Language of document : ECLI:EU:C:2020:491

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 25 iunie 2020(1)

Cauza C393/19

Okrazhna prokuratura – Haskovo,

Apelativna prokuratura – Plovdiv

împotriva

OM

[cerere de decizie preliminară formulată de Apelativen sad – Plovdiv (Curtea de Apel Plovdiv, Bulgaria)]

„Procedură preliminară – Articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Drept de proprietate – Legislație națională care prevede confiscarea în favoarea statului a unui autovehicul utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă – Autovehicul care aparține unui terț de bună‑credință – Decizia‑cadru 2005/212/JAI – Articolul 2 alineatul (1) – Directiva 2014/42/UE – Articolul 6”






1.        Șoferul unui camion pentru transport internațional care efectua cursa Turcia‑Germania, după ce a fost reținut în Bulgaria în timp ce ascundea în autovehiculul respectiv o comoară numismatică, a fost acuzat și condamnat în această din urmă țară pentru infracțiunea de contrabandă. Ca urmare a respectivei condamnări, s‑a dispus confiscarea, printre alte bunuri, a autotractorului, al cărui proprietar, o întreprindere, „nu știa și nu trebuia, nici nu putea să știe că angajatul său săvârșește infracțiunea”, potrivit instanței care a formulat cererea de decizie preliminară.

2.        Instanța respectivă solicită să se stabilească efectele a două articole din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) asupra normelor naționale aplicate în speță. Concret, aceasta are îndoieli cu privire la compatibilitatea normelor respective:

–      cu articolul 17 alineatul (1) din cartă, deoarece Codul penal bulgar prevede confiscarea mijloacelor de transport utilizate pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă, inclusiv în cazul în care aparțin unui terț de bună‑credință;

–      cu articolul 47 din cartă, deoarece, conform dreptului procedural bulgar, terțul de bună‑credință, proprietar al bunului confiscat, nu își poate susține punctul de vedere în fața instanței care dispune confiscarea.

3.        La sugestia Curții, ne vom limita la analiza primei întrebări preliminare.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Carta

4.        În conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din aceasta:

„Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”

2.      Deciziacadru 2005/212/JAI(2)

5.        Articolul 1 („Definiții”) prevede:

„În sensul prezentei decizii‑cadru:

[...]

–      «instrument» înseamnă orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în orice mod, în tot sau în parte, pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni;

–      «confiscare» înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv;

[...]”

6.        Articolul 2 („Confiscarea”) prevede:

„(1)      Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a‑i permite acestuia să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni, care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse.

(2)      În ceea ce privește încălcările de natură fiscală, statele membre pot recurge la alte proceduri decât cele penale pentru a‑l deposeda pe autor de produsele având legătură cu infracțiunea.”

7.        Articolul 4 („Căi de atac”) prevede:

„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura ca părțile afectate de măsurile prevăzute la articolele 2 și 3 au la dispoziție căi de atac efective pentru apărarea drepturilor lor.”

3.      Directiva 2014/42/UE(3)

8.        Articolul 2 („Definiții”) menționează:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[...]

3.      «instrumente» înseamnă orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în orice mod, total sau parțial, la comiterea uneia sau mai multor infracțiuni;

4.      «confiscare» înseamnă o deposedare definitivă de bunuri dispusă de o instanță în legătură cu o infracțiune;

[...]”

9.        Articolul 4 („Confiscarea”) are următorul cuprins:

„(1)      Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiția să existe o condamnare definitivă pentru o infracțiune, care poate rezulta și în urma unor proceduri in absentia.

(2)      În cazul în care confiscarea în temeiul alineatului (1) nu este posibilă, cel puțin atunci când o astfel de imposibilitate este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor și a instrumentelor în cazurile în care au fost inițiate proceduri penale cu privire la o infracțiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în fața instanței.”

10.      Articolul 5 („Confiscarea extinsă”) impune:

„(1)      Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale.

„(2)      În sensul alineatului (1) din prezentul articol, noțiunea de «infracțiune» include cel puțin următoarele:

[...]

(b)      infracțiunile legate de participarea la o organizație criminală, astfel cum se prevede la articolul 2 din Decizia‑cadru 2008/841/JAI, cel puțin în cazurile în care infracțiunea a generat beneficii economice;

[...]

(e)      o infracțiune pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puțin patru ani, în conformitate cu instrumentul relevant prevăzut la articolul 3 sau, în cazul în care respectivul instrument nu conține un prag pentru pedeapsă, în conformitate cu legislația națională relevantă.”

11.      Conform articolului 6 („Confiscarea aplicată terților”):

„(1)      Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terți sau care au fost dobândite de terți de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.

(2)      Alineatul (1) se interpretează astfel încât să nu aducă atingere drepturilor terților de bună‑credință.”

4.      Dreptul bulgar. Nakazatelen kodeks(4)

12.      Articolul 53 alineatul 1 prevede:

„(1)      Indiferent dacă există răspundere penală, se confiscă în favoarea statului:

a)      bunurile persoanei vinovate destinate utilizării sau care au fost utilizate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni [...];

b)      bunurile persoanei vinovate care au făcut obiectul unei infracțiuni săvârșite cu intenție, în măsura în care această măsură este prevăzută în mod expres în partea specială a Codului penal.

(2)      De asemenea, se confiscă în favoarea statului:

a)      bunurile care constituie obiectul sau instrumentul infracțiunii, a căror deținere este interzisă, și

b)      produsele rezultate în urma infracțiunii, în mod direct sau indirect, dacă nu trebuie sa fie rambursate sau restituite. Atunci când produsele rezultate în mod direct sau indirect au dispărut sau au fost transferate, se confiscă o sumă echivalentă cu valoarea lor.”

13.      Articolul 242 alineatul 8 prevede confiscarea în favoarea statului a mijlocului de transport utilizat pentru transportul bunurilor de contrabandă, inclusiv atunci când acesta nu aparține autorului infracțiunii, cu excepția cazului în care valoarea sa nu corespunde în mod vădit cu gravitatea infracțiunii.

II.    Situația de fapt (conform deciziei de trimitere) și întrebările preliminare

14.      OM lucra pentru o întreprindere turcă de transport internațional de mărfuri, care deține un autotren pe care acesta îl conducea pe un traseu planificat prin diverse state ale Uniunii.

15.      La începutul lunii iunie a anului 2018, OM a fost contactat de o persoană necunoscută care i‑a propus ca, în schimbul unei plăți, să transporte în Germania, prin contrabandă, 2 940 de monede antice(5), profitând de faptul că acesta trebuia să realizeze o cursă din orașul Istanbul din Turcia către orașul Delmenhorst din Republica Federală Germania.

16.      OM a acceptat și, după ce a preluat monedele, le‑a introdus într‑un spațiu destinat bagajelor, sculelor și altor accesorii, dispus, în configurația standard, sub scaunul șoferului, unde le‑a ascuns printre diferite obiecte.

17.      În dimineața zilei de 12 iunie 2018, OM a traversat punctul de trecere a frontierei turce „Kapakule” și a intrat pe teritoriul Republicii Bulgaria prin punctul de trecere a frontierei „Kapitan Andreevo”. La acest ultim punct de trecere a frontierei, camionul a fost inspectat, iar polițiștii de frontieră au descoperit monedele.

18.      Monedele antice, autotractorul, remorca, cheia de contact a autovehiculului și certificatul de înmatriculare au fost puse sub sechestru.

19.      În cursul cercetărilor, administratorul întreprinderii căreia îi aparținea autovehiculul a solicitat predarea autotractorului și a remorcii. Cererea respectivă a fost respinsă inițial de procurorul căruia i s-a încredințat cauza și, ulterior, în urma acțiunii introduse, printr‑o ordonanță a Okrazhen sad ‑Haskovo (Tribunalul Regional din Haskovo, Bulgaria) din 19 octombrie 2018.

20.      Prin hotărârea din 22 martie 2019 a instanței respective, OM a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare și i s‑a aplicat o amendă de 20 000 de leva bulgare (BGN) în calitate de autor al infracțiunii de contrabandă calificată cu o comoară numismatică a cărei valoare corespunde elementului „în proporție semnificativă” prevăzut la articolul 242 alineatul 1 litera e) din NK.

21.      În conformitate cu articolul 242 alineatul 7 din NK, monedele sechestrate au fost confiscate în favoarea statului. În temeiul articolului 242 alineatul 8 din NK, a fost confiscat în favoarea statului și autotractorul în care au fost transportate monedele. Remorca a fost restituită proprietarului său, neavând legătură directă cu transportul.

22.      OM a atacat hotărârea instanței la Apelativen sad‑ Plovdiv (Curtea de Apel din Plovdiv, Bulgaria), în ceea ce privește partea referitoare la confiscarea autotractorului.

23.      Potrivit instanței de apel, confiscarea nu reprezintă o pedeapsă și, în conformitate cu articolul 242 alineatul 8 din NK, aceasta trebuie dispusă în mod obligatoriu în legătură cu bunurile utilizate pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă.

24.      În pofida existenței unui temei legal pentru confiscarea dispusă, instanța respectivă are îndoieli cu privire la aspectul dacă articolul respectiv din NK, promulgat înainte de aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană, este compatibil cu articolul 17 alineatul (1) din cartă.

25.      Concret, în opinia instanței de apel, confiscarea în favoarea statului a mijlocului de transport utilizat ca instrument pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă atunci când proprietarul nu a participat la aceasta ar putea cauza un dezechilibru între interesele unui proprietar care nu avea cunoștință despre săvârșirea infracțiunii și interesul statului de a pune sub sechestru instrumentele infracțiunii.

26.      În plus, aceasta subliniază că legislația națională nu prevede audierea proprietarului mijlocului de transport în procesul în urma căruia se dispune confiscarea, ceea ce ar putea afecta compatibilitatea sa cu articolul 46 din cartă și cu dreptul la o cale de atac efectivă.

27.      În acest context, Apelativen sad‑ Plovdiv (Curtea de apel din Plovdiv) adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 17 alineatul (1) din cartă [...] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 242 alineatul 8 din Nakazatelen kodeks (Codul penal) al Republicii Bulgaria, potrivit căreia mijlocul de transport utilizat pentru săvârșirea contrabandei calificate, aparținând unei terțe persoane care nu știa și care nu trebuia și nici nu putea să știe că angajatul său săvârșește infracțiunea, trebuie confiscat în favoarea statului, pentru motivul că această reglementare afectează echilibrul dintre interesul general și necesitatea protejării dreptului de proprietate?

2)      Articolul 47 din cartă [...] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 242 alineatul 8 din NK, potrivit căreia un mijloc de transport aflat în proprietatea unei persoane care nu este cea care a săvârșit fapta poate fi confiscat fără a se garanta proprietarului accesul direct la justiție pentru a‑și susține punctul de vedere?”

III. Procedura în fața Curții

28.      Decizia de trimitere a fost înregistrată la grefa Curții la 21 mai 2019.

29.      Au formulat observații scrise Parchetul din Haskovo, Parchetul din Plovdiv, guvernul grec și Comisia Europeană.

IV.    Analiză

A.      Cu privire la admisibilitate

30.      Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) și articolul 47 din cartă se opun unei reglementări naționale (articolul 242 alineatul 8 din NK) care permite confiscarea bunurilor utilizate pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă, în pofida faptului că aparțin unui terț care nu a participat la aceasta.

31.      Având în vedere că dispozițiile cartei se adresează statelor membre „numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii” (articolul 51), citarea izolată a unuia dintre articolele acesteia nu este suficientă pentru a constitui temeiul unei întrebări preliminare în cazul în care nu există o legătură cu alte dispoziții ale dreptului Uniunii.

32.      Este cert însă că decizia de trimitere menționează considerentul (33) al Directivei 2014/42. Această directivă are legătură cu situația de fapt din litigiu, deoarece: a) stabilește norme minime privind confiscarea instrumentelor infracțiunii și b) prevede instituirea unor căi de atac pentru protecția drepturilor terților.

33.      Or, nu este cert că Directiva 2014/42 este aplicabilă în prezenta cauză, având în vedere infracțiunile prevăzute de convenție, deciziile‑cadru și directivele care figurează în lista exhaustivă de la articolul 3 din aceasta. Cu excepția cazului în care contrabanda cu monede sancționată în prezenta cauză ar putea fi încadrată în una dintre infracțiunile respective (de exemplu în cele prevăzute de Decizia‑cadru 2008/841/JAI(6)), situația de fapt prezentată nu ar intra în domeniul său de aplicare.

34.      În orice caz, Curtea poate furniza instanței de trimitere elemente de interpretare a dreptului Uniunii pe care aceasta nu le‑a menționat în decizia de trimitere(7). Curtea a procedat astfel recent, în contextul soluționării altei trimiteri preliminare(8), prin care o instanță bulgară solicita interpretarea Directivei 2014/42. Curtea a optat, în cauza respectivă, pentru a furniza interpretarea Deciziei‑cadru 2005/12, deoarece Directiva 2014/42 nu era aplicabilă(9).

35.      Decizia‑cadru 2005/212 a fost înlocuită în parte cu Directiva 2014/42, fără ca această modificare să afecteze articolele 2, 4 și 5 din decizia respectivă, care rămân în vigoare(10). Astfel cum arată Comisia, limitarea domeniului de aplicare al Directivei 2014/42 constituie motivul pentru care anumite dispoziții ale Deciziei‑cadru 2005/212 nu au fost înlocuite prin aceasta.

36.      Or, conform Deciziei‑cadru 2005/212 [articolul 2 alineatul (1)], „fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a‑i permite acestuia să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni, care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an [...]”.

37.      Spre deosebire de criteriul stabilit de Directiva 2014/42, care limitează domeniul de aplicare al acesteia astfel cum am arătat mai sus, Decizia‑cadru 2005/212 poate fi aplicată infracțiunilor de contrabandă săvârșite în Bulgaria, deoarece NK le sancționează cu o pedeapsă cu închisoarea de la trei la zece ani.

38.      În concluzie, considerăm că Decizia‑cadru 2005/212 este cea care trebuie interpretată în prezenta cauză pentru a elimina îndoielile instanței de trimitere(11). În același timp, aplicabilitatea sa permite acceptarea unei legături directe, „care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte”(12), cu o normă de drept derivat și, prin urmare, creează premisele pentru invocarea cartei.

B.      Cu privire la fond

39.      Instanța de trimitere arată că întreprinderea căreia îi aparținea autotractorul (camionul) „nu trebuia și nici nu putea să știe că angajatul său săvârșește infracțiunea”. Ar fi vorba, așadar, despre un terț de bună‑credință care este lipsit de un bun aflat în proprietatea sa fără să fi participat la săvârșirea unei infracțiuni. Autorul material al infracțiunii este singurul care a utilizat mijlocul de transport respectiv ca instrument pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă cu comoara numismatică.

40.      Pentru a stabili dacă un proprietar aflat în această situație poate invoca în favoarea sa articolul 17 alineatul (1) din cartă, trebuie să se ia în considerare în primul rând conținutul Deciziei‑cadru 2005/212.

41.      Articolul 1 a patra liniuță din această decizie‑cadru definește confiscarea drept „o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv”.

42.      Această dispoziție nu se referă la proprietarul bunurilor care sunt confiscate și nu exclude, în principiu, ca acestea să aparțină unui terț, altul decât autorul infracțiunii sau restul participanților la infracțiune.

43.      Anumite pasaje din Directiva‑cadru 2005/212 au rolul de a stabili domeniul de aplicare subiectiv al confiscării:

–      articolul 2 alineatul (2) prevede că este deposedat „autor[ul infracțiunilor fiscale] de produsele având legătură cu infracțiunea”;

–      articolul 3 alineatul (1) face referire la „confi[scarea] [...] bunuril[or] deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune”;

–      același articol 3 alineatul (3) menționează confiscarea „bunuril[or] obținute de asociații persoanei respective și a bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acționând de una singură, fie în colaborare cu asociații săi, o influență determinantă”;

–      în sfârșit, considerentul (3) subliniază că „dispozițiile de drept intern care reglementează sechestrul și confiscarea produselor având legătură cu infracțiunea trebuie îmbunătățite și apropiate, luând în considerare drepturile terților de bună‑credință, în cazul în care este necesar”.

44.      Prin urmare, Decizia‑cadru 2005/212 oferea un temei suficient pentru a susține că, în principiu, confiscarea trebuie să vizeze bunurile care aparțin autorului infracțiunii, dar, în același timp, admitea posibilitatea extinderii acesteia la bunurile terților.

45.      Acești terți se pot afla în situații foarte diferite. Ar fi naiv să ignorăm că, adesea, autorii (persoane implicate, suspectate sau învinuite) materiali ai infracțiunilor încearcă să interpună un terț tocmai pentru a evita confiscarea bunurilor lor(13).

46.      Prin urmare, este posibil ca terții, chiar dacă nu sunt autorii materiali ai infracțiunii,

–      să fi avut un grad de participare la săvârșirea acesteia sau la pregătirea sa, de exemplu ca instigatori, complici sau tăinuitori;

–      să fie proprietarii bunurilor a căror deținere este ilegală, precum armele interzise, drogurile sau alte elemente destinate, concret, săvârșirii infracțiunilor și utilizate în acest scop;

–      să fi dobândit bunurile cunoscând proveniența ilegală a acestora, tocmai pentru a evita confiscarea lor.

47.      În aceste ipoteze (și, poate, în altele similare), nimic nu ar împiedica confiscarea bunurilor sechestrate, inclusiv în cazul în care aparțin altor persoane decât autorului material al infracțiunii.

48.      Perspectiva se schimbă atunci când este vorba despre terți de bunăcredință, al căror regim necesită o analiză specifică.

1.      Drepturile terților de bunăcredință în cazul confiscării bunurilor lor

49.      Protecția (procedurală și materială) a drepturilor unui terț de bună‑credință a fost luată în considerare de legiuitorul Uniunii, astfel cum se reflectă în considerentul (3) al Deciziei‑cadru 2005/202 și după cum a preconizat Directiva 2014/42.

50.      Această protecție se referă atât la dreptul (material) de proprietate, consacrat la articolul 17 din cartă, cât și la dreptul (procedural) de a apela la o instanță în vederea protejării sale în conformitate cu articolul 47 din cartă. Vom analiza numai primul drept(14).

51.      Cu toate că nu sunt aplicabile în prezenta cauză, dispozițiile Directivei 2014/42 referitoare la terții de bună‑credință pot fi luate în considerare pentru a interpreta Decizia‑cadru 2005/212, deoarece ambele urmăresc aceleași obiective, aflate deja în stare latentă în aceasta din urmă.

52.      În considerentul (33) al Directivei 2014/42 se arată că aceasta „afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale”. Acești terți trebuie să beneficieze de „dreptul de a fi audia[ți] [atunci când] pretind că sunt proprietarii bunurilor în cauză sau [...] că ar avea alte drepturi patrimoniale («drepturi reale», ius in re)”.

53.      În acord cu considerentul respectiv, o dispoziție din Directiva 2014/42 (articolul 6) este consacrată confiscării bunurilor terților, astfel:

–      alineatul (1) privește bunurile „a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terți sau care au fost dobândite de terți de la o persoană suspectată sau învinuită [...]”(15).

–      alineatul (2) exclude „drepturil[e] terților de bună‑credință”.

54.      Această reglementare înlocuiește articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/212. Cu toate că acest din urmă articol nu mai este în vigoare, ar fi eronat, în opinia noastră, să se deducă de aici că nu mai există posibilitatea de a confisca bunurile terților în contextul Deciziei‑cadru 2005/212.

55.      Dimpotrivă, considerăm că, deși se îndepărtează în mod formal de reglementarea conținută în Decizia‑cadru 2005/212, reglementarea confiscării bunurilor terților conținută de Directiva 2014/42 poate contribui la înțelegerea domeniului de aplicare al acesteia din urmă(16).

56.      În consecință, nimic nu împiedică interpretarea articolului 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2005/212 în sensul că permite confiscarea bunurilor terților, cu excepția cazului în care aceștia sunt de bună‑credință.

57.      Plecând de la această premisă, limitele dreptului de proprietate consacrat la articolul 17 alineatul (1) din cartă au fost stabilite prin Hotărârea din 21 mai 2019(17), în care Curtea:

–      recunoaște că protecția conferită de articolul respectiv nu este absolută și permite lipsirea de bunuri dacă aceasta este justificată de cauze de utilitate publică. În acest scop, trebuie să se țină seama de articolul 52 alineatul (1) din cartă(18);

–      statuează că „[o] interpretare coroborată a articolului 17 alineatul (1) din cartă și a articolului 52 alineatul (1) din aceasta duce la concluzia, pe de o parte, că, în cazul în care se invocă o cauză de utilitate publică pentru a justifica o lipsire de bunuri, trebuie să se vegheze la respectarea principiului proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă în raport cu această cauză și cu obiectivele de interes general cuprinse în aceasta”;

–      arată că „o asemenea interpretare presupune că, în lipsa existenței unei astfel de cauze de utilitate publică pentru a justifica o lipsire de bunuri sau, presupunând că o astfel de cauză de utilitate publică este dovedită, în lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 17 alineatul (1) a doua teză din cartă, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate garantat de această dispoziție”(19).

58.      Având în vedere cele ce precedă, considerăm că, în general, nu este posibilă confiscarea bunurilor terților de bună‑credință care au fost utilizate ca instrument al infracțiunii.

59.      Totuși, s‑ar putea deroga de la această regulă, în temeiul unei cauze de utilitate publică, prin intermediul unei norme naționale care urmărește obiective legitime de interes general, este de natură să asigure realizarea acestor obiective și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea lor(20). În plus, ar fi necesar ca lipsirea de bunuri să fie compensată prin plata unei despăgubiri juste acordate în timp util(21).

60.      În orice caz, considerăm că este oportun să facem o observație suplimentară cu privire la noțiunea de bunăcredință în acest context. Recunoaștem că trebuie adoptată o abordare de la caz la caz și că revine instanței de trimitere să aprecieze dacă a existat sau a încetat să existe buna‑credință (în cauza respectivă, aceasta confirmă existența bunei-credințe, în termenii categorici reproduși anterior)(22). Ceea ce dorim să subliniem este că lipsa intenției de a săvârși infracțiunea nu este suficientă: neglijența poate elimina de asemenea buna‑credință, în anumite circumstanțe.

61.      De exemplu, nu poate fi calificat ca fiind de bună‑credință comportamentul unui terț care, deși nu știe că autovehiculul pe care îl împrumută unui alt terț va fi utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni concrete de contrabandă (sau de trafic de droguri), îl pune la dispoziția acestuia putând presupune cu ușurință că beneficiarul desfășoară în mod obișnuit aceste activități.

2.      Lipsirea de mijloacele de transport ale terțului de bunăcredință în dreptul național

62.      Extinderea confiscării la mijloacele de transport (autovehicule, nave și aeronave) utilizate pentru săvârșirea infracțiunii este o chestiune care, în principiu, trebuie reglementată de legislația fiecărui stat(23). Din perspectiva Deciziei‑cadru 2005/2012, nu există obiecții privind includerea acestor mijloace de transport printre instrumentele cu care s‑a săvârșit sau s‑a intenționat să se săvârșească infracțiunea.

63.      Instanța de trimitere pleacă de la premisa că articolul 242 alineatul 8 din NK este aplicabil în prezenta cauză, astfel încât se impune confiscarea în favoarea statului a autotractorului, în pofida faptului că acesta aparține unui terț de bună‑credință.

64.      Instanța de trimitere amintește că Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) a statuat, într‑o hotărâre din 2015(24), că o confiscare dispusă în Bulgaria în temeiul dispoziției respective a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are un conținut similar cu cel al articolului 17 alineatul (1) din cartă (dreptul de proprietate).

65.      Parchetul din Plovdiv, care invocă în observațiile sale aceeași hotărâre, citează în susținerea tezei sale privind validitatea confiscării o altă hotărâre ulterioară a Curții EDO(25), referitoare la o confiscare efectuată în Bulgaria în temeiul articolului 233 alineatul 8 (ex‑alineatul 3) din Zakon za mitnitsite (Legea vamală)(26), despre care acesta susține că are un mod de redactare similar, pentru domeniul vamal, cu cel al articolului 242 alineatul 8 din NK(27).

66.      În realitate, relevanța celor două hotărâri [conform articolului 52 alineatul (3) din cartă] pentru răspunsul Curții la prima întrebare preliminară este limitată:

–      În ceea ce privește Hotărârea Atanasov, cu toate că, desigur, Curtea EDO nu a statuat că aplicarea articolului 233 alineatul 3 din Legea vamală a încălcat dreptul de proprietate, aceasta a considerat justificată ingerința în dreptul respectiv, deoarece domnul Atanasov săvârșise o infracțiune vamală(28).

–      În ceea ce privește Hotărârea Ünsped, care privește o situație de fapt similară cu cea din prezenta cauză (confiscarea unui camion în care se transportau droguri, în temeiul articolului 242 alineatul 8 din NK, fără ca proprietarul lui să participe la săvârșirea infracțiunii), Curtea EDO, după ce analizează principiile generale referitoare la protecția dreptului de proprietate, își îndreaptă atenția către aspectele de ordin procedural(29).

67.      Conform Hotărârii Ünsped, autoritățile naționale ar fi trebuit să examineze în cauza respectivă gradul de vinovăție sau de diligență a proprietarului în legătură cu bunul confiscat sau, cel puțin, relația dintre comportamentul adoptat și infracțiune(30). Neprocedând astfel și în special neoferind proprietarului posibilitatea de a contesta confiscarea bunurilor sale, rezultată din procedura penală, acestea au încălcat dreptul protejat la articolul 1 din Protocolul nr. 1(31).

68.      Având în vedere că aspectele procedurale ale acestei trimiteri preliminare sunt abordate în cuprinsul analizei celei de a doua întrebări preliminare, examinarea primei întrebări trebuie să se axeze pe aspectul dacă confiscarea mijloacelor de transport utilizate pentru contrabandă atunci când aparțin unui terț de bună‑credință are o justificare suficientă și proporțională.

69.      În decizia de trimitere nu se face referire la această eventuală justificare, iar guvernul bulgar nu a intervenit în procedura preliminară în susținerea acesteia. Pe de altă parte, Parchetele bulgare care au formulat observații în procedura respectivă au făcut referire la ea. În plus, acestea au invocat alte argumente în favoarea tezei susținute în cadrul procedurii penale desfășurate în fața instanțelor de prim grad și de apel.

70.      Dintre aceste argumente (prezentate în special de Parchetul din Plovdiv), considerăm că, la prima vedere, ar trebui respins cel care propune validitatea confiscării ca urmare a faptului că articolul 242 alineatul 8 din NK este o dispoziție suficient de accesibilă, de precisă și de previzibilă și urmărește un interes general. Problema pe care o ridică instanța de trimitere este chiar cea a compatibilității dispoziției legale respective, astfel cum este interpretată de aceasta, cu dreptul Uniunii.

71.      De asemenea, nu se poate susține, în sprijinul dispoziției aplicate, că aceasta se referă la angajamente internaționale ale Bulgariei și că confiscarea este o modalitate de dobândire (și o pierdere corelativă) a proprietății ex lege, care se află în afara competenței Uniunii.

72.      În această privință, ne vom limita să amintim că Decizia‑cadru 2005/212 a fost adoptată în domeniul competențelor Uniunii și că respectarea dreptului de proprietate este prevăzută la articolul 17 din cartă, aplicabil statelor membre în condițiile prezentate anterior. Angajamentele internaționale evocate nu impun confiscarea bunurilor terților de bună‑credință.

73.      În ceea ce privește argumentul potrivit căruia Legea privind obligațiile și contractele bulgară permite ca întreprinderea care deține autovehiculul să îl acționeze în justiție pe șofer pentru prejudiciile rezultate din confiscare (având în vedere că aceasta nu a suferit o privare propriu‑zisă de drepturi, deoarece are la dispoziție o acțiune prin care să solicite persoanei condamnate despăgubirea corespunzătoare), este suficient să facem trimitere la ceea ce a statuat Curtea în Hotărârea Comisia/Ungaria (Uzufruct asupra terenurilor agricole) cu privire la un argument similar(32).

74.      Revenind, așadar, la justificarea măsurii, confiscarea tinde, prin natura ei, să elimine dorința de îmbogățire a infractorului, lipsindu‑l de toate bunurile, instrumentele și efectele infracțiunii. Această justificare, bazată pe combaterea criminalității, nu există în principiu dacă bunul confiscat aparține unui terț de bună‑credință.

75.      Potrivit Parchetului din Haskovo, înlăturarea acestei consecințe prevăzute de lege ar încuraja crima organizată să utilizeze mijloace de transport ale terților pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă. Răspunsul la această preocupare (legitimă) trebuie găsit în investigarea legăturilor dintre proprietarii acelor mijloace de transport și autorii infracțiunii, inclusiv prin înăsprirea criteriilor pentru aprecierea bunei‑credințe a acelor proprietari(33).

76.      În cazul în care legea națională ar opta pentru impunerea în mod absolut a confiscării mijloacelor de transport utilizate atunci când proprietarii au acționat realmente cu bună‑credință (inclusiv atunci când au fost lipsiți ei înșiși de vehiculul lor, precum în cazul unei persoane căreia i s‑a furat mașina pentru a fi utilizată ulterior în vederea săvârșirii unei infracțiuni de contrabandă), ar recurge la un instrument juridic inadecvat pentru exproprierea bunurilor respective.

77.      Transformarea confiscării într‑o lipsire forțată de bunuri în proprietate, în condițiile respective, ar necesita un motiv suficient care să o justifice și, în ultimă instanță, activarea garanției de despăgubire prevăzută la articolul 17 alineatul (1) a doua liniuță din cartă.

V.      Concluzie

78.      În temeiul considerațiilor anterioare, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Apelativen sad‑ Plovdiv (Curtea de Apel din Plovdiv, Bulgaria) după cum urmează:

„Articolul 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea coroborat cu articolul 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții care permite confiscarea în favoarea statului a unui mijloc de transport utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă calificată în cazul în care mijlocul de transport respectiv aparține unui terț de bună‑credință care nu știa și care nu trebuia și nici nu putea să știe că acesta va fi utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni.”


1      Limba originală: spaniola.


2      Decizia‑cadru a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea (JO 2005, L 68, p. 49, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 147).


3      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (JO 2014, L 127, p. 39).


4      Codul penal (denumit în continuare „NK”).


5      În observațiile sale, procurorul din Plovdiv face referire la „monede de bronz din orașul antic Amisos, care datează din secolele II și I î.Hr.”. Conform deciziei de trimitere, expertiza arheologică și numismatică a arătat că monedele erau autentice și constituiau obiecte arheologice. În expertiză se adăuga că era vorba despre o descoperire de o importanță istorică extraordinară.


6      Decizia‑cadru a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate (JO 2008, L 300, p. 42).


7      „În cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. În consecință, chiar dacă pe plan formal instanța de trimitere și-a limitat întrebarea doar la interpretarea unei dispoziții specifice a dreptului Uniunii, o astfel de împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru judecarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanță s-a referit sau nu s-a referit la aceste elemente în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului” [Hotărârea din 18 septembrie 2019, VIPA (C‑222/18, EU:C:2019:751, punctul 50 și jurisprudența citată)].


8      Hotărârea din 19 martie 2020, Agro In 2001 (C‑234/18, EU:C:2020:221, punctele 46‑50).


9      Ibidem, punctul 47: „actele [...], astfel cum sunt descrise în decizia de trimitere, nu constituie una dintre infracțiunile reglementate de instrumentele juridice enumerate în mod exhaustiv la articolul 3 din Directiva 2014/42, astfel încât obiectul procedurii naționale [...] nu intră în domeniul de aplicare material al directivei menționate”.


10      Ibidem, punctul 48.


11      Curtea a invitat părțile și statele care au intervenit în procedura preliminară să ia poziție cu privire la acest aspect.


12      Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa (C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 24).


13      A se vedea considerentul (24) al Directivei 2014/42.


14      A se vedea punctul 3 din prezentele concluzii.


15       „[...] cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete”. Este necesar un triplu test: i) persoana suspectată sau învinuită trebuie să îndeplinească condițiile pentru dispunerea confiscării, ii) persoana suspectată sau învinuită trebuie să fi transmis bunurile unui terț și iii) terțul știa sau trebuia să știe că scopul transferului era de a evita confiscarea [D. Nitu, „Extended and third party confiscation in the European Union”, în F. Rossi (coord.), Improving confiscation procedures in the European Union, Jovene Editore, Napoli, 2019, p. 78].


16      În considerentul (25) al Directivei 2014/42 se arată că „statele membre au libertatea de a defini confiscarea aplicată terților ca o măsură accesorie sau alternativă confiscării directe, după caz, în conformitate cu legislația națională”.


17      Hotărârea din 21 mai 2019, Comisia/Ungaria (Uzufruct asupra terenurilor agricole) (C‑235/17, EU:C:2019:432).


18      Ibidem, punctele 87 și 88.


19      Ibidem, punctul 89.


20      Ibidem, punctul 94: „Motivele justificative care pot fi invocate de un stat membru trebuie să fie însoțite de dovezi adecvate sau de o analiză a capacității și a proporționalității măsurii restrictive adoptate de acest stat, precum și de elemente precise care permit susținerea argumentației sale”.


21      Ibidem, punctul 126: „[...] o legislație națională care operează o lipsire de bunuri trebuie să prevadă, în mod clar și precis, că această lipsire dă dreptul la o despăgubire, precum și condițiile acesteia”.


22      Punctele 1 și 39 din prezentele concluzii.


23      În anumite țări, confiscarea este dispusă numai atunci când autovehiculul este utilizat ca instrument pentru o infracțiune care, în sine, necesită transportul anumitor bunuri (de exemplu droguri ascunse în interiorul său), astfel încât autovehiculul respectiv reprezintă un factor esențial în dinamica infracțională.


24      Hotărârea din 13 octombrie 2015, Ünsped Paket Servisi San. VE TİC. A.Ş. împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2015:1013JUD000350308, denumită în continuare „Hotărârea Ünsped”).


25      Situația de fapt consta în importul unui autovehicul fără îndeplinirea cerințelor vamale, ceea ce a justificat confiscarea sa, deoarece a fost considerat obiect de contrabandă.


26      Legea vamală, DV nr. 15 din 6 februarie 1998. În conformitate cu articolul respectiv, „indiferent de situația dreptului de proprietate, mărfurile care fac obiectul contrabandei sunt confiscate. Dacă acestea nu sunt găsite sau au fost sustrase, li se va atribui o valoare corespunzătoare valorii lor vamale sau valorii lor de export”.


27      Hotărârea din 7 decembrie 2017, Atanasov împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2017:1207JUD000604608, denumită în continuare „Hotărârea Atanasov”).


28      Ibidem, § 38‑49. Curtea EDO arată că, în cauza respectivă, autoritățile vamale bulgare aveau motive să concluzioneze că recurentul a sustras autovehiculul de la controlul vamal, introducându‑l ilegal pe teritoriul lor, astfel încât nu li se poate imputa că l‑au clasificat drept obiect de contrabandă. De asemenea, aceasta ținea seama de situația profesională a recurentului pentru a verifica dacă acesta avea obligația să cunoască formalitățile administrative și consecințele nerespectării acestora.


29      Curtea EDO urmărește un just echilibru între ingerință și atingerea obiectivului urmărit și, deși consideră că acesta este legitim, statuează că s‑a încălcat principiul proporționalității, deoarece legislația bulgară nu oferea proprietarului posibilitatea de a contesta în mod efectiv confiscarea bunului aflat în proprietatea sa.


30      Hotărârea Ünsped, § 45: „Nor did [the national courts] examine the conduct of the confiscated lorry’s owner or the relationship between the conduct of the latter and the offence. There is no evidence before this Court suggesting that the owner could or should have known of an offence being committed and the owner was clearly not given an opportunity to put its case”.


31      Ibidem, § 38: deși articolul 1 din protocol nu conține o condiție procedurală, jurisprudența a stabilit necesitatea ca persoanele supuse unor măsuri care le afectează dreptul de proprietate să beneficieze de o oportunitate rezonabilă de a‑și apăra poziția juridică în fața autorităților competente.


32      Hotărârea din 21 mai 2019 (C‑235/17, EU:C:2019:432, punctele 127 și 128). „[...] trimiterea la normele generale de drept civil [...] nu poate îndeplini cerințele care decurg din articolul 17 alineatul (1) din cartă. În fond și chiar presupunând că ar fi posibil din punct de vedere legal ca, în temeiul acestei dispoziții, un stat membru să se degreveze în detrimentul unor particulari de despăgubirea pentru privările de proprietate la a căror origine se află exclusiv acesta, trebuie constatat că o asemenea trimitere ar face [...] ca sarcina obținerii, prin intermediul unor proceduri care s-ar putea dovedi îndelungate și costisitoare, a unor eventuale despăgubiri [...], să revină titularilor drepturilor [...]. Astfel de norme de drept civil nu permit să se stabilească cu ușurință și într‑un mod suficient de precis sau de previzibil dacă în urma unor astfel de proceduri vor putea fi efectiv obținute despăgubiri, nici să se cunoască, dacă este cazul, natura și cuantumul acestora”.


33      S‑ar putea proceda astfel, de exemplu, în cazul mijloacelor de transport ale căror caracteristici fac ca acestea să fie foarte potrivite pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă, precum ambarcațiunile cu caracteristici care le permit să se sustragă supravegherii maritime vamale. Nimic nu împiedică, în aceste situații, stabilirea prezumției (iuris tantum) că cel care cedează ambarcațiunea respectivă unui terț nu acționează cu bună‑credință, astfel încât s‑ar inversa sarcina probei.