercetare științifică (JO 2005, L 289, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 199).


17      A se vedea articolul 79 alineatul (1) TFUE; a se vedea de asemenea articolul 67 alineatul (2) TFUE.


18      A se vedea nota de subsol 16 din prezentele concluzii.


19      A se vedea Verificările privind adecvarea ale Comisiei, citate la nota de subsol 16 din prezentele concluzii, p. 26.


20      A se vedea Directiva 2011/98, în special articolul 1 și considerentul (30); a se vedea de asemenea Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind Directiva 2011/98, COM(2019) 160 final, 29 martie 2019, p. 1. Pentru o discuție detaliată, a se vedea de exemplu Friðriksdóttir, B., What Happened to Equality? The Construction of the Right to Equal Treatment of ThirdCountry Nationals în European Union Law on Labour Migration, Brill Nijhoff, 2017, p. 193-226; Iglesias Sanchez, S., „Single Permit Directive 2011/98/EU”, în Hailbronner, K., și Thym, D. (ed.), EU Immigration and Asylum Law – A Commentary, ediția a doua, C. H. Beck/Hart/Nomos, 2016, p. 880-927.


21      C‑449/16, EU:C:2017:485.


22      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485, punctele 9, 30 și 31).


23      Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO 1971, L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26).


24      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485, punctele 20-25).


25      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485, punctul 29, cu referire, prin analogie, la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 86 și 87).


26      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485, punctul 30).


27      A se vedea, în această privință, Declarația Republicii Italiene în conformitate cu articolul 9 din Regulamentul nr. 883/2004, care clasifică alocația pentru gospodărie din Legea nr. 153/1988 ca o prestație familială în temeiul articolului 3 din acest regulament, disponibilă la adresa electronică https://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId= 868&intPageId= 2285&langId=en, p. 5.


28      A se vedea Hotărârea din 22 septembrie 1994 (C‑301/93, EU:C:1994:341, în special punctele 6, 18 și 19); a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Bettaccini (C‑301/93, EU:C:1994:139, punctele 16 și 17).


29      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017 (EU:C:2017:485, punctele 20-23). În contextul Regulamentului nr. 883/2004, a se vedea de exemplu Hotărârea din 2 aprilie 2020, FV și GW (Copil al soțului unui lucrător frontalier) (C‑802/18, EU:C:2020:269, punctele 35-38).


30      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017 (EU:C:2017:485, punctul 29).


31      A se vedea în această privință Strban, G., „Family Benefits in the EU: Is It Still Possible to Coordinate Them?” (2016) 23 Maastricht Journal of European and Comparative Law 775, 782-783.


32      A se vedea de asemenea în această privință Directiva 2011/98, considerentul (21).


33      Remarcăm în special că ultima teză a considerentului (24) al Directivei 2011/98 pare să fi fost adăugată relativ târziu în procesul de luare a deciziilor și nu este disponibilă public o explicație exactă pentru inserarea acesteia. A se vedea în această privință documentul 15657/10, 12 noiembrie 2010, p. 17 și 18; documentul 8130/11, 29 martie 2011, p. 8; documentul 11527/11, 10 iunie 2011, p. 15 și 16. A se vedea de asemenea nota de subsol 36 din prezentele concluzii.


34      A se vedea în acest sens Verschueren, H., „Employment and social security rights of third‑country nationals under the EU labour migration directives” (2018) 20 European Journal of Social Security 100, 107.


35      În această privință, astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, preambulul unei măsuri a Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora. A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 decembrie 2019, Puppinck și alții/Comisia (C‑418/18 P, EU:C:2019:1113, punctul 76).


36      În contextul migrației legale în cadrul Uniunii, un astfel de mod de redactare își găsește originea în considerentul (16) al Directivei 2005/71. Se pare că acesta s‑a bazat pe o propunere austriacă, care arăta că directiva respectivă „nu poate să creeze drepturi în situații care nu intră în domeniul de aplicare al legislației comunitare, precum, de exemplu, membrii de familie cu reședința într‑un stat terț”. A se vedea de exemplu documentul 10243/04, 22 iunie 2004, p. 12, nota de subsol 1.


37      A se vedea în special Directiva 2014/36, considerentul (46); Directiva 2016/801, considerentul (55).


38      A se vedea în această privință Directiva 2014/36, articolul 23 alineatul (2) litera (i) și considerentul (46); Directiva 2014/66, articolul 18 alineatul (3) și considerentul (38); Directiva 2016/801, articolul 22 alineatul (2) litera (b) și considerentul (56).


39      A se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2019, Balandin și alții (C‑477/17, EU:C:2019:60, în special punctele 24 și 25).


40      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Balandin și alții (C‑477/17, EU:C:2018:783, punctele 42-57, în special punctul 46).


41      A se vedea în această privință Verificările privind adecvarea ale Comisiei, citate la nota de subsol 16 din prezentele concluzii, în special anexa 5, p. 108-110; Cornelissen, R., „Regulation 1231/2010 on the inclusion of third‑country nationals in EU social security coordination: Reach, limits and challenges” (2018) 20 European Journal of Social Security 86, 91-93.


42      A se vedea în această privință Verificările privind adecvarea ale Comisiei, citate la nota de subsol 16 din prezentele concluzii, p. 41 și 42.


43      A se vedea în această privință Verschueren, citat la nota de subsol 34 din prezentele concluzii, p. 108.