Language of document : ECLI:EU:C:2021:20

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 14 ianuarie 2021(1)

Cauza C718/18

Comisia Europeană

împotriva

Republicii Federale Germania

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Piețele interne ale energiei electrice și gazelor naturale – Directivele 2009/72 și 2009/73 – Noțiunea de «întreprindere integrată vertical» – Separarea efectivă a exploatării sistemelor de transport de activitățile de producție și de furnizare – Independența personalului și a conducerii operatorului de transport și de sistem – Competențele exclusive și independența autorităților naționale de reglementare – Principiul democrației”






1.        Care este conținutul noțiunii de „întreprindere integrată vertical” în sectoarele energiei electrice și gazelor naturale și, mai precis, intră în sfera acestei noțiuni și activitățile desfășurate în afara Uniunii Europene? Care este întinderea competențelor exclusive atribuite de dreptul Uniunii autorităților naționale de reglementare (denumite în continuare „ANR”) în sectoarele energiei electrice și gazelor naturale și care sunt marjele de intervenție normativă de care dispun statele membre în această privință?

2.        Acestea sunt în esență cele mai importante probleme ridicate în prezenta acțiune prin intermediul căreia Comisia Europeană solicită Curții constatarea faptului că Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul mai multor dispoziții ale Directivei 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE(2) și ale Directivei 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE(3) (denumite, împreună, în continuare „directivele”).

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Directiva 2009/72

3.        Potrivit articolului 2 punctul 21 din Directiva 2009/72, „[î]n sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: «întreprindere integrată vertical» înseamnă o întreprindere sau un grup de întreprinderi din domeniul energiei electrice în care aceeași persoană sau aceleași persoane este (sunt) îndreptățită (îndreptățite), direct sau indirect, să exercite controlul și o întreprindere sau un grup de întreprinderi care desfășoară cel puțin una din activitățile de transport sau de distribuție și cel puțin una din activitățile de producere sau de furnizare de energie electrică”.

4.        Articolul 19 din Directiva 2009/72, intitulat „[i]ndependența personalului și a conducerii operatorului de transport și de sistem”, prevede la alineatele (3), (5) și (8):

„(3)      Nicio poziție sau responsabilitate profesională, interes sau relație de afaceri, de ordin direct sau indirect, cu întreprinderea integrată vertical, cu vreo parte a acesteia sau cu acționarii care dețin controlul asupra acesteia, cu excepția operatorului de transport și de sistem, nu trebuie să fie deținută pe o perioadă de trei ani înainte de numirea persoanelor cu funcții de conducere și/sau a membrilor organelor administrative ale operatorului de sisteme de transport și de sistem cărora li se aplică prezentul alineat. […]

(5)      Persoanele cu funcții de conducere și/sau membrii organelor administrative, precum și angajații operatorului de transport și de sistem nu dețin niciun interes și nu primesc niciun beneficiu financiar, de ordin direct sau indirect, de la vreo parte a întreprinderii integrate vertical, cu excepția operatorului de transport și de sistem. Remunerația acestora nu depinde de activitățile sau de rezultatele întreprinderii integrate vertical, cu excepția operatorului de transport și de sistem. […]

(8)      Alineatul (3) se aplică majorității persoanelor cu funcții de conducere și/sau membrilor organelor administrative ale operatorului de transport și de sistem.

Persoanele cu funcții de conducere și/sau membrii organelor administrative ale operatorului de transport și de sistem care nu fac obiectul dispozițiilor alineatului (3) nu trebuie să fi desfășurat nicio activitate de conducere sau vreo altă activitate relevantă în întreprinderea integrată vertical pentru o perioadă de cel puțin șase luni înaintea numirii acestora.

Primul paragraf al prezentului alineat și alineatele (4)-(7) se aplică tuturor persoanelor cu funcții executive de conducere și celor care sunt direct subordonate acestora cu privire la chestiuni legate de exploatarea, întreținerea sau dezvoltarea rețelei.”

5.        Articolul 35 din Directiva 2009/72, intitulat „Desemnarea și independența autorităților de reglementare”, prevede:

„(1)      Fiecare stat membru desemnează o singură autoritate de reglementare națională la nivel național. […]

(4)      Statele membre garantează independența autorităților de reglementare și se asigură că acestea își exercită competențele în mod imparțial și transparent. În acest scop, statul membru se asigură că, atunci când își îndeplinesc atribuțiile de reglementare care le revin în temeiul prezentei directive și al legislației în domeniu, autoritățile de reglementare:

(a)      sunt distincte din punct de vedere juridic și independente din punct de vedere funcțional de orice altă entitate publică sau privată;

(b)      se asigură că personalul lor și persoanele cu funcție de conducere din cadrul lor:

(i)      acționează în mod independent de orice interes de piață, precum și

(ii)      nu solicită și nu acceptă instrucțiuni directe din partea niciunui guvern sau a niciunei entități publice sau private în îndeplinirea atribuțiilor de reglementare care le revin. Această cerință nu aduce atingere unei cooperări strânse, după caz, cu alte autorități naționale competente sau orientărilor de politică generală elaborate de guvern, care nu au legătură cu atribuțiile de reglementare menționate la articolul 37.

(5)      În scopul de a proteja independența autorităților de reglementare, statele membre se asigură, în special, că:

(a)      autoritățile de reglementare pot lua decizii autonome, independent de orice alt organism politic […].”

6.        Articolul 37 din Directiva 2009/72, intitulat „Atribuțiile și competențele autorităților de reglementare”, prevede:

„(1)      Autoritățile de reglementare au următoarele atribuții:

(a)      să stabilească sau să aprobe, conform unor criterii transparente, tarife de transport sau de distribuție sau metodologiile pentru acestea; […]

(6)      Autoritățile de reglementare răspund de stabilirea sau aprobarea, cu suficient timp înainte de intrarea lor în vigoare, cel puțin a metodologiilor folosite pentru calcularea sau stabilirea clauzelor și condițiilor privind:

(a)      tarifele de conectare și acces la rețelele naționale, inclusiv tarifele de transport și de distribuție, sau metodologiile referitoare la acestea. Aceste tarife sau metodologii permit efectuarea investițiilor necesare în rețele într‑un mod care să permită acestor investiții să asigure funcționarea continuă a rețelelor;

(b)      furnizarea de servicii de echilibrare care sunt realizate în modul cel mai economic posibil și oferă stimulente corespunzătoare utilizatorilor de rețele pentru ca aceștia să echilibreze intrările și ieșirile. Serviciile de echilibrare sunt furnizate într‑un mod corect și nediscriminatoriu și se întemeiază pe criterii obiective; […]”

2.      Directiva 2009/73

7.        Articolul 2 punctul 20, articolul 19 alineatele (3), (5) și (8), articolul 39 alineatele (1), (4) și (5), articolul 41 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/73 corespund mutatis mutandis, în ceea ce privește sectorul gazelor naturale, dispozițiilor citate anterior ale Directivei 2009/72.

B.      Dreptul german

8.        Potrivit articolului 3 punctul 38 din Energiewirtschaftsgesetz (Legea privind gestionarea rațională a energiei, denumită în continuare „EnWG”)(4), o întreprindere integrată vertical de furnizare a energiei este „o întreprindere care își desfășoară activitatea în Uniunea Europeană în sectorul energiei electrice sau al gazelor naturale sau un grup de întreprinderi din sectorul energiei electrice sau al gazelor naturale, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 […] privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi(5), cu precizarea că întreprinderea sau grupul în cauză desfășoară în Uniunea Europeană: în sectorul energiei electrice, cel puțin una dintre activitățile de transport sau de distribuție și cel puțin una dintre activitățile de producere sau de distribuție a energiei electrice sau, în sectorul gazelor naturale, cel puțin una dintre activitățile de transport, de distribuție, de exploatare a unei instalații GNL sau de înmagazinare și, în același timp, una dintre activitățile de extracție sau de distribuție a gazelor naturale”.

9.        Articolul 10c alineatul 2 din EnWG prevede:

„Persoanele cu funcții de conducere din cadrul operatorului de transport și de sistem nu pot, în majoritatea lor, pentru o perioadă de trei ani înainte de numire, să fi fost angajate sau să fi avut relații comerciale cu o întreprindere din cadrul întreprinderii integrate vertical sau cu un acționar care deține controlul asupra acestora și care desfășoară, în sectorul energiei electrice, una dintre activitățile de producere, de distribuție, de furnizare sau de cumpărare de energie electrică, iar în sectorul gazelor naturale, una dintre activitățile de producere, de distribuție, de furnizare, de cumpărare sau de înmagazinare de gaze naturale ori care îndeplinește atribuții cu caracter comercial, tehnic sau de întreținere în legătură cu aceste activități. Celelalte persoane cu funcții de conducere din cadrul unui operator de transport independent nu pot să fi îndeplinit, pentru o perioadă de cel puțin șase luni anterioare numirii, atribuții de conducere sau atribuții similare cu cele îndeplinite în cadrul operatorului de transport independent la o întreprindere din cadrul întreprinderii integrate vertical sau la un acționar care deține controlul asupra acestora și care desfășoară, în sectorul energiei electrice, una dintre activitățile de producere, de distribuție, de furnizare sau de cumpărare de energie electrică, iar în sectorul gazelor naturale, una dintre activitățile de producere, de distribuție, de furnizare, de cumpărare sau de înmagazinare de gaze naturale ori care îndeplinește atribuții cu caracter comercial, tehnic sau de întreținere în legătură cu aceste activități […]”

10.      Articolul 10c alineatul 4 din EnWG prevede:

„Operatorul de transport independent și întreprinderea integrată vertical de furnizare a energiei se asigură că persoanele cu funcții de conducere și alți angajați ai operatorului de transport independent, după 3 martie 2012, nu achiziționează nicio participație la capitalul întreprinderii integrate vertical de furnizare a energiei sau al uneia dintre părțile sale, cu excepția cazului în care este vorba despre participații la operatorul de transport independent. Persoanele cu funcții de conducere cesionează cel mai târziu la 31 martie 2016 participațiile deținute la întreprinderea integrată vertical de furnizare a energiei sau la părți ale acesteia […]”

11.      Potrivit articolului 10c alineatul 6 din EnWG, alineatul 2 al aceluiași articol se aplică mutatis mutandis tuturor persoanelor direct subordonate persoanelor cu funcții de conducere și care sunt responsabile pentru exploatarea, întreținerea sau dezvoltarea rețelei.

12.      Articolul 24 din EnWG, intitulat „[d]ispoziții privind condițiile de acces la rețea, tarifele de acces la rețea și furnizarea și achiziționarea de servicii de echilibrare; competență de reglementare”, prevede:

„1.      Guvernul federal este autorizat, prin regulament, cu acordul Bundesrat:

1.      să stabilească condițiile de acces la rețea, inclusiv achiziționarea și furnizarea de servicii de echilibrare, precum și metodologiile folosite pentru stabilirea acestor condiții și metodologiile pentru stabilirea tarifelor de acces […];

2.      să reglementeze cazurile și condițiile în care autoritatea de reglementare poate stabili astfel de condiții sau metodologii ori să le aprobe la cererea operatorului de sistem;

3.      să reglementeze cazurile particulare de utilizare a rețelei și condițiile în care autoritatea de reglementare poate, în fiecare caz specific, să autorizeze sau să refuze autorizarea în ceea ce privește tarifele individuale de acces la rețea.”

II.    Procedura precontencioasă și procedura în fața Curții

13.      La 20 mai 2014, în cadrul unei examinări din oficiu a transpunerii Directivelor 2009/72 și 2009/73 în dreptul german în scopul de a verifica existența unor eventuale incompatibilități cu dreptul Uniunii, Comisia a adresat Republicii Federale Germania o serie de întrebări referitoare la transpunerea acestor directive, la care autoritățile germane au răspuns prin scrisoarea din 12 septembrie 2014.

14.      Considerând că legislația națională nu era conformă cu directivele sub mai multe aspecte, Comisia a adresat Republicii Federale Germania, la 27 februarie 2015, o scrisoare de punere în întârziere în procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nr. 2014/2285, la care acest stat membru a răspuns prin scrisoarea din 24 iunie 2015.

15.      La 29 aprilie 2016, Comisia a transmis Republicii Federale Germania un aviz motivat în care a reiterat punctul de vedere exprimat în scrisoarea de punere în întârziere, potrivit căruia anumite dispoziții de drept german nu erau conforme cu Directivele 2009/72 și 2009/73. Republica Federală Germania a răspuns prin scrisoarea din 29 august 2016, precizând că erau în curs de adoptare modificări legislative cu privire la anumite motive invocate în avizul motivat și, la 19 septembrie 2017, a transmis textul legii modificate, în vigoare de la 22 iulie 2017.

16.      Considerând că dispozițiile juridice adoptate de Republica Federală Germania continuau să nu fie pe deplin conforme cu cele două directive, Comisia a introdus prezenta acțiune.

III. Analiză juridică

17.      Comisia își întemeiază acțiunea pe patru motive, toate referitoare la transpunerea incorectă de către Republica Federală Germania a Directivelor 2009/72 și 2009/73 prin EnWG.

A.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe transpunerea incorectă a noțiunii de „întreprindere integrată vertical”

1.      Argumentele părților

18.      Comisia susține că definiția noțiunii de „întreprindere integrată vertical” care figurează la articolul 3 punctul 38 din EnWG nu este conformă cu articolul 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și cu articolul 2 punctul 20 din Directiva 2009/73 și că, prin urmare, Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care decurg din aceste dispoziții ale directivelor.

19.      Comisia arată că, în definiția cuprinsă în EnWG, noțiunea de „întreprindere integrată vertical” este limitată la întreprinderile care desfășoară activități în Uniune. Astfel, întreprinderile care, deși sunt controlate de întreprinderea integrată vertical, desfășoară activități în afara Uniunii ar fi excluse din această definiție. De exemplu, activitățile de producție sau de furnizare desfășurate în afara Uniunii nu ar intra în domeniul de aplicare al definiției. ANR germană, atunci când stabilește calitatea de întreprindere integrată vertical, nu ar ține seama de activitățile desfășurate în afara Uniunii. Procedând astfel, aceasta nu ar examina aspectul dacă activitățile menționate dau naștere unui conflict de interese.

20.      Potrivit Comisiei, reglementarea germană ar fi contrară atât dispozițiilor articolului 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și ale articolului 2 punctul 20 din Directiva 2009/73, cât și obiectivelor normelor privind separarea efectivă a activităților prevăzute de directive.

21.      Din punct de vedere literal, niciuna dintre aceste două dispoziții nu ar conține o limitare în ceea ce privește cadrul teritorial în care trebuie să fie desfășurate activitățile întreprinderii integrate vertical. Dimpotrivă, din considerentul (24) al Directivei 2009/72 și din considerentul (21) al Directivei 2009/73 ar reieși că separarea efectivă a activităților legate de rețea de cele de furnizare și de producție ar trebui să se aplice pe întregul teritoriu al Uniunii, atât întreprinderilor din Uniune, cât și celor din afara Uniunii.

22.      În ceea ce privește obiectivele, normele privind separarea efectivă ar viza să asigure că un operator de transport și de sistem nu obține certificarea decât dacă se garantează că exploatează rețeaua în mod independent și nediscriminatoriu. Aceste norme ar avea ca obiectiv eliminarea stimulării întreprinderilor integrate vertical de a exercita o discriminare asupra concurenților în ceea ce privește accesul la rețea, accesul la informații comerciale și investițiile. Potrivit Comisiei, un asemenea conflict de interese ar putea surveni nu numai atunci când activitățile întreprinderii integrate vertical se desfășoară în cadrul Uniunii, ci și atunci când aceste activități se desfășoară în afara Uniunii.

23.      Includerea în domeniul de aplicare al noțiunii de întreprindere integrată vertical a activităților desfășurate în afara Uniunii nu ar însemna că întreprinderile din afara Uniunii devin în mod direct destinatare ale unor drepturi și obligații în temeiul reglementării europene și nu ar extinde domeniile de competență ale Uniunii. Astfel, operatorii de rețele de transport supuși normelor privind separarea efectivă funcționează întotdeauna în cadrul Uniunii. Includerea activităților desfășurate în afara Uniunii în definiția întreprinderii integrate vertical ar permite evaluarea acestor activități în cadrul Uniunii. Niciun principiu al dreptului concurenței sau al dreptului internațional nu s‑ar opune unei asemenea interpretări.

24.      Republica Federală Germania contestă argumentele Comisiei.

25.      În primul rând, din punct de vedere literal, ar reieși din jurisprudență că statele membre nu sunt obligate să transpună textual directivele, cu condiția să se garanteze transpunerea materială a acestora. Definiția noțiunii de „întreprindere integrată vertical” care figurează la articolul 3 punctul 38 din EnWG nu ar fi contrară modului de redactare a articolului 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și a articolului 2 punctul 20 din Directiva 2009/73. Astfel, dispozițiile menționate nu ar furniza nicio indicație în ceea privește domeniul de aplicare teritorial și, prin urmare, ar impune o clarificare cu privire la acest aspect cu ocazia transpunerii lor în dreptul național al statelor membre. De altfel, Curtea ar fi precizat recent că, în cazul în care o dispoziție a unei directive trebuie precizată astfel încât să se respecte principiul securității juridice, statelor membre le revine sarcina de a aduce precizările respective cu ocazia transpunerii(6). Considerentele (24) și (25) ale Directivei 2009/72 și considerentele (21) și (22) ale Directivei 2009/73 ar confirma interpretarea guvernului german.

26.      În al doilea rând, teza formulată de Comisie nu ar fi conformă cu finalitatea dispozițiilor directivelor privind separarea efectivă. Mai întâi, Comisia nu și‑ar îndeplini sarcina probei privind neîndeplinirea obligațiilor și nu ar furniza niciun exemplu de posibile conflicte de interese. Potrivit guvernului german, obiectivele dispozițiilor privind separarea efectivă nu ar impune ca activitățile desfășurate în afara Uniunii de o parte a unei întreprinderi de furnizare a energiei să fie luate în considerare la definirea întreprinderii integrate vertical. Astfel, ar putea exista o situație de conflict de interese numai în cazul în care părțile unei întreprinderi integrate vertical care desfășoară activități în sectoarele concurențiale ale producerii și distribuției de energie electrică sau de gaze naturale funcționează în cadrul Uniunii. În lipsa unei activități în cadrul Uniunii, nu ar exista niciun risc de influență negativă asupra unui operator de transport și de sistem.

27.      În al treilea rând, o extindere a definiției noțiunii de „întreprindere integrată vertical” la activități desfășurate în afara Uniunii de întreprinderi din țări terțe ar fi contrară atât jurisprudenței potrivit căreia dreptul Uniunii ar trebui să fie aplicat numai atunci când comportamentul în cauză are un efect imediat și substanțial în cadrul Uniunii, cât și dreptului internațional. Astfel, întreprinderile menționate din țări terțe ar deveni subiecte cu drepturi și obligații în condițiile în care nu funcționează pe teritoriul Uniunii, iar activitățile lor desfășurate în afara Uniunii nu produc efecte pe teritoriul acesteia.

28.      În al patrulea rând, guvernul german arată că o interpretare a directivelor în lumina temeiurilor juridice și a drepturilor și libertăților fundamentale susține poziția sa. Acesta subliniază, pe de o parte, că directivele au fost adoptate în temeiul articolului 47 alineatul (2) și al articolelor 55 și 95 TCE(7), care vizează să faciliteze exercitarea libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor și care au ca obiectiv instituirea și funcționarea pieței interne. În consecință, aceste dispoziții ale tratatului nu ar putea constitui temeiul legal pentru adoptarea unor dispoziții aplicabile activităților economice ale întreprinderilor desfășurate într‑o țară terță. Pe de altă parte, directivele ar impune întreprinderilor integrate vertical obligații care limitează libera circulație a capitalurilor, în sensul articolului 63 TFUE, libertatea profesională a întreprinderilor și a lucrătorilor acestora, consacrată la articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și dreptul de proprietate, consacrat la articolul 17 alineatul (1) din cartă. În măsura în care activitățile întreprinderilor din țări terțe desfășurate în afara Uniunii nu produc efecte pe piața internă, astfel de limitări aduse drepturilor fundamentale și libertăților fundamentale nu ar fi necesare pentru atingerea obiectivului de a asigura o funcționare eficientă și nediscriminatorie a sistemelor de transport în Uniune.

2.      Apreciere

29.      Aprecierea temeiniciei primului motiv al acțiunii introduse de Comisie depinde de stabilirea sferei noțiunii de „întreprindere integrată vertical”, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și la articolul 2 punctul 20 din Directiva 2009/73. În special, trebuie să se aprecieze dacă este compatibilă cu o asemenea definiție o reglementare națională precum reglementarea germană în cauză, care exclude din sfera noțiunii menționate – și, în consecință, din domeniul de aplicare al dispozițiilor privind separarea efectivă a sistemelor de transport de activitățile de producere a energiei electrice sau a gazelor naturale și de furnizare a acestor produse energetice – activitățile desfășurate de o întreprindere sau de un grup de întreprinderi în afara Uniunii.

30.      În această privință, trebuie să se arate mai întâi că nici articolul 2 punctul 21 din Directiva 2009/72, nici articolul 2 punctul 20 din Directiva 2009/73 nu conțin o trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește definiția noțiunii de „întreprindere integrată vertical”.

31.      În acest context, potrivit jurisprudenței constante a Curții, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cele ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie efectuată ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul în care se înscrie prevederea respectivă și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză(8).

32.      În ceea ce privește, în primul rând, conținutul celor două dispoziții în discuție, arătăm mai întâi că acestea, spre deosebire de articolul 3 punctul 38 din EnWG, nu conțin în mod expres nicio limitare teritorială a sferei definiției noțiunii de „întreprindere integrată vertical”, în sensul că aceasta s‑ar limita numai la activitățile desfășurate pe teritoriul Uniunii.

33.      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, deși un stat membru nu este obligat să efectueze transpunerea literală a definițiilor prevăzute de o directivă și, prin urmare, transpunerea în dreptul intern a unei directive nu impune în mod necesar o preluare textuală a dispozițiilor sale într‑o dispoziție legală sau administrativă, este totuși necesar ca statul membru în cauză să asigure efectiv deplina aplicare a acestei directive într‑un mod suficient de clar și de precis(9).

34.      În consecință, este decisiv să se stabilească dacă limitarea sferei noțiunii de „întreprindere integrată vertical” numai la activitățile desfășurate în Uniune prevăzută de dreptul german constituie o simplă precizare a definiției acestei noțiuni conținute în directive, astfel cum susține guvernul german, sau dacă aceasta este o restrângere nejustificată a sferei acestei definiții, astfel cum susține Comisia.

35.      În această privință, deși modul de redactare nu permite să se ajungă la o concluzie definitivă, considerăm că analiza sistematică și teleologică a dispozițiilor pledează în favoarea celei de a doua opțiuni și confirmă că lipsa din textul directivelor a unei limitări explicite a sferei noțiunii de „întreprindere integrată vertical” numai la activitățile desfășurate în Uniune implică faptul că domeniul de aplicare al definiției în discuție nu este limitat numai la astfel de activități.

36.      Astfel, în ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se încadrează definiția noțiunii de „întreprindere integrată vertical”, trebuie să se arate că aceasta se înscrie în cadrul dispozițiilor directivelor prin care se urmărește asigurarea separării efective a sistemelor de transport de activitățile de producere a energiei electrice sau a gazelor naturale și de furnizare a acestor două produse energetice(10).

37.      În această privință, este util să amintim că, pentru a asigura o astfel de separare efectivă, directivele oferă statelor membre trei posibilități. Acestea pot, ca primă opțiune, să prevadă separarea proprietății, care implică desemnarea proprietarului rețelei ca operator de sistem, precum și independența sa față de orice interes legat de furnizare și de producție. În economia directivei, această configurare constituie mijlocul cel mai eficace de eliminare a conflictului de interese, pe care directivele în cauză îl definesc ca fiind „inerent”, între producători și furnizori, pe de o parte, și operatorii de transport și de sistem, pe de altă parte(11).

38.      Totuși, directiva lasă statelor membre posibilitatea de a permite unei întreprinderi de energie electrică (sau unui grup de întreprinderi din sectorul energiei electrice) care desfășoară activități de producție sau de furnizare să păstreze proprietatea asupra elementelor patrimoniale ale rețelei, optând pentru înființarea unui operator de sistem independent (a doua opțiune) sau a unui operator de transport independent (a treia opțiune)(12), aceasta însă cu condiția să fie asigurată separarea efectivă(13).

39.      Acesta este contextul în care este relevantă noțiunea de „întreprindere integrată vertical”(14), care joacă un rol fundamental în determinarea entităților supuse obligațiilor prevăzute de directive în scopul de a asigura o separare efectivă, în lipsa separării proprietății, și anume, în cazul operatorilor de sistem independenți, dispozițiile articolelor 13 și 14 din Directiva 2009/72 și ale articolelor 14 și 15 din Directiva 2009/73 și, în cazul operatorilor de transport independenți, dispozițiile cuprinse în capitolul V din Directiva 2009/72 și în capitolul IV din Directiva 2009/73. Prin urmare, noțiunea de „întreprindere integrată vertical” trebuie interpretată în cadrul sistematic al acestor dispoziții și în lumina obiectivelor urmărite de directive prin intermediul acestor dispoziții.

40.      Tot din punct de vedere sistematic, este de asemenea oportun să se arate că noțiunea de „întreprindere integrată vertical” se referă la noțiunea de control, a cărei definiție, după cum reiese din considerentul (13) al Directivei 2009/72 și din considerentul (10) al Directivei 2009/73, este preluată din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi(15). Considerăm însă că definiția acestei noțiuni nu este relevantă pentru analiza prezentului motiv(16).

41.      În cadrul sistematic astfel definit trebuie, în al treilea rând, să se facă referire la obiectivele directivei și în special la normele privind separarea efectivă.

42.      În această privință, după cum reiese din mai multe considerente ale celor două directive(17) și după cum s‑a arătat deja, obiectivul acestor norme este de a elimina conflictul de interese inerent care există între, pe de o parte, întreprinderile care desfășoară activități în sectorul producerii de energie electrică sau de gaze naturale și al furnizării acestora și, pe de altă parte, operatorii de transport și de sistem în scopul asigurării unui acces echitabil la rețea, al promovării în mod nediscriminatoriu a investițiilor în infrastructură, al creării unei piețe transparente și al garantării siguranței alimentării cu energie, cu obiectivul final al instituirii unei piețe interne a energiei electrice și a gazelor naturale(18).

43.      Cu privire la acest aspect, considerăm că, astfel cum a arătat Comisia, nu se poate exclude posibilitatea existenței unor situații de conflict de interese între un operator de transport și de sistem situat în Uniune și întreprinderi care desfășoară activități în sectorul producerii de energie electrică sau de gaze naturale și al furnizării acestora atunci când activitățile respective au loc în afara teritoriului Uniunii, astfel încât includerea unor asemenea activități în vederea calificării unei entități drept întreprindere integrată vertical să poată fi exclusă în mod sistematic.

44.      În memoriile sale și în ședință, Comisia a dat exemplul specific al unei situații în care gazele naturale sau energia electrică produse în afara Uniunii de o întreprindere sunt transportate printr‑un sistem de transport din cadrul Uniunii aflat în proprietatea aceleiași întreprinderi. Într‑un asemenea caz, este evident riscul adoptării unor comportamente discriminatorii în exploatarea sistemului de transport (cum ar fi, de exemplu, neefectuarea sau efectuarea cu întârziere a unor investiții) care să defavorizeze partea acesteia utilizată pentru transportul de produse energetice ale concurenților. În plus, într‑un astfel de caz, operatorul de transport și de sistem ar avea acces la date sensibile referitoare la concurenți care pot fi utilizate în avantajul propriu pentru activitățile sale de producție sau de furnizare. Nu există nicio îndoială că, având în vedere obiectivele urmărite de dispozițiile directivelor privind separarea efectivă, astfel de situații trebuie să intre în domeniul de aplicare al acestora.

45.      Rezultă că interpretarea restrictivă a noțiunii de „întreprindere integrată vertical”, așa cum este cea propusă de guvernul german, pune în pericol efectul util al dispozițiilor directivelor privind separarea efectivă și că excluderea din domeniul de aplicare al acestei noțiuni a unor situații de conflict potențial de interese precum cea menționată la punctul anterior, ca urmare a unei limitări a sferei noțiunii în discuție exclusiv la activitățile desfășurate în cadrul Uniunii, astfel cum se întâmplă în temeiul articolului 3 punctul 38 din EnWG, nu este conformă cu obiectivele urmărite de directive.

46.      În această privință, arătăm de asemenea, pe de o parte, că, în ceea ce privește Directiva 2009/72, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că din considerentele (16), (17) și (19) ale directivei menționate și din articolul 47 alineatul (3) din aceasta reiese că cerințele privind separarea efectivă sunt destinate să asigure o independență deplină și efectivă a operatorilor de transport și de sistem în raport cu activitățile de producție și de furnizare(19). Aceleași considerații sunt valabile și în ceea ce privește Directiva 2009/73(20).

47.      Pe de altă parte, din considerentul (24) al Directivei 2009/72 și din considerentul (21) al Directivei 2009/73 reiese că separarea deplină a activităților legate de rețea de activitățile de producție trebuie să se aplice pe întregul teritoriu al Uniunii, atât întreprinderilor din Uniune, cât și celor din afara Uniunii. Situații precum cea menționată cu titlu de exemplu la punctul 44 de mai sus nu garantează, în Uniune, acolo unde se află sistemul de transport care face obiectul reglementării, separarea deplină a activităților legate de rețea de activitățile de furnizare și de producție.

48.      În această privință, trebuie să se arate că, contrar celor susținute de guvernul german, o interpretare a noțiunii de „întreprindere integrată vertical” care include în sfera acesteia activitățile de producție sau de furnizare desfășurate în afara Uniunii nu presupune nici o aplicare extrateritorială a dreptului Uniunii contrară jurisprudenței Curții sau dreptului internațional, nici o încălcare a drepturilor fundamentale sau a libertăților fundamentale ale întreprinderilor care nu acționează în interiorul Uniunii. Astfel, după cum corect a arătat Comisia, directivele nu constituie o reglementare a activităților desfășurate de întreprinderea integrată vertical în afara teritoriului Uniunii, ci determină condițiile pe care aceste întreprinderi trebuie să le respecte pentru a putea exploata sisteme de transport de energie electrică sau de gaze naturale în interiorul Uniunii(21).

49.      Din toate cele ce precedă reiese, în opinia noastră, că primul motiv formulat de Comisie trebuie admis.

B.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o transpunere insuficientă a dispozițiilor privind perioadele de tranziție în cadrul modelului operatorului de transport independent

1.      Argumentele părților

50.      Comisia susține că dispozițiile articolului 10c alineatele 2 și 6 din EnWG limitează în mod nejustificat domeniul de aplicare al dispozițiilor articolului 19 alineatele (3) și (8) din directive și, prin urmare, constituie o transpunere insuficientă a acestor dispoziții. Prin urmare, Republica Federală Germania nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile care decurg din dispozițiile menționate ale directivelor.

51.      Potrivit Comisiei, articolele 19 alineatul (3) din directive se aplică tuturor pozițiilor sau funcțiilor și tuturor intereselor sau relațiilor comerciale, atât directe, cât și indirecte, din cadrul întreprinderii integrate vertical, al ramurilor sale de activitate, al întreprinderilor care fac parte din aceasta și al acționarilor care dețin controlul asupra acesteia. Domeniul de aplicare al acestor dispoziții nu ar fi limitat la părțile întreprinderii integrate vertical sau ale acționarilor care dețin controlul asupra acesteia care desfășoară, în sectorul energiei, activitățile enumerate la articolul 10c alineatul 2 din EnWG.

52.      Prin urmare, limitarea la aceste activități prevăzută de dreptul german nu ar fi conformă nici cu modul de redactare a articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive, nici cu obiectivele normelor privind separarea efectivă. Astfel, potrivit modelului operatorului de transport independent, acesta ar putea rămâne parte a unei întreprinderi integrate vertical numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții stricte legate de organizare, de conducere și de investiții, prevăzute de directive, care garantează independența sa efectivă în raport cu întreprinderea integrată vertical în ansamblul său. Astfel, interesele părții unei întreprinderi integrate vertical care desfășoară activități în sectorul energiei ar putea avea repercusiuni asupra politicii și a intereselor întregii întreprinderi integrate vertical, inclusiv ale părților acesteia care nu desfășoară activități în sectoarele energiei.

53.      Excluderea unor părți ale întreprinderii integrate vertical care nu desfășoară direct activități în acest sector ar permite eludarea normelor privind separarea efectivă. Astfel, unitățile din cadrul unei întreprinderi integrate vertical ar fi în mod necesar interdependente. Prin urmare, nu s‑ar putea exclude a priori posibilitatea ca, în interacțiunea necesară dintre diferitele componente ale acesteia, să se producă eventuale condiționări ale unităților care nu desfășoară activități în sectorul energiei rezultate din interesele întreprinderii integrate vertical în sectoarele producției și furnizării. Tocmai pentru a evita astfel de riscuri și pentru a garanta separarea efectivă a operatorului de transport de întreprinderea integrată vertical, legiuitorul Uniunii ar fi decis să o includă pe aceasta în ansamblul părților sale în domeniul de aplicare al dispozițiilor articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive și să nu limiteze sfera acestor dispoziții exclusiv la părțile care desfășoară activități în sectorul energiei, așa cum s‑a procedat în reglementarea germană de transpunere a directivelor.

54.      Republica Federală Germania contestă argumentele Comisiei. Aceasta susține, în primul rând, că dispozițiile relevante ale directivelor și cele ale EnWG au același domeniu de aplicare. Astfel, din articolul 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și din articolul 20 punctul 20 din Directiva 2009/73 ar reieși că o întreprindere integrată vertical este constituită din întreprinderi din sectorul energiei electrice sau din întreprinderi din sectorul gazelor naturale, iar nu din întreprinderi care funcționează în alte sectoare ale economiei. Prin urmare, și în directive, la fel ca în dreptul german, calificarea drept întreprindere din sectorul energiei electrice sau din sectorul gazelor naturale ar fi subordonată unui domeniu de activitate specific.

55.      În al doilea rând, pentru a atinge obiectivele urmărite de directive, și anume eliminarea situațiilor de conflict de interese dintre producători, furnizori și operatori de transport și de sistem, ar fi necesar, dar suficient, să se asigure independența operatorului de transport și de sistem față de părțile întreprinderii integrate vertical care desfășoară activități în sectoarele energiei. În schimb, pentru a evita conflictele de interese menționate, nu ar fi necesar să se extindă domeniul de aplicare al dispozițiilor privind perioadele de tranziție la părțile întreprinderii care nu desfășoară activități în aceste sectoare. Nu s‑ar putea concepe nici măcar teoretic ca transferul de personal de la o parte a întreprinderii care nu funcționează în sectorul energiei către operatorul de transport și de sistem să poată crea un conflict de interese între producători, furnizori și operatorii de transport și de sistem.

56.      În al treilea rând, dispozițiile privind perioadele de tranziție ar putea afecta libera circulație a lucrătorilor în sensul articolului 45 TFUE și dreptul fundamental la libera alegere a ocupației în sensul articolului 15 alineatul (1) din cartă. Limitarea acestor drepturi ar fi justificată numai dacă aceasta urmărește obiective de interes general și este necesară și proporțională în vederea realizării acestor obiective. Totuși, separarea efectivă și prevenirea conflictelor de interese din cadrul modelului operatorului de transport independent ar impune suspendarea temporară a transferului de personal numai între diferite părți ale întreprinderii integrate vertical care desfășoară activități în sectorul energiei, iar nu în ceea ce privește alte părți ale întreprinderii în cauză.

2.      Apreciere

57.      Aprecierea temeiniciei celui de al doilea motiv al acțiunii introduse de Comisie depinde de stabilirea domeniului de aplicare al dispozițiilor articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive, care prevăd că, în anumite „perioade de tranziție” (trei ani sau șase luni înainte de numirea lor), persoanele cu funcții de conducere și/sau membrii organelor administrative ale operatorului de transport independent, precum și toate celelalte persoane menționate la al treilea paragraf al alineatului (8) al acestor dispoziții nu pot în esență să fi avut relații profesionale și/sau comerciale cu întreprinderea integrată vertical sau cu părți ale acesteia și nici cu acționarii care dețin controlul asupra acesteia.

58.      În special, trebuie să se examineze dacă este compatibilă cu dispozițiile menționate ale directivelor o reglementare națională de transpunere precum reglementarea germană în cauză, care limitează aplicabilitatea perioadelor de tranziție necesare prevăzute de acestea numai la personalul părților întreprinderii integrate vertical sau al acționarilor care dețin controlul asupra acesteia care desfășoară, în sectorul energiei, activitățile enumerate la articolul 10c alineatul 2 din EnWG.

59.      În această privință, după cum reiese din cele arătate la punctul 31 de mai sus, trebuie să se stabilească domeniul de aplicare al dispozițiilor relevante ale directivelor ținând seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care se înscriu acestea, precum și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză.

60.      Din punct de vedere literal, trebuie să se arate că, spre deosebire de dispoziția de transpunere din EnWG, dispozițiile articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive nu conțin nicio limitare explicită a domeniului lor de aplicare numai la personalul părților întreprinderii integrate vertical care își desfășoară activitatea în sectoarele energiei. Dimpotrivă, atât alineatul (3), cât și al doilea paragraf al alineatului (8) se referă la întreprinderea integrată vertical în ansamblu, iar alineatul (3) face referire și la părți ale acesteia, fără nicio altă precizare.

61.      Din punct de vedere contextual și teleologic, dispozițiile articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive fac parte din normele citate anterior din capitolul V din Directiva 2009/72 și din capitolul IV din Directiva 2009/73, care, în cadrul celei de a treia opțiuni menționate la punctul 38 de mai sus, au ca obiectiv asigurarea independenței operatorului de transport independent față de întreprinderea integrată vertical în vederea eliminării conflictelor de interese inerente care există între, pe de o parte, interesele legate de activitățile de producere și de furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale și, pe de altă parte, exploatarea sistemului de transport în scopul urmăririi celorlalte obiective menționate la punctul 42 de mai sus.

62.      În această privință, trebuie amintit că, după cum s‑a arătat la punctul 46 de mai sus, dispozițiile privind separarea efectivă urmăresc să asigure o independență deplină și reală a operatorilor de transport și de sistem în cadrul întreprinderii integrate vertical, în cazurile în care se aleg alte opțiuni decât separarea proprietății, care, după cum s‑a arătat deja, constituie soluția preferabilă în percepția legiuitorului Uniunii(22). Din aceste considerații rezultă că dispozițiile privind separarea efectivă, care îndeplinesc un rol fundamental în sistemul instituit de directive, nu pot fi interpretate restrictiv, ci, dimpotrivă, trebuie interpretate în sens larg, pentru a garanta independența deplină și reală a operatorului de transport independent față de întreprinderea integrată vertical.

63.      În mod concret, considerăm că, astfel cum arată Comisia, nu se poate exclude a priori posibilitatea ca, în cadrul unei întreprinderi integrate vertical, să apară situații de conflict între interesele întreprinderii integrate vertical considerate în ansamblul său și interesele operatorului de transport, care pot avea ca efect o incidență asupra alegerilor de gestiune ale acestuia din urmă. Într‑o structură în mod necesar complexă, așa cum poate fi cea a unei întreprinderi integrate vertical care desfășoară activități printre altele în sectorul energiei, nu se poate exclude posibilitatea ca interesele din sectoarele producției și furnizării să condiționeze activitatea unor părți ale întreprinderii care nu desfășoară direct activități în sectorul energiei. Considerăm că tocmai pentru acest motiv legiuitorul Uniunii s‑a referit, în cadrul dispozițiilor articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive, la întreprinderea integrată vertical în ansamblul său și nu a limitat în mod explicit domeniul de aplicare al acestor dispoziții doar la părțile ei care desfășoară activități în sectoarele energiei.

64.      În această privință, arătăm că, desigur, astfel cum subliniază guvernul german, definiția noțiunii de „întreprindere integrată vertical” care figurează la articolul 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și la articolul 2 punctul 20 din Directiva 2009/73 se referă la „întreprinderi din domeniul energiei electrice” și la „întreprinderi din sectorul gazelor naturale” (sau la un grup de astfel de întreprinderi), astfel cum sunt definite la punctul 35 și, respectiv, la punctul 1 ale articolelor menționate anterior. Totuși, deși din definițiile respective se deduce că, în sfera noțiunilor în discuție, intră persoanele fizice sau juridice care desfășoară cel puțin una dintre activitățile prevăzute la articolele menționate(23), din ele nu reiese însă că din noțiunea de „întreprindere integrată vertical” trebuie excluse părțile acesteia care nu desfășoară activități în sectoarele amintite, astfel încât părțile respective să fie excluse din domeniul de aplicare al dispozițiilor directivelor privind separarea efectivă. Astfel cum arată Comisia, o asemenea interpretare restrictivă ar conduce la o divizare artificială a întreprinderii care nu corespunde realității economice și care ar fi, în opinia noastră, contrară cerinței menționate la punctul 62 de mai sus privind interpretarea în sens larg a dispozițiilor citate anterior.

65.      În ceea ce privește, apoi, libertatea de circulație a lucrătorilor în sensul articolului 45 TFUE, invocată de guvernul german, considerăm că, deși, așa cum susține acest guvern, dispozițiile articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive pot constitui efectiv un obstacol în calea exercitării libertății menționate, ele răspund totuși obiectivelor de interes general urmărite de Uniune și sunt justificate și proporționale.

66.      Referitor la acest aspect, amintim că, potrivit jurisprudenței, o măsură care constituie un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor nu poate fi admisă decât dacă urmărește unul dintre obiectivele legitime enunțate în Tratatul FUE sau dacă este justificată de motive imperative de interes general. În acest caz, ar trebui ca punerea în aplicare a acesteia să fie de natură să asigure realizarea obiectivului în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv(24).

67.      În această privință, arătăm că obiectivul de asigurare a unei separări efective urmărit de dispozițiile articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive este necesar pentru a garanta funcționarea pieței interne a energiei menționată la articolul 194 alineatul (1) TFUE. Dispozițiile amintite sunt de asemenea de natură să asigure realizarea obiectivului menționat, întrucât prevederea unor „perioade de tranziție” în cadrul întreprinderii integrate vertical sau al acționarilor care dețin controlul asupra acesteia înainte de numirea în funcții de răspundere sau de conducere în cadrul operatorului de transport și de sistem poate să garanteze independența acestuia în raport cu structurile întreprinderii integrate vertical care pot fi influențate de interesele legate de activitățile de producție și de furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale. Ținând seama de durata limitată a constrângerilor prevăzute, considerăm de asemenea că aceste dispoziții nu depășesc ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prestabilite.

68.      În ceea ce privește, în schimb, dreptul fundamental la libera alegere a ocupației în sensul articolului 15 alineatul (1) din cartă, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, acest drept nu reprezintă o prerogativă absolută, ci trebuie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate, și că, în consecință, asupra exercitării acestui drept pot fi instituite restricții, cu condiția ca aceste restricții să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Uniune și să nu constituie, față de scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului acestor drepturi(25).

69.      Din cele arătate la punctul 67 de mai sus reiese că dispozițiile articolelor 19 alineatele (3) și (8) din directive răspund efectiv unor obiective de interes general urmărite de Uniune. Dat fiind caracterul lor limitat în timp, acestea nu pot fi considerate, în opinia noastră, nici o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului dreptului fundamental la libera alegere a ocupației garantat de articolul 15 alineatul (1) din cartă.

70.      Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese, în opinia noastră, că și al doilea motiv formulat de Comisie trebuie admis.

C.      Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o transpunere insuficientă a dispozițiilor articolelor 19 alineatul (5) din Directivele 2009/72 și 2009/73

1.      Argumentele părților

71.      Comisia reproșează Republicii Federale Germania că nu a transpus în mod suficient în dreptul național dispozițiile articolelor 19 alineatul (5) din directive, care prevăd, în cadrul opțiunii operatorului de transport independent, că persoanele cu funcții de conducere și/sau membrii organelor administrative, precum și angajații operatorului de transport și de sistem nu pot să dețină interese și nici să primească beneficii de la vreo parte a întreprinderii integrate vertical, cu excepția operatorului de transport și de sistem.

72.      Astfel, obligația de a cesiona participațiile deținute în capitalul întreprinderii integrate vertical, achiziționate înainte de 3 martie 2012, prevăzută la articolul 10c alineatul 4 din EnWG, s‑ar aplica numai participațiilor deținute de persoanele cu funcții de conducere din cadrul operatorului de transport și de sistem, iar nu și celor deținute de angajați, în timp ce, potrivit articolelor 19 alineatul (5) din directive, această obligație s‑ar aplica în mod nediferențiat membrilor conducerii și angajaților operatorului menționat. Potrivit Comisiei, deși angajații unui operator de transport și de sistem nu pot lua decizii de gestiune, aceștia sunt totuși în măsură să influențeze activitățile angajatorului lor, ceea ce ar justifica aplicarea și în privința acestora a obligației de a‑și cesiona participațiile la capitalul întreprinderii integrate vertical. O astfel de obligație nu ar aduce atingere drepturilor de proprietate ale angajaților în cauză, din moment ce se aplică numai pentru viitor, astfel încât dividendele deja distribuite nu ar fi vizate. În plus, asemenea participații ar fi cesionate numai cu acordul titularului lor și în schimbul unei preț adecvat.

73.      Republica Federală Germania contestă argumentele Comisiei. Diferența de tratament dintre persoanele cu funcții de conducere din cadrul operatorului de transport și de sistem și ceilalți angajați în ceea ce privește obligația de cesionare a participațiilor la întreprinderea integrată vertical s‑ar datora poziției preeminente a celor dintâi față de aceștia din urmă. Astfel, pentru persoanele cu funcții de conducere, „stock options” sau participațiile la capital ar face parte în mod obișnuit din remunerația lor, care, prin urmare, ar depinde de evoluția cursului participațiilor respective. În plus, aceste persoane ar dispune de o influență strategică decisivă asupra gestionării operatorului de transport, ceea ce ar implica un risc deosebit de conflict de interese. Ceilalți angajați, în schimb, nu ar putea să exercite o influență semnificativă asupra exploatării cotidiene a sistemului de transport. În plus, înainte de intrarea în vigoare a cerințelor consolidate de independență prevăzute de directive, participațiile la întreprinderea integrată vertical făceau parte în mod obișnuit din patrimoniul sau din economiile individuale ale angajaților. Prin urmare, pentru a nu crea o restricție disproporționată privind dreptul lor de proprietate, garantat de Constituție, s‑ar fi decis să se interzică angajaților numai dobândirea pe viitor a unor participații la întreprinderea integrată vertical. Această decizie ar fi rezultatul unei evaluări comparative a cerințelor privind separarea efectivă și a celor privind protecția dreptului de proprietate al angajaților. În orice caz, directivele nu ar stabili modul în care trebuie tratate participațiile pe care angajații le dobândiseră înainte de data‑limită, astfel încât statele membre ar fi fost libere să adopte dispozițiile tranzitorii pe care le considerau adecvate.

2.      Apreciere

74.      Aprecierea temeiniciei celui de al treilea motiv al acțiunii introduse de Comisie depinde de stabilirea domeniului de aplicare al dispozițiilor articolelor 19 alineatul (5) din directive. În special, este necesar să se examineze dacă este compatibilă cu aceste dispoziții o reglementare națională de transpunere precum cea prevăzută la articolul 10c alineatul 4 din EnWG, care prevede o obligație de cesionare a participațiilor la capitalul întreprinderii integrate vertical sau al unei părți a acesteia numai pentru persoanele cu funcții de conducere, așadar cu excluderea celorlalți angajați ai operatorului de transport și de sistem.

75.      În această privință, după cum reiese din cele arătate la punctul 31 de mai sus, trebuie să se stabilească domeniul de aplicare al dispozițiilor relevante ale directivelor ținând seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care se înscriu acestea, precum și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză.

76.      Din punct de vedere literal, trebuie să se arate că dispozițiile articolelor 19 alineatul (5) din directive sunt clare în ceea ce privește interzicerea deținerii de interese la vreo parte a întreprinderii integrate vertical atât în privința persoanelor cu funcții de conducere și/sau a membrilor organelor administrative, cât și în privința angajaților operatorului de transport și de sistem. Aceste dispoziții nu creează nicio distincție între prima și a doua categorie de persoane vizate.

77.      Din punct de vedere contextual și teleologic, considerăm că considerații similare cu cele prezentate la punctele 61 și 62 de mai sus cu privire la alineatele (3) și (8) ale articolelor menționate din directive sunt aplicabile și în ceea ce privește stabilirea domeniului de aplicare al dispozițiilor de la alineatul (5) al acelorași articole. În special, cerința, pe care se întemeiază dispozițiile privind separarea efectivă, de a asigura o independență deplină și reală a operatorilor de transport și de sistem în cadrul întreprinderii integrate vertical, în cazurile în care se aleg alte opțiuni decât separarea proprietății(26), justifică, în opinia noastră, o interpretare în sens larg a interdicției privind deținerea de participații la întreprinderea integrată vertical, care respectă modul de redactare a dispozițiilor și care, prin urmare, include o obligație a angajaților de a cesiona astfel de participații, în cazul în care le dețin. Astfel cum a arătat Comisia, chiar în cazul în care nu participă la alegerile de gestiune curentă ale operatorului de transport și de sistem, nu se poate exclude a priori posibilitatea ca un angajat să fie în măsură să influențeze activitățile angajatorului său și, prin urmare, posibilitatea creării unor situații de conflict de interese în cazul în care acesta deține participații la întreprinderea integrată vertical sau la părți ale acesteia.

78.      În acest context, considerăm, așadar, că statele membre nu dispuneau de nicio marjă de apreciere în transpunerea dispozițiilor în cauză ale directivei, pentru a exclude angajații operatorului de transport și de sistem de la obligația de cesionare a intereselor în întreprinderea integrată vertical.

79.      Referitor la problema proporționalității interdicției de a deține interese în întreprinderea integrată vertical în privința tuturor angajaților operatorului de transport și de sistem, din modul de redactare a dispozițiilor în cauză reiese că legiuitorul Uniunii a ales să nu facă distincție între diferitele tipuri de angajați ai operatorului de transport independent vizați de interdicție. În acest context, rediscutarea acestei alegeri echivalează în esență, în opinia noastră, cu a repune în discuție legalitatea dispozițiilor directivelor.

80.      În această privință, trebuie amintit totuși că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un stat membru nu poate să invoce în mod util, în absența unei dispoziții a Tratatului FUE care să îl autorizeze expres în acest sens, nelegalitatea unei directive al cărei destinatar este ca mijloc de apărare împotriva unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor întemeiate pe neexecutarea acestei directive. Situația ar putea fi alta doar dacă actul în cauză ar fi afectat de vicii deosebit de grave și de evidente, astfel încât să poată fi calificat drept act inexistent(27), problemă care nu se pune în speță.

81.      În sfârșit, în ceea ce privește argumentul guvernului german potrivit căruia reglementarea națională ar permite respectarea dreptului de proprietate al angajaților, trebuie amintit că dreptul de proprietate garantat de articolul 17 alineatul (1) din cartă nu este o prerogativă absolută și că exercitarea acestuia poate face obiectul unor restricții justificate de obiective de interes general urmărite de Uniune. În consecință, astfel cum reiese din articolul 52 alineatul (1) din cartă, pot fi instituite restricții în privința exercitării dreptului de proprietate, cu condiția ca aceste restricții să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite și să nu constituie, față de scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate(28).

82.      În această privință, arătăm, în primul rând, că, după cum reiese din cuprinsul punctului 67 de mai sus, dispozițiile privind separarea efectivă între gestionarea sistemului de transport și activitățile de producție și de furnizare de energie electrică sau de gaze naturale, din care fac parte articolele 19 alineatul (5) din directive, răspund efectiv unor obiective de interes general urmărite de Uniune.

83.      În al doilea rând, considerăm de asemenea că interdicția prevăzută de aceste dispoziții nu este de natură să aducă atingere însuși conținutului dreptului de proprietate garantat de articolul 17 alineatul (1) din cartă. În această privință, Curtea a arătat că protecția conferită de această dispoziție se aplică unor drepturi care au o valoare patrimonială din care rezultă, având în vedere ordinea juridică respectivă, o poziție juridică deja stabilită care permite o exercitare autonomă a acestor drepturi de către și în beneficiul titularului lor(29). Totuși, dispozițiile în cauză ale directivei nu sunt susceptibile să repună în discuție valoarea patrimonială corespunzătoare participațiilor eventual deținute de angajați. Astfel, directivele nu se opun nicidecum unei vânzări la prețul pieței a unor astfel de participații sau altor forme de recunoaștere a valorii lor patrimoniale în favoarea angajaților supuși obligației de cesionare.

84.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, considerăm că și al treilea motiv formulat de Comisie trebuie admis.

D.      Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea competențelor exclusive ale autorității naționale de reglementare

1.      Argumentele părților

85.      Comisia susține că, prin faptul de a fi atribuit guvernului, prin articolul 24 alineatul 1 din EnWG, competențe pentru stabilirea tarifelor de transport și de distribuție, a condițiilor de acces la rețelele naționale și a condițiilor de prestare a serviciilor de echilibrare și prin adoptarea, în temeiul dispoziției menționate, a unei serii de regulamente privind modalitățile de îndeplinire a atribuțiilor de reglementare(30), Republica Federală Germania ar fi încălcat competențele exclusive pe care dreptul Uniunii le‑a conferit ANR. Prin urmare, acest stat membru ar fi transpus în mod incorect articolul 37 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/72 și articolul 41 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/73.

86.      Comisia arată că dispozițiile naționale în discuție nu ar prevedea doar „orientări de politică generală elaborate de guvern” în sensul articolului 35 alineatul (4) litera (b) punctul (ii) din Directiva 2009/72 și al articolului 39 alineatul (4) litera (b) punctul (ii) din Directiva 2009/73. Dimpotrivă, ele ar atribui în mod direct guvernului anumite competențe care, potrivit acestor directive, sunt rezervate numai ANR‑urilor și ar fi legate de atribuțiile și de competențele ANR‑urilor. Regulamentele naționale adoptate în temeiul articolului 24 alineatul 1 punctul 1 din EnWG ar constitui instrucțiuni extrem de detaliate adresate ANR în ceea ce privește modalitățile de îndeplinire a atribuțiilor sale de reglementare. Aceste regulamente ar determina procedura și modalitățile de stabilire a tarifelor referitoare la rețea, prevăzând elemente detaliate cum ar fi, de exemplu, metoda de amortizare și indexarea.

87.      Deși normele administrative naționale menționate lasă ANR o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește aplicarea lor, acestea, fiind foarte detaliate, ar reduce în mod considerabil competențele ANR în ceea ce privește stabilirea metodologiilor, a tarifelor care trebuie aplicate și a costurilor care trebuie recunoscute. În plus, aceste norme administrative ar prevedea reguli detaliate cu privire la condițiile de acces la rețea, precum și indicații detaliate cu privire la acordurile de interconectare între operatorii de transport și de sistem sau la capacitățile care pot fi atribuite în mod liber ori la numărul de piețe teritoriale. Potrivit Comisiei, prevederea unor dispoziții atât de detaliate împiedică ANR să efectueze propriile evaluări și, prin urmare, reduce marja sa de apreciere, privând‑o de competențele pe care directivele i le atribuie cu titlu exclusiv.

88.      În ceea ce privește invocarea principiului separației puterilor și al protecției suveranității legiuitorului, Comisia nu neagă faptul că atribuțiile încredințate ANR‑urilor trebuie să fie stabilite prin acte legislative, ceea ce ar fi de altfel indispensabil, dată fiind necesitatea transpunerii directivelor în dreptul național. În schimb, Comisia reproșează că, în transpunerea directivelor, legiuitorul german nu a încredințat ANR atribuțiile prevăzute de legiuitorul Uniunii. În loc de a stabili, astfel cum impun directivele, că aceste atribuții intră în competența exclusivă a ANR, legiuitorul german ar fi prevăzut în EnWG că condițiile în care ANR poate îndeplini atribuțiile respective sunt stabilite printr‑un act administrativ al guvernului. În conformitate însă cu directivele, statele membre ar fi obligate să asigure atribuirea în favoarea ANR a competenței exclusive de a îndeplini atribuțiile definite la articolul 37 din Directiva 2009/72 și la articolul 41 din Directiva 2009/73.

89.      Potrivit Comisiei, directivele definesc atribuțiile și competențele ANR‑urilor în mod detaliat prin prevederea unor cerințe de natură atât procedurală, cât și materială pe care ANR‑urile trebuie să le respecte în exercitarea funcțiilor lor. În interacțiunea lor cu alte acte relevante de drept al Uniunii(31), directivele garantează că ANR îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate de legiuitorul Uniunii în domeniile de competență definite de acesta din urmă. Dispozițiile de drept al Uniunii ar fi suficiente pentru a stabili cadrul juridic necesar pentru acțiunea administrativă a ANR și pentru a respecta principiul separației puterilor. Alte cerințe de drept național referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ANR nu ar putea determina nerespectarea competențelor exclusive atribuite acesteia. Normele administrative în cauză adoptate în Germania nu s‑ar limita la a prevedea reguli generale care trebuie respectate de organismele naționale în ceea ce privește legalitatea și temeiul activității administrative, ci ar constitui reglementări detaliate aplicabile îndeplinirii atribuțiilor de reglementare prevăzute de directive. Curtea ar fi considerat deja că o astfel de situație constituie o neîndeplinire a obligațiilor de către statul membru în cauză în Hotărârea din 29 octombrie 2009, Comisia/Belgia (C‑474/08, nepublicată, EU:C:2009:681, denumită în continuare „Hotărârea Comisia/Belgia”).

90.      Republica Federală Germania, susținută de Regatul Suediei, contestă argumentele invocate de Comisie. Cu titlu preliminar, aceasta consideră că, în memoriul său în replică, Comisia a formulat un motiv nou, întemeiat pe încălcarea independenței ANR. Acest motiv nou ar constitui o extindere a posteriori a obiectului litigiului și, ca atare, ar fi inadmisibil.

91.      Pe fond, Republica Federală Germania susține că EnWG s‑ar întemeia pe principiul „reglementării normative” (normative Regulierung), potrivit căruia ANR adoptă deciziile concrete de reglementare în condiții de independență deplină, însă, în ceea ce privește stabilirea metodologiilor pentru accesul la rețea, este ținută de deciziile de principiu ale legiuitorului parlamentar care se concretizează în regulamentele adoptate de guvern. În acest cadru, ANR ar beneficia de o marjă largă de apreciere, însă exercitarea competenței sale ar fi structurată în prealabil (vorstrukturiert) în așa fel încât să garanteze că lanțul de legitimare democratic nu este întrerupt, astfel cum impune dreptul constituțional german. Nu ar reveni ANR, ci legiuitorului, sarcina de a adopta decizii de principiu în materie de politică energetică, precum cele necesare în cadrul procesului de tranziție energetică spre energia regenerabilă.

92.      EnWG nu ar conferi guvernului federal competențe de reglementare, ci l‑ar autoriza, printr‑o delegare de competență legislativă, să exercite o competență normativă administrativă, cu aprobarea Bundesrat (Consiliul Federal, Germania), în temeiul articolului 80 alineatul 1 din Grundgesetz (Legea fundamentală a Republicii Federale Germania). Regulamentele adoptate de guvernul federal nu ar avea ca obiect condițiile individuale de acces la rețea, ci definirea în mod abstract și general a metodologiilor pe care ANR le‑ar preciza și le‑ar aplica în fiecare caz individual. În dreptul constituțional german, astfel de regulamente nu ar constitui orientări de politică generală, ci acte normative materiale.

93.      Reglementarea prevăzută de EnWG ar fi conformă cu dispozițiile directivelor privind atribuțiile ANR‑urilor. Republica Federală Germania, susținută cu privire la acest aspect de Regatul Suediei, consideră astfel că directivele nu exclud nicidecum posibilitatea ca legiuitorul național să adopte dispoziții mai specifice și mai precise decât cele generale ale directivelor în ceea ce privește metodologiile referitoare la reglementare pe care ANR este obligată să se întemeieze. De altfel, ar fi contrar principiului autonomiei procedurale a statelor membre recunoscut de Curte ca dispozițiile directivelor să nu lase nicio marjă statelor membre în transpunerea normelor privind competențele ANR‑urilor.

94.      Directivele ar permite statelor membre să adopte diferite sisteme de reglementare, iar toate acestea ar constitui transpuneri suficiente ale directivelor. În cazul „reglementării normative”, legiuitorul și autoritatea învestită cu competența de a adopta regulamente ar stabili metodologiile de calcul în termeni generali și abstracți, iar ANR ar fi competentă să completeze aceste metodologii și, în parte, să le modifice. În plus, în acest caz, ANR ar adopta o decizie de reglementare precisă pe baza unor astfel de metode de calcul. Interpretarea propusă de Comisie ar presupune, în schimb, ca ANR să fie competentă atât pentru stabilirea tarifelor, cât și pentru metodologii, ceea ce ar fi contrar literei, spiritului, finalității și genezei directivelor.

95.      Hotărârea Comisia/Belgia nu ar fi relevantă, întrucât, în speță, regulamentele adoptate în temeiul articolului 24 din EnWG sunt legi de drept material, iar nu instrucțiuni date de guvern în calitate de autoritate executivă ierarhic superioară în raport cu ANR. În plus, „structurarea prealabilă” a marjei de apreciere a ANR prin prevederi normative nu ar aduce atingere independenței acesteia, care ar consta în inexistența supunerii față de instrucțiuni date de guvern sau de alte autorități. Această condiție ar fi garantată de dreptul german.

96.      Pe de altă parte, principiul „reglementării normative” ar fi recunoscut și în dreptul Uniunii, astfel cum demonstrează însăși abilitarea Comisiei de a adopta coduri de rețea, care nu ar constitui simple orientări de politică generală, ci ar constitui veritabile cerințe metodologice detaliate. Dreptul Uniunii, în special directivele, nu ar conține dispoziții de drept material suficient de precise în ceea ce privește stabilirea metodelor în materia accesului la rețea și a stabilirii tarifelor. Dispozițiile Regulamentelor nr. 714/2009 și nr. 715/2009 nu ar fi aplicabile schimburilor de energie electrică și de gaze naturale în cadrul unui stat membru și nici la nivelul rețelelor de distribuție. În acest context, pentru a asigura o transpunere corectă a directivelor, statele membre ar fi obligate să elaboreze propriile criterii pentru a determina competența de reglementare a ANR‑urilor.

97.      În sfârșit, Republica Federală Germania susține că principiile statuate de jurisprudența întemeiată pe Hotărârea Curții de Justiție din 13 iunie 1958, Meroni/Înalta Autoritate (9/56, EU:C:1958:7, denumită în continuare „Hotărârea Meroni”), sunt aplicabile și atunci când legiuitorul Uniunii încredințează competențe determinate în favoarea ANR‑urilor independente. Potrivit acestor principii, delegarea de competențe către astfel de autorități este posibilă numai în cazul în care legiuitorul a adoptat în prealabil cerințe suficient de precise în ceea ce privește atribuțiile și competențele autorităților respective. Legislația Uniunii nu ar conține asemenea cerințe, astfel încât ar reveni statelor membre sarcina de a le adopta. Aceeași obligație ar decurge din principiile democrației și statului de drept, care fac parte din structurile politice și constituționale fundamentale ale Republicii Federale Germania, pe care Uniunea trebuie să le respecte în temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE.

2.      Apreciere

98.      Cu titlu preliminar, trebuie respinsă excepția ridicată de Republica Federală Germania potrivit căreia argumentele Comisiei întemeiate pe încălcarea independenței ANR ar constitui un motiv nou și, prin urmare, inadmisibil.

99.      În această privință, observăm că, prin intermediul celui de al patrulea motiv, Comisia susține că Republica Federală Germania a transpus în mod incorect mai multe dispoziții ale directivelor, întrucât reglementarea națională în cauză ar aduce atingere competențelor exclusive conferite de acestea în favoarea ANR. Reglementarea națională ar atribui guvernului anumite competențe rezervate de directive ANR‑urilor și, prin prevederea unei reglementări detaliate a exercitării competențelor sale, ar reduce considerabil marja de apreciere a ANR în domeniile de competență care îi sunt rezervate.

100. În această privință, trebuie să se arate că atât atribuirea în favoarea unei alte entități decât ANR a competenței de a interveni în domenii rezervate acesteia, cât și supunerea ANR unor dispoziții adoptate de alte entități care reglementează în mod detaliat exercitarea competențelor sale în domeniile de competență care îi sunt rezervate sunt de natură să afecteze posibilitatea ANR de a adopta decizii în mod autonom în aceste domenii, în deplină libertate și fără influențe exterioare. Rezultă că al patrulea motiv implică aspecte referitoare la încălcarea independenței garantate de directive ANR‑urilor și că, prin urmare, argumentele invocate de Comisie în această privință nu pot fi considerate un motiv nou diferit de cel formulat inițial și, prin urmare, inadmisibil.

101. Pe fond, pentru a examina al patrulea motiv formulat de Comisie, trebuie, în opinia noastră, să se analizeze dispozițiile relevante ale directivelor, ținând seama de modul de redactare a acestora, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ele fac parte și de contextul lor(32).

102. În această privință, trebuie să se arate mai întâi că, în cadrul directivelor, normele care prevăd desemnarea, obiectivele, atribuțiile și competențele ANR‑urilor din sectorul energiei electrice și, respectiv, din cel al gazelor naturale figurează în capitolul IX (articolele 35-40) din Directiva 2009/72 și în capitolul VIII (articolele 39-44) din Directiva 2009/73.

103. În ceea ce privește aceste dispoziții, Curtea a avut deja ocazia să arate că articolul 35 alineatul (4) din Directiva 2009/72, căruia îi corespunde expressis verbis articolul 39 alineatul (4) din Directiva 2009/73, impune statelor membre să garanteze independența ANR‑urilor și să se asigure că acestea își exercită competențele în mod imparțial și transparent(33). Aceeași dispoziție precizează în continuare că, în acest scop, statele membre trebuie să se asigure că, atunci când își îndeplinesc atribuțiile de reglementare care le revin în temeiul directivelor respective și al legislației în domeniu, ANR‑urile sunt distincte din punct de vedere juridic și „independente din punct de vedere funcțional de orice altă entitate publică sau privată” și că personalul lor și persoanele cu funcție de conducere din cadrul lor „acționează în mod independent de orice interes de piață” și „nu solicită și nu acceptă instrucțiuni directe din partea niciunui guvern sau a niciunei entități publice sau private în îndeplinirea atribuțiilor de reglementare care le revin”. La alineatul (5) al aceluiași articol, căruia îi corespunde articolul 39 alineatul (5) din Directiva 2009/73, se adaugă că, în scopul de a proteja independența ANR‑urilor, statele membre se asigură printre altele că ANR‑urile „pot lua decizii autonome, independent de orice alt organism politic”(34).

104. Noțiunea de „independență” nu este definită nici de Directiva 2009/72, nici de Directiva 2009/73. Totuși, în această privință Curtea a statuat deja, în special cu privire la ANR‑urile din sectorul energiei, că, în ceea ce privește organele publice, această noțiune desemnează în mod normal, în sensul său obișnuit, un statut care asigură organului respectiv posibilitatea de a acționa în deplină libertate în raport cu organismele față de care trebuie să fie asigurată independența sa, protejat de orice instrucțiune și de orice presiune(35). Mai precis, în sectorul energiei, independența decizională, garantată de directive, presupune că, în cadrul atribuțiilor și al competențelor de reglementare menționate la articolul 37 din Directiva 2009/72 și la articolul 41 din Directiva 2009/73, ANR ia decizii independente, exclusiv în temeiul interesului public, pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite prin directivele menționate, fără a fi supusă unor instrucțiuni externe care provin de la alte organe publice sau private(36).

105. În plus, Curtea a avut deja ocazia să precizeze în mod expres că cerințele prevăzute de directive, menționate la punctul 103, implică faptul că ANR trebuie să își exercite atribuțiile de reglementare la adăpost de orice influență exterioară(37). În această privință, arătăm de asemenea că precizarea repetată în cadrul directivelor privind cerința garantării independenței funcționale a ANR este de natură să nu dea naștere vreunei îndoieli cu privire la faptul că această independență trebuie să fie garantată nu numai în raport cu persoanele private și cu interesele comerciale, ci și față de orice entitate publică și, prin urmare, nu numai față de guvern în calitate de titular al puterii executive. Expresiile utilizate în directive sunt fără echivoc în ceea ce privește stabilirea, pe de o parte, a faptului că independența funcțională trebuie să fie garantată față de orice organism politic, așadar nu numai față de guvern, ci și față de parlament, și, pe de altă parte, a faptului că garanția trebuie să fie deplină, iar nu limitată la anumite acte, identificate prin formă sau prin conținut. Cerința privind independența ANR față de orice interes politic reiese, de altfel, în mod expres și din considerentul (34) al Directivei 2009/72 și din considerentul (30) al Directivei 2009/73.

106. Rezultă că independența ANR pe care directivele o asigură în domeniul atribuțiilor și al competențelor care îi sunt conferite în mod exclusiv la articolul 37 din Directiva 2009/72 și la articolul 41 din Directiva 2009/73 nu poate fi limitată nici printr‑o lege a parlamentului sau prin acte care, pentru a utiliza categoriile amintite de guvernul german în ședință, sunt, potrivit unei clasificări proprii dreptului constituțional național, „legi materiale”, precum regulamentele adoptate de guvern.

107. O interpretare a directivelor prin care se urmărește asigurarea unei independențe funcționale ample a ANR‑urilor este, pe de altă parte, coerentă cu obiectivele directivei. În acest sens, interpretarea literală este confirmată de interpretarea teleologică.

108. În această privință, Curtea a arătat deja că Directiva 2009/72 urmărește în principal instituirea unei piețe interne a energiei electrice deschise și competitive care să permită consumatorilor să își aleagă în mod liber furnizorii, iar acestora din urmă să își livreze în mod liber produsele clienților lor, să creeze condiții de concurență echitabile pe piață, să asigure siguranța alimentării cu energie electrică și să combată schimbările climatice(38). Curtea a identificat în termeni foarte similari obiectivul urmărit de Directiva 2009/73(39).

109. Referitor la acest aspect, trebuie adăugat că, astfel cum reiese din mai multe considerente ale directivelor(40), obiectivul primordial al realizării pieței interne în sectoarele energiei electrice și gazelor naturale și al creării unor condiții de concurență echitabile pentru toate întreprinderile din domeniul energiei electrice stabilite în Uniune a fost urmărit în condițiile în care reglementarea anterioară nu asigura cadrul necesar în vederea realizării unei piețe interne perfect funcționale, protejând în același timp consumatorii, promovând investițiile și garantând siguranța alimentării cu energie. Adoptarea unor noi directive viza în mod explicit printre altele să se evite riscul inerent, în lipsa unei separări efective a rețelelor de activitățile de producție și de furnizare – separare pe care normele directivelor anterioare(41) nu reușiseră să o asigure –, al discriminării, nu doar în ceea ce privește exploatarea rețelei, ci și în privința stimulării întreprinderilor integrate vertical de a investi în mod corespunzător în propriile rețele; de aici a rezultat obiectivul directivelor de introducere a unor norme având ca obiect realizarea unei separări efective a activităților de producție și de furnizare de activitățile legate de exploatarea rețelelor(42).

110. În acest context, astfel cum a arătat deja Curtea, tocmai în scopul urmăririi acestor obiective, directivele conferă ANR prerogative largi în materie de reglementare și de monitorizare a pieței energiei electrice(43).

111. În cadrul stabilit de directive, ANR‑urile sunt abilitate să garanteze buna funcționare a sistemului în ansamblul său. În special, astfel cum reiese în mod expres din considerentul (36) al Directivei 2009/72 și din considerentul (32) al Directivei 2009/73 și astfel cum se reflectă la articolul 37 alineatul (1) litera (a) și, respectiv, la articolul 41 alineatul (1) litera (l), acestea trebuie să aibă posibilitatea de a stabili sau de a aproba tarifele sau metodologiile de calcul al tarifelor, pe baza propunerii operatorului de transport și de sistem sau a operatorului de distribuție sau pe baza unei propuneri agreate de acești operatori și de utilizatorii rețelei. În realizarea acestor sarcini, ANR‑urile trebuie să asigure faptul că tarifele de transport și de distribuție sunt nediscriminatorii și reflectă costurile și trebuie, în plus, să țină seama de costurile de rețea marginale evitate pe termen lung, ca urmare a producției distribuite și a măsurilor de gestionare a cererii.

112. Realizarea obiectivelor menționate mai sus impune garantarea maximă a independenței ANR, în sensul larg care reiese din modul de redactare a dispozițiilor citate la punctul 102 și următoarele de mai sus. Astfel, independența deplină față de entitățile economice și de entitățile publice, fie organisme administrative, fie organisme politice, iar în acest din urmă caz, titulare ale puterii executive sau ale puterii legislative, este necesară pentru garantarea faptului că deciziile adoptate sunt cu adevărat imparțiale și nediscriminatorii, excluzând radical posibilitatea unui tratament privilegiat în vreun mod al întreprinderilor și al intereselor economice legate de guvern, de majoritatea sau, în orice caz, de puterea politică(44). În acest mod, astfel cum corect a arătat Comisia, se neutralizează riscul – a cărui concretizare ar amenința realizarea pieței interne a energiei, deschisă accesului transfrontalier al unor noi furnizori de energie electrică provenită din diferite surse, precum și al unor noi producători de energie – de a fi privilegiate întreprinderi naționale sau întreprinderi legate de puterea politică, risc deosebit de puternic dat fiind că, în numeroase țări, întreprinderea integrată vertical este încă fostul operator public titular al unui monopol, care menține legături cu guvernul, de exemplu prin titluri de participare la capital(45).

113. De altfel, după cum reiese în mod expres din considerentul (33) al Directivei 2009/72 și din considerentul (29) al Directivei 2009/73, tocmai în această perspectivă directivele menționate urmăreau în mod specific consolidarea independenței ANR și, după cum reiese din considerentele (34) și, respectiv, (30) ale acelorași directive, ele cuprind dispoziții care, pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a pieței interne a energiei electrice, permit autorităților de reglementare în domeniul energiei să ia decizii privind ansamblul aspectelor relevante legate de reglementare și să fie pe deplin independente față de orice alte interese publice sau private(46).

114. Cadrul general astfel determinat cu privire la independența ANR‑urilor este precizat în dispozițiile directivelor care definesc, în mod analitic, obiectivele, atribuțiile și competențele acestora. În acest sens, interpretarea literală și teleologică este confirmată, așadar, de interpretarea sistematică. Astfel, articolul 37 din Directiva 2009/72 și articolul 41 din Directiva 2009/73 prevăd punctual competențele ANR‑urilor, care sunt exclusiv cele definite de directive.

115. În plus, aceste competențe sunt integrate într‑o structură juridică ce delimitează, la diferite niveluri, obiectivele și criteriile de exercitare. Astfel, în exercitarea competențelor care le sunt încredințate, ANR‑urile sunt obligate să acționeze în conformitate cu obiectivele prevăzute la articolul 36 din Directiva 2009/72 și la articolul 40 din Directiva 2009/73. Este vorba despre obiective determinate care delimitează cadrul deciziilor încredințate ANR‑urilor, prevăzând criterii care trebuie urmate pentru atingerea obiectivelor stabilite(47).

116. În anumite cazuri, în privința unor competențe specifice, aceste criterii sunt detaliate suplimentar la articolul 37 din Directiva 2009/72 și la articolul 41 din Directiva 2009/73. Astfel, de exemplu, în ceea ce privește tarifele de transport și de distribuție sau metodologiile de calcul pentru acestea, potrivit alineatului (1) al acestor două dispoziții, ele trebuie să fie stabilite conform unor criterii transparente și, potrivit alineatului (6) litera (a) al acelorași dispoziții, acestea, precum și condițiile de conectare și de acces la rețelele naționale trebuie să fie stabilite ținând seama de necesitatea efectuării investițiilor necesare funcționării continue a rețelelor(48). Potrivit alineatului (10) al acelorași dispoziții, condițiile, tarifele și metodologiile menționate trebuie să fie proporționale și să fie aplicate într‑un mod nediscriminatoriu. În schimb, în ceea ce privește furnizarea de servicii de echilibrare, articolul 37 din Directiva 2009/72 și articolul 41 din Directiva 2009/73 prevăd, la alineatul (6) litera (b), că serviciile respective trebuie să fie realizate în modul cel mai economic posibil, trebuie să ofere stimulente corespunzătoare utilizatorilor de rețele pentru ca aceștia să echilibreze intrările și ieșirile și trebuie să fie furnizate într‑un mod corect și nediscriminatoriu, precum și să se întemeieze pe criterii obiective. În plus, potrivit alineatului (8) al celor două dispoziții citate mai sus, la stabilirea sau aprobarea tarifelor sau a metodologiilor și a serviciilor de echilibrare, ANR se asigură că operatorilor de transport și de sistem și de distribuție li se acordă stimulente corespunzătoare, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, în scopul de a spori eficiența, de a îmbunătăți integrarea pe piață și siguranța alimentării și de a sprijini activitățile de cercetare aferente(49).

117. Directivele prevăd de asemenea și o serie de garanții de natură procedurală pe care ANR trebuie să le respecte în exercitarea atribuțiilor lor, precum obligația de publicare a deciziilor lor, obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor sensibile din punct de vedere comercial și obligația de motivare deplină(50).

118. Precizări suplimentare cu privire la criteriile menționate de directive pe care ANR‑urile trebuie să le urmeze în exercitarea competențelor care le sunt atribuite sunt prevăzute de alte acte normative, precum Regulamentele nr. 714/2009 și nr. 715/2009. Astfel, de exemplu, articolul 14 și, respectiv, articolul 13 din aceste două regulamente(51) furnizează criterii specifice pentru stabilirea tarifelor sau a metodologiilor de calcul al acestor tarife pentru accesul la rețele(52), iar articolul 21 din Regulamentul nr. 715/2009 prevede dispoziții referitoare la normele de echilibrare.

119. Aceste dispoziții sunt completate și precizate prin mai multe coduri de rețea stabilite prin regulament de Comisie, care conțin prevederi detaliate cu privire printre altele la structurile tarifare armonizate pentru transportul gazelor(53), la cerințele pentru racordarea la rețea a instalațiilor de consum, a instalațiilor de distribuție și a sistemelor de distribuție(54), la cerințele la nivel european pentru racordarea la rețeaua electrică a instalațiilor de generare(55), precum și la cerințele pentru racordarea la rețea a sistemelor de înaltă tensiune(56). Într‑un cadru normativ atât de detaliat, Republica Federală Germania nu poate, în opinia noastră, să susțină că, pentru a transpune în mod corespunzător Directivele 2009/72 și 2009/73, statele membre ar fi fost obligate să elaboreze propriile lor criterii de calcul al tarifelor. În plus, așa cum în mod corect susține Comisia, stabilirea unui sistem de tarife echitabile constituie o funcție de bază clasică a ANR‑urilor, astfel încât acestea dispun (și trebuie să dispună) de servicii specializate care sunt în măsură să îndeplinească această atribuție.

120. Din modul în care sunt definite și structurate competențele ANR‑urilor decurg două consecințe importante. În primul rând, reglementarea Uniunii, prin definirea în mod punctual a competențelor, a obiectivelor și a criteriilor de exercitare a competențelor, nu pare să lase loc unor intervenții naționale care să se interpună între directivă și exercitarea de către ANR‑uri a atribuțiilor care le sunt încredințate în mod exclusiv de directive. Definirea în sens larg a independenței funcționale și reglementarea competențelor converg spre această concluzie. În consecință, se poate susține că directivele prevăd o „rezervare de competențe” în favoarea ANR‑urilor în ceea ce privește atribuțiile enumerate la articolul 37 din Directiva 2009/72 și la articolul 41 din Directiva 2009/73. De aici se deduce că nicio structurare prealabilă (Vorstrukturierung) a funcționării lor de către legiuitorul național nu poate afecta exercitarea nucleului de competențe care le sunt rezervate de directive. În al doilea rând, ANR‑urile vor trebui să se limiteze la a acționa în cadrul trasat de reglementarea europeană, fără a putea introduce interese sau criterii noi pe lângă cele identificate în prealabil de legiuitorul european. ANR‑urile vor trebui să procedeze la executarea tehnică a celor prevăzute de reglementarea secundară a Uniunii.

121. Faptul că directivele lasă statelor membre competența de a stabili „orientări de politică generală”(57) nu se opune concluziilor la care am ajuns.

122. În această privință, sunt relevante două observații. În primul rând, întrucât directivele permit în mod expres doar orientări cu caracter general, vor fi în mod cert incompatibile cu acestea prevederile sau reglementările specifice, care prevăd indicații detaliate. În al doilea rând, astfel cum a arătat deja Curtea(58), din dispozițiile relevante ale directivelor reiese în mod expres că orientările de politică generală elaborate de guvernul statului membru în cauză nu pot privi atribuțiile și competențele de reglementare prevăzute la articolul 37 din Directiva 2009/72 și la articolul 41 din Directiva 2009/73, printre care figurează atribuții și competențe privind stabilirea, aprobarea și monitorizarea diverselor tarife și prețuri, în special cele prevăzute la alineatul (1) litera (a) al articolelor menționate, care constau în stabilirea sau aprobarea, conform unor criterii transparente, a tarifelor de transport sau de distribuție sau a metodologiilor care stau la baza calculării acestora. De aici se deduce că, deși statele membre și, prin urmare, parlamentul și guvernul păstrează în mod cert competențe în materie de politică energetică, astfel cum se confirmă la articolul 194 TFUE, nu este mai puțin adevărat că orientările politice generale privesc alte domenii decât cele care intră sub incidența competenței de reglementare rezervate ANR‑urilor. În această privință, trebuie arătat, pe de altă parte, că, în orice caz, guvernul german a precizat că dispozițiile puse în discuție de Comisie prin intermediul prezentului motiv nu constituie orientări de politică generală în sensul directivelor.

123. Interpretarea menționată mai sus, care rezultă din analiza literală, teleologică și sistematică a dispozițiilor relevante ale directivelor este, de altfel, conformă cu abordarea adoptată de Curte în jurisprudența sa.

124. Astfel, în Hotărârea Comisia/Belgia, Curtea a precizat, în ceea ce privește în mod specific domeniul energiei electrice, că atribuirea de către un stat membru unei alte autorități decât ANR a competenței de a stabili elementele decisive pentru calculul tarifelor de transport sau de distribuție, precum stabilirea amortizărilor sau a marjelor de profit, constituia o încălcare a dispozițiilor Directivei 2003/54 care atribuiau ANR‑urilor competențe în această materie. Curtea a constatat că prin atribuirea unor astfel de competențe puterii executive se reducea domeniul competențelor conferite de directiva în cauză, întrucât ANR, în ceea ce privește stabilirea tarifelor, era ținută de normele specifice privind stabilirea acestor elemente prevăzute de o altă autoritate(59). Această abordare a fost confirmată de Curte într‑o hotărâre foarte recentă referitoare tot la Regatul Belgiei și care privește în mod specific articolul 37 alineatul (6) litera (a) din Directiva 2009/72 și articolul 41 alineatul (6) litera (a) din Directiva 2009/73(60). Contrar celor susținute de Republica Federală Germania, această jurisprudență este relevantă și în cazul în care reglementarea pusă în discuție prevede intervenții în domeniile de competență rezervate ANR‑urilor prin legi de drept material, iar nu doar prin instrucțiuni date de guvern în calitate de autoritate executivă ierarhic superioară în raport cu ANR. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor precedente, competențele atribuite de directive în mod exclusiv ANR‑urilor și independența acestora trebuie să fie garantate față de orice organism politic, așadar nu numai față de guvern, ci și față de legiuitorul național, care, deși poate și chiar trebuie să stabilească aceste competențe prin acte normative, nu poate totuși să sustragă o parte a acestora de la ANR‑uri și să le atribuie altor organisme publice.

125. De altfel, chiar și în alte domenii ale dreptului Uniunii, în care s‑a dovedit necesară instituirea unor autorități independente cu atribuții având ca obiectiv realizarea unei piețe concurențiale apte în același timp să protejeze alte finalități, prevăzute și reglementate în mod expres de legiuitorul european, cum ar fi, de exemplu, protecția unor drepturi fundamentale specifice și a drepturilor consumatorului, interpretarea noțiunii de independență dată de Curte a fost cea mai largă posibil.

126. În această perspectivă, este relevantă Hotărârea din 9 martie 2010, Comisia/Germania (C‑518/07, EU:C:2010:125). În cauza menționată, a făcut obiectul dezbaterilor semnificația expresiei „în condiții de independență deplină” referitoare la autoritățile naționale de supraveghere însărcinate să asigure respectarea dispozițiilor privind protecția datelor cu caracter personal(61). Litigiul în cauză se referea la două concepții contrare în privința independenței autorităților de supraveghere: pe de o parte, o interpretare în sens larg, potrivit căreia cerința independenței trebuie să fie interpretată în sensul că o autoritate de supraveghere trebuie să fie protejată de orice influență, și, pe de altă parte, o interpretare mai restrânsă, susținută de Republica Federală Germania, care limita independența la alte sectoare decât cel public supuse supravegherii acestora, în timp ce ar fi fost admisibil un mecanism de supraveghere al autorităților din cadrul administrației. Curtea, interpretând independența în lumina finalităților directivei în cauză, a optat pentru prima interpretare, afirmând că „autoritățile de supraveghere competente pentru supravegherea prelucrării datelor cu caracter personal în celelalte sectoare decât cel public trebuie să beneficieze de o independență care să le permită să își exercite atribuțiile fără nicio influență exterioară. Această independență exclude nu numai orice influență exercitată de către organismele supravegheate, ci și orice ingerință și orice altă influență exterioară, indiferent dacă aceasta este directă sau indirectă, care ar putea să pună în discuție îndeplinirea de către autoritățile menționate a sarcinii acestora care constă în stabilirea unui echilibru just între protecția dreptului la viață privată și libera circulație a datelor cu caracter personal”(62).

127. De asemenea, inclusiv în domeniul comunicațiilor electronice, jurisprudența Curții urmărește să garanteze respectarea marjei de apreciere asigurate ANR‑urilor în exercitarea competențelor lor(63).

128. În concluzie, considerăm că interpretarea în sens larg a reglementării privind independența ANR‑urilor în sectoarele energiei electrice și gazelor naturale este pe deplin confirmată din punct de vedere sistematic, astfel cum reiese din jurisprudența Curții. Sistemul dreptului Uniunii privilegiază o noțiune de independență în sens larg în ceea ce privește competențele specifice încredințate autorităților independente.

129. Această concluzie nu este însă repusă în discuție de celelalte argumente invocate de Republica Federală Germania.

130. În ceea ce privește, în primul rând, invocarea de către Republica Federală Germania a principiului autonomiei procedurale a statelor membre, trebuie amintit că din articolul 288 TFUE rezultă că, atunci când transpun o directivă, statele membre au obligația să asigure efectul deplin al acesteia, dispunând în același timp de o marjă de apreciere considerabilă în alegerea căilor și a mijloacelor destinate să asigure punerea sa în aplicare. Astfel, această libertate nu afectează obligația fiecăruia dintre statele membre destinatare de a adopta toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei vizate, conform obiectivului pe care îl urmărește aceasta(64).

131. Rezultă că, deși, astfel cum a arătat deja Curtea, statele membre beneficiază de o autonomie instituțională în organizarea și în structurarea propriilor ANR‑uri prevăzute de directive, o asemenea autonomie trebuie însă exercitată cu respectarea deplină a obiectivelor și a obligațiilor stabilite prin aceste directive(65), inclusiv cu respectarea deplină a domeniilor de competență pe care aceste directive le asigură ANR‑urilor.

132. În al doilea rând, contrar celor susținute de guvernul german, considerăm că interpretarea menționată mai sus a dispozițiilor relevante ale directivelor în ceea ce privește independența și competențele ANR‑urilor este coerentă cu jurisprudența care rezultă din Hotărârea Meroni, a cărei abordare a fost extinsă de Curte la agențiile Uniunii printr‑o hotărâre ulterioară referitoare la competențele atribuite Autorității Europene pentru Valori Mobiliare și Piețe(66).

133. Din această jurisprudență reiese în special că Curtea consideră inadmisibilă atribuirea în favoarea unei agenții a Uniunii, prin delegare, a unei „largi puteri discreționare”, care implică o largă libertate de apreciere și a cărei exercitare poate fi expresia unor veritabile alegeri de natură politică, înlocuind opțiunile autorității care deleagă cu cele ale autorității delegate și operând, așadar, o „veritabilă deplasare a responsabilității”(67). Ceea ce se poate însă atribui unor astfel de agenții sunt competențe de executare delimitate net și a căror exercitare poate fi, prin urmare, supusă unui control riguros în raport cu criterii obiective(68).

134. Totuși, chiar presupunând că jurisprudența amintită este aplicabilă într‑un caz precum cel din prezenta speță, referitor la autoritățile naționale instituite nu de Uniune însăși, ci desemnate de statele membre în temeiul unei directive, trebuie să se observe că interpretarea propusă este oricum conformă cu această jurisprudență. Astfel, pe de o parte, competențele rezervate ANR‑urilor intră în sfera de executare, pe baza unei aprecieri tehnice de specialitate a realității, și nu atribuie nicio competență care să depășească cadrul de reglementare stabilit de dreptul Uniunii(69) și care să implice alegeri cu caracter politic(70); pe de altă parte, după cum s‑a analizat la punctele 114-119 de mai sus, normele prevăzute în actele normative ale Uniunii delimitează conținutul acestor competențe și reglementează criteriile și condițiile care delimitează domeniul de acțiune al ANR‑urilor(71).

135. În al treilea rând, interpretarea propusă nu este repusă în discuție de invocarea de către Republica Federală Germania a unor argumente întemeiate pe principiul democrației.

136. În ceea ce privește interacțiunea dintre principiul democrației și ANR‑uri, Curtea a furnizat deja mai multe indicații în Hotărârea din 9 martie 2010, Comisia/Germania (C‑518/07, EU:C:2010:125), citată anterior. În hotărârea menționată, Curtea a amintit mai întâi că principiul democrației face parte din ordinea juridică comunitară și a fost consacrat în mod expres la articolul 6 alineatul (1) TUE ca unul dintre fundamentele Uniunii. În calitate de principiu comun statelor membre, acesta trebuie să fie luat în considerare cu ocazia interpretării unui act de drept derivat(72).

137. În continuare, Curtea a arătat că acest principiu nu se opune existenței unor autorități publice situate în afara administrației ierarhizate clasice și mai mult sau mai puțin independente față de guvern. Existența și condițiile de funcționare ale unor asemenea autorități sunt prevăzute, în statele membre, de lege sau chiar, în anumite state membre, de constituție, iar aceste autorități sunt supuse respectării legii, sub controlul instanțelor competente. Asemenea autorități administrative independente, astfel cum există, de altfel, în sistemul juridic german, au deseori funcții normative sau exercită atribuții care trebuie să fie protejate de influența politică, rămânând totodată supuse respectării legii, sub controlul instanțelor competente(73).

138. În plus, Curtea a arătat că dreptul Uniunii nu impune „lipsa oricărei influențe parlamentare”, dat fiind că, pe de o parte, persoanele care exercită atribuțiile de conducere a autorităților de supraveghere pot fi numite de parlament sau de guvern și, pe de altă parte, legiuitorul poate să impună autorităților de supraveghere obligația de a adresa parlamentului rapoarte cu privire la activitățile lor(74).

139. Considerațiile efectuate de Curte prezentate la punctele de mai sus se aplică și în cazul ANR‑urilor din sectoarele energiei electrice și gazelor naturale și stau la baza compatibilității independenței lor cu principiul democrației. În special, pe de o parte, din considerentul (34) al Directivei 2009/72 și din considerentul (30) al Directivei 2009/73 reiese în mod expres că independența ANR‑urilor garantată de directive nu împiedică exercitarea controlului parlamentar în conformitate cu dreptul constituțional al statelor membre. Rezultă că, deși ANR‑urile sunt la adăpost de orice influență prealabilă din partea unor organisme politice, ele nu sunt totuși scutite de obligația de a adresa parlamentului rapoarte cu privire la activitățile lor. Necesitatea unei legături cu principiul democrației conduce, așadar, la introducerea unei forme de accountability a ANR‑urilor, căreia îi poate da curs fiecare stat membru.

140. Pe de altă parte, trebuie să se aducă o precizare importantă. După cum s‑a văzut, ANR‑urile din sectoarele energiei electrice și gazelor naturale acționează în cadrul competențelor care le sunt rezervate, punând în aplicare dreptul Uniunii, fără ingerințe ale organismelor politice naționale, nici chiar prin intermediul unor legi formale sau materiale. Reglementarea Uniunii ia locul pe care legea parlamentului îl ocupa în modelul de administrație națională pentru a asigura legătura acesteia cu principiul democrației. Dat fiind că procesul decizional care conduce la adoptarea actelor normative ale Uniunii este un proces democratic, la care participă Parlamentul European, ales de cetățenii Uniunii, și Consiliul, în cadrul căruia interesele statelor membre sunt prezente prin intermediul guvernelor legitimate în mod democratic, ANR‑urile sunt astfel incluse în circuitele legitimării democratice.

141. În plus, după cum s‑a arătat la punctele 114-119 de mai sus, nu numai competențele ANR‑urilor sunt stabilite și enumerate în mod specific de directive, ci și obiectivele și criteriile exercitării acestora sunt definite de dreptul derivat al Uniunii. ANR‑urile pun în aplicare normele de drept derivat printr‑o activitate eminamente tehnică. Prin urmare, în mod coerent cu jurisprudența rezultată din Hotărârea Meroni, acestea nu dispun de acea marjă largă de apreciere care este proprie puterii politice și nu pot, așadar, să adopte decizii de politică energetică, competența în această materie fiind, în schimb, repartizată între Uniune și statele membre. ANR‑urile nu exercită nicio putere de natură politică și nici nu se substituie organismelor titulare ale puterii politice care acționează pe baza unei legitimări democratice. Astfel delimitat domeniul de acțiune al ANR‑urilor, interpretarea propusă este pe deplin compatibilă cu principiul democrației.

142. Cadrul conturat în ceea ce privește raporturile dintre independența ANR‑urilor, competențele acestora și actele normative care definesc domeniul lor de acțiune conduce de asemenea la concluzia unei compatibilități depline cu principiile statului de drept. Statul de drept, care este o valoare fundamentală a Uniunii afirmată la articolul 2 TUE și care, ca atare, trebuie să guverneze și interpretarea dreptului acesteia, presupune ca administrația să funcționeze în temeiul legii, astfel încât să se prevină orice arbitrariu, să se garanteze drepturile cetățenilor și să se asigure faptul că actele sale pot fi supuse controlului jurisdicțional. Dreptul constituțional al statelor membre impune ca acțiunea administrativă să fie structurată în prealabil prin lege, pentru a folosi expresia utilizată de guvernul german. Legea constituie temeiul competențelor administrației nu numai în sensul că fiecare competență administrativă se întemeiază pe lege, ci și în sensul că prin lege se adoptă de asemenea o reglementare materială a exercitării sale care delimitează marja de apreciere a administrației și asigură protejarea cetățeanului în fața unei instanțe independente în caz de abatere a administrației de la parametrii prevăzuți de lege. În dreptul german, se face referire la rezerva legii (Vorbehalt des Gesetzes, care se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept garantate la alineatele 2 și 3 ale articolului 20 din Grundgesetz), formulă adoptată și în alte sisteme constituționale, în timp ce doctrina constituțională italiană preferă să vorbească despre „legalitate în sens material” pentru a indica necesitatea unei reglementări prealabile a activității administrative.

143. Cerința legată de rezerva legii referitoare la administrație, și anume aceea de a limita exercitarea marjei de apreciere și de a defini un parametru de evaluare a acțiunii sale, este pe deplin îndeplinită și în ceea ce privește ANR‑urile din sectoarele energiei electrice și gazelor naturale. Această cerință nu mai este îndeplinită printr‑o dispoziție legală prealabilă, ci prin reglementarea prealabilă conținută în acte normative ale Uniunii. Ca urmare a acestei reglementări, utilizarea competențelor rezervată ANR‑urilor este canalizată de obiectivele și de criteriile stabilite de legiuitorul european, iar în cazul încălcării acestora, precum și în cazul încălcării normelor naționale care, cu respectarea competențelor ANR‑urilor prevăzute de dreptul Uniunii, reglementează activitatea lor, persoanele interesate vor putea acționa în fața unei instanțe independente pentru a‑și proteja drepturile subiective(75).

144. În speță, în ceea ce privește al patrulea motiv formulat de Comisie, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se arate că nu se contestă că articolul 24 alineatul 1 din EnWG atribuie unui alt organism decât ANR, și anume guvernului federal, competența de a stabili condițiile de acces la rețea, inclusiv achiziționarea și furnizarea de servicii de echilibrare, precum și metodologiile utilizate pentru stabilirea acestor condiții și metodologiile pentru stabilirea tarifelor de acces. Nu se contestă nici faptul că regulamentele adoptate de guvernul federal în temeiul acestei dispoziții din EnWG, menționate de Comisie(76), au ca obiect prevederea unor cerințe specifice și detaliate privind elemente importante pentru stabilirea tarifelor de transport și de distribuție(77), condițiile de acces la rețelele naționale și condițiile de prestare a serviciilor de echilibrare(78).

145. În aceste condiții, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie, în opinia noastră, să se admită și al patrulea motiv formulat de Comisie și să se constate că Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care decurg din articolul 37 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/72 și din articolul 41 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/73.

IV.    Concluzie

146. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să declare că:

1)      Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE și al Directivei 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE, întrucât nu a transpus în mod corect:

–        articolul 2 punctul 21 din Directiva 2009/72 și articolul 2 punctul 20 din Directiva 2009/73;

–        articolele 19 alineatele (3) și (8) din Directivele 2009/72 și 2009/73;

–        articolele 19 alineatul (5) din Directivele 2009/72 și 2009/73 precum și

–        articolul 37 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/72 și articolul 41 alineatul (1) litera (a) și alineatul (6) literele (a) și (b) din Directiva 2009/73.

2)      Obligă Republica Federală Germania la plata cheltuielilor de judecată.


1      Limba originală: italiana.


2      JO 2009, L 211, p. 55. Directiva 2009/72 a fost abrogată de la 1 ianuarie 2021 prin Directiva (UE) 2019/944 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de modificare a Directivei 2012/27/UE (reformare) (JO 2019, L 158, p. 125).


3      JO 2009, L 211, p. 94.


4      Energiewirschaftsgesetz din 7 iulie 2005 (BGBl. I, p. 1970 și 3621), cu modificările ulterioare.


5      Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 2004, L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201).


6      Hotărârea din 30 ianuarie 2019, Planta Tabak (C‑220/17, EU:C:2019:76, punctul 33).


7      Devenite articolul 53 alineatul (2), articolul 62 și articolul 114 TFUE.


8      A se vedea, ex multis, Hotărârea din 8 octombrie 2020, Crown Van Gelder (C‑360/19, EU:C:2020:805, punctul 21 și jurisprudența citată).


9      A se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Comisia/Republica Cehă (C‑314/16, EU:C:2018:42, punctul 35 și jurisprudența citată).


10      A se vedea considerentul (9) al Directivei 2009/72 și considerentul (6) al Directivei 2009/73.


11      A se vedea considerentul (11) al Directivei 2009/72 și considerentul (8) al Directivei 2009/73.


12      A se vedea în această privință Hotărârea din 26 octombrie 2017, Balgarska energiyna borsa (C‑347/16, EU:C:2017:816, punctul 33).


13      A se vedea considerentul (16) al Directivei 2009/72 și considerentul (13) al Directivei 2009/73.


14      A se vedea articolele 9 alineatul (8) din Directiva 2009/72 și din Directiva 2009/73.


15      JO 2004, L 24, p. 1.


16      Astfel, în cadrul controlului concentrărilor economice, noțiunea de „control” privește în esență criteriile privind persoana care deține controlul, stabilirea obiectului controlului (întreprindere sau active patrimoniale), metodele prin care se exercită controlul, precum și tipurile de control [exclusiv sau în comun; a se vedea în această privință Comunicarea jurisdicțională consolidată a Comisiei în temeiul Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi, în special secțiunea II (JO 2008, C 95, p. 1)]. Totuși, guvernul german a precizat că, potrivit articolului 3 punctul 38 din EnWG, astfel cum a fost interpretat de ANR, calificarea drept „întreprindere integrată vertical” nu depinde de faptul că întreprinderea integrată vertical exercită controlul asupra unor întreprinderi care au sau nu sediul în Uniune, ci acest articol prevede un criteriu teritorial care impune ca, în vederea unei astfel de calificări, activitățile din sectorul energiei electrice și al gazelor naturale să fie desfășurate în interiorul Uniunii. Rezultă că, pentru analiza prezentului motiv, nu este relevantă exercitarea controlului (și, așadar, noțiunea de control), ci problema eventualei desfășurări de activități de către o întreprindere de energie electrică sau de gaze naturale ori de către un grup de întreprinderi de acest tip în afara Uniunii, care este independentă de o eventuală exercitare a controlului asupra unei întreprinderi stabilite în afara Uniunii.


17      A se vedea considerentele (9), (11), (12), (15), (16), (19) și (24) ale Directivei 2009/72 și considerentele (6), (8), (9), (12), (13), (16), și (21) ale Directivei 2009/73.


18      A se vedea în această privință Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 22 și jurisprudența citată), în ceea ce privește Directiva 2009/72, și Hotărârea din 19 decembrie 2019, GRDF (C‑236/18, EU:C:2019:1120, punctul 34 și jurisprudența citată), în ceea ce privește Directiva 2009/73. A se vedea și punctul 108 din prezentele concluzii.


19      A se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2017, Balgarska energiyna borsa (C‑347/16, EU:C:2017:816, punctul 34).


20      Considerentele Directivei 2009/72 și dispoziția din aceasta menționate mai sus corespund considerentelor (13), (14) și (16) ale Directivei 2009/73 și articolului 52 alineatul (3) din aceasta.


21      A se vedea în acest sens și Hotărârea din 28 februarie 2013, Comisia/Austria (C‑555/10, EU:C:2013:115, punctul 60), și Hotărârea din 28 februarie 2013, Comisia/Germania (C‑556/10, EU:C:2013:116, punctul 64). În aceeași perspectivă trebuie interpretate, în opinia noastră, articolele 11 din cele două directive, citat de guvernul german în memoriile sale, care privește procedurile de certificare în raport cu țările terțe. Considerăm că din aceste dispoziții nu se poate deduce nicidecum că activitățile desfășurate în afara Uniunii în sectoarele energiei electrice și gazelor naturale trebuie excluse din noțiunea de „întreprindere integrată vertical”.


22      A se vedea considerentul (11) al Directivei 2009/72 și considerentul (8) al Directivei 2009/73, precum și punctul 37 din prezentele concluzii.


23      Și anume activități de producție, de transport, de distribuție, de furnizare sau de cumpărare de energie electrică sau de gaze naturale și atribuții comerciale, tehnice și/sau de întreținere legate de respectivele activități.


24      A se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2020, Land Niedersachsen (Perioade anterioare de activitate relevantă) (C‑710/18, EU:C:2020:299, punctul 34 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 16 martie 2010, Olympique Lyonnais (C‑325/08, EU:C:2010:143, punctul 38), și Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah (C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 55).


25      A se vedea Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries (C‑190/16, EU:C:2017:513, punctul 73), și Hotărârea din 6 septembrie 2012, Deutsches Weintor (C‑544/10, EU:C:2012:526, punctul 54 și jurisprudența citată).


26      A se vedea punctul 38 din prezentele concluzii.


27      În această privință, a se vedea, ex multis, Hotărârea din 11 octombrie 2016, Comisia/Italia, C‑601/14, EU:C:2016:759, punctul 33 și jurisprudența citată.


28      Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 69 și 70, precum și jurisprudența citată).


29      Hotărârea din 21 mai 2019, Comisia/Ungaria (Drepturi de uzufruct asupra unor terenuri agricole) (C‑235/17, EU:C:2019:432, punctul 69 și jurisprudența citată).


30      Comisia menționează Stromnetzentgeltverordnung (StromNEV, Regulamentul privind stabilirea tarifelor de utilizare a sistemului de transport al energiei electrice din 25 iulie 2005, BGBl. I, p. 2225), Gasnetzentgeltverordnug (GasNEV, Regulamentul privind stabilirea tarifelor de utilizare a sistemului de transport al gazelor naturale din 25 iulie 2005, BGBl. I, p. 2197), Anreizregulierungsverordnung (ARegV, Regulamentul privind reglementarea sistemelor de furnizare a energiei prin intermediul unor măsuri de stimulare din 29 octombrie 2007, BGBl. I, p. 2529), Stromnetzzugangsverordnung (StromNZV, Regulamentul privind accesul la sistemul de transport al energiei electrice din 25 iulie 2005, BGBl. I, p. 2243) și Gasnetzzugangsverordnug (GasNZV, Regulamentul privind accesul la sistemul de transport al gazelor naturale din 3 septembrie 2010, BGBl. I, p. 1261).


31      Comisia se referă la Regulamentul (CE) nr. 714/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1228/2003 (JO 2009, L 211, p. 15), cu modificările ulterioare (denumit în continuare „Regulamentul nr. 714/2009”), și la Regulamentul (CE) nr. 715/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețelele pentru transportul gazelor naturale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1775/2005 (JO 2009, L 211, p. 36), cu modificările ulterioare (denumit în continuare „Regulamentul nr. 715/2009”).


32      A se vedea în acest sens, ex multis, Hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/Ungaria (Tarife de acces la rețelele de transport al energiei electrice și la rețelele de transport al gazelor naturale) (C‑771/18, EU:C:2020:584, punctul 42 și jurisprudența citată).


33      A se vedea în această privință Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 31).


34      Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 50).


35      Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 32), care face trimitere la Hotărârea din 13 iunie 2018, Comisia/Polonia (C‑530/16, EU:C:2018:430, punctul 67).


36      În ceea ce privește Directiva 2009/72, a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 54), aplicabilă prin analogie Directivei 2009/73. A se vedea în această privință și Hotărârea din 3 decembrie 2020, Comisia/Belgia (C‑767/19, EU:C:2020:984, punctul 111).


37      Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 33), sublinierea noastră, cu privire la Directiva 2009/72. Aceleași considerații sunt aplicabile prin analogie Directivei 2009/73.


38      Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 22 și jurisprudența citată).


39      Hotărârea din 19 decembrie 2019, GRDF (C‑236/18, EU:C:2019:1120, punctul 34 și jurisprudența citată).


40      A se vedea printre altele considerentele (1), (6), (7), (19), (25), (37), (42), (46) și (50) ale Directivei 2009/72 și considerentele (1), (5), (16), (21), (22), (30), (57) și (58) ale Directivei 2009/73.


41      Și anume, Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de abrogare a Directivei 96/92/CE (JO 2003, L 176, p. 37, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 61) și Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE (JO 2003, L 176, p. 57, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 80).


42      Considerentele (9) și (10) ale Directivei 2009/72 și considerentele (6) și (7) ale Directivei 2009/73.


43      Cu privire la Directiva 2009/72, a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 23).


44      În această privință, observăm de asemenea că separarea deplină de puterea politică permite ANR‑urilor să urmeze în acțiunea lor o perspectivă pe termen lung, care este necesară pentru realizarea obiectivelor directivei, prin delimitarea deciziilor lor de cerințele care țin de ciclul electoral, de care sunt legați, în schimb, titularii organismelor politice. Această legătură, care permite în mod cert conexiunea cu cererile și cu nevoile prezente în societate și reprezentate în opinia publică, este virtutea principală a democrației reprezentative, dar poate deveni „călcâiul lui Ahile” atunci când împiedică adoptarea, în materii tehnice, a unei perspective pe termen lung, capabilă să reziste la presiunile intereselor sectoriale.


45      Cu privire la cerința neutralizării riscurilor de conflicte de interese de această natură prin recunoașterea independenței ANR, a se vedea prin analogie punctul 35 din Hotărârea din 9 martie 2010, Comisia/Germania (C‑518/07, EU:C:2010:125), privind independența autorității de supraveghere în domeniul protecției datelor cu caracter personal.


46      Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctele 24 și 25).


47      Astfel, de exemplu, potrivit literei (d) a articolului 36 din Directiva 2009/72 și, respectiv, a articolului 40 din Directiva 2009/73, obiectivul de a depune eforturi pentru a realiza dezvoltarea unor sisteme sigure, fiabile, eficiente și nediscriminatorii trebuie realizat în cel mai rentabil mod și trebuie să fie orientat către consumator.


48      A se vedea în această privință Hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/Ungaria (Tarife de acces la rețelele de transport al energiei electrice și la rețelele de transport al gazelor naturale) (C‑771/18, EU:C:2020:584, punctul 49).


49      A se vedea în această privință Hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/Ungaria (Tarife de acces la rețelele de transport al energiei electrice și la rețelele de transport al gazelor naturale) (C‑771/18, EU:C:2020:584, punctul 50).


50      A se vedea articolul 37 alineatele (7) și (16) din Directiva 2009/72 și articolul 41 alineatele (7) și (16) din Directiva 2009/73.


51      A se vedea în această privință Hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/Ungaria (Tarife de acces la rețelele de transport al energiei electrice și la rețelele de transport al gazelor naturale) (C‑771/18, EU:C:2020:584, punctul 43 și următoarele).


52      În ceea ce privește argumentul Republicii Federale Germania potrivit căruia criteriile conținute în aceste dispoziții ar fi aplicabile numai schimburilor transfrontaliere la nivelul sistemelor de transport, argument contestat de Comisie, arătăm că, chiar presupunând că aceasta ar fi situația, nu este mai puțin adevărat că tarifele și metodologiile de calcul al acestora trebuie să fie stabilite și aplicate într‑un mod nediscriminatoriu și în perspectiva creării unei piețe interne a energiei electrice și a gazelor naturale, astfel încât stabilirea tarifelor sau a metodologiilor de calcul al acestora pentru schimburile interne și transfrontaliere trebuie să fie efectuată pe baza unor criterii uniforme.


53      Regulamentul (UE) 2017/460 al Comisiei din 16 martie 2017 de stabilire a unui cod al rețelei privind structurile tarifare armonizate pentru transportul gazelor (JO 2017, L 72, p. 29).


54      Regulamentul (UE) 2016/1388 al Comisiei din 17 august 2016 de stabilire a unui cod de rețea privind racordarea consumatorilor (JO 2016, L 223, p. 10).


55      Regulamentul (UE) 2016/631 al Comisiei din 14 aprilie 2016 de instituire a unui cod de rețea privind cerințele pentru racordarea la rețea a instalațiilor de generare (JO 2016, L 112, p. 1).


56      Regulamentul (UE) 2016/1447 al Comisiei din 26 august 2016 de instituire a unui cod de rețea privind cerințele pentru racordarea la rețea a sistemelor de înaltă tensiune în curent continuu și a modulelor generatoare din centrală conectate în curent continuu (JO 2016, L 241, p. 1).


57      La articolul 35 alineatul (4) litera (b) punctul (ii) din Directiva 2009/72 și, respectiv, la articolul 39 alineatul (4) litera (b) punctul (ii) din Directiva 2009/73.


58      Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 52).


59      A se vedea punctul 27 și următoarele din Hotărârea Comisia/Belgia.


60      Hotărârea din 3 decembrie 2020, Comisia/Belgia (C‑767/19, EU:C:2020:984).


61      În sensul articolului 28 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10).


62      A se vedea punctul 30 din hotărâre.


63      A se vedea, de exemplu, în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2009, Comisia/Germania (C‑424/07, EU:C:2009:749, punctele 80-83).


64      A se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 37), și Hotărârea din 19 octombrie 2016, Ormaetxea Garai și Lorenzo Almendros (C‑424/15, EU:C:2016:780, punctul 29 și jurisprudența citată).


65      A se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 38 și jurisprudența citată).


66      Hotărârea din 22 ianuarie 2014, Regatul Unit/Consiliul și Parlamentul (C‑270/12, EU:C:2014:18, punctul 41 și următoarele).


67      A se vedea Hotărârea Meroni, p. 41, precum și Hotărârea din 22 ianuarie 2014, Regatul Unit/Consiliul și Parlamentul (C‑270/12, EU:C:2014:18, punctele 41, 42 și 54).


68      A se vedea Hotărârea Meroni, p. 41, precum și Hotărârea din 22 ianuarie 2014, Regatul Unit/Consiliul și Parlamentul (C‑270/12, EU:C:2014:18, punctul 41).


69      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2014, Regatul Unit/Consiliul și Parlamentul (C‑270/12, EU:C:2014:18, punctul 44).


70      A se vedea mai în detaliu în această privință punctul 141 din prezentele concluzii.


71      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2014, Regatul Unit/Consiliul și Parlamentul (C‑270/12, EU:C:2014:18, punctul 45).


72      Hotărârea din 9 martie 2010, Comisia/Germania (C‑518/07, EU:C:2010:125, punctul 41).


73      Hotărârea din 9 martie 2010, Comisia/Germania (C‑518/07, EU:C:2010:125, punctul 42).


74      Hotărârea din 9 martie 2010, Comisia/Germania (C‑518/07, EU:C:2010:125, punctele 43-45).


75      A se vedea în această privință alineatele (15) și (17) ale articolului 37 din Directiva 2009/72 și ale articolului 41 din Directiva 2009/73.


76      A se vedea nota 30 din prezentele concluzii.


77      Atât StromNEV, cât și GasNEV conțin o parte (Teil 2) intitulată în mod specific „Metoda de stabilire a tarifelor de rețea”, care cuprinde dispoziții detaliate privind printre altele metodele de amortizare, indicii de preț aplicabili, diferitele metode de repartizare a costurilor legate de rețea pe diferite tipuri de rețea, precum și praguri și parametri de calcul pentru diversele tarife. În aceeași perspectivă, ARegV conține liste ale elementelor de cost care nu pot fi influențate sau parametri de comparare a eficienței pentru operatorii de rețele ori formule detaliate pentru calcularea limitelor de venituri.


78      În această privință, atât StromNZV, cât și GasNZV conțin indicații detaliate cu privire la acordurile de interconectare între operatorii de rețea, la capacitățile care pot fi atribuite în mod liber și la numărul de piețe teritoriale. Acestea conțin de asemenea o întreagă serie de dispoziții privind serviciile de echilibrare.