Language of document : ECLI:EU:C:2020:598

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 16 iulie 2020(1)

Cauza C372/19

Belgische Vereniging van Auteurs, Componisten en Uitgevers CVBA (SABAM)

împotriva

Weareone.World BVBA,

Wecandance NV

[cerere de decizie preliminară formulată de Ondernemingsrechtbank Antwerpen (Tribunalul pentru Întreprinderi din Antwerpen, Belgia)]

„Trimitere preliminară – Concurență – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Noțiunea de «preț inechitabil» – Remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor pentru comunicarea publică în cursul festivalurilor a unor opere muzicale protejate prin dreptul de autor – Metoda de calcul”






1.        Prin trimiterea preliminară care face obiectul prezentelor concluzii, Ondernemingsrechtbank Antwerpen (Tribunalul pentru Întreprinderi din Antwerpen, Belgia) adresează Curții o întrebare preliminară cu privire la interpretarea articolului 102 TFUE. Această întrebare a fost formulată în cadrul a două litigii, cel dintâi între Belgische Vereniging van Auteurs, Componisten en Uitgevers CVBA (denumită în continuare „SABAM”) și societatea Weareone.World BVBA (denumită în continuare „W.W”), iar cel de al doilea între SABAM și societatea Wecandance NV (denumită în continuare „WCD”), având ca obiect remunerațiile percepute de SABAM pentru utilizarea operelor muzicale care fac parte din repertoriul său în cursul festivalurilor organizate de W.W și de WCD.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

2.        Potrivit articolului 102 primul paragraf TFUE, „[e]ste incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia”. Potrivit celui de al doilea paragraf litera (a) al articolului menționat, aceste practici abuzive pot consta în special în „impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile”.

3.        Directiva 2014/26(2), adoptată în temeiul articolului 50 alineatul (1), al articolului 53 alineatul (1) și al articolului 62 TFUE și intrată în vigoare la 9 aprilie 2014, are drept obiective principale ameliorarea capacității membrilor organismelor de gestiune colectivă de a exercita un control asupra activităților acestora, garantarea unui nivel suficient de transparență din partea organismelor de gestiune colectivă și ameliorarea acordării de licențe multiteritoriale pentru drepturile de autor asupra operelor muzicale pentru utilizare online(3). În acest scop, directiva menționată stabilește în special cerințele necesare pentru asigurarea unei bune funcționări a gestionării drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă(4). Articolul 16 din această directivă, intitulat „Acordarea de licențe”, cuprins în capitolul 4, consacrat „[r]elații[lor] cu utilizatorii”, prevede la alineatul (2):

„Condițiile de acordare a licențelor trebuie să se bazeze pe criterii obiective și nediscriminatorii. […]

Titularii de drepturi primesc o remunerație adecvată pentru utilizarea drepturilor acestora. Tarifele pentru drepturile exclusive și drepturile la remunerație trebuie să fie rezonabile în raport cu, printre altele, valoarea economică a utilizării drepturilor în cauză, ținând seama de caracteristicile și de sfera de utilizare a operelor și a altor obiecte protejate, precum și de valoarea economică a serviciului prestat de organismul de gestiune colectivă. Organismul de gestiune colectivă informează utilizatorul în cauză cu privire la criteriile utilizate la stabilirea acestor tarife.”

B.      Dreptul național

4.        Articolul IV.2 din Wetboek van economisch recht (Codul de drept economic) are același conținut ca articolul 102 TFUE.

5.        Directiva 2014/26 a fost transpusă în dreptul belgian prin Wet van 8 juni 2017 tot omzetting in Belgisch recht van de richtlijn 2014/26 (Legea din 8 iunie 2017 privind transpunerea în dreptul belgian a Directivei 2014/26)(5), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2018. Articolul 63 din această lege a modificat articolul XI.262 din Codul de drept economic, care prevede la alineatul 1 că „[c]ondițiile de acordare a licențelor trebuie să se bazeze pe criterii obiective și nediscriminatorii. […]. Titularii de drepturi primesc o remunerație adecvată pentru utilizarea drepturilor. Tarifele aplicate pentru drepturile exclusive și pentru drepturile la remunerație trebuie să fie rezonabile în raport, printre altele, cu valoarea economică a utilizării drepturilor în cauză, ținând seama de caracteristicile și de sfera de utilizare a operelor și a prestațiilor, precum și de valoarea economică a serviciului prestat de organismul de gestiune. Societățile de gestiune informează utilizatorul în cauză cu privire la criteriile utilizate pentru stabilirea acestor tarife”.

6.        Potrivit articolului XI.248 din Codul de drept economic, în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiile principale, „[s]ocietățile de gestiune administrează drepturile în interesul titularilor de drepturi. Această administrare trebuie să fie efectuată în mod echitabil, diligent, eficace și nediscriminatoriu. […]”

7.        Conform articolului XI.279 din Codul de drept economic, un serviciu de control al societăților de gestiune a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, care face parte din Direcția generală de inspecție economică din cadrul Serviciului Public Federal pentru Economie (SPF Economie), exercită supravegherea în special a regulilor de percepere, de tarifare și de repartizare adoptate de aceste societăți.

II.    Litigiile principale și întrebarea preliminară

8.        SABAM, reclamantă în litigiile principale, este un organism de gestiune a drepturilor de autor în sensul legislației belgiene. Societățile pârâte, W.W și WCD, sunt organizatorii festivalurilor de muzică Tomorrowland și, respectiv, Wecandance.

9.        Remunerația pentru utilizarea repertoriului SABAM în cadrul festivalurilor de muzică(6) este stabilită pe baza așa‑numitului „tarif 211”, care, la data faptelor din litigiile principale, conținea două criterii de tarifare distincte. Primul criteriu prevedea aplicarea unui tarif minim calculat pe baza suprafeței sonorizate sau a numărului de locuri pe scaune. Al doilea criteriu, aplicabil atunci când conducea la remunerații mai ridicate, consta într‑un tarif degresiv pe tranșe calculate asupra cuantumului celui mai ridicat dintre cel al bugetului artistic(7) și cel al încasărilor brute din vânzarea biletelor, inclusiv cele oferite sponsorilor. Din dosarul cauzei reiese că cotele aplicate variau între 6 % și 2,50 % (3,25 % pentru anul 2017) și se aplicau asupra a opt tranșe din cifra de afaceri (nouă tranșe începând cu anul 2017) care erau cuprinse între 0,01 euro și peste 3 200 000 de euro. Diferitele versiuni ale tarifului 211 prevedeau deducerea anumitor cheltuieli din cuantumul de bază, în special a cheltuielilor de rezervare, a TVA‑ului și a taxelor municipale(8). Asupra tarifului menționat se aplicau reduceri pe baza regulii 1/3-2/3, potrivit căreia: i) dacă mai puțin de o treime din piesele muzicale executate făceau parte din repertoriul SABAM, aceasta din urmă aplica o treime din tarif; ii) dacă mai mult de o treime și mai puțin de două treimi din operele executate făceau parte din repertoriul respectiv, SABAM aplica două treimi din tarif; iii) în celelalte cazuri, se aplica tariful integral. Condiția pentru a obține reducerile menționate era ca organizatorul evenimentului să prezinte lista operelor muzicale executate. Această listă trebuia să fie prezentată cel târziu cu 10 zile înainte de eveniment sau, începând cu anul 2017 și pentru operele executate în direct de DJ, în termen de cel mult 30 de zile de la eveniment, cu condiția ca organizatorul să se adreseze unei întreprinderi de control abilitate de SABAM.

10.      Prin mai multe cereri introductive(9), SABAM solicită obligarea pârâtelor la plata drepturilor pentru utilizarea repertoriului său muzical în cursul edițiilor din anii 2014, 2015 și 2016 ale festivalului Tomorrowland(10) și al edițiilor din perioada cuprinsă între anii 2013 și 2016 în ceea ce privește festivalul Wecandance(11).

11.      În fața instanței de trimitere, W.W și WCD au contestat validitatea tarifului 211, pe care îl consideră inechitabil întrucât nu corespunde valorii economice a prestației furnizate de SABAM. Pe de o parte, ele susțin că regula 1/3-2/3 pe baza căreia sunt aplicate reducerile nu este suficient de precisă și că există tehnologii care permit identificarea într‑un mod mai precis a operelor din repertoriul SABAM executate în cursul festivalului și a duratei lor(12). Pe de altă parte, acestea contestă calcularea tarifului pe baza bugetului artistic sau a încasărilor brute, fără deducerea în prealabil a cheltuielilor care nu sunt legate în mod direct de muzică. Având în vedere aceste elemente, sistemul de tarifare adoptat de SABAM pentru evenimente precum cele organizate de pârâtele din litigiile principale ar constitui un abuz de poziție dominantă interzis potrivit articolului 102 TFUE.

12.      Este cert că SABAM deține în Belgia un monopol de facto pe piața perceperii și repartizării drepturilor de autor asupra reproducerii și a comunicării publice a operelor muzicale.

13.      Instanța de trimitere arată că este imposibil să se calculeze cu precizie valoarea economică a drepturilor de autor legate de executarea operelor muzicale în cadrul unor evenimente precum cele în discuție în litigiile principale, dat fiind că pentru un astfel de calcul ar fi necesară luarea în considerare a atractivității și a popularității fiecărei piese executate. Stabilirea remunerației datorate organismului de gestiune a drepturilor de autor ar fi, așadar, în mod necesar rezultatul unei aproximări. Cu toate acestea, instanța de trimitere se întreabă care este nivelul de precizie necesar pentru ca o astfel de remunerație să nu fie considerată inechitabilă și dacă sistemul de tarifare adoptat de SABAM, date fiind elementele contestate de pârâte, este compatibil cu articolul 102 TFUE.

14.      În aceste condiții, Ondernemingsrechtbank Antwerp (Tribunalul pentru Întreprinderi din Antwerpen) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 102 TFUE, în mod individual sau în coroborare cu articolul 16 din Directiva 2014/26[…], trebuie interpretat în sensul că există un abuz de poziție dominantă dacă o societate de gestiune a drepturilor de autor care are un monopol de facto într‑un stat membru impune organizatorilor de evenimente muzicale, pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, un sistem de remunerație bazat printre altele pe cifra de afaceri,

1)      care folosește un tarif forfetar în tranșe în locul unui tarif care să țină cont de cota exactă (calculată cu ajutorul soluțiilor tehnice avansate) a repertoriului protejat de societatea de gestiune din muzica difuzată în timpul evenimentului?

2)      care leagă taxele de licență de elemente externe cum sunt prețul de acces, prețul pentru consumații, bugetul artistic pentru interpreți sau executanți și bugetul pentru alte elemente, precum decorul?”

III. Procedura în fața Curții

15.      Au depus observații scrise în temeiul articolului 23 din Statutul Curții SABAM, W.W, WCD, guvernele belgian și francez, precum și Comisia Europeană. Părțile interesate menționate, cu excepția guvernului francez, au prezentat observații orale în ședința din 27 mai 2020.

IV.    Analiză

1.      Observații introductive

16.      Problema criteriilor de stabilire a remunerației pentru utilizarea operelor muzicale care fac parte din repertoriul SABAM în cursul festivalurilor de muzică se află de multă vreme în centrul unei serii de litigii între societatea de gestiune și organizatorii unor astfel de evenimente. Unul dintre capitolele mai recente ale acestei saga este constituit de decizia din 12 aprilie 2018 prin care, la cererea formulată de mai multe societăți organizatoare de festivaluri (printre care nu figurează pârâtele din litigiile principale) și de federația care le reprezintă, Voorzitter van de Nederlandstalige rechtbank van koophandel te Brussel (președintele Tribunalului Comercial Neerlandofon din Bruxelles, Belgia) a constatat că SABAM a încălcat articolul 102 TFUE în ceea ce privește printre altele elementele tarifului aplicat festivalurilor care sunt contestate de W.W și de WCD în cadrul litigiilor principale(13). În urma acestei decizii, după cum arată instanța de trimitere, SABAM a modificat, se pare că doar temporar, sistemul de reduceri variabile în funcție de numărul de opere din repertoriul său executate în cursul festivalului, înlocuind regula 1/3-2/3 cu o împărțire în tranșe de 10 %. S‑a prevăzut de asemenea deductibilitatea din încasările brute a cheltuielilor aferente serviciilor de securitate profesională și de asistență publică într‑un cuantum de până la 50 % din totalul lor. În plus, din dosarul cauzei reiese că SABAM a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia), care s‑a pronunțat prin hotărârea din 10 aprilie 2019, solicitând un aviz al Comisiei cu privire la aplicarea articolului 102 TFUE în privința structurii tarifare a SABAM și a celorlalte societăți de gestiune care urmăresc obiective analoge și care dețin un monopol în alte state membre ale Uniunii. Instanța menționată a solicitat de asemenea Comisiei să o informeze cu privire la existența în alte state membre a unor proceduri în curs similare cu cea pendinte în fața sa ori a oricărei măsuri eventual examinate la nivel european. Comisia a emis avizul său la 8 mai 2020. Acest aviz a fost prezentat în cadrul prezentei proceduri prin intermediul unei măsuri în temeiul articolului 62 din Regulamentul de procedură al Curții.

17.      Dat fiind că întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere are ca obiect problema dacă aplicarea unei anumite metode de calculare a unui preț – în speță, remunerațiile datorate unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale care fac parte din repertoriul său – este abuzivă, este luat în considerare în primul rând articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE, care, după cum s‑a văzut, interzice impunerea de către o întreprindere dominantă a „prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile”.

18.      În prezentele concluzii vom analiza mai întâi jurisprudența Curții cu privire la prețurile inechitabile în ceea ce privește în special tarifele societăților de gestiune a drepturilor de autor. În continuare, vom examina, separat și în lumina principiilor enunțate, elementele structurii tarifare a SABAM evidențiate în întrebarea preliminară, cu privire la care instanța de trimitere solicită clarificări Curții. Vom începe cu metoda de stabilire a cuantumului de bază asupra căruia este aplicată cota care determină remunerațiile datorate SABAM, și anume cu elementul menționat în a doua parte a întrebării preliminare. Apoi, vom examina sistemul de reduceri forfetare la care se referă instanța de trimitere în prima parte a întrebării preliminare.

19.      În observațiile sale scrise, Comisia a abordat de asemenea problema eventualului caracter discriminatoriu, în sensul articolului 102 al doilea paragraf litera (c) TFUE, al structurii tarifare adoptate de SABAM. Unele dintre argumentele invocate în ședință de W.W au făcut de asemenea trimitere în mod indirect la o ipoteză de prețuri discriminatorii. Nu ne vom pronunța însă cu privire la această problemă, întrucât din decizia de trimitere nu reiese că Ondernemingsrechtbank Antwerp (Tribunalul pentru Întreprinderi din Antwerpen) a intenționat să sesizeze Curtea și cu privire la acest aspect.

20.      În sfârșit, deși întrebarea preliminară privește și articolul 16 din Directiva 2014/26, Ondernemingsrechtbank Antwerp (Tribunalul pentru Întreprinderi din Antwerpen) solicită Curții clarificări numai cu privire la interpretarea noțiunii de abuz de poziție dominantă, noțiune care, cel puțin în mod expres, nu figurează în Directiva 2014/26. Prin urmare, în analiza noastră ne vom limita să luăm în considerare articolul 102 TFUE, în special situația prevăzută la al doilea paragraf litera (a) al acestui articol.

2.      Jurisprudența cu privire la abuzul de poziție dominantă care constă în impunerea unor prețuri excesive și aplicarea sa tarifelor organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor

a)      Constatarea existenței unor prețuri inechitabile

21.      Spre deosebire de situația din alte sisteme juridice, precum cel din Statele Unite, în dreptul european al concurenței, după cum s‑a văzut, printre faptele ilicite în materie de concurență figurează o ipoteză de abuz de poziție dominantă care constă în „impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile”. În practica Comisiei și a autorităților naționale de concurență, utilizarea acestui tip de faptă ilicită în materie de concurență a fost mult timp destul de limitată. Totuși, în ultimii ani a avut loc o reactivare a utilizării noțiunii de „prețuri inechitabile”, după cum arată creșterea numărului de cazuri examinate de autoritățile naționale de concurență și de Comisie, precum și a numărului de cauze cu care a fost sesizată Curtea de Justiție. Aceste cazuri au privit mai ales prețurile medicamentelor și tarifele aplicate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor(14).

22.      Pentru a explica această situație (reticența în a folosi noțiunea în discuție și, apoi, extinderea sa, însă cu privire la sectoare economice determinate), este necesar să se pornească de la observația că identificarea unui preț ca fiind injust și, prin urmare, contrar dreptului concurenței este o operațiune destul de dificilă, în care se întrevede riscul de a obține rezultate fals pozitive (care se produc atunci când se consideră în mod eronat că un preț este mai mare decât prețul competitiv) sau, mai rău, transformarea dreptului concurenței într‑o formă de dirijism economic care înlocuiește dinamica piețelor cu o situație a relațiilor economice ce corespunde preferințelor autorității de reglementare. În plus, reducerea marjelor de câștig poate constitui un factor de descurajare a îmbunătățirii calității produsului sau a serviciului, a inovației și a intrării unor concurenți noi. Așadar, în definitiv, o pierdere din punctul de vedere al bunăstării consumatorului, adică principalul (potrivit unor autori, singurul) obiectiv al dreptului concurenței.

23.      În mod normal, pe o piață concurențială, prețurile ridicate sunt corectate de faptul că tocmai nivelul lor ridicat atrage operatori noi și, prin urmare, determină creșterea ofertei și, în consecință, diminuarea prețului. În acest mod, piața se autocorectează. Aceasta este abordarea urmată de toate curentele de gândire economică ce subliniază capacitatea piețelor de a se autocorecta, promovată de școala de la Chicago, care a influențat puternic practica nord‑americană în materie de concurență.

24.      Autocorectarea pieței nu este însă întotdeauna posibilă. Nu este posibilă, în primul rând, în toate situațiile în care există bariere juridice la intrarea altor operatori, astfel cum este cazul în prezența unui monopol legal. Este de asemenea cazul monopolului de facto, pe piețe pe care factori multipli – precum obiceiurile de consum, imposibilitatea de a înlocui produsul sau serviciul monopolistului cu altele similare, fenomenul de dependență față de un furnizor, „efectele de rețea” pe piețele multilaterale și economiile de scară de care beneficiază monopolistul – pot face extrem de dificilă intrarea unor concurenți noi.

25.      În plus, pentru anumite produse, nu este adevărat că există o limită de preț dincolo de care consumatorul nu este dispus să plătească, cu consecința că, în astfel de cazuri, nu există obstacole în calea introducerii unor prețuri excesive. În ceea ce privește un medicament vital, de exemplu, singura limită la cumpărare este dată de capacitatea financiară a cumpărătorului (fie pacientul individual, fie serviciile naționale de sănătate). Însă chiar și atunci când valorile în joc sunt mai puțin fundamentale decât viața umană, pot exista factori culturali sau comportamentali care ridică la un nivel foarte înalt prețul pe care consumatorul este dispus să îl plătească. Pentru a asculta muzica unei vedete rock de renume mondial, care este idolul a milioane de tineri, prețul poate fi limitat doar de resursele financiare de care dispune fiecare fan.

26.      În cazuri precum cele descrise la cele două puncte precedente, neintervenirea dreptului concurenței conduce la rezultate fals negative, întrucât, pe baza principiului autocorectării pieței, un preț ar fi considerat în mod eronat ca nefiind mai mare decât prețul competitiv. În asemenea cazuri, nu este vorba doar despre o denaturare a concurenței, ci despre mai mult decât atât. Astfel, poate fi vorba despre o atingere adusă unor valori fundamentale ale societății noastre, precum egalitatea cetățenilor, potrivit căreia diferențele în ceea ce privește beneficiul unor bunuri considerate esențiale nu pot depinde de capacitatea financiară, dincolo de o anumită limită, fără a submina coeziunea socială. Protecția sănătății și, prin urmare, disponibilitatea unor medicamente considerate esențiale sau accesul la un anumit consum cultural sunt, în societatea noastră, trăsături constitutive ale apartenenței la comunitatea cetățenilor. În aceste domenii, așadar, problema „prețului injust” se manifestă cu mai multă intensitate. Aceasta este situația mai ales în perioade de criză economică sau în care există o mai mare sensibilitate socială față de inegalități. Noțiunea de prețuri excesive caracterizează dreptul european al concurenței tocmai pentru că aceasta se situează într‑un sistem juridic și provine dintr‑o cultură economică ce face trimitere la o „economie socială de piață” [articolul 3 alineatul (3) TUE].

27.      Din considerațiile care precedă reiese că, atunci când aplică noțiunea de preț excesiv, Comisia, autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale se regăsesc într‑un fel de pat al lui Procust. Pe de o parte, riscul unei „over‑enforcement” [„aplicare excesivă”] a dreptului concurenței, alimentat de rezultatele fals pozitive care, în definitiv, afectează eficiența și chiar bunăstarea consumatorului, și, pe de altă parte, riscul de „under‑enforcement” [„aplicare deficitară”], din cauza rezultatelor fals negative care, pe lângă afectarea bunăstării consumatorului, pot avea, după cum s‑a arătat la punctul precedent, consecințe negative de o amploare mai mare.

28.      Pentru a acționa într‑o zonă atât de dificilă, Curtea a identificat metode care au fost precizate în evoluția jurisprudențială succesivă. În lumina acestei jurisprudențe, se poate reconstitui un cadru destul de precis al metodelor și al criteriilor care trebuie folosite pentru a califica un preț ca fiind inechitabil și contrar articolului 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE. De acestea s‑a ocupat pe larg avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în cauza Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra – Latvijas Autoru apvienība(15), pe care le împărtășim și la care facem trimitere, completându‑le cu unele considerații legate într‑o măsură mai mare de caracteristicile cauzei care face obiectul prezentelor concluzii.

29.      Principala hotărâre pronunțată de Curte în materie de prețuri inechitabile este cunoscuta Hotărâre din 14 februarie 1978, United Brands și United Brands Continentaal/Comisia(16) (denumită în continuare „Hotărârea United Brands”)(17), în care, pe linia precedentei Hotărâri din 13 noiembrie 1975, General Motors Continental/Comisia(18), Curtea definește ca fiind „excesiv” „prețul fără raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate”(19). Așadar, nu orice preț ridicat practicat de o întreprindere în poziție dominantă pe o piață determinată este excesiv și contrar articolului 102 TFUE, ci numai prețurile care sunt „disproporționate” sau „exorbitante”.

30.      Cum trebuie să se stabilească dacă prețul este lipsit de orice raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate? În acest scop, în Hotărârea United Brands, Curtea a definit un test care se desfășoară în două etape, prima dintre acestea constând în a stabili dacă există o diferență semnificativă sau o disproporție între prețul practicat efectiv de întreprinderea dominantă pe piața relevantă și prețul pe care întreprinderea l‑ar fi practicat în mod ipotetic în cazul în care ar fi existat o concurență efectivă pe piața în cauză (preț de referință). Curtea precizează că o astfel de disproporție poate fi apreciată în mod obiectiv prin luarea în considerare a întinderii marjei de profit a întreprinderii dominante, dată de raportul dintre costul de producție suportat de această întreprindere și prețul pe care ea îl impune. În cazul unui răspuns afirmativ, a doua etapă a testului vizează „să se examineze dacă este vorba despre impunerea unui preț inechitabil, fie la nivel absolut, fie prin comparație cu produsele concurente”(20) (denumit în continuare „testul United Brands”).

31.      Potrivit acestui test, simpla constatare a unei disproporții între preț și costurile de producție și a unei marje de profit excesive nu implică, așadar, în mod automat faptul că prețul este inechitabil, cu alte cuvinte fără raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie este necesar să se procedeze la a doua etapă a analizei, care impune să se aprecieze dacă diferența constatată între preț și costurile de producție indică, prin ea însăși, un preț inechitabil sau dacă inechitatea reiese dintr‑o comparație cu prețurile practicate de întreprinderi concurente(21). În timp ce aprecierea efectuată în cadrul primei etape a testului și cea cu privire la caracterul inechitabil per se al prețului, efectuată în cadrul celei de a doua etape, se concentrează în esență pe marja de profit a întreprinderii dominante, comparația cu prețurile unor produse concurente introduce o apreciere întemeiată pe un termen de referință.

32.      Analiza raportului dintre prețuri și costurile de producție prevăzută de testul United Brands, la fel ca metodele alternative de stabilire a marjei de profit, necesită, în majoritatea cazurilor, investigații complexe și, deseori, ajunge doar la rezultate aproximative.

33.      Pentru acest motiv, jurisprudența și practica Comisiei au recunoscut relevanță autonomă și altor metode de analiză(22) întemeiate, astfel cum se prevede în a doua etapă a testului United Brands, pe o comparație între prețul considerat inechitabil și diferiți indici de referință, unii dintre aceștia fiind obținuți de pe aceeași piață relevantă, iar alții din afara acesteia. Astfel de indici sunt: i) prețurile practicate în trecut de întreprinderea dominantă pentru aceleași produse pe aceeași piață relevantă(23); ii) prețurile practicate de întreprinderea dominantă pentru produse diferite(24), asociate(25) sau similare(26) ori în privința unor categorii diferite de clienți(27); iii) prețurile practicate de întreprinderea dominantă pentru același produs în regiuni diferite ale aceleiași piețe relevante(28) sau pe alte piețe geografice(29); iv) prețurile practicate de întreprinderi concurente care nu sunt dominante pe aceeași piață relevantă(30); v) prețurile practicate de alte întreprinderi pentru același produs sau pentru produse comparabile pe alte piețe(31). Legitimitatea recurgerii la metode alternative la comparația dintre preț și costurile de producție, întemeiate în special pe o comparare a prețurilor aplicate în statul membru în cauză cu cele aplicate în alte state membre, a fost confirmată recent de Curte în Hotărârea AKKA/LAA tocmai cu privire la tarifele organismelor de gestiune a drepturile de autor(32).

34.      Potrivit Curții, alegerea metodologiei de analiză mai adecvate, precum și, mai general, aprecierea cu privire la existența unor prețuri inechitabile(33) trebuie să țină seama de toate împrejurările care caracterizează speța(34). O astfel de alegere depinde în special de produsul sau de prestația în cauză, de caracteristicile pieței, de disponibilitatea datelor relevante și de categoria cocontractanților întreprinderii dominante. Astfel, de exemplu, în Hotărârea United Brands, Curtea a observat că analiza raportului dintre prețuri și costurile de producție era, ținând seama de produsul în cauză și de accesibilitatea datelor referitoare la structura costurilor UBS, un criteriu mult mai fiabil decât cel utilizat de Comisie, bazat pe compararea prețurilor practicate de UBS pe piețele naționale care făceau obiectul investigației cu cele practicate pe o piață națională de referință aleasă, potrivit Curții, pe baza unor aprecieri eronate(35). În schimb, în alte cazuri, ca, de exemplu, în cazul unor bunuri necorporale, o analiză întemeiată pe comparația dintre prețuri și costurile de producție s‑ar putea dovedi complexă, precum și inadecvată pentru a ține seama de realitatea economică subiacentă.

35.      Cu alte cuvinte, astfel cum a recunoscut în mod expres Curtea în Hotărârea AKKA/LAA, nu există o singură metodă adecvată pentru efectuarea unei comparații între prețul considerat inechitabil și prețul de referință și nici pentru stabilirea cadrului unei astfel de comparații(36). Curtea pare mai degrabă să prefere o abordare întemeiată pe recurgerea concomitentă la mai multe criterii de comparație, fiecare dintre acestea fiind în măsură să furnizeze indicii cu privire la existența unui preț inechitabil sau să susțină ori să infirme datele care rezultă din aplicarea unuia sau mai multor alte criterii(37).

36.      Această abordare, susținută de avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în cauza AKKA/LAA, trebuie, în opinia noastră, să fie acceptată. Astfel, toate metodele de analiză descrise mai sus prezintă limite intrinseci și, în scopul de a evita rezultate fals pozitive sau fals negative, impun o verificare sau o corectare prin folosirea altor criterii care, în funcție de împrejurările fiecărei spețe, se dovedesc pertinente(38).

37.      Așa cum nu există o singură metodă de comparație între prețul considerat inechitabil și prețul de referință, nu există nici un răspuns univoc la problema fundamentală de a ști peste ce prag disproporția dintre aceste prețuri poate conduce la folosirea abuzivă a unei poziții dominante pe piață și poate impune intervenția autorităților de concurență. Astfel, răspunsul la această întrebare implică determinarea valorii economice a bunului sau a prestației furnizate și stabilirea unei marje rezonabile de profit a întreprinderii dominante, operațiune care nu poate, în mod logic, să fie efectuată în mod abstract. În acest sens, Curtea a afirmat, în Hotărârea AKKA/LAA, în ceea ce privește comparația dintre tarifele practicate de întreprinderea dominantă într‑un stat membru și cele practicate în celelalte state membre, că nu există „un prag minim de la care un tarif trebuie să fie calificat drept «semnificativ mai ridicat», dat fiind că împrejurările proprii fiecărei spețe sunt determinante în această privință” și că, așadar, o diferență între redevențe ar putea fi calificată drept „semnificativă” în cazul în care este importantă și persistentă, cu alte cuvinte dacă nu este temporară și episodică(39).

38.      În cazul în care indiciile obținute prin intermediul diverselor metodologii descrise mai sus converg în sensul existenței unor prețuri inechitabile, întreprinderea dominantă are posibilitatea de a justifica propria structură a prețurilor și diferența de nivel dintre acestea din urmă și prețul de referință întemeindu‑se printre altele pe diferența dintre situația pieței pe care funcționează și cea a piețelor geografice de referință(40), pe structura costurilor sale de producție sau chiar pe cerința de remunerare a capitalului(41) ori de recuperare a unor costuri suplimentare, de exemplu cheltuieli de cercetare și dezvoltare(42) sau cheltuieli rezultate din aplicarea unor reglementări naționale(43). Curtea a exclus însă posibilitatea ca eventuale ineficiențe ale întreprinderii dominante să justifice impunerea unor prețuri inechitabile(44).

b)      Jurisprudența cu privire la tarifele organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor

39.      Monopolul tradițional(45) al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor s‑a aflat la originea a numeroase intervenții ale autorităților de concurență atât la nivel național, cât și la nivel european, având ca obiect printre altele politica tarifară practicată de aceste organisme.

40.      În Hotărârea din 9 aprilie 1987, Basset(46) (denumită în continuare „Hotărârea Basset”), în care era în discuție perceperea de către organismul francez de gestiune a drepturilor de autor, SACEM, a unei taxe complementare de reproducere mecanică adăugate la taxa de reprezentare publică în discoteci a unor opere muzicale înregistrate, Curtea a afirmat în esență că redevențele percepute cu titlu de remunerație a dreptului de autor pentru o astfel de reprezentare, al căror cuantum este calculat pe baza cifrei de afaceri a discotecii în cauză, trebuie considerate o exploatare normală a dreptului de autor și că perceperea lor nu constituie, în sine, un abuz de poziție dominantă(47). Curtea a precizat însă că nivelul remunerației sau al remunerațiilor cumulate stabilit de un organism de gestiune colectivă care beneficiază de o poziție dominantă pe piață poate fi de natură să constituie o practică abuzivă în măsura în care are drept consecință impunerea unor condiții neechitabile(48).

41.      Cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile din 13 iulie 1989, Tournier(49) (denumită în continuare „Hotărârea Tournier”) și Lucazeau și alții(50) (denumită în continuare „Hotărârea Lucazeau”), priveau nivelul remunerațiilor percepute de SACEM din partea discotecilor, care erau contestate din cauza nivelului lor semnificativ mai ridicat decât cel practicat în celelalte state membre și din cauza lipsei oricărei legături cu tarifele practicate în privința altor utilizatori mari de muzică înregistrată, precum televiziunea și radioul(51). Curtea a precizat că, în cazul în care o întreprindere în poziție dominantă impune tarife pentru serviciile pe care le prestează, care sunt semnificativ mai ridicate decât cele practicate în celelalte state membre, și în cazul în care compararea nivelurilor tarifelor a fost efectuată pe o bază omogenă, această diferență trebuie să fie considerată un indiciu al unui abuz de poziție dominantă. În acest caz, întreprinderii în discuție îi revine sarcina de a justifica diferența, bazându‑se pe divergențe obiective între situația din statul membru în cauză și situația existentă în toate celelalte state membre. Curtea a afirmat de asemenea că nu constituie o justificare valabilă împrejurarea că proporția din produsul remunerațiilor alocată costurilor de colectare, de administrare și de repartizare, mai degrabă decât titularilor drepturilor de autor, este considerabil mai ridicată decât cea a societăților de gestiune stabilite în alte state membre, întrucât nu este exclus ca această diferență să fie consecința unor ineficiențe cauzate de lipsa concurenței pe piață(52). În sfârșit, în Hotărârea Tournier, Curtea a precizat că natura globală sau forfetară a remunerației percepute nu poate fi pusă în discuție în ceea ce privește interzicerea practicării unor prețuri inechitabile „decât în măsura în care prin alte metode s‑ar putea atinge același scop legitim, respectiv protejarea intereselor autorilor, compozitorilor și editorilor de muzică, fără însă a determina o creștere a cheltuielilor efectuate pentru gestionarea contractelor și pentru supravegherea utilizării operelor muzicale protejate”(53).

42.      În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 11 decembrie 2008, Kanal 5 și TV 4(54) (denumită în continuare „Hotărârea Kanal 5”), în care redevențele pentru difuzarea prin televiziune a unor opere muzicale protejate prin dreptul de autor aplicate de organismul suedez de gestiune, STIM, erau contestate din cauza caracterului lor inechitabil, Curtea reia principiul deja exprimat în Hotărârea Tournier, precizând că tarifele calculate în funcție de veniturile societăților de televiziune și de cantitatea de muzică difuzată prin televiziune(55), în sine legitime, pot avea totuși un caracter abuziv atunci când „există o altă metodă care permite să se identifice și să se cuantifice într‑un mod mai precis utilizarea acestor opere, precum și audiența și când prin metoda respectivă s‑ar putea atinge același scop legitim, respectiv protecția intereselor autorilor, compozitorilor și editorilor de muzică, fără însă a determina o creștere disproporționată a cheltuielilor efectuate pentru gestionarea contractelor și pentru supravegherea utilizării operelor muzicale protejate prin dreptul de autor”(56).

43.      În Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA(57) (denumită în continuare „Hotărârea OSA”), Curtea reia și aplică simultan cele două abordări urmate în Hotărârile Tournier și Kanal 5. Astfel, Curtea afirmă, pe de o parte, că faptul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor impune tarife pentru serviciile pe care le furnizează care sunt semnificativ mai ridicate decât cele practicate în alte state membre constituie, cu condiția ca o comparație a nivelurilor tarifelor să fie efectuată pe o bază omogenă, un indiciu al unui abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE și, pe de altă parte, că un astfel de abuz ar putea consta în practicarea unui preț excesiv, fără raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate(58).

44.      În sfârșit, în recenta Hotărâre AKKA/LAA, la care am făcut deja trimitere mai sus în mai multe rânduri, Curtea a confirmat că metoda pentru stabilirea caracterului eventual excesiv al tarifelor unui organism de gestiune utilizată în Hotărârile Tournier și Lucazeau și întemeiată pe o comparație cu tarifele aplicate în alte state membre, în speță anumite state limitrofe, alese potrivit unor criterii obiective, adecvate și verificabile, constituie, în măsura în care o astfel de comparație este efectuată pe o bază omogenă și ținând seama, dacă este cazul, de indicele de paritate a puterii de cumpărare (PPC), o alternativă legitimă la testul United Brands(59).

45.      Se poate ridica problema, la lectura Hotărârii AKKA/LAA, dacă Curtea a intenționat să aleagă în mod definitiv comparația cu tarifele aplicate în statele membre de referință ca metodă de analiză exclusivă, aplicabilă în toate cazurile în care este vorba despre aprecierea caracterului excesiv al tarifelor unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor asupra operelor muzicale. Deși modul de redactare a dispozitivului hotărârii menționate și împrejurarea că Curtea s‑a abținut să citeze Hotărârea Kanal 5 par să pledeze în acest sens, o asemenea concluzie nu este, în schimb, confirmată în lumina motivării hotărârii, din care reiese că Curtea a pus accentul în mod deosebit pe respectiva metodologie de analiză mai mult datorită împrejurărilor din litigiul principal și formulării întrebărilor preliminare decât unei alegeri deliberate care să exprime preferința sa pentru aceasta.

46.      Nu considerăm, de altfel, că o asemenea alegere ar fi oportună. Astfel, în primul rând, am avut deja ocazia să observăm că fiecare metodă de analiză prezintă inconvenientele sale. În special, după cum a arătat deja avocatul general Jacobs în Concluziile prezentate în cauza Tournier(60), dificultatea comparării cu tarifele stabilite în alte state membre constă în faptul că trebuie găsită o metodă de comparație obiectivă, operațiune care nu este ușoară având în vedere diferențele dintre legislațiile naționale și dintre metodele de calculare și de percepere a remunerațiilor utilizate de diferitele societăți de gestiune a drepturilor de autor. Mai general, astfel cum a subliniat avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în cauza AKKA/LAA, „în ceea ce privește comparațiile geografice, unele elemente cum ar fi – pentru a enumera doar câteva – taxele interne, caracteristicile specifice ale pieței naționale a muncii și preferințele consumatorilor locali pot afecta în mod semnificativ prețurile finale ale produsului sau ale serviciului relevant”. În al doilea rând, ar rămâne să se clarifice modul în care trebuie să se procedeze în cazul în care nu este posibilă efectuarea unei comparații pe o bază omogenă, de exemplu atunci când, în statele membre de referință, nu este disponibilă o metodă analogă de calculare a tarifelor sau chiar în cazul în care, după cum pare să reiasă în prezenta cauză din datele furnizate de guvernul belgian în observațiile sale scrise, dintr‑o asemenea comparație rezultă că tarifele practicate de organismul de gestiune sunt mai reduse decât cele aplicate în statele membre de referință. În sfârșit, nu este exclus ca, acordând comparației dintre tarifele aplicate în diferite state membre o importanță exclusivă sau decisivă în aprecierea caracterului eventual excesiv al tarifelor organismelor de gestiune, să se faciliteze comportamente coluzive între acestea din urmă în scopul unei coordonări a prețurilor.

47.      Pentru aceste motive, considerăm că este preferabil ca examinarea eventualului caracter inechitabil al tarifelor practicate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor pentru opere muzicale să fie efectuată prin selectarea de fiecare dată a metodei sau a metodelor pertinente într‑o măsură mai mare, identificate în funcție de împrejurările fiecărui caz concret.

48.      În lumina principiilor prezentate mai sus și a considerațiilor dezvoltate la punctele care precedă, este necesar să analizăm întrebarea preliminară cu cele două părți ale sale.

3.      Cu privire la a doua parte a întrebării preliminare

49.      Prin intermediul celei de a doua părți a întrebării preliminare, care trebuie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă constituie un abuz de poziție dominantă fapta unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor care beneficiază de un monopol de facto într‑un stat membru de a impune organizatorilor de evenimente muzicale, pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, un sistem de remunerație bazat pe cifra de afaceri, „care leagă taxele de licență de elemente externe precum prețul de acces, prețul pentru consumații, bugetul artistic pentru interpreți sau executanți și bugetul pentru alte elemente, precum decorul”.

50.      Cu titlu preliminar, sunt necesare trei precizări.

51.      În primul rând, deși în formularea întrebării preliminare instanța de trimitere se referă la o structură tarifară „bazată pe cifra de afaceri”, din decizia de trimitere și din dosarul cauzei reiese că, astfel cum s‑a confirmat în ședință, cota degresivă prevăzută de tariful 211, în ipoteza în care nu se recurge la tariful de bază, se aplică, în mod alternativ, asupra bugetului artistic, și anume rubrica de cheltuieli corespunzătoare sumei puse la dispoziția artiștilor, sau asupra unei părți din venituri, care nu este egală cu întreaga cifră de afaceri a evenimentului, ci doar cu suma corespunzătoare încasărilor provenite din vânzarea biletelor (în care sunt incluse cele oferite sponsorilor(61)).

52.      În al doilea rând, deși formularea celei de a doua părți a întrebării preliminare nu este clară în această privință, din motivele deciziei de trimitere reiese că elementul tarifului aplicat de SABAM cu privire la care se solicită clarificări este utilizarea ca bază de calcul a unei părți din venituri, egală cu încasările brute provenite din vânzarea biletelor, fără a ține seama de partea din aceste încasări care nu depinde de prestația organismului de gestiune și fără a permite deducerea cheltuielilor care nu sunt legate în mod specific de muzică.

53.      În al treilea rând, instanța de trimitere nu solicită să se stabilească dacă acest aspect al metodei de calcul utilizate de SABAM este abuziv în măsura în care conduce la impunerea unei remunerații excesive, ci în măsura în care nu stabilește o legătură suficientă între prestația furnizată de SABAM și remunerația impusă de aceasta. Prin urmare, nu nivelul remunerațiilor percepute, în sine, este pus în discuție, cel puțin în mod direct, ci, mai general, metoda de calculare a remunerațiilor respective, și anume însăși structura tarifului 211 și raportul care se poate stabili în temeiul acestei structuri cu prestația furnizată în realitate de SABAM.

54.      În această privință, este util să se precizeze deja că o întreprindere, chiar aflată în poziție dominantă, trebuie să își poată urmări propriile interese și că, în acest scop, ea este, în principiu, liberă să aleagă metoda de calcul pe care o consideră mai adecvată pentru a stabili remunerația solicitată în schimbul produselor sau al serviciilor pe care le oferă. Prin urmare, nici Curții, nici instanțelor sau autorităților naționale de concurență nu le revine sarcina de a stabili ce metodă de calcul ar trebui să fie adoptată, ci doar de a verifica dacă metoda aplicată în mod concret nu încalcă interdicțiile impuse de articolul 102 TFUE și în special dacă aceasta nu conduce la impunerea unor prețuri inechitabile.

55.      W.W susține că tariful 211 a fost creat pentru festivalurile de muzică tradiționale, a căror ofertă și atractivitate constă în faptul că muzica este difuzată în direct. În schimb, evenimente precum Tomorrowland ar oferi spectatorilor o experiență „unică și globală”, în special prin atenția acordată decorului, care transformă nu numai scena, ci întreaga zonă în care are loc evenimentul într‑o „lume imaginară”, prin costumele purtate de personal, prin elementele vizuale, precum jocurile de lumini, efectele optice sau focurile de artificii, prin gastronomie și printr‑o serie întreagă de servicii oferite în timpul șederii, dar și înainte și după aceasta. WCD subliniază de asemenea caracterul particular al evenimentului pe care îl organizează și, la fel ca W.W, susține că încasările brute provenite din vânzarea biletelor sunt generate în principal de factori care nu au legătură cu repertoriul muzical utilizat. Potrivit W.W, rezultă că, pentru astfel de evenimente, utilizarea veniturilor ca bază de calcul a remunerației organismului de gestiune colectivă constituie, în sine, un abuz de poziție dominantă. În schimb, WCD consideră abuziv faptul de a nu permite deducerea din încasările brute a cheltuielilor care nu au legătură cu muzica, dintre care unele, precum cele aferente conformării la reglementările în materie de mediu sau în materie de securitate, ar fi tot mai mari. Potrivit W.W și WCD, nici bugetul artistic nu constituie o bază de calcul adecvată.

56.      Potrivit jurisprudenței amintite mai sus(62), un preț nu poate fi considerat inechitabil, în sensul articolului 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE, dacă se află într‑un raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate de întreprinderea în poziție dominantă. În prezenta cauză, o asemenea prestație constă în punerea la dispoziția utilizatorilor a unor opere muzicale protejate prin dreptul de autor în scopul comunicării publice în cursul unor evenimente festivaliere.

57.      După cum s‑a arătat anterior, testul United Brands sugerează, cel puțin implicit, ca valoarea produsului sau a serviciului furnizat de întreprinderea dominantă să se stabilească în funcție de costurile de producție ale acesteia. Or, deși este posibil să se cuantifice costurile inerente gestiunii colective, este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se determine costurile creării unei opere intelectuale precum o operă muzicală. Criteriul cuprins în testul United Brands este, așadar, inadecvat pentru a determina valoarea economică a prestației furnizate utilizatorilor de un organism de gestiune colectivă în ansamblul său.

58.      Valoarea economică a unei astfel de prestații și, în speță, a prestației furnizate de SABAM organizatorilor de festivaluri trebuie, prin urmare, să fie apreciată ținând seama de caracteristicile gestiunii colective, pe de o parte, și ale dreptului de autor, pe de altă parte(63).

59.      Referitor la primul aspect, o parte importantă a acestei valori constă în faptul că organizatorii de festivaluri nu sunt obligați să se adreseze în mod individual titularilor dreptului de autor asupra operelor pe care intenționează să le execute pentru a negocia cu fiecare dintre ei o licență de comunicare publică, ci au ca unic interlocutor organismul de gestiune. Contractele de reciprocitate încheiate de SABAM cu alte organisme de gestiune permit în plus, prin intermediul unei singure licențe, accesul și la repertoriul unor organisme străine. Existența unui sistem de gestiune colectivă a drepturilor reprezintă nu numai o economie de timp și de resurse evidentă, ci și o condiție necesară pentru însăși posibilitatea de a realiza evenimente cum sunt cele organizate de societăți precum W.W și WCD.

60.      Referitor la al doilea aspect, valoarea economică a operelor muzicale puse la dispoziția organizatorilor unui festival depinde de încasările care pot (sau se anticipează că pot) să fie realizate datorită acestora. După cum a subliniat avocatul general Trstenjak în Concluziile prezentate în cauza Kanal 5(64), este absolut normal ca pentru acordarea unei licențe privind drepturile de autor să se pretindă o remunerație care reprezintă o cotă‑parte din cifra de afaceri obținută cu ajutorul produsului pentru a cărui producție a fost utilizat dreptul de autor. Ideea de bază este că unui autor trebuie să îi revină o cotă‑parte rezonabilă din cifra de afaceri care a fost înregistrată în urma utilizării operei sale.

61.      Această idee se regăsește în jurisprudența constantă a Curții deja amintită mai sus, potrivit căreia perceperea de către un organism de gestiune a drepturilor de autor a unei remunerații pentru reprezentarea unor opere muzicale protejate al cărei cuantum este calculat pe baza cifrei de afaceri a utilizatorului trebuie considerată o exploatare normală a dreptului de autor(65). Prin urmare, remunerațiile calculate pe baza cifrei de afaceri a utilizatorului se află, în principiu, într‑un raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate(66).

62.      Desigur, cifra de afaceri a unui eveniment precum un festival de muzică(67) depinde într‑o măsură mai mică sau mai mare de alți factori decât comunicarea publică a operelor protejate prin dreptul de autor, cum ar fi în special calitatea și renumele executanților, locul în care se desfășoară, decorurile, iluminatul, serviciile care sunt oferite în același timp cu evenimentul sau chiar popularitatea sa, iar toți acești factori depind în mare parte (chiar dacă nu exclusiv) de eforturile organizatorilor și generează cheltuieli independente de costurile aferente remunerațiilor datorate organismului de gestiune colectivă și, într‑un mod mai mult sau mai puțin evident, fără o legătură directă cu prestația furnizată de acesta din urmă.

63.      Totuși, în primul rând, fără a minimiza în vreun fel importanța unor astfel de factori, ni se pare incontestabil, deși sarcina de a se pronunța definitiv în această privință revine până la urmă instanței de trimitere, că muzica este elementul principal al „produsului” oferit de pârâtele din litigiul principal, precum și primul factor de reunire a publicului vizat de eveniment. În al doilea rând, arătăm că un sistem de remunerare bazat pe cifra de afaceri este obișnuit în materia drepturilor de autor și, mai general, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, chiar atunci când dreptul care face obiectul licenței nu reprezintă elementul principal al produsului finit a cărui realizare o permite(68). În al treilea rând, după cum s‑a arătat, în Hotărârea Kanal 5, Curtea a aprobat un asemenea sistem de remunerare și în cazul unor utilizatori, cum sunt posturile de televiziune, a căror cifră de afaceri poate, chiar în mare măsură, să depindă de elemente care nu au legătură cu utilizarea operelor muzicale protejate(69). În al patrulea rând, în opinia noastră, argumentele invocate de pârâtele din litigiile principale se pot referi, în general, la diverse tipuri de utilizatori de muzică, chiar intensivi, cum ar fi discotecile, al căror succes depinde în mare parte și de factori care ar putea fi considerați ca neavând legătură cu muzica, precum decorurile, iluminatul, poziția, calitatea consumației, tipul de clientelă, notorietatea DJ‑ilor și așa mai departe. În sfârșit și mai ales, după cum corect a observat SABAM, simplul fapt că alți factori decât muzica intervin în decizia de cumpărare a biletului pentru evenimente precum cele organizate de W.W și de WCD nu implică, în sine, că o structură tarifară care adoptă veniturile din vânzarea biletelor drept bază de calcul a remunerațiilor este lipsită de orice raport rezonabil cu valoarea economică a punerii la dispoziție a unor opere muzicale protejate prin dreptul de autor.

64.      Pe de altă parte, arătăm că mai multe elemente ale tarifului 211 – care, după cum corect a observat SABAM, trebuie evaluat în ansamblul său – intervin pentru a atenua efectele utilizării cifrei de afaceri ca bază de calcul al remunerațiilor și permit, într‑o anumită măsură, să se țină seama de împrejurarea că volumul veniturilor nu depinde exclusiv sau, în orice caz, nu în mod necesar într‑o manieră direct proporțională, de valoarea muzicii.

65.      Mai întâi, după cum s‑a arătat deja mai sus, încasările provenite din vânzarea biletelor constituie doar o parte, iar nu totalitatea cifrei de afaceri realizate de evenimentele organizate de pârâtele din litigiile principale. În această privință, arătăm că, fără a fi contrazisă de acestea din urmă, SABAM a precizat în ședință că partea din cifra de afaceri luată în considerare pentru calcularea remunerațiilor care îi revin este de aproximativ 35 % și de aproximativ 50 % din cifra de afaceri globală realizată de Tomorrowland și, respectiv, de Wecandance. În al doilea rând, cuantumurile de bază, care corespund încasărilor provenite din vânzarea biletelor sau bugetului artistic, sunt împărțite în opt (sau în nouă) tranșe asupra cărora se aplică o cotă descrescătoare cuprinsă între 6 % și 2,5 %. În această modalitate, fracțiunea din cuantumul de bază corespunzător remunerațiilor datorate față de SABAM se diminuează odată cu creșterea acestui cuantum. În al treilea rând, este prevăzut un sistem de reduceri aplicate remunerațiilor astfel calculate care permite, deși numai forfetar, să se țină seama de volumul repertoriului SABAM efectiv executat în cursul evenimentului. În sfârșit, SABAM a susținut în ședință, fără a fi contrazisă de pârâtele din litigiile principale nici de această dată, că, tocmai pentru a ține seama de particularitățile festivalurilor, cota degresivă aplicată pentru aceste evenimente pornește de la un maxim (6 %) care este mai mic decât cota prevăzută pentru evenimente similare, cum ar fi concertele (8 %)(70).

66.      Asemenea remunerațiilor calculate pe baza cifrei de afaceri a evenimentului, considerăm că și cele calculate în funcție de bugetul artistic se află, în principiu, contrar celor afirmate de pârâtele din litigiul principal, într‑un raport rezonabil cu valoarea economică a prestației furnizate de SABAM, în măsura în care această rubrică de cheltuieli permite să se dea o indicație directă cu privire la importanța, în organizarea evenimentului, a componentei legate de comunicarea operelor muzicale protejate.

67.      În lumina considerațiilor de mai sus, simplul fapt că sistemul tarifar adoptat de SABAM ia ca bază de calcul al remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a unor opere muzicale care fac parte din repertoriul său o fracțiune din cifra de afaceri sau dintr‑o parte din cifra de afaceri realizată de evenimentul în cursul căruia a avut loc o asemenea comunicare sau, în mod alternativ, bugetul artistic nu constituie, în sine, un indiciu al existenței unor prețuri inechitabile și nici, a fortiori, contrar a ceea ce par să susțină pârâtele din litigiile principale, nu permite să se constate existența unui astfel de abuz.

68.      În opinia noastră, situația este aceeași, în principiu, în ceea ce privește imposibilitatea de a deduce cheltuielile „care nu sunt legate în mod direct de muzică” din cuantumurile de bază calculate asupra părții din cifra de afaceri realizate din vânzarea biletelor sau asupra bugetului artistic. Independent de împrejurarea că este extrem de dificil să se aprecieze ce cheltuieli pot fi considerate ca nefiind legate în mod direct de muzică, dată fiind natura evenimentelor în discuție (de exemplu, se poate considera că sunt legate în mod direct de muzică cheltuielile care asigură calitatea sunetului, dar nu cele aferente iluminatului?), incidența unor astfel de cheltuieli asupra părții din cifra de afaceri luată ca bază de calcul (în speță, veniturile realizate din vânzarea biletelor) depinde de alocarea decisă de organizatorii evenimentului și, prin urmare, de elemente care sunt excluse în totalitate din sfera de control a SABAM. Subliniem de asemenea că, în Hotărârile Basset și Tournier, Curtea s‑a pronunțat în sensul legalității sistemelor de remunerare bazate pe cifra de afaceri brută. De asemenea, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kanal 5, STIM calcula remunerațiile proprii în funcție de încasările provenite din difuzarea unor emisiuni destinate marelui public sau, în subsidiar, din publicitate și/sau din abonamente, cu deducerea doar a anumitor cheltuieli(71).

69.      În orice caz, instanței de trimitere îi revine sarcina de a aprecia, în lumina tuturor împrejurărilor relevante, dacă aplicarea tarifului 211, în măsura în care acesta adoptă ca bază de calcul al remunerațiilor încasările provenite din vânzarea biletelor sau, în mod alternativ, bugetul artistic, permițând să se deducă din aceste sume doar anumite costuri, este de natură să determine impunerea unor prețuri inechitabile.

70.      Totuși, pentru ca instanța de trimitere să poată constata existența unor prețuri excesive, aceasta va trebui, astfel cum reiese din cele arătate la punctele 29-38 din prezentele concluzii, să compare nivelul remunerațiilor percepute de SABAM prin aplicarea tarifului 211 cu un preț de referință, care trebuie stabilit pe baza metodelor de analiză aflate la dispoziția sa care se dovedesc a fi pertinente într‑o măsură mai mare în lumina tuturor împrejurărilor care caracterizează cauza cu care este sesizată. Caracterul excesiv al remunerațiilor în cauză ar putea fi constatat în cazul în care dintr‑o astfel de comparație ar reieși că există o diferență semnificativă și persistentă între remunerațiile menționate și prețul de referință luat în considerare, iar această diferență nu este justificată în mod obiectiv.

71.      A omite această etapă a analizei ar însemna în esență să se recunoască faptul că o anumită metodă de calcul al remunerației solicitate de o întreprindere dominantă pentru produsele sau serviciile pe care le oferă conduce, în sine, la impunerea unor prețuri excesive, independent de nivelul real al prețurilor în cauză. Or, în afara unor cazuri excepționale, un asemenea mod de a proceda este, în opinia noastră, incorect din punct de vedere metodologic și poate avea în mod concret ca rezultat paradoxal privarea unei întreprinderi de libertatea de a adopta o anumită metodă de calcul chiar și atunci când aplicarea sa conduce la prețuri care nu se situează peste nivelul concurențial.

72.      Printre metodele de analiză pe care instanța de trimitere ar putea să le ia în considerare, excluzând, pentru motivele deja arătate, analiza prețuri‑costuri de producție prevăzută de testul United Brands și comparația cu prețurile practicate de concurenți, dată fiind poziția de monopol de facto a SABAM, figurează în primul rând comparația geografică, iar aceasta trebuie să fie efectuată urmând criteriile stabilite de Curte în Hotărârea AKKA. În plus, deși a reieșit în ședință că SABAM nu a modificat în mod substanțial nivelul remunerațiilor solicitate pentru punerea la dispoziția organizatorilor de festivaluri(72) a operelor muzicale din repertoriul său, s‑ar putea dovedi pertinentă efectuarea unei analize istorice care să permită adoptarea unei viziuni dinamice asupra evoluției nivelului remunerațiilor plătite în mod concret de pârâtele din litigiul principal. În acest sens, nu excludem posibilitatea ca faptul de a nu ține seama în niciun fel de creșterea, dacă este dovedită, a unor cheltuieli – în special cele care decurg din aplicarea unor cerințe legale, cum ar fi costurile legate de adoptarea unor măsuri de securitate sau de protecție a mediului – și de incidența acestor cheltuieli, dacă este confirmată, asupra cuantumurilor luate ca bază de calcul al tarifelor organismului de gestiune să constituie un indiciu al existenței unor prețuri inechitabile, în măsura în care conduce la o creștere semnificativă a nivelului remunerațiilor, fără o contraprestație pentru utilizatori și fără a fi justificată printr‑o creștere a cheltuielilor efectuate de SABAM. În sfârșit, s‑ar putea dovedi de asemenea pertinentă o comparație cu remunerațiile percepute de SABAM pentru prestații similare, care trebuie identificate, în măsura în care este posibil, pe baza unor criterii obiective în cadrul unei aprecieri a cărei efectuare este de competența instanței de trimitere.

4.      Cu privire la prima parte a întrebării preliminare

73.      Prin intermediul primei părți a întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă constituie un abuz de poziție dominantă fapta unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor care beneficiază de un monopol de facto într‑un stat membru de a impune organizatorilor de evenimente muzicale, pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, un sistem de remunerare care folosește un tarif forfetar pe tranșe în locul unui tarif care să țină seama de partea exactă din repertoriul protejat de acest organism executată în timpul evenimentului.

74.      Și în acest caz, aspectul pus în discuție în litigiile principale nu este în mod direct nivelul remunerațiilor, ci aplicarea unei metode de calcul specifice care ar fi, în sine, abuzivă, întrucât ar fi lipsită de o legătură rezonabilă cu prestația furnizată de organismul de gestiune.

75.      Potrivit W.W și WCD, din Hotărârile Kanal 5 și OSA reiese că stabilirea remunerației organismelor de gestiune trebuie să țină seama de utilizarea efectivă a operelor care fac parte din repertoriul acestor organisme. Societățile menționate susțin în special că există diverse tehnici care permit să se identifice cu precizie și fără posibilitate de eroare operele muzicale executate în realitate și, prin urmare, partea din repertoriul organismului de gestiune efectiv utilizată. Ele se referă în special la programul elaborat de societatea neerlandeză DJ Monitor. Utilizarea unor astfel de tehnici nu ar presupune costuri suplimentare pentru SABAM sau, în orice caz, nu într‑o măsură excesivă, dat fiind că aceasta din urmă ar fi oricum obligată să analizeze lista operelor executate pentru a efectua o repartizare a remunerațiilor între titularii de drepturi. SABAM contestă sfera de aplicare generală pe care W.W și WCD o conferă Hotărârii Kanal 5. Această hotărâre ar privi numai posturile de televiziune, cu alte cuvinte operatorii care funcționează într‑un sector în care intensitatea utilizării operelor muzicale este variabilă, iar nu operatori precum W.W și WCD, ale căror evenimente sunt axate pe muzică. Potrivit SABAM, deși este oportun să se calculeze remunerațiile datorate de cei dintâi prin aplicarea unei cote‑părți variabile în funcție de operele muzicale executate, în cazul unor evenimente muzicale precum cele în discuție în litigiul principal, remunerația ar putea fi exprimată întotdeauna printr‑un procentaj fix din cifra de afaceri sau variabil în mod forfetar.

76.      În lumina observațiilor părților din litigiul principal, este necesar, mai întâi, să se precizeze sfera de aplicare a Hotărârii Kanal 5, pe care aceste părți o interpretează în mod diferit. Amintim că, în hotărârea menționată, Curtea a precizat că tarifele calculate în funcție de veniturile societăților de televiziune și de volumul muzicii difuzate prin televiziune pot avea un caracter abuziv atunci când „există o altă metodă care permite să se identifice și să se cuantifice într‑un mod mai precis utilizarea acestor opere, precum și audiența și când prin metoda respectivă s‑ar putea atinge același scop legitim, respectiv protecția intereselor autorilor, compozitorilor și editorilor de muzică, fără însă a determina o creștere disproporționată a cheltuielilor efectuate pentru gestionarea contractelor și pentru supravegherea utilizării operelor muzicale protejate prin dreptul de autor”(73).

77.      Am avut deja ocazia să arătăm că Curtea a afirmat în mai multe rânduri legitimitatea unui sistem de remunerare pentru punerea la dispoziție a unor opere muzicale protejate al cărei cuantum este calculat pe baza cifrei de afaceri a utilizatorului, iar aceasta atât în cazul unor utilizatori a căror activitate depinde de exploatarea operelor muzicale, precum discotecile în Hotărârile Basset și Tournier, cât și în cazul unor utilizatori pentru care intensitatea unei astfel de exploatări este variabilă în funcție de alți factori, precum posturile de televiziune în Hotărârea Kanal 5.

78.      Odată făcute aceste precizări, arătăm că, deja în Hotărârea Tounier, tocmai în ceea ce privește utilizatorii intensivi de muzică, precum discotecile, și într‑un context în care era vorba despre legitimitatea așa‑numitului „blankett licensing”, care constă în prevederea unei remunerații fixe pentru accesul la întregul repertoriu al organismului de gestiune, indiferent de utilizarea efectivă a operelor muzicale protejate, Curtea a precizat că, deși natura globală sau forfetară a remunerației percepute nu implică, în sine, încălcarea interdicției privind prețurile inechitabile, se poate totuși constata o practică abuzivă în cazul în care există metode alternative care asigură același nivel de protecție a intereselor titularilor drepturilor de autor fără costuri suplimentare(74). Pe de altă parte, Curtea a afirmat în mai multe rânduri că, în cazul unor opere protejate puse la dispoziția publicului, titularul dreptului de autor și avânzii‑cauză ai acestuia au un interes legitim ca redevențele datorate să fie calculate în funcție de numărul real sau probabil al reprezentărilor(75). În sfârșit, arătăm că, în Hotărârea Kanal 5, deși avocatul general Trstenjak făcuse o distincție clară între situația posturilor de televiziune și cea a utilizatorilor intensivi de muzică, pronunțându‑se în sensul nelegitimității unei metode de calculare a remunerației pe baza unui procentaj fix numai în primul caz, Curtea a justificat cerința de a calcula remunerația pe baza volumului de muzică efectiv utilizată nu în raport cu natura posturilor de televiziune, ci, mai general, în considerarea necesității de a garanta legătura obligatorie dintre remunerație și valoarea prestației și de a proteja interesele titularilor de drepturi(76).

79.      Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem, așadar, ca și Comisia că în jurisprudența Curții este consacrat în prezent principiul potrivit căruia, deși un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor care beneficiază de o poziție dominantă într‑un stat membru este liber să calculeze cuantumul remunerațiilor care îi sunt datorate pentru reprezentarea unor opere muzicale pe baza cifrei de afaceri realizate de utilizator și să stabilească că acestea corespund unui procentaj din cifra de afaceri respectivă care variază în funcție de volumul de muzică utilizată, dar calculat forfetar, o astfel de metodă de calcul poate totuși să constituie un abuz de poziție dominantă în cazul în care există metode alternative care permit să se calculeze cu precizie atât operele muzicale utilizate, cât și audiența. Astfel de metode trebuie să asigure același nivel de protecție a intereselor autorilor, compozitorilor și editorilor de muzică și să nu determine o creștere excesivă a cheltuielilor organismului de gestiune colectivă. Principiul menționat mai sus se aplică atât în cazul utilizatorilor a căror activitate depinde în totalitate sau în cea mai mare parte de exploatarea muzicii, cât și în cazul utilizatorilor în privința cărora amploarea acestei exploatări este mai puțin importantă și este variabilă.

80.      Este indiscutabil că tariful 211, atât în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, bazată pe regula 1/3-2/3, cât și în cea modificată în anul 2018, fondată pe tranșe de 10 %, realizează, cu un grad de aproximare mai mare sau mai mic, o determinare forfetară a părții din repertoriul SABAM efectiv executate în cursul evenimentelor cărora li se aplică. Potrivit primei dintre cele două versiuni, reducerea tarifului integral era aplicabilă cu condiția ca cel puțin o treime din operele indicate pe lista furnizată de organizatorii evenimentului să nu facă parte din repertoriul SABAM. În schimb, nicio reducere nu era prevăzută sub acest prag. Dat fiind că nu era datorată nicio remunerație doar în cazul în care pe această listă nu figura nicio operă din repertoriul SABAM, executarea chiar și a unei singure opere dintre cele protejate de SABAM ar fi putut, în principiu, să determine aplicarea unei treimi din tariful integral. În plus, dacă operele muzicale din repertoriul SABAM corespundeau exact unei cote de o treime sau de două treimi din cele pe care organizatorii evenimentului preconizau să le execute, SABAM factura două treimi din tarif sau, respectiv, tariful integral. Potrivit celei de a doua versiuni a tarifului, cele trei tranșe de 33 % au fost înlocuite cu zece tranșe de 10 %, ceea ce a avut drept consecință o reducere a diferențelor în raport cu partea din operele muzicale din repertoriul SABAM efectiv executată, deși această parte este în continuare stabilită forfetar.

81.      În lumina Hotărârilor Tournier și Kanal 5 amintite mai sus, instanței de trimitere îi revine sarcina de a aprecia, având în vedere ansamblul împrejurărilor speței: i) dacă există metode care permit să se identifice într‑un mod mai precis operele muzicale protejate de SABAM executate în timpul evenimentului (dat fiind că remunerațiile percepute de SABAM sunt calculate în funcție de încasările provenite din vânzarea biletelor, nu se pune problema identificării audienței), ii) dacă metodele respective asigură același nivel de protecție a intereselor titularilor dreptului de autor asupra acestor opere și iii) dacă aplicarea unor astfel de metode nu majorează în mod excesiv cheltuielile efectuate de SABAM, în special în ceea ce privește gestionarea contractelor și supravegherea utilizării operelor muzicale protejate.

82.      În opinia noastră, printre împrejurările relevante de care instanța de trimitere va trebui să țină seama pentru a aprecia primul aspect menționat mai sus figurează: i) accesibilitatea datelor privind operele muzicale efectiv utilizate și tehnologiile folosite(77), ii) fiabilitatea acestor date și tehnologii(78) și iii) durata necesară pentru obținerea datelor(79). În ceea ce privește fiabilitatea tehnologiilor digitale menționate de W.W și de WCD, arătăm, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că SABAM a precizat în observațiile sale scrise că programul utilizat în cursul edițiilor din anii 2015 și 2016 ale evenimentelor în discuție în litigiile principale nu a recunoscut aproximativ 8 % din piesele executate, că aceste tehnologii recunosc cu dificultate operele mixate și că, în orice caz, ele nu pot fi utilizate pentru muzica difuzată în direct.

83.      Pentru a verifica al doilea aspect menționat la punctul 81 din prezentele concluzii, instanța de trimitere va trebui să aprecieze avantajele și inconvenientele metodei de calculare a remunerațiilor utilizate de SABAM, ținând seama de contextul în care sunt facturate aceste remunerații. În această privință, considerăm că prezintă relevanță în special următorii trei factori. În primul rând, va trebui să se aprecieze care este proporția operelor muzicale care fac parte din repertoriul SABAM executate în mod normal în timpul evenimentelor în discuție în litigiul principal în raport cu ansamblul muzicii utilizate. Astfel, nu este exclus ca recurgerea la o metodă forfetară să fie totuși preferabilă, ținând seama de interesele opuse implicate, în cazul în care cvasitotalitatea operelor executate în cursul acestui tip de evenimente fac parte din repertoriul organismului de gestiune. În această privință, arătăm, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că în observațiile sale scrise SABAM a afirmat, fără a fi contrazisă de W.W și de WCD, că aproximativ 80-90 % din muzica executată în cursul festivalurilor organizate de aceste societăți provine din repertoriul său. În al doilea rând, va fi necesar să se evalueze incidența utilizării metodologiilor alternative asupra rapidității de percepere a remunerațiilor. Astfel, după cum arată SABAM, este posibil ca, din cauza unor erori în recunoașterea operelor executate, între organismul de gestiune și organizatorul evenimentului să apară litigii care pot întârzia termenele de percepere a remunerațiilor în detrimentul titularilor drepturilor respective(80). În al treilea rând, va trebui să se evalueze eventuala incidență asupra intereselor titularilor a renunțării la metoda pe tranșe forfetare (în cele două versiuni ale sale) adoptată de SABAM, având în vedere sistemul de repartizare a drepturilor utilizat de acest organism și structura costurilor suportate de SABAM.

84.      În ceea ce privește ultimul aspect menționat la punctul 81 din prezentele concluzii, referitor la costuri, arătăm că, spre deosebire de formularea utilizată în Hotărârea Tournier, care părea să excludă o creștere oarecare a cheltuielilor de gestiune sau de supraveghere ale organismului, în Hotărârea Kanal 5 s‑a precizat că utilizarea unei metode de calcul care permite identificarea precisă a operelor muzicale executate nu trebuie să determine o creștere „disproporționată” a acestor cheltuieli(81). Așadar, deși trecerea la un astfel de sistem poate determina o creștere a cheltuielilor efectuate de SABAM, această creștere trebuie să fie redusă și trebuie să poată fi compensată cu avantajele pe care le aduce organizatorilor de evenimente muzicale. Astfel, o creștere excesivă este susceptibilă să se repercuteze asupra nivelului drepturilor percepute de autori și de avânzii‑cauză ai acestora și să le diminueze. În cadrul litigiilor principale, W.W și WCD afirmă că costurile aferente utilizării tehnicilor digitale de recunoaștere a operelor muzicale, care, potrivit celor susținute de SABAM, sunt importante, ar fi suportate de ele și, prin urmare, nu ar implica costuri suplimentare pentru SABAM. În cazul în care această împrejurare ar fi confirmată(82), ar rămâne să se verifice întinderea costurilor determinate de eventuale erori sau litigii cu privire la identificarea repertoriului SABAM, menționate de aceasta în observațiile sale scrise. În schimb, argumentul invocat de SABAM potrivit căruia numai anumiți organizatori de evenimente muzicale ar putea să suporte costurile legate de utilizarea noilor tehnici digitale, iar, în privința celorlalți, astfel de costuri i‑ar reveni ei nu ni se pare decisiv, dat fiind că nimic nu se opune ca SABAM să adopte metode de calcul diferite pentru categorii diferite de clienți, în măsura în care o asemenea diferențiere este justificată și nediscriminatorie.

85.      În cazul în care rezultatul verificărilor menționate la punctul 81 din prezentele concluzii este pozitiv, structura tarifară a SABAM este susceptibilă să încalce interdicția de a impune prețuri și condiții inechitabile, prevăzută la articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE. Astfel, o structură tarifară bazată pe tranșe forfetare care nu țin seama de utilizarea efectivă a operelor muzicale protejate implică, atunci când există posibilitatea de a determina în mod exact (sau mai exact) volumul unei astfel de utilizări (și al audienței), că o parte mai mult sau mai puțin importantă din remunerațiile percepute de această societate nu corespunde unei prestații efectiv furnizate(83).

86.      Totuși, nu considerăm că, în Hotărârile Tournier și Kanal 5, Curtea a intenționat să stabilească un automatism pe baza căruia adoptarea unei astfel de structuri tarifare să conducă, în împrejurările precizate în aceste hotărâri și în lipsa unor justificări invocate de organismul de gestiune, în mod necesar la constatarea existenței unor prețuri inechitabile.

87.      După cum am arătat deja la punctele 70 și 71 din prezentele concluzii, adoptarea unei anumite metode de calculare a remunerației pentru produsele sau serviciile oferite de o întreprindere în poziție dominantă nu permite, în sine, să se prezume existența unor prețuri excesive, ci trebuie să fie confirmată de o analiză comparativă a nivelului acestor prețuri cu un preț de referință.

88.      Această analiză comparativă nu este necesară doar în ipoteza în care rezultă că aplicarea unei astfel de metode de calcul conduce în mod concret la excluderea oricărui raport rezonabil între preț și valoarea economică a prestației oferite.

89.      Instanței de trimitere îi revine sarcina de a efectua o asemenea verificare. În ceea ce privește metodele de comparare la care instanța de trimitere poate să recurgă în împrejurările din litigiile principale, facem trimitere la punctul 72 din prezentele concluzii.

V.      Concluzie

90.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Ondernemingsrechtbank Antwerp (Tribunalul pentru Întreprinderi din Antwerpen) după cum urmează:

„Articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE trebuie interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor care deține un monopol de facto într‑un stat membru nu abuzează de poziția sa dominantă prin impunerea unor prețuri inechitabile doar pentru motivul că adoptă o structură tarifară în temeiul căreia remunerațiile percepute pentru punerea la dispoziție a unor opere muzicale protejate care fac parte din repertoriul său în scopul comunicării publice în cursul unui festival sunt calculate prin aplicarea unei cote degresive asupra încasărilor provenite din vânzarea biletelor sau asupra bugetului artistic, fără posibilitatea de deducere a cheltuielilor care nu sunt direct legate de prestația furnizată de acest organism, și prevăzând un sistem de reduceri bazat pe utilizarea unor tranșe forfetare în scopul de a ține seama de partea din operele muzicale efectiv executată în cursul festivalului. Cu toate acestea, nu este exclus ca aplicarea unei astfel de structuri tarifare să poată conduce la impunerea unor remunerații inechitabile în special în cazul în care există o altă metodă care permite să se identifice și să se cuantifice într‑un mod mai precis operele muzicale efectiv executate și atunci când prin metoda respectivă s‑ar putea atinge același scop legitim, respectiv protecția intereselor autorilor, compozitorilor și editorilor de muzică, fără însă a determina o creștere disproporționată a cheltuielilor efectuate pentru gestionarea contractelor și pentru supravegherea utilizării operelor muzicale protejate prin dreptul de autor. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, având în vedere ansamblul împrejurărilor care caracterizează speța cu care a fost sesizată, dacă aceste condiții sunt îndeplinite și, în cazul în care rezultatul unei asemenea aprecieri este pozitiv, dacă impunerea unor remunerații inechitabile este confirmată de indicii suplimentare deduse în special din comparația cu tarifele aplicabile în alte state membre, corectate cu indicele de paritate a puterii de cumpărare, din comparația cu remunerațiile aplicate în trecut de același organism de gestiune sau din comparația cu remunerațiile stabilite de organismul menționat pentru prestații similare.”


1      Limba originală: italiana.


2      Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă (JO 2014, L 84, p. 72).


3      A se vedea în special considerentele (7), (8), (9) și (55) ale Directivei 2014/26.


4      A se vedea articolul 1 prima teză din Directiva 2014/26.


5      B.S./M.B., 26 iunie 2017.


6      Din dosarul cauzei reiese că, deși definiția noțiunii de „festival” a suferit modificări în diferitele ediții ale tarifului 211, această noțiune a făcut întotdeauna trimitere la organizarea unei serii de concerte date de cel puțin cinci grupuri sau artiști pe zi, fiecare cu propriul program. În anumite cazuri erau necesare o tematică comună și o periodicitate anuală.


7      Din dosarul cauzei reiese că, în versiunile din anii 2014 și 2016 ale tarifului 211, noțiunea de buget artistic era definită ca suma pusă la dispoziția artiștilor pentru executarea programului lor. În versiunea din anul 2017 au fost adăugate și cheltuielile tehnice pentru iluminat și sonorizare rambursate artiștilor.


8      În versiunea din anul 2017 au fost adăugate cheltuielile de transport public.


9      Instanța de trimitere precizează că acțiunile formulate de SABAM împotriva W.W și WCD nu au fost conexate, dar vor fi soluționate printr‑o singură decizie.


10      Instanța de trimitere arată că, încă de la primele ediții ale festivalului Tomorrowland, SABAM și W.W nu au fost de acord asupra nivelului remunerației datorate celei dintâi. După încheierea unei tranzacții în anul 2008 și după un nou litigiu referitor la edițiile din anii 2011 și 2014, în anul 2015, Tribunalul din Antwerpen a declarat întemeiată cererea de plată formulată de SABAM pentru edițiile Tomorrowland din anii 2011 și 2013. În urma acestei decizii, la 30 iulie 2015, SABAM și W.W au încheiat o nouă tranzacție având ca obiect remunerațiile datorate celei dintâi, pe lângă edițiile festivalului din anii 2011 și 2013, și pentru cea din anul 2014. Acestea au convenit în special ca două treimi din suma aferentă anului 2014 să fie plătite direct către SABAM și ca o treime să fie blocată într‑un cont bancar în așteptarea soluționării litigiului apărut între timp cu privire la procentul din repertoriul SABAM utilizat în cursul ediției respective. În ceea ce privește anii 2015 și 2016, deși, într‑o primă etapă, W.W a acceptat tariful aplicat de SABAM, ea a contestat ulterior facturile emise de aceasta din urmă. SABAM solicită plata sumei de 194 925,29 euro pentru ediția festivalului Tomorrowland din anul 2014, a sumei de 259 072,42 euro pentru ediția din anul 2015 și a sumei de 283 726,99 euro pentru ediția din anul 2016, plus dobânzile aferente. SABAM solicită de asemenea ca W.W să îi comunice numărul de bilete VIP vândute pentru ediția din anul 2016 și prețul acestora. W.W a formulat o cerere reconvențională prin care solicită, cu titlu principal, constatarea faptului că nicio sumă nu este datorată față de SABAM pentru edițiile festivalului Tomorrowland din perioada cuprinsă între anii 2014 și 2016 și eliberarea fondurilor provizionate pentru ediția din anul 2014, precum și rambursarea sumei de 16 236 de euro pentru ediția din anul 2016. Cu titlu subsidiar, W.W solicită desemnarea unui expert în vederea stabilirii părții din operele din repertoriul SABAM care a fost executată în cursul edițiilor din anii 2014, 2015 și 2016.


11      Instanța de trimitere precizează că, pentru ediția din anul 2013, SABAM a aplicat tariful 105 și, începând cu a doua ediție, tariful 211. WCD a efectuat plata sumelor solicitate, pe care le‑a contestat însă ulterior. Pentru edițiile din anii 2015 și 2016, WCD a utilizat repertoriul SABAM fără autorizație. Prin urmare, sumele aferente acestor ediții, de asemenea contestate de WCD, au fost stabilite de SABAM pe baza propriilor constatări. SABAM solicită obligarea WCD la plata sumei de 27 359,04 euro și a sumei de 38 550,45 euro, plus dobânzile aferente. WCD a formulat o cerere reconvențională prin care solicită obligarea SABAM la rambursarea sumei de 7 897 de euro și a sumei de 13 349,78 euro, plus dobânzile aferente.


12      W.W și WCD fac referire în special la programul „DJ Monitor”.


13      Prin decizia președintelui Tribunalului Comercial din Bruxelles, în sarcina SABAM s‑a reținut de asemenea o majorare cu aproximativ 37 % a tarifului aplicat festivalurilor și utilizarea unui tarif minim excesiv de ridicat. În plus, SABAM ar fi fost obligată la plata unor penalități cu titlu cominatoriu în cuantum de 5 000 de euro pe zi, până la un maximum de 1 000 000 de euro, în cazul nerespectării acestei decizii; a se vedea https://www.rtbf.be/pure/article/detail_dans-leur-conflit-avec-la-sabam-les-festivals-obtiennent-gain-de-cause?id= 9894749.


14      În sectorul farmaceutic, diverse autorități naționale de concurență au constatat practici de prețuri neloiale și abuzive, în special în Italia (cazul Aspen, decizia Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato din 29 septembrie 2016), în Regatul Unit (cazul Pfizer/Flynn, decizia Competition and Markets Authority din 7 decembrie 2016) și în Danemarca (cazul CD Pharma, decizia Konkurrence- og Forbrugerstyrelsen din 31 ianuarie 2018); la nivel european, în luna mai a anului 2017, Comisia a inițiat o investigație oficială cu privire la aplicarea de către Aspen Pharma a unor prețuri inechitabile în legătură cu medicamente antitumorale în SEE (cu excepția Italiei); a se vedea de asemenea Raportul Comisiei către Consiliu și Parlamentul European „Asigurarea respectării legislației în materie de concurență în sectorul farmaceutic” (2009-2017) din 28 ianuarie 2019, COM(2019) 17 final, punctul 4.2. În ceea ce privește domeniul gestiunii colective a drepturilor de autor, pentru o prezentare a deciziilor autorităților naționale de concurență, a se vedea dosarul care poate fi consultat la adresa https://www.concurrences.com/fr/bulletin/special-issues/collecting-societies/collecting-societies-and-competition-law-an-overview‑of-eu-and‑national-case; la nivel european, a se vedea jurisprudența citată la punctele 39-44 din prezentele concluzii.


15      C‑177/16, EU:C:2017:286 (denumite în continuare „Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza AKKA/LAA”).


16      27/76, EU:C:1978:22.


17      Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea acțiunea introdusă de cel mai important grup mondial din sectorul bananelor la momentul respectiv, United Brands Company (denumit în continuare „UBC”), împotriva deciziei prin care Comisia a concluzionat printre altele în sensul caracterului excesiv al prețurilor practicate de filiala europeană a grupului în privința unora dintre clienții săi. Comisia a ajuns la această concluzie după ce a efectuat o comparație între prețurile practicate de UBC pe piețele germană, neerlandeză, daneză, belgiană și luxemburgheză și cele practicate pe piața irlandeză, din care reieșea că cele dintâi erau semnificativ mai mari decât celelalte.


18      26/75, EU:C:1975:150, punctul 12.


19      A se vedea punctul 250 din Hotărârea United Brands. Această definiție a fost preluată în numeroase hotărâri ulterioare; a se vedea de exemplu Hotărârea din 11 noiembrie 1986, British Leyland/Comisia (226/84, EU:C:1986:421, punctele 27 și 28), Hotărârea din 17 iulie 1997, GT‑Link (C‑242/95, EU:C:1997:376, punctul 39), Hotărârea din 17 mai 2001, TNT Traco (C‑340/99, EU:C:2001:281, punctul 46), Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA (C‑351/12, EU:C:2014:110, punctul 88), Hotărârea din 11 decembrie 2008, Kanal 5 și TV 4 (C‑52/07, EU:C:2008:703, punctul 28), și, cel mai recent, Hotărârea din 14 septembrie 2017, Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra – Latvijas Autoru apvienība (C‑177/16, EU:C:2017:689, punctul 35, denumită în continuare „Hotărârea AKKA/LAA”).


20      A se vedea punctul 252 din Hotărârea United Brands. A se vedea de asemenea Hotărârea AKKA/LAA, punctul 36.


21      Asemenea aprecieri nu trebuie să fie efectuate în mod cumulativ; a se vedea Ordonanța din 25 martie 2009, Scippacercola și Terezakis/Comisia (C‑159/08 P, nepublicată, EU:C:2009:188, punctul 47).


22      Deja în Hotărârea United Brands, deși a reproșat în esență Comisiei că nu a examinat structura costurilor UBC, Curtea a admis totuși în mod expres că „[p]ot fi concepute alte metode […] pentru a stabili dacă prețul unui produs nu este echitabil”; a se vedea punctul 253 din Hotărârea United Brands.


23      A se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 1986, British Leyland/Comisia (226/84, EU:C:1986:421, punctele 28 și 29), în care o creștere a prețurilor cu 600 %, fără o creștere aparentă a costurilor, a făcut inutilă o analiză a acestora din urmă și a determinat concentrarea atenției asupra diferenței dintre prețul actual și prețul din trecut.


24      A se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 1986, British Leyland/Comisia (226/84, EU:C:1986:421, punctele 28 și 29).


25      A se vedea Decizia Comisiei din 25 iulie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 82 din Tratatul CE [cazul COMP/C‑1/36.915 – Deutsche Post AG – Interceptarea corespondenței transfrontaliere, considerentul (160)].


26      A se vedea în mod implicit Hotărârea din 13 iulie 1989, Tournier (395/87, EU:C:1989:319, punctul 44).


27      A se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 1986, British Leyland/Comisia (226/84, EU:C:1986:421, punctele 28 și 29).


28      A se vedea în mod implicit Hotărârea United Brands, în care comparația efectuată de Comisie între prețurile UBC pe diverse piețe din statele membre a fost criticată doar pentru că piața națională de referință fusese aleasă pe baza unor aprecieri incorecte.


29      A se vedea Hotărârea din 8 iunie 1971, Deutsche Grammophon Gesellschaft (78/70, EU:C:1971:59, punctul 19).


30      A se vedea de asemenea Hotărârea din 29 februarie 1968, Parke, Davis and Co. (24/67, EU:C:1968:11, p. 81), și Hotărârea din 5 octombrie 1988, CICRA și Maxicar (53/87, EU:C:1988:472), deși în ambele cazuri Curtea a statuat că faptul că prețul practicat de întreprinderea dominantă era mai mare decât cel al concurenților nu este suficient pentru a constata existența unui abuz, dat fiind că produsele celei dintâi erau protejate prin brevet.


31      A se vedea Hotărârea din 4 mai 1988, Bodson (30/87, EU:C:1988:225, punctul 31), și, cel mai recent, Hotărârea AKKA/LAA, punctul 38.


32      A se vedea Hotărârea AKKA/LAA, punctele 37 și 38.


33      A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 1975, General Motors Continental/Comisia (26/75, EU:C:1975:150, punctul 15).


34      În mod similar, odată ce a fost identificată metoda de analiză, alegerea indicilor de referință pertinenți trebuie efectuată ținând de asemenea seama de ansamblul împrejurărilor care caracterizează speța. A se vedea de exemplu Hotărârea AKKA/LAA, punctele 41 și 42, potrivit căreia alegerea piețelor de referință în raport cu care se efectuează comparația depinde de împrejurările proprii fiecărui caz; a se vedea de asemenea Hotărârea din 28 martie 1985, CICCE/Comisia (298/83, EU:C:1985:150, punctele 24 și 25).


35      A se vedea punctele 254-261 din Hotărârea United Brands.


36      A se vedea Hotărârea AKKA/LAA, punctul 49. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza AKKA/LAA, punctul 36.


37      În acest sens, Curtea s‑a pronunțat recent, în Hotărârea AKKA/LAA, punctele 38 și 43, cu privire la compararea tarifelor considerate inechitabile aplicate de organismul de gestiune a drepturilor de autor într‑un stat membru cu cele practicate de organismele similare numai în statele membre limitrofe sau într‑un eșantion mai larg de alte state membre. A se vedea de asemenea hotărârea pronunțată în cauza C‑351/12, punctele 87-92.


38      În această privință, facem trimitere la analiza dezvoltată în Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza AKKA/LAA, punctele 43-45.


39      A se vedea Hotărârea AKKA/LAA, punctele 55 și 56; a se vedea în același sens Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza AKKA/LAA, punctul 107.


40      În acest sens, a se vedea cel mai recent Hotărârea AKKA/LAA, punctul 57.


41      A se vedea Decizia Comisiei din 23 iulie 2004, cazul COMP/A.36.568/D3 – Scandlines Sverige AB/Port of Helsingborg.


42      A se vedea Hotărârea din 29 februarie 1968, Parke, Davis and Co. (24/67, EU:C:1968:11, p. 100), în care Curtea a declarat că faptul că prețul unui produs brevetat este mai mare decât cel al unui produs nebrevetat nu constituie în mod necesar un abuz; a se vedea de asemenea Hotărârea din 5 octombrie 1988, CICRA și Maxicar (53/87, EU:C:1988:472, punctul 17).


43      A se vedea de exemplu Hotărârea AKKA/LAA, punctul 59.


44      A se vedea Hotărârea AKKA/LAA.


45      Monopolul organismelor de gestiune, deseori legal, se explică în esență prin dificultatea întâmpinată de utilizatori și de titularii de drepturi în negocierea în mod individual a licențelor de utilizare a operelor muzicale. Apariția noilor tehnologii digitale pare totuși să pună în discuție, cel puțin în parte, caracterul inevitabil al acestor monopoluri; a se vedea Lenard, T. M., și White, L. J., Moving Music Licensing Into the Digital Era: More Competition and Less Regulation, la adresa https://techpolicyinstitute.org/wp-content/uploads/2015/12/moving-music-licensing-digital-era.pdf. Directiva 2014/26 însăși prevede un cadru juridic mai favorabil unei deschideri mai mari spre concurență a pieței gestiunii drepturilor de autor.


46      402/85, EU:C:1987:197, punctul 19.


47      A se vedea punctele 15, 16, 18 și 21.


48      Curtea nu era însă chemată să se pronunțe cu privire la nivelul remunerațiilor.


49      395/87, EU:C:1989:319.


50      110/88, 241/88 și 242/88, EU:C:1989:326.


51      SACEM percepea o cotă fixă de 8,25 % din cifra de afaceri brută a discotecii.


52      A se vedea punctele 38 și 42 din Hotărârea Tournier și punctele 25 și 29 din Hotărârea Lucazeau.


53      Punctul 45 din Hotărârea Tournier. În speță, SACEM refuza să pună la dispoziția discotecilor doar partea din repertoriul său utilizată efectiv de acestea.


54      C‑52/07, EU:C:2008:703.


55      Potrivit Curții, acesta era cazul tarifului aplicat de STIM în privința Kanal 5 și TV 4. Tariful respectiv consta într‑un procentaj variabil din încasările pe care aceste posturi de televiziune le obțineau din vânzarea de spații publicitare și, în subsidiar, din vânzarea de spații publicitare și din abonamente. Procentajul creștea odată cu creșterea cantității de muzică difuzată anual de postul de televiziune (și anume durata utilizării în cadrul diferitor emisiuni a unei opere muzicale protejate, calculată pentru un an), deși nu în mod direct proporțional. STIM acorda deducerea costurilor de comercializare și a redevențelor datorate statului suedez pentru a transmite în rețeaua de cablu; a se vedea Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza Kanal 5 și TV 4 (C‑52/07, EU:C:2008:491, punctul 9).


56      A se vedea punctul 40 din Hotărârea Kanal 5.


57      C‑351/12, EU:C:2014:110.


58      A se vedea punctele 87 și 88 din Hotărârea OSA.


59      A se vedea Hotărârea AKKA/LAA, punctele 36-38 și 41.


60      Punctul 60.


61      Din dosarul cauzei reiese că biletele legate de sponsorizare sunt calculate la valoarea nominală sau, în cazul în care această valoare nu poate fi determinată, pe baza prețului de intrare mediu.


62      A se vedea în special punctul 29 din prezentele concluzii.


63      A se vedea în acest sens Hotărârea Kanal 5, punctele 30 și 31.


64      C‑52/07, EU:C:2008:491, punctul 60.


65      A se vedea Hotărârea Basset, punctele 15, 16, 18 și 21.


66      A se vedea în acest sens Hotărârea Tournier, punctul 45, și Hotărârea Kanal 5, punctul 37.


67      W.W contestă în special că Tomorrowland poate fi calificat drept „festival”.


68      A se vedea Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza Kanal 5, punctul 62.


69      A se vedea punctul 42 din prezentele concluzii.


70      Este clar că incidența unui astfel de element ar trebui evaluată prin compararea structurii celor două tarife în ansamblul lor, operațiune care este însă de competența instanței de trimitere.


71      A se vedea Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza Kanal 5, punctul 9 și nota de subsol 4.


72      După cum s‑a arătat deja mai sus (a se vedea nota de subsol 13 din prezentele concluzii), reiese însă că procedura aflată pe rolul Curții de Apel din Bruxelles are ca obiect printre altele o majorare recentă a tarifelor aplicate de SABAM festivalurilor.


73      A se vedea punctul 40 din Hotărârea Kanal 5.


74      A se vedea Hotărârea Tournier, punctul 45.


75      A se vedea Hotărârea din 18 martie 1980, Coditel și alții (62/79, EU:C:1980:84), Hotărârea Tournier, punctul 12, și Hotărârea Kanal 5, punctul 38.


76      A se vedea punctele 36-38 din Hotărârea Kanal 5.


77      W.W și WCD susțin că o listă a operelor care vor fi executate este, ca regulă generală, pusă la dispoziția SABAM. Întrucât prezentarea unei astfel de liste constituie o condiție pentru a obține reducerea tarifului, datele pe care aceasta le conține sunt obținute de SABAM fără o intervenție specială. În schimb, utilizarea tehnologiilor digitale s‑ar putea dovedi mai complexă.


78      Prezentarea de către organizatori a listei operelor care vor fi executate impune efectuarea unei supravegheri în timpul desfășurării festivalului. Utilizarea unor tehnologii digitale nu prezintă, în principiu, acest inconvenient, însă trebuie să se evalueze riscul apariției unor probleme tehnice în cursul evenimentului.


79      Lista operelor care vor fi executate în cursul festivalului este pusă la dispoziția SABAM înainte ca utilizarea să aibă loc. În schimb, utilizarea unor tehnici digitale nu permite punerea la dispoziție a datelor decât după ce evenimentul a avut loc.


80      SABAM arată că dispune de un termen legal de nouă luni de la sfârșitul exercițiului în cursul căruia au fost percepute veniturile provenite din drepturi pentru a proceda la repartizarea către titulari.


81      A se vedea punctul 45 din Hotărârea Tournier și punctul 40 din Hotărârea Kanal 5.


82      În observațiile sale scrise, SABAM afirmă că, în cadrul procedurii principale, WCD a susținut că astfel de cheltuieli ar trebui să fie deduse din veniturile utilizate ca bază pentru stabilirea remunerației percepute de SABAM.


83      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 1991, Merci convenzionali Porto di Genova (C‑179/90, EU:C:1991:464, punctul 19), și Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia (C‑385/07 P, EU:C:2009:456, punctele 141-147).