Language of document : ECLI:EU:C:2006:667

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 26 octombrie 20061(1)

Cauza C‑354/04 P

Gestoras Pro Amnistía

Juan Mari Olano Olano

Julen Zelarain Errasti

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

și cauza C‑355/04 P

Segi

Araitz Zubimendi Izaga

Aritza Galarraga

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

„Uniunea europeană – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Lupta împotriva terorismului – Poziția comună 2001/931/PESC – Măsuri privind persoanele, grupurile și entitățile implicate în acte de terorism –Acțiune în despăgubiri – Competența instanței comunitare”





1.        Prin ordonanțele din 7 iunie 2004 pronunțate în cauzele Gestoras Pro Amnistía și alții/Consiliul (T‑333/02, nepublicată în Recueil) și Segi și alții/Consiliul (T‑338/02, Rec., p. II‑1467), denumite în continuare „ordonanțele atacate”, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunile introduse împotriva Consiliului Uniunii Europene de către organizațiile Gestoras Pro Amnistía și Segi, precum și de către purtătorii lor de cuvânt, având ca obiect obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a înscrierii organizațiilor Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică Poziția comună 2001/931/PESC a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului(2).

2.        Curtea este sesizată cu două recursuri introduse împotriva ordonanțelor menționate mai sus de către aceleași persoane care au introdus și acțiunile în primă instanță (Gestoras Pro Amnistía și domnii J. M. Olano Olano și J. Zelarain Errasti în cauza C‑354/04 P, respectiv Segi, doamna A. Zubimendi Izaga și domnul A. Galarraga în cauza C‑355/04 P).

I –    Faptele

3.        Faptele la originea litigiilor, astfel cum rezultă, în termeni foarte similari, din ordonanțele atacate, pot fi rezumate în felul următor.

4.        Potrivit afirmațiilor reclamanților din cauza T‑333/02, Gestoras Pro Amnistía este o organizație cu sediul în Hernani (Spania), care are ca obiect apărarea drepturilor omului, în special ale prizonierilor și ale azilanților politici, pe teritoriul basc și ai cărei purtători de cuvânt sunt domnii Olano Olano și Zelarain Errasti.

5.        Potrivit afirmațiilor reclamanților din cauza T‑338/02, Segi este o organizație cu sedii în Bayonne (Franța) și în Donostia (Spania), care are ca obiect apărarea revendicărilor tineretului basc, a identității, a culturii și a limbii basce și ai cărei purtători de cuvânt sunt doamna Zubimendi Izaga și domnul Galarraga.

6.        La 28 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite (denumit în continuare „Consiliul de Securitate”) a adoptat Rezoluția 1373 (2001) prin care a decis în special că toate statele își vor acorda reciproc asistență cât mai extinsă în anchetele penale și în alte proceduri cu privire la finanțarea sau sprijinirea actelor de terorism, inclusiv sprijin în vederea obținerii probelor care ar fi în posesia lor și care ar fi necesare în respectivele proceduri.

7.        Prin ordonanțele din 2 și din 19 noiembrie 2001, judecătorul central de instrucție nr. 5 din cadrul Audiencia Nacional din Madrid a dispus arestarea liderilor prezumați ai Gestoras Pro Amnistía, printre care cei doi purtători de cuvânt ai săi și, respectiv, a declarat ilegale activitățile Gestoras Pro Amnistía, pe motiv că această organizație face parte integrantă din organizația separatistă bască ETA. Gestoras Pro Amnistía a introdus apel împotriva celei de a doua ordonanțe.

8.        La 27 decembrie 2001, considerând că este necesar să adopte măsuri noi, în plus față de cele adoptate anterior, în vederea aplicării rezoluției menționate mai sus a Consiliului de Securitate, Consiliul Uniunii Europene (denumit în continuare „Consiliul”) a adoptat Poziția comună 2001/931 în temeiul articolelor 15 UE și 34 UE, care fac parte din titlul V („Dispoziții privind politica externă și de securitate comună”) și, respectiv, din titlul VI („Dispoziții privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală”) din Tratatul UE.

9.        Articolele 1 și 4 din Poziția comună 2001/931 prevăd următoarele:

Articolul 1

(1) Prezenta poziție comună se aplică, în conformitate cu dispozițiile articolelor care urmează, persoanelor, grupurilor și entităților implicate în acte de terorism, a căror listă este prevăzută în anexă.

[…]

(4) Lista din anexă este întocmită pe baza unor informații precise sau a unor elemente de dosar care arată că s‑a luat o decizie de către o autoritate competentă față de persoanele, grupurile și entitățile vizate, fie că este vorba de inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist ori de tentativa de a săvârși, de a participa la sau de a facilita un astfel de act, bazate pe probe sau indicii serioase și credibile, sau fie că este vorba de o condamnare pentru astfel de fapte. Persoanele, grupurile și entitățile identificate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite ca având legătură cu terorismul și cu privire la care acesta a dispus sancțiuni pot fi incluse pe listă.

[…]

(6) Numele persoanelor și ale entităților incluse pe lista din anexă vor face obiectul unei revizuiri la intervale regulate, cel puțin o dată pe semestru, pentru a se asigura că menținerea lor pe listă rămâne justificată.

Articolul 4

Statele membre își acordă reciproc, prin cooperarea polițienească și judiciară în materie penală în cadrul titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, asistență cât mai extinsă pentru prevenirea și combaterea actelor de terorism. În acest scop, pentru anchetele și urmăririle efectuate de autoritățile acestora cu privire la persoane, grupuri sau entități a căror listă este prevăzută în anexă, statele membre își utilizează competențele de care dispun în mod plenar, la cerere, în conformitate cu legislația Uniunii Europene și cu alte acorduri, aranjamente și convenții internaționale obligatorii pentru statele membre.”

10.      Anexa la Poziția comună 2001/931 prevede la punctul 2 privind „grupurile și entitățile”:

„* – Euskadi Ta Askatasuna/Tierra Vasca y Libertad/Țara bască și libertate (E.T.A.).

(Următoarele organizații fac parte din grupul terorist ETA: K.a.s., Xaki, Ekin, Jarrai‑Haika‑Segi, Gestoras pro‑amnistía)”.

11.      Nota de subsol a acestei anexe precizează că „[p]ersoanele al căror nume este însoțit de semnul * fac doar obiectul articolului 4”.

12.      Conform declarației Consiliului înscrise în anexa la procesul‑verbal privind adoptarea Poziției comune 2001/931 (denumită în continuare „declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri”):

„Consiliul reamintește, cu privire la articolul 1 alineatul (6) din Poziția comună [2001/931], că orice eroare referitoare la persoanele, grupurile sau entitățile vizate dă dreptul părții lezate să ceară despăgubiri în justiție”(3).

13.      Prin ordonanțele din 5 februarie și din 11 martie 2002, judecătorul central de instrucție nr. 5 din cadrul Audiencia Nacional din Madrid a declarat ilegale activitățile Segi, pe motiv că această organizație face parte integrantă din organizația separatistă bască ETA și a dispus arestarea unor presupuși lideri ai Segi.

14.      Prin decizia din 23 mai 2002(4), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ca inadmisibile acțiunile introduse de către recurenți împotriva celor cincisprezece state membre la momentul respectiv ale Uniunii Europene, acțiuni având ca obiect Poziția comună 2001/931, pe motiv că situația invocată de recurenți nu le conferea calitatea de victime ale unei încălcări a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

15.      La 2 mai și 17 iunie 2002, Consiliul a adoptat, în temeiul articolelor 15 UE și 34 UE, Pozițiile comune 2002/340/PESC(5) și 2002/462/PESC(6), care actualizează Poziția comună 2001/931. Anexele acestor două poziții comune conțin lista actualizată a persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică Poziția comună 2001/931, listă în care numele Gestoras Pro Amnistía și Segi continuă să figureze, înscrise în același mod precum în anexa la Poziția comună 2001/931.

16.      Trebuie adăugat că Gestoras Pro Amnistía și Segi au solicitat Consiliului accesul la documentele care au stat la baza înscrierii numelor lor în lista din anexa la Poziția comună 2001/931. Secretarul general al Consiliului a comunicat Gestoras Pro Amnistía și Segi o serie de documente privind poziția comună menționată mai sus. Apreciind că aceste documente nu le privesc nici în mod specific, nici personal, cele două asociații au adresat o nouă cerere Consiliului, pe care această instituție a respins‑o prin scrisoarea din 21 mai 2002, pe motiv că informațiile necesare întocmirii listei din anexa la poziția comună fuseseră restituite delegațiilor naționale interesate după examinare și luarea deciziei corespunzătoare.

17.      Mai mult, recurenții din cauza C‑355/04 P au susținut în cursul procedurii că, printr‑o hotărâre din 20 iunie 2005, Camera a patra penală a Audiencia Nacional din Madrid, în fața căreia era pendinte procedura privind Segi, a achitat asociația sus‑menționată de acuzația referitoare la calitatea sa de grup terorist și de aceea de membru al ETA. Regatul Spaniei nu a contestat existența acestei hotărâri, însă a indicat că aceasta nu a dobândit autoritate de lucru judecat și că ar face obiectul unui recurs la Tribunalul Suprem, recurs introdus de Ministerio Fiscal (Ministerul Public) și de Asociația Victimelor Terorismului.

II – Procedura în fața Tribunalului și ordonanțele atacate

18.      Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalui la 31 octombrie 2002 (cauza T‑333/02) și la 13 noiembrie 2002 (cauza T‑338/02), recurenții au introdus împotriva Consiliului două acțiuni în despăgubiri distincte.

19.      Recurenții au cerut Tribunalului:

–        obligarea Consiliului la plata către fiecare asociație a sumei de 1 000 000 de euro și către fiecare purtător de cuvânt al acestora a sumei de 100 000 de euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile pretins a fi fost suferite ca urmare a înscrierii Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor, grupurilor și entităților prevăzute la articolul 1 din Poziția comună 2001/931, astfel cum a fost actualizată prin Pozițiile comune 2002/340 și 2002/462;

–        declararea acestor sume ca fiind purtătoare de dobânzi moratorii de 4,5 % pe an începând de la data hotărârii Tribunalului până la plata efectivă;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

20.      Prin acte depuse la grefa Tribunalului la 12 februarie 2003, Consiliul a ridicat în ambele cauze o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Consiliul a invocat lipsa capacității juridice a Gestoras Pro Amnistía și a Segi, lipsa capacității de reprezentare a acestora de către recurenții persoane fizice care au acționat în numele lor și, în consecință, lipsa de validitate a mandatelor conferite apărătorului în numele celor două asociații, precum și lipsa mandatului dat apărătorului de către domnul Zelarain Errasti; Consiliul a invocat de asemenea excepția de necompetență a Tribunalului, atât ca urmare a faptului că articolul 235 CE și articolul 288 al doilea paragraf CE nu sunt incidente în speță, cât și ca urmare a faptului că Tribunalul nu se poate pronunța asupra legalității Poziției comune 2001/931.

21.      În observațiile lor asupra acestei excepții, recurenții au cerut Tribunalului să declare acțiunile admisibile și, în subsidiar, dacă Tribunalul se consideră necompetent pentru a se pronunța asupra cererii de despăgubiri, să declare că, prin adoptarea pozițiilor comune menționate mai sus, Consiliul a încălcat principiile generale ale dreptului comunitar, astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre și în special din articolul 1, din articolul 6 alineatul (1) și din articolul 13 din CEDO.

22.      Prin ordonanțele din 5 iunie 2003, președintele Camerei a doua a Tribunalului a autorizat Regatul Spaniei și Regatul Unit al Marii Britanii să intervină în cele două cauze în susținerea concluziilor Consiliului.

23.      Prin ordonanțele atacate, pronunțate în temeiul articolului 111 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a respins acțiunile introduse de recurenți, fără a deschide faza orală a procedurii.

24.      În primul rând, Tribunalul s‑a declarat vădit necompetent pentru a se pronunța asupra acțiunilor respective, în măsura în care acestea urmăreau obținerea de despăgubiri pentru pretinsele prejudicii cauzate de înscrierea Gestoras Pro Amnistía și Segi în lista persoanelor, grupurilor și entităților prevăzute la articolul 1 din Poziția comună 2001/931, astfel cum a fost actualizată prin Pozițiile comune 2002/340 și 2002/462.

25.      În al doilea rând, Tribunalul s‑a declarat totuși competent, în temeiul articolului 235 CE și al articolului 288 al doilea paragraf CE, să statueze asupra acțiunilor în despăgubiri introduse de recurenți, în măsura în care se invoca o încălcare a competențelor Comunității Europene de către Consiliu atunci când acesta a adoptat respectivele poziții comune. Examinând acțiunile pe fond, în limitele astfel precizate, Tribunalul le‑a respins ca vădit nefondate.

26.      În al treilea rând, Tribunalul a respins de asemenea cererea formulată de recurenți în subsidiar, pe motivul necompetenței sale vădite, arătând că „în contenciosul comunitar nu există mecanisme care să îi permită instanței să se pronunțe, prin intermediul unei declarații cu caracter general, asupra unei chestiuni ce depășește cadrul litigiului”(7).

27.      În final, Tribunalul a apreciat că există motive excepționale, în sensul articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pentru a dispune compensarea cheltuielilor de judecată între părțile principale.

III – Procedura în fața Curții și concluziile părților

28.      Prin cereri depuse la grefa Curții la 17 august 2004, înregistrate sub nr. C‑354/04 P și, respectiv, C‑355/04 P, redactate în termeni aproape identici, recurenții au declarat recurs împotriva ordonanțelor menționate anterior.

29.      În ambele cauze, recurenții solicită Curții:

–        anularea ordonanței atacate;

–        soluționarea litigiului de către Curte și admiterea concluziilor prezentate de recurenți în fața Tribunalului;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

30.      În ambele cauze, Consiliul solicită Curții:

–        respingerea recursului ca vădit inadmisibil;

–        în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat;

–        dacă este cazul, retrimiterea cauzei la Tribunal;

–        obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

31.      În ambele cauze, Regatul Spaniei prezintă concluzii identice cu cele ale Consiliului.

IV – Analiza juridică

A –    Cu privire la admisibilitatea recursurilor

32.      Atât Consiliul, cât și Regatul Spaniei, în memoriile lor în apărare, susțin că recursurile sunt inadmisibile, întrucât nu fac decât să reia, aproape literal, motivele și argumentele prezentate deja în fața Tribunalului.

33.      Potrivit articolului 225 CE, articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție și articolului 112 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, recursul împotriva unei decizii a Tribunalului trebuie să indice în mod precis elementele criticate ale deciziei a cărei anulare este cerută, precum și motivele și argumentele juridice invocate în mod specific în susținerea recursului(8).

34.      Este adevărat că, după cum subliniază Consiliul și Regatul Spaniei, condițiile citate anterior nu sunt îndeplinite atunci când cererea de recurs se limitează la repetarea motivelor și a argumentelor deja prezentate în fața Tribunalului, fără să conțină argumente destinate în mod specific să demonstreze eroarea de drept care ar vicia hotărârea Tribunalului. Un astfel de recurs constituie de fapt o cerere având ca obiect o simplă reexaminare a acțiunii introduse în fața Tribunalului, ceea ce depășește competențele Curții(9).

35.      Cu toate acestea, atunci când condițiile menționate anterior sunt îndeplinite, un recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului se poate baza pe argumente deja prezentate în fața primei instanțe, în scopul de a demonstra că Tribunalul a încălcat dreptul comunitar când a respins motivele și argumentele expuse de către recurent(10).

36.      Or, în cazul de față, considerăm că elementele criticate ale ordonanțelor atacate sunt suficient precizate în cererile de recurs înaintate Curții. Astfel cum rezultă în special din punctul 32 al cererilor de recurs, recurenții reproșează Tribunalului o eroare de drept conținută la punctul 40 din ordonanțele atacate și care constă în faptul că Tribunalul s‑a declarat necompetent pentru a statua asupra acțiunilor în despăgubiri pentru prejudiciile pretins cauzate de înscrierea Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică Poziția comună 2001/931 (denumită în continuare „lista persoanelor implicate în acte de terorism”).

37.      În plus, prin faptul că identifică în articolul 6 alineatul (2) UE, în declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri și în considerentul (8) al Deciziei 2003/48/JAI a Consiliului din 19 decembrie 2002 privind aplicarea unor măsuri specifice de cooperare polițienească și judiciară în domeniul luptei împotriva terorismului, conform articolului 4 din Poziția comună 2001/931/PESC(11), baza juridică a competenței instanței comunitare(12) de a soluționa cererile de despăgubiri introduse de recurenți, pe care Tribunalul ar fi încălcat‑o, cererile de recurs conțin expunerea motivelor de drept invocate în sprijinul cererii de anulare a ordonanțelor atacate.

38.      Simplul fapt că cererile de recurs conțin efectiv ample extrase din memoriile prezentate de către recurenți în fața Tribunalului nu este, prin urmare, de natură să atragă inadmisibilitatea recursurilor.

39.      Din acest motiv, propunem Curții să respingă excepția de inadmisibilitate a recursurilor ridicată de Consiliu și de Regatul Spaniei.

B –    Cu privire la fondul recursurilor

1.      Remarci preliminare

40.      Expunerea motivelor și a argumentelor invocate de recurenți în cererile de recurs pare, cu siguranță, prost structurată, astfel cum este împărțită în trei secțiuni intitulate „Cu privire la competența instanței comunitare” (punctele 33-44), „Cu privire la existența prejudiciului” (punctele 45-49) și „Instrumentalizarea de către Consiliul Uniunii Europene a împărțirii în trei piloni a acțiunii Uniunii Europene” (punctele 50-59)(13).

41.      Desigur, considerațiile expuse de recurenți la punctele 45-49, în măsura în care tind să demonstreze existența prejudiciului pretins și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și Poziția comună 2001/931, nu sunt de natură să pună în discuție aprecierea Tribunalului, care nu s‑a pronunțat asupra acestor aspecte. Prin urmare, aceste observații nu constituie un motiv de recurs și pot prezenta un interes cel mult în ipoteza în care Curtea anulează ordonanțele atacate și decide să rețină cauza spre soluționare, conform articolului 61 primul paragraf din statutul său, astfel cum au cerut recurenții.

42.      În schimb, scopul pe care recurenții îl urmăresc în prezentele cauze prin considerațiile prezentate la punctele 50-59 din cererile lor de recurs rămâne mai degrabă neclar, aceste considerații fiind destul de confuze și redând literal o întreagă secțiune a considerațiilor prezentate în fața Tribunalului cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Consiliu.

43.      Prin intermediul acestor considerații, recurenții invocă o încălcare a normelor fundamentale de procedură de către Consiliu. Recurenții par să impute Consiliului, în definitiv, că i‑a privat în mod intenționat de protecție jurisdicțională, prin faptul că nu a adoptat sub forma unui act comunitar lista persoanelor implicate în acte de terorism, inclusiv lista celor cărora li se aplică numai articolul 4 din Poziția comună 2001/931. Folosirea unui instrument de drept comunitar ar fi permis acestora din urmă, așadar și recurenților, să se adreseze instanței comunitare pentru a contesta înscrierea lor pe listă și pentru a obține repararea prejudiciului. Recurenții denunță în această privință o discriminare nelegală a căror victimă sunt, dat fiind că persoanele vizate la articolele 2 și 3 din această poziție comună(14), înscrise pe aceeași listă, dispun în schimb de o protecție jurisdicțională, în măsura în care acele dispoziții au fost adoptate sub forma unei acțiuni a Comunității ce poate fi supusă controlului instanței comunitare. Pe de altă parte, în replicile lor, recurenții contrazic în cele din urmă acest argument, susținând că până și lor li se aplică articolele 2 și 3 din Poziția comună 2001/931.

44.      Astfel de considerații reiterează argumente pe care Tribunalul, odată ce s‑a considerat competent în temeiul articolului 235 și al articolului 288 al doilea paragraf CE, le‑a examinat și le‑a respins în primă instanță, în cadrul examinării pe fond limitate la acțiunile în despăgubiri, în urma căreia a constatat lipsa vădită a fundamentului acestor acțiuni, pe motiv că niciun comportament nelegal nu poate fi imputat Consiliului(15). Cu toate acestea, niciun pasaj din cererile de recurs și din replici nu lasă loc afirmației că recurenții au atacat părțile ordonanțelor referitoare la această constatare. După cum am arătat deja la punctul 36 de mai sus, recursurile par să se bazeze exclusiv pe constatarea lipsei de competență ce figurează la punctul 40 din ordonanțele atacate. Pe de altă parte, concluzia la care ajung recurenții în temeiul considerațiilor menționate mai sus este că „prezentul litigiu este, prin urmare, de competența instanțelor comunitare conform articolului 235 CE și articolului 288 al doilea paragraf CE”(16). Or, Tribunalul a afirmat tocmai acest lucru la punctul 42 din ordonanțele atacate.

45.      Prin urmare, considerațiile prezentate la punctele 50-59 din cererile de recurs, completate de cele de la punctele 12-16 din replici, trebuie considerate inadmisibile, pe motiv că nu respectă cerințele minime de claritate și de precizie și pentru că nu individualizează în mod precis elementele contestate ale ordonanțelor atacate.

46.      În orice caz, chiar dacă se admite că aceste considerații pot fi interpretate în mod legitim ca urmărind să formuleze un motiv de recurs suplimentar îndreptat împotriva constatării lipsei de competență de la punctul 40 din ordonanțele atacate, motiv ce ar consta într‑o pretinsă imposibilitate, pentru Consiliu, de a opune recurenților lipsa de competență a instanței comunitare, aceste observații ni se par oricum neîntemeiate.

47.      Este evident că, spre deosebire de ceea ce se susține în memoriile în replică, numai articolele 1 și 4 din Poziția comună 2001/931 îi privesc pe recurenți, iar nu articolele 2 și 3. Argumentul contrar invocat în memoriile în replică, potrivit căruia nota de subsol a anexei la Poziția comună 2001/931 se referă numai la persoanele fizice menționate în listă, și nu la grupurile sau entitățile menționate în această listă, pare cel puțin neobișnuit, întrucât, în această listă, asteriscul desemna și Gestoras Pro Amnistía și Segi, iar termenul „persoane” este suficient de generic pentru a putea include de asemenea grupurile și entitățile.

48.      Or, după cum corect a observat Tribunalul în ordonanțele atacate(17), asistența reciprocă între statele membre în scopul prevenirii și combaterii terorismului, asistență prevăzută la articolul 4 din poziția comună menționată mai sus, ține de domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală ce face obiectul titlului VI din Tratatul UE. Recurenții nu au demonstrat în niciun fel, nici în primă instanță, nici în fața Curții, că o astfel de asistență reciprocă ar fi trebuit prevăzută sau cel puțin pusă în aplicare prin intermediul unor instrumente comunitare(18). În plus, aceștia nu pot reproșa în mod serios Consiliului că nu le‑a aplicat și sancțiunile prevăzute la articolele 2 și 3 din poziția comună. În consecință, nu s‑a demonstrat în niciun fel încălcarea normelor fundamentale de procedură de către Consiliu, cu încălcarea competențelor Comunității, din care s‑ar putea deduce, presupunând teoretic că poate fi concepută, inopozabilitatea lipsei de competență a instanței comunitare față de recurenți.

49.      Prin urmare, în opinia noastră, Curtea trebuie să își focalizeze atenția asupra motivului de recurs prezentat la punctele 33-44 din cererile de recurs – privind încălcarea de către Tribunal a articolului 6 alineatul (2) UE, a declarației Consiliului privind dreptul la despăgubiri și a considerentului (8) al Deciziei 2003/48 – și asupra declarării necompetenței la care se referă acesta. În consecință, ne vom abține în paragrafele următoare ale concluziilor noastre de la comentarea părților neatacate ale ordonanțelor Tribunalului, care au fost rezumate mai sus, la punctele 25 și 26.

2.      Motivele reținute de Tribunal în sprijinul declarării necompetenței sale

50.      Raționamentul adoptat de Tribunal pentru a constata că nu este competent în legătură cu cererile de despăgubiri introduse de recurenți(19) se rezumă astfel:

1)       actele ce ar fi cauzat prejudiciile invocate de recurenți – respectiv Poziția comună 2001/931 și pozițiile comune succesive ce au modificat‑o și care au păstrat numele Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor implicate în acte de terorism – sunt, în ceea ce privește partea referitoare la recurenți, întemeiate pe articolul 34 UE și țin de titlul VI din Tratatul UE referitor la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală(20);

2)       dispozițiile Tratatului UE nu prevăd o acțiune în despăgubiri în cadrul titlului VI din același tratat, iar competența instanței comunitare de a soluționa o astfel de acțiune nu poate fi dedusă din articolul 46 litera (d) UE(21);

3)       recurenții sunt lipsiți „probabil” de un recurs efectiv împotriva înscrierii Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista respectivă(22);

4)       această ultimă împrejurare nu este de natură să poată constitui, prin ea însăși, temeiul unei competențe a instanței comunitare cu privire la acțiunile în despăgubiri ale recurenților, dat fiind că sistemul juridic al Uniunii Europene (denumită în continuare „Uniunea”) se bazează pe principiul competențelor atribuite, ce rezultă din articolul 5 UE(23);

5)       declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri nu poate nici ea să constituie temeiul competenței instanței comunitare în cazul de față(24).

3.      Apreciere

51.      Potrivit recurenților, Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a constatat necompetența sa de a se pronunța asupra cererilor de reparare a prejudiciilor pretins cauzate de înscrierea Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor implicate în acte de terorism. În opinia acestora, competența Tribunalului se întemeiază pe dispozițiile coroborate ale articolului 6 alineatul (2) UE, ale declarației Consiliului privind dreptul la despăgubiri și ale considerentului (8) al Deciziei 2003/48.

52.      Prin acest motiv de recurs, recurenții nu par să conteste aprecierile Tribunalului menționate la subpunctele 1, 2 și 3 ale punctului 50 de mai sus. Criticile lor par să vizeze în special aprecierile Tribunalului menționate la subpunctele 4 și 5 ale aceluiași punct.

53.      Cu toate acestea, întrucât este vorba de competența instanței comunitare, care reprezintă o chestiune de ordine publică ce trebuie examinată prin prisma fiecărui element relevant, și nu numai prin prisma elementelor prezentate de către părți, apreciem necesar să examinăm nu numai criticile specifice formulate de recurenți în cererile lor de recurs, ci și întregul raționament urmat de Tribunal pentru a constata necompetența sa, precum și aprecierile Tribunalului menționate la punctul 50 subpunctele 1, 2 și 3 de mai sus și care nu au fost atacate de recurenți.

a)      Cu privire la temeiul juridic al măsurilor adoptate împotriva recurenților

54.      Amintim că Poziția comună 2001/931 răspunde, astfel cum reiese din considerentul (5) al acesteia, necesității de a adopta „măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare Rezoluția 1373(2001) a Consiliului de Securitate […]”, care impune tuturor statelor o serie de comportamente destinate să combată terorismul și în special să își acorde reciproc asistență cât mai extinsă în anchetele penale și în alte proceduri cu privire la finanțarea sau sprijinirea actelor de terorism, inclusiv sprijin în vederea obținerii probelor care ar fi în posesia lor și care ar fi necesare în respectivele proceduri.

55.      Se poate considera în acest sens că Poziția comună 2001/931 este un act care, în ceea ce privește obiectivele sale, ține de domeniul politicii externe și de securitate comune care face obiectul titlului V din Tratatul UE. Cu toate acestea, anumite măsuri dintre cele prevăzute de acest act, adică acelea care îi vizează pe recurenții Gestoras Pro Amnistía și Segi și care sunt prevăzute la articolul 4 (adică asistența reciprocă între statele membre în scopul prevenirii și combaterii actelor de terorism și în special în cadrul anchetelor și al urmăririlor penale efectuate cu privire la persoanele enumerate în lista din anexă) țin, ca instrumente de acțiune, de domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, care face obiectul titlului VI din tratatul menționat mai sus.

56.      Înscrierea și menținerea Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor implicate în acte de terorism ar permite aplicarea, în privinţa acestor organizații, numai a articolului 4 din Poziția comună 2001/931 față de aceste organizații. Prin urmare, împărtășim aprecierea Tribunalului, amintită mai sus la punctul 50 subpunctul 1, potrivit cătreia actele despre care se pretinde că ar fi afectat situația juridică a recurenților au ca temei juridic articolul 34 UE, care face parte din titlul VI al Tratatului UE.

57.      Subliniem, pe de altă parte, că, deși în sensul articolului 1 alineatul (4) teza a doua din Poziția comună 2001/931 pot fi incluse pe lista respectivă persoane, grupuri și entități identificate de Consiliul de Securitate ca fiind implicate în activități de terorism și împotriva cărora acesta a dispus sancțiuni, în cauzele de față nu s‑a pretins că înscrierea pe lista respectivă a Gestoras Pro Amnistía și a Segi este o urmare a identificării lor de către Consiliul de Securitate. Prin urmare, trebuie reținut că înscrierea pe listă a fost hotărâtă în mod autonom de Consiliu, pe baza informațiilor transmise de unul sau mai multe dintre statele membre, conform criteriilor definite la articolul 1 alineatul (4) teza întâi din Poziția comună 2001/931. Într‑un mod mai general, subliniem că articolul 1 din acest act nu constituie o transpunere a dispozițiilor corespunzătoare din Rezoluția 1373(2001), ci este mai degrabă rezultatul unei decizii autonome a Consiliului.

b)      Cu privire la faptul că Tratatul UE nu prevede o acțiune în despăgubiri și nici competența Curții de Justiție în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală

58.      Împărtășim de asemenea aprecierea Tribunalului amintită mai sus, la punctul 50 subpunctul 2, nu fără a formula însă câteva precizări utile.

59.      În acest context, observăm că articolul 46 UE enumeră limitativ (astfel cum rezultă din folosirea termenului „numai”) competențele Curții de Justiție în domeniile de activitate ale Uniunii reglementate de Tratatul UE. În ceea ce privește însă dispozițiile titlului VI din acest tratat, articolul 46 litera (b) prevede că „[d]ispozițiile Tratatului [CE], ale Tratatului [CECO] și ale Tratatului [CEEA] care se referă la competența Curții de Justiție a Comunităților Europene și la exercitarea acestei competențe se aplică” numai „în condițiile prevăzute la articolul 35 [UE]”.

60.      Articolul 35 UE prevede următoarele:

„(1) Curtea de Justiție a Comunităților Europene este competentă, sub rezerva condițiilor definite de prezentul articol, să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la validitatea și interpretarea deciziilor‑cadru și a deciziilor, la interpretarea convențiilor stabilite în temeiul prezentului titlu, precum și la validitatea și interpretarea măsurilor de aplicare a acestora.

(2) Fiecare stat membru poate, printr‑o declarație făcută la data semnării Tratatului de la Amsterdam sau la orice dată ulterioară semnării acestuia, să accepte competența Curții de Justiție de a hotărî cu titlu preliminar în condițiile definite la alineatul (1).

(3) Un stat membru care face o declarație în sensul alineatului (2) precizează:

(a)       fie că orice instanță judecătorească din statul respectiv, ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, poate cere Curții de Justiție să hotărască, cu titlu preliminar, asupra unei chestiuni invocate într‑o cauză pendinte pe rolul său și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la alineatul (1), în cazul în care aceasta apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre,

(b)       fie că orice instanță judecătorească din statul respectiv poate cere Curții de Justiție să hotărască cu titlu preliminar asupra unei chestiuni invocate într‑o cauză pendinte pe rolul său și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la alineatul (1), în cazul în care aceasta apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

(4) Oricare stat membru, indiferent dacă a făcut sau nu o declarație în conformitate cu alineatul (2), are dreptul de a prezenta Curții, în scris, memorii sau observații privind cauzele cu care a fost sesizată în temeiul alineatului (1).

(5) Curtea de Justiție nu are competența să verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor desfășurate de poliție sau de alte servicii de aplicare a legii într‑un stat membru și nici să hotărască în legătură cu exercitarea responsabilităților care le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne.

(6) Curtea de Justiție are competența de a controla legalitatea deciziilor‑cadru și a deciziilor în cazul în care un stat membru sau Comisia formulează o acțiune pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a prezentului tratat sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau de abuz de putere. Acțiunile prevăzute de prezentul alineat trebuie formulate în termen de două luni de la publicarea actului.

(7)      Curtea de Justiție are competența de a hotărî cu privire la orice diferend între statele membre privind interpretarea sau aplicarea actelor adoptate în conformitate cu articolul 34 alineatul (2), în cazul în care diferendul respectiv nu a putut fi rezolvat în cadrul Consiliului în termen de șase luni de la sesizarea acestuia de către unul din statele membre. Curtea are de asemenea competența de a hotărî cu privire la orice diferend între statele membre și Comisie privind interpretarea sau aplicarea convențiilor încheiate în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (d).”

61.      Articolul 35 UE nu prevede, prin urmare, o acțiune pentru obținerea reparării prejudiciilor cauzate de acțiunea Uniunii în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

62.      Ținem, de altfel, să precizăm încă de pe acum că, în opinia noastră, dispozițiile coroborate ale articolului 46 litera (b) UE și ale articolului 35 UE, cu toate că au ca efect excluderea competenței instanței comunitare cu privire la eventualele acțiuni în despăgubirea prejudiciilor cauzate de acțiunea UE în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, nu exclud totuși în mod absolut posibilitatea introducerii unor astfel de acțiuni. Tratatul UE nu menționează astfel de acțiuni, dar nici nu le exclude. Vom reveni ulterior la acest aspect.

63.      Împărtășim de asemenea și aprecierea Tribunalului potrivit căreia articolul 46 litera (d) UE nu conferă instanței comunitare o competență suplimentară(25).

64.      Într‑adevăr, prin faptul că prevede că „[d]ispozițiile Tratatului [CE], ale Tratatului [CECO] și ale Tratatului [CEEA] referitoare la competențele Curții de Justiție a Comunităților Europene și la exercitarea acestei competențe se aplică” „articolului 6 alineatul (2), în ceea ce privește acțiunea instituțiilor, în măsura în care Curtea are competență în temeiul Tratatelor de instituire ale Comunităților Europene și a prezentului tratat”, articolul 46 litera (d) UE, inserat în Tratatul UE de Tratatul de la Amsterdam, nu face decât să precizeze că instanța comunitară poate verifica conformitatea actelor instituțiilor cu drepturile fundamentale recunoscute de Uniune drept „principii generale ale dreptului comunitar” în domenii în care această instanță este pe de altă parte competentă să intervină. Această dispoziție nu reprezintă, prin urmare, temeiul unei competențe specifice sau al unei acțiuni specifice menite să permită sancționarea încălcărilor drepturilor fundamentale similară cu Verfassungsbeschwerde din dreptul german sau cu recurso de amparo din dreptul spaniol(26).

65.      Observăm, de altfel, dintr‑o altă perspectivă că, potrivit articolului 46 litera (f) UE, instanța comunitară este competentă să interpreteze și să aplice acest articol 46 UE referitor la competențele Curții de Justiție. În măsura în care este astfel competentă în temeiul Tratatului UE și în scopul exercitării acestei competențe, instanța comunitară este de asemenea abilitată să interpreteze și să aplice articolul 6 alineatul (2) UE în ceea ce privește activitatea instituțiilor, conform articolului 46 litera (d) UE.

66.      Considerăm de asemenea că, exercitând această competență întemeiată pe articolul 46 litera (f) UE, instanța comunitară nu este împiedicată să țină seama de alte dispoziții din Tratatul UE, chiar dacă ele nu sunt menționate la articolul 46 UE. Subliniem în această privință că, potrivit articolului 31 alineatul (1) al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, semnată la Viena la 23 mai 1969 (denumită în continuare „Convenția de la Viena”), în vederea interpretării unui tratat, termenii acestuia trebuie luați în considerare „în contextul lor”, care cuprinde în special „textul” tratatului, inclusiv „preambulul și anexele”. Astfel, în cadrul prezentelor recursuri, nimic nu împiedică Curtea să țină îndeosebi seama, în scopul examinării competenței instanței comunitare privind acțiunile în despăgubiri introduse de recurenți, de preambulul și de „Dispozițiile comune” din titlul I al Tratatului UE, precum articolul 5 UE, la care Tribunalul s‑a referit în ordonanțele atacate, sau articolul 6 alineatul (1) UE.

c)      În ceea ce privește imposibilitatea, pentru declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri, de a sta la baza competenței instanței comunitare în materia acțiunilor în despăgubiri introduse de recurenți

67.      În plus, ni se pare corectă aprecierea Tribunalului, amintită la punctul 50 subpunctul 5 de mai sus, potrivit căreia declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri nu poate sta la baza competenței instanței comunitare în materia acțiunilor în despăgubiri introduse de recurenți(27).

68.      În primul rând, această declarație nu sugerează în niciun fel că repararea prejudiciilor ce decurg din eroarea asupra persoanelor, grupurilor sau entităților înscrise pe lista persoanelor implicate în acte de terorism trebuie să fie cerută sub forma unei acțiuni introduse în fața instanței comunitare.

69.      Pe de altă parte, o astfel de acțiune în fața instanței comunitare este exclusă de dispozițiile Tratatului UE, de la care nu se poate, în mod evident, deroga sau care nu pot fi modificate prin intermediul unei declarații înscrise în procesul‑verbal de aprobare a unui act de drept derivat de tipul poziției comune.

70.      Cu toate acestea, vom explica în continuare de ce declarația invocată de recurenți nu este, în opinia noastră, lipsită de orice semnificație.

d)      Cu privire la pretinsa lipsă a unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor recurenților

71.      În schimb, considerăm nejustificată aprecierea Tribunalului, formulată în termeni ciudat de ezitanți(28), potrivit căreia recurenții nu ar dispune de o protecție jurisdicțională împotriva înscrierii Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor implicate în acte de terorism, chiar dacă, într‑o anumită măsură, această apreciere nu este surprinzătoare.

72.      Înainte de a expune motivele care ne determină să considerăm această apreciere ca fiind nejustificată, este important să subliniem gravitatea consecințelor sale.

i)      Consecințele unei constatări a lipsei de protecție jurisdicțională a drepturilor recurenților

73.      Trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alineatul (1) UE, în versiunea ce rezultă din Tratatul de la Amsterdam, „Uniunea se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.

74.      Consacrând într‑o dispoziție de drept primar și extinzând la toate domeniile de acțiune ale Uniunii Europene un principiu consolidat în jurisprudența Curții referitoare la aplicarea Tratatului CE, articolul 6 alineatul (2) UE prevede că „Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar”.

75.      Importanța primordială acordată principiului statului de drept și protecției drepturilor fundamentale în Tratatele UE și CE, în versiunile ce rezultă din Tratatul de la Amsterdam(29), salutată pe larg și în mod divers de doctrină, are de asemenea ca origine alte dispoziții din tratate: articolul 7 UE, care prevede o procedură de constatare de către Consiliu a existenței unei încălcări grave și persistente din partea unui stat membru a unuia sau a mai multor principii menționate la articolul 6 alineatul (1) UE, cu posibilitatea suspendării pentru statul membru respectiv a drepturilor ce decurg din aplicarea Tratatului UE; articolul 49 UE, ce condiționează aderarea unor noi state la Uniune de respectarea de către acestea a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) UE; articolul 11 alineatul (1) UE, care face din „dezvoltarea și [din] consolidarea democrației și a statului de drept, precum și [din] respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului” unul dintre obiectivele politicii externe și de securitate comune, obiectiv la care sunt chemate să contribuie, conform articolului 177 alineatul (2) CE și articolului 181 A alineatul (1) CE, până și politicile Comunității în sectoarele cooperării pentru dezvoltare și cooperării economice, financiare și tehnice cu țările terțe.

76.      Trebuie de asemenea menționată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în mod solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa de Parlamentul European, de Consiliu și de Comisia Europeană, după ce a fost aprobată de șefii de stat și de guvern ai statelor membre (denumită în continuare „Carta”). Dacă este adevărat că această Cartă nu constituie un instrument juridic obligatoriu, obiectivul său principal, astfel cum se deduce din preambul, este de a reafirma „drepturile derivate în special din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune ale statelor membre, din Tratatul [UE] și din tratatele comunitare, din [CEDO], din Carta socială adoptată de Comunitate și de Consiliul Europei, precum și drepturile recunoscute de jurisprudența Curții de Justiție (…) și de cea a Curții Europene a Drepturilor Omului”(30).

77.      Referitor la principiul statului de drept, reamintim că, în ceea ce privește Comunitatea Europeană, pe care o califică drept „comunitate de drept”, Curtea a dedus deja din acest principiu că actele statelor membre și ale instituțiilor sunt controlate prin prisma conformității lor cu tratatul și cu principiile generale ale dreptului din care fac parte drepturile fundamentale(31). De asemenea, trebuie reținut că, dacă Uniunea este întemeiată pe principiul statului de drept [articolul 6 alineatul (1) UE], instituțiile sale și statele sale membre nu se pot sustrage controlului privind conformitatea actelor lor cu tratatul menționat, în special cu articolul 6 alineatul (2) din acesta, nici măcar atunci când acționează în temeiul titlurilor V și VI din Tratatul UE.

78.      În ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, care fac parte din principiile generale ale dreptului, Curtea garantează respectarea lor inspirându‑se din tradițiile constituționale comune statelor membre și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului la care statele membre au cooperat și aderat, în special din CEDO, care, potrivit Curții, are în acest context o „semnificație specială”. După cum a precizat deja Curtea, rezultă că nu pot fi adoptate în cadrul Comunității măsuri incompatibile cu respectarea drepturilor omului astfel recunoscute și garantate, respectarea acestor drepturi constituind, așadar, o condiție de legalitate a actelor comunitare(32). Dat fiind conținutul articolului 6 alineatul (2) UE și plasarea sa în cadrul „Dispozițiilor comune” din titlul I al Tratatului UE, la fel stau lucrurile și pentru măsurile ce materializează acțiunea Uniunii în sectoarele politicii externe și de securitate comune (așa‑numitul „al doilea pilon”) și ale cooperării polițienești și judiciare în materie penală (așa‑numitul „al treilea pilon”).

79.      Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept au, prin urmare, o dimensiune „internă”, în calitate de valoare fondatoare a Uniunii și de criteriu de apreciere a legalității acțiunilor instituțiilor sale și a statelor membre în domeniile de competență ale Uniunii, precum și o dimensiune „externă”, în calitate de valoare „ce trebuie exportată” dincolo de frontierele Uniunii prin intermediul persuasiunii, al sprijinirii sau al negocierii.

80.      Or, Curtea a subliniat deja că dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, invocat în speță de recurenți, face parte din principiile generale ale dreptului ce derivă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și că acest drept este înscris la articolul 6 alineatul (1) și articolul 13 din CEDO(33). Precizăm de asemenea că acest drept este, printre altele, recunoscut și la articolele 8 și 10 din Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948, precum și la articolul 2 alineatul (3) și articolul 14 alineatul (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 19 decembrie 1966 și intrat în vigoare la 23 martie 1976(34). Carta prevede ea însăși acest drept la articolul 47.

81.      Trebuie subliniat că invocarea în speță a dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă are o importanță deosebită, în măsura în care protecția respectivă privește, la rândul său, drepturi fundamentale recunoscute și protejate de dreptul Uniunii. Într‑adevăr, recurenții au invocat în acțiunile lor introduse la Tribunal, prin argumente ce nu sunt de nesusținut, că înscrierea lor pe lista persoanelor implicate în acte de terorism a adus atingere unor adevărate drepturi fundamentale ale organizațiilor Gestoras Pro Amnistía și Segi și/sau ale purtătorilor lor de cuvânt, printre care, în special, prezumția de nevinovăție [articolul 6 alineatul (2) din CEDO și articolul 48 alineatul (1) din Cartă], libertatea de expresie (articolul 10 din CEDO și articolul 11 din Cartă), libertatea de asociere (articolul 11 din CEDO și articolul 12 din Cartă), precum și dreptul la respectarea vieții private (articolul 8 din CEDO și articolul 7 din Cartă)(35).

82.      În aceste condiții, a admite, astfel cum a considerat necesar Tribunalul în ordonanțele atacate, că recurenții sunt lipsiți de protecție jurisdicțională efectivă împotriva acestei înscrieri echivalează cu recunoașterea faptului că, în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, pot exista situații în care, în lipsa unei protecții jurisdicționale, acțiunea Uniunii poate în practică încălca în mod liber toate celelalte drepturi și libertăți fundamentale al căror respect Uniunea îl promovează în teorie.

83.      În altă ordine de idei, dacă este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, accesul la justiție nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor restrângeri, trebuie reamintit că aceste restrângeri nu sunt totuși admisibile, potrivit acestei Curți, decât dacă urmăresc un scop legitim, sunt proporționale cu acest scop și nu restrâng accesul la justiție într‑un mod ce ar afecta esența însăși a dreptului respectiv(36). Or, ni se pare că aceste cerințe nu sunt îndeplinite în condițiile în care recurenții sunt total lipsiți de o protecție jurisdicțională a drepturilor lor, după cum a constatat Tribunalul. Această lipsire de protecție nu este o consecință a unei reglementări specifice vizând restrângerea accesului la justiție ce are un scop determinat, ci a inexistenței unor căi de atac adecvate în cadrul unui întreg domeniu de acțiune al Uniunii.

84.      Reamintim de asemenea că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 1 din CEDO, conform căruia statele contractante „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I” din CEDO, nu face nicio distincție în funcție de tipul normelor sau al măsurilor respective și nu exclude nicio parte a „jurisdicției” statelor respective de la aplicarea CEDO(37).

85.      Dacă într‑un caz similar cu cel al recurenților lipsește orice protecție jurisdicțională efectivă, am fi atunci, pe de o parte, în prezența unei incoerențe sistemice foarte grave și flagrante în interiorul Uniunii și, pe de altă parte, în prezența unei situații care, pe plan extern, expune statele membre ale Uniunii unei condamnări din partea Curții Europene a Drepturilor Omului și afectează nu numai imaginea și identitatea Uniunii pe plan internațional(38), ci și capacitatea sa de negociere în relațiile cu statele terțe, cu riscul teoretic ca acestea din urmă să activeze clauzele referitoare la respectarea drepturilor omului (numite „clauze de condiționalitate”), a căror înscriere în acordurile internaționale pe care le încheie este din ce în ce mai des impusă chiar de către Uniune(39).

86.      În ceea ce privește în mod specific respectarea obligațiilor asumate de statele membre ca urmare a aderării lor la CEDO, considerăm puțin probabil să fie extinsă la al treilea pilon al Uniunii prezumția de echivalență stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între CEDO și ordinea juridică comunitară, cu alte cuvinte „primul pilon” al Uniunii, și care determină această curte să efectueze numai un control „marginal” al conformităţii actelor adoptate de instituțiile Comunității cu CEDO(40). În schimb, ar fi totuși probabil ca, în cadrul unui control deplin al conformității cu CEDO a actelor adoptate de instituții în executarea dispozițiilor titlului VI din Tratatul UE, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să ajungă în viitor să constate încălcarea dispozițiilor acestei convenții, cel puțin a articolului 6 alineatul (1) și/sau a articolului 13, de către statele membre ale Uniunii.

87.      În ceea ce privește raporturile cu CEDO, dorim să facem încă două remarci.

88.      În primul rând, apreciem că decizia adoptată în aplicarea articolului 34 CEDO de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la cererile introduse de recurenți (a se vedea punctul 14 de mai sus) nu poate nici să confirme, având în vedere cele de mai sus, nici să excludă în speță, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, o atingere adusă dreptului recurenților la o protecție juridicțională efectivă. Este vorba, într‑adevăr, de o decizie de inadmisibilitate, și nu de o decizie pe fond, ce se întemeiază pe faptul că recurenții nu aveau, date fiind caracteristicile specifice cauzei concrete din fața Curții Europene a Drepturilor Omului, calitatea de „victimă” în sensul articolului 34 CEDO, care, fiind o dispoziție cu caracter pur procedural specifică CEDO, nu poate fi relevantă, în opinia noastră, în contextul protecției drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii(41).

89.      În al doilea rând, ar fi lipsit de relevanță să se arate că, întrucât există oricum posibilitatea de a invoca încălcarea drepturilor fundamentale în fața Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la actele adoptate de instituții în cadrul cooperării polițienești și judiciare, nu se poate afirma că nu există nicio lacună în ceea ce privește protecția drepturilor omului în acest domeniu. Controlul efectuat de această curte este de fapt un control extern sistemului Uniunii și are un caracter subsidiar, de aceea nu ar putea să acopere eventuala lipsă, în plan intern, a unor garanții adecvate de protecție a drepturilor fundamentale și să rezolve problema incoerenței grave care, după cum am arătat mai sus, ar rezulta din acest sistem.

90.      Adăugăm, pe de altă parte, că, dacă o asemenea lacună privind protecția drepturilor fundamentale în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală ar fi recunoscută de către Curte, instanțele naționale din diferitele state membre s‑ar considera îndreptățite, când vor fi sesizate, să efectueze ele însele un control de conformitate a actelor adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE(42) cu drepturile fundamentale astfel cum sunt acestea protejate, într‑un mod nu neapărat indentic, în sistemele juridice naționale respective. Egalitatea cetățenilor Uniunii în fața legii ar fi astfel compromisă. Așa‑zisa teorie a „contralimitelor” de drept intern, stabilită în jurisprudența constituțională a mai multor state membre drept limită a exercitării de către instituții a elementelor de suveranitate transferate Comunității(43), ar găsi în pilonul al treilea al Uniunii un domeniu de aplicare mult mai concret decât cel de care a beneficiat în raport cu acțiunea Comunității.

ii)    Recurenții nu sunt lipsiți de protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor lor

91.      După ce am subliniat consecințele grave ale unei constatări de genul celei făcute la punctul 38 al ordonanțelor atacate, privind o lipsă a protecției jurisdicționale a drepturilor (fundamentale) invocate de recurenți, rezultă și mai clar necesitatea de a interpreta Tratatul UE, în măsura posibilului, într‑un mod ce asigură această protecție la nivelul intern al sistemului instituit de acest tratat(44).

–        Insuficiența, din punctul de vedere al unei protecții jurisdicționale efective, a căilor de atac împotriva măsurilor naționale de aplicare a articolului 4 din Poziția comună 2001/931 și a trimiterii preliminare în vederea aprecierii validității, prevăzută la articolul 35 alineatul (1) UE

92.      Trebuie amintit că, astfel cum a precizat Tribunalul(45), recurenții invocă în speță, pentru a cere despăgubiri, încălcarea drepturilor lor (fundamentale), ce are ca origine nu atât aplicarea măsurilor prevăzute la articolul 4 din Poziția comună 2001/931, cât, în mod direct, înscrierea Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor implicate în acte de terorism. Prejudiciul invocat nu depinde, prin urmare, de adoptarea efectivă a măsurilor naționale de aplicare a articolului menționat mai sus.

93.      În aceste condiții, Tribunalul a arătat în mod corect că protecția acestor drepturi nu poate să rezide în posibilitatea de a invoca răspunderea (extracontractuală) individuală a statelor membre pentru actele naționale de aplicare a articolului 4 din Poziția comună 2001/931(46).

94.      După cum a apreciat în continuare Tribunalul, competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare având ca obiect aprecierea validității, prevăzută la articolul 35 alineatul (1) UE, nu este aptă să garanteze această protecție. Aprobăm această poziție, independent chiar de motivul indicat în ordonanțele atacate, potrivit căruia această competență nu privește pozițiile comune, ci numai deciziile‑cadru și deciziile(47) și de posibilitatea eventuală de a recalifica Poziția comună 2001/931 ca fiind o decizie, în temeiul esenței înseși a actului.

95.      Subliniem mai degrabă că procedura trimiterii preliminare, inclusiv cea pentru aprecierea validității, nu constituie o adevărată cale de atac, ci un instrument de colaborare între instanțele naționale și instanța comunitară în cadrul unei acțiuni ce poate fi exercitată în fața instanțelor naționale. Ipoteza tipică este cea în care trimiterea preliminară pentru aprecierea validității este efectuată în cadrul unei acțiuni în anulare introduse la nivel național împotriva măsurilor naționale de aplicare a actului a cărui validitate este contestată. Or, ni se pare destul de dificil ca, într‑o ipoteză precum cea din speță, să se poată solicita Curții, conform articolului 35 alineatul (1) UE, să pronunțe o hotărâre având ca obiect aprecierea validității, în cadrul unei acțiuni prin care se contestă eventualele măsuri de executare a articolului 4 din Poziția comună 2001/931. Acest ultim articol nu conferă, de fapt, competențe noi statelor membre sau organelor lor, ci se limitează să încurajeze sau cel mult să oblige statele membre și organele lor să folosească „competențele de care dispun în conformitate cu legislația Uniunii Europene și cu alte acorduri, aranjamente și convenții internaționale obligatorii pentru statele membre”. Aceste atribuții puteau și pot fi exercitate împotriva persoanelor înscrise pe lista anexată la Poziția comună 2001/931 chiar și în absența acesteia din urmă(48). Nu vedem, prin urmare, cum poate problema legalității înscrierii unei anumite persoane pe lista menționată mai sus să fie relevantă pentru examinarea de către instanța națională a legalității măsurilor de tipul celor prevăzute la articolul 4 menționat mai sus.

96.      În orice caz, exercitarea competenței având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la validitate ar putea avea ca rezultat cel mult declararea nevalidității Poziției comune 2001/931 sau a înscrierilor în ligiu, iar nu repararea prejudiciului ce ar rezulta eventual din acestea. Or, posibilitatea de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării unui drept, dacă o simplă constatare a acestei încălcări sau o declarare a nevalidității actului prejudiciabil nu reprezintă o satisfacție adecvată în raport cu dreptul încălcat, ni se pare inerentă unei protecții jurisdicționale efective a dreptului însuși(49).

97.      Or, repararea prejudiciilor pretins suferite constituie chiar obiectul acțiunii introduse de recurenți în fața Tribunalului.

–        Protecția jurisdicțională a drepturilor recurenților este încredințată instanțelor naționale

98.      Faptul că dispozițiile Tratatului UE nu prevăd o acțiune în despăgubiri în legătură cu prejudiciile eventual produse ca urmare a unor acte adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE și exclud posibilitatea ca instanța comunitară să poată soluționa o astfel de acțiune, ce nu este menționată la articolul 35 UE, nu înseamnă totuși, în opinia noastră, că recurenții sunt lipsiți, în speță, de o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor (fundamentale) pe care le invocă.

99.      Considerăm, dimpotrivă, că o corectă interpretare a Tratatului UE pledează pentru existența unei astfel de protecții, care nu este totuși încredințată, în starea actuală a dreptului Uniunii, instanței comunitare, ci instanței naționale.

100. Trebuie observat că, în temeiul regimului prevăzut de Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, ce nu este încă ratificat de toate statele membre, într‑o situație de acest fel, particularii vor avea posibilitatea de a introduce în fața instanței comunitare atât o acțiune în anulare (articolul III‑365, aplicabil de asemenea actelor Uniunii adoptate în sectorul cooperării polițienești și judiciare în materie penală)(50), cât și o acțiune în despăgubiri împotriva Uniunii (articolul III‑370 și articolul III‑431 al doilea paragraf).

101. Uniunea se întemeiază, printre altele, după cum am precizat, pe principiul statului de drept și pe respectarea drepturilor fundamentale. Statul de drept nu este atât statul care se întemeiază pe reguli și pe proclamarea drepturilor, cât acela care se întemeiază pe mecanisme ce permit respectarea regulilor și a drepturilor (ubi ius ibi remedium). „Accesul la justiție este inerent statului de drept”(51), este un „corolar” al acestuia, „o victorie și un instrument”(52). În prezent, o serie de drepturi fundamentale sunt recunoscute în mod expres [articolul 6 alineatul (2) UE] de dreptul Uniunii Europene în favoarea particularilor; astfel cum reiese din articolul 46 litera (d) UE, în principiu, acestea pot fi invocate în justiție drept criterii de apreciere a legalității actelor Uniunii.

102. Prin urmare, punctul de plecare ce trebuie reținut este că, în conformitate cu articolul 6 alineatele (1) și (2) UE, Uniunea admite controlul jurisdicțional al legalității acțiunilor instituțiilor sale și garantează protecția jurisdicțională a drepturilor, îndeosebi a celor ce pot fi calificate drept fundamentale.

103. Niciuna dintre dispozițiile Tratatului UE nu poate fi invocată în sens contrar pentru a afirma, în special, că autorii săi au intenționat să excludă un astfel de control și o astfel de protecție din domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, în care implicarea Parlamentului European este încă foarte limitată(53) și în care, de altfel, acțiunea Uniunii poate afecta în mod negativ drepturile și libertățile fundamentale ale particularilor mai ușor decât în alte domenii ce fac parte din competența Uniunii.

104. Articolul 46 UE privește și delimitează de fapt numai competențele instanței comunitare. Nicio dispoziție a Tratatului UE nu rezervă, de altfel, acestei instanțe puterea de a aprecia legalitatea actelor prin care se realizează acțiunea Uniunii. Din principiul competențelor atribuite, ce își găsește de asemenea expresia în Tratatul UE (articolul 5), rezultă dimpotrivă că exercitarea competențelor suverane ce aparțin statelor membre, așadar inclusiv a competenței judiciare, rămâne rezervată acestora, prin urmare organelor lor, atunci când nu fac obiectul unei atribuiri în favoarea instituțiilor UE.

105. Competența instanțelor naționale de a controla legalitatea actelor adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE, ce are ca limită evidentă respectarea competențelor atribuite Curții de Justiție, se întemeiază nu numai pe principiile statului de drept, al respectării drepturilor fundamentale [articolul 6 alineatele (1) și (2) UE], inclusiv a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, pe care se întemeiază Uniunea, ci și pe principiul cooperării loiale.

106. Curtea a confirmat deja că principiul cooperării loiale se impune și în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, ceea ce are drept consecință faptul că statele membre trebuie să adopte toate măsurile generale sau speciale în vederea garantării executării obligațiilor ce le revin în temeiul dreptului Uniunii(54).

107. Din cele de mai sus trebuie dedus în special că, și în al treilea pilon al Uniunii, statelor membre le revine obligația de a institui un sistem de căi de atac și de proceduri ce pot garanta respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă(55), iar instanțelor lor le revine sarcina de a interpreta și de a aplica normele procedurale naționale ce reglementează exercitarea acestor căi de atac într‑un mod care să asigure această protecție.

108. Din regimul competenței preliminare atribuite Curții prin articolul 35 UE pot fi deduse elemente importante ce confirmă, chiar indirect, faptul că actele adoptate de Consiliu conform articolului 34 UE sunt supuse controlului jurisdicțional efectuat de instanțele naționale la cererea particularilor.

109. Prin faptul că prevede, la alineatul (1), competența Curții de a se pronunța, pe calea unei hotărâri preliminare, în special asupra validității deciziilor‑cadru și a deciziilor, articolul 35 UE confirmă înainte de toate că aceste acte nu scapă unui control jurisdicțional accesibil particularilor.

110. În plus, articolul 35 alineatul (1) UE precizează că instanțele naționale acționează într‑o anumită măsură și în cadrul celui de al treilea pilon, ca și în cadrul primului pilon, în calitate de „instanțe de drept comun” ale Uniunii. Prin faptul că solicită Curții precizări privind interpretarea deciziilor‑cadru și a deciziilor, acestea pot să asigure mai bine, de exemplu, interpretarea conformă a dreptului național(56) în raport cu aceste acte. Adresând Curții întrebări referitoare la validitatea acestor acte, instanțele naționale pot să asigure mai bine că acțiunile Uniunii în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală respectă drepturile fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii pe care particularii le pot invoca în justiție.

111. Chiar și în domeniul celui de al treilea pilon al Uniunii, ca și în ordinea juridică a Comunităților, Curtea de Justiție acționează într‑un context în care instituțiile Uniunii coexistă nu numai cu statele membre, ci și cu organele acestor state. Printre aceste organe, instanțele judecătorești contribuie în egală măsură la realizarea dreptului Uniunii. Sistemul jurisdicțional al Uniunii nu este, prin urmare, constituit, chiar și în cadrul celui de al treilea pilon, numai din căi de atac ce pot fi utilizate în fața Curții de Justiție, ci și din căi de atac ce pot fi folosite în fața instanțelor naționale.

112. Prin articolul 35 UE, autorii Tratatului de la Amsterdam au realizat cu siguranță o extindere semnificativă față de situația ce rezulta din Tratatul de la Maastricht a competențelor Curții de Justiție referitoare la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Cu toate acestea, dispozițiile acestui articol referitoare la competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare sunt redactate într‑un mod ce delimitează foarte bine această competență. Se știe, în rest, că acestea au drept model, în esență, competențele ce au fost definite de statele membre, în urma unor negocieri dificile, în ceea ce privește Convenția Europol(57) și puse în aplicare prin intermediul protocolului referitor la interpretarea de către Curte, pe cale preliminară, a acestei convenții(58) și care constituie o soluție de compromis în fața ostilității manifestate de unele state membre în legătură cu extinderea domeniului de intervenție a instanței comunitare în materia ce ne interesează.

113. Astfel, competența Curții de a pronunța o hotărâre preliminară conform articolului 35 alineatul (1) UE are un caracter opțional pentru statele membre. Într‑adevăr, potrivit articolului 35 alineatul (2) UE, acestea pot sau nu să o accepte (sistemul de „opt‑in”). Conform unei informări a Consiliului publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 14 decembrie 2005(59), la acea dată numai 14 state membre declaraseră că acceptă această competență. Decurge de la sine că neacceptarea competenței de către celelalte state membre nu împiedică instanțele statelor ce au acceptat‑o să adreseze întrebări preliminare Curții sau pe aceasta din urmă să se pronunțe asupra acestor întrebări.

114. Or, dacă trebuie considerat că persoanele afectate de măsurile de executare a deciziilor‑cadru sau a deciziilor întemeiate pe articolul 34 UE adoptate de statele ce nu au acceptat competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare sunt lipsite de posibilitatea de a contesta în fața instanțelor acelor state validitatea unor astfel de acte ale Consiliului, suntem în prezența unei inegalități de netolerat între persoanele afectate de același act adoptat conform articolului 34 UE, pentru că vor dispune sau nu de o protecție jurisdicțională împotriva acestui act în funcție de opțiunile exprimate de fiecare stat potrivit articolului 35 alineatul (2) UE.

115. O lectură a articolului 35 alineatele (1) și (2) UE ce respectă deopotrivă dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă și principiile egalității în fața legii (articolul 20 din Cartă) și nediscriminării bazate pe naționalitate [articolul 21 alineatul (2) din Cartă], fără a trăda sensul literal al dispozițiilor respective, impune să se admită ca, și în statele ce nu au acceptat competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare, particularii să poată contesta în justiție validitatea deciziilor‑cadru și a deciziilor pe care se întemeiază măsurile naționale a căror anulare este cerută în fața instanței naționale. În acest caz, o decizie în favoarea validității sau a lipsei de validitate a unui act al Consiliului trebuie să poată fi luată, în lipsa posibilității de a adresa Curții o întrebare preliminară, de instanța națională însăși.

116. Dar se poate spune și mai mult. Din articolul 35 alineatul (3) UE rezultă că, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare, inclusiv privind validitatea, este numai facultativă pentru instanțele statelor care au acceptat‑o. Fie că prin intermediul declarației prevăzute la alineatul (2) statele membre precizează că doresc să rezerve numai organelor jurisdicționale ce se pronunță în ultimă instanță posibilitatea de a adresa o întrebare preliminară Curții [articolul 35 alineatul (3) litera (a)], fie că precizează că doresc să acorde această posibilitate tuturor instanțelor [articolul 35 alineatul (3) litera (b)], trimiterea preliminară rămâne mereu, conform articolului 35 alineatul (3) UE, o posibilitate, și nu o obligație („poate cere”) pentru instanța, indiferent de gradul acesteia, ce consideră că o hotărâre referitoare la validitatea unei decizii‑cadru sau a unei decizii este necesară pentru ca ea să se poată pronunța. Caracterul facultativ al trimiterii preliminare până și pentru judecătorii ce judecă în ultimă instanță se explică, de altfel, și prin necesitatea de a soluționa cu celeritate divergențele ce se pot ivi în acest domeniu.

117. Este adevărat că, în temeiul Declarației nr. 10 referitoare la articolul 35 UE, anexată Actului final al Conferinței interguvernamentale de la Amsterdam, statele membre pot, atunci când fac o declarație în conformitate cu articolul 35 alineatul (2) UE, să își rezerve dreptul de a prevedea în legislația proprie că trimiterea preliminară pentru aprecierea validității sau pentru interpretare este obligatorie pentru judecătorii ce se pronunță în ultimă instanță. Cu toate acestea, trebuie constatat că o asemenea obligație nu își are fundamentul în dreptul Uniunii, ci în dreptul intern al statului membru.

118. Dacă, în consecință, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, trimiterea preliminară pentru aprecierea validității este facultativă chiar și pentru o jurisdicție ce se pronunță în ultimă instanță atunci când aceasta consideră necesară, pentru a soluționa litigiul cu care este învestită, o apreciere a validității unei decizii‑cadru sau a unei decizii a Consiliului, rezultă că, potrivit acestui drept, această apreciere poate fi făcută direct de această jurisdicție, fără a se adresa Curții în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

119. De asemenea, ni se pare că trebuie considerat că posibilitatea pentru un stat membru, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) UE, de a rezerva trimiterea preliminară numai jurisdicțiilor ce se pronunță în ultimă instanță implică, pentru instanțele de rang inferior, atunci când consideră necesară aprecierea validității unei decizii‑cadru sau a unei decizii a Consiliului, să poată face ele însele această apreciere. Nu ni se pare logic să cerem particularilor să epuizeze inutil unul sau două grade de jurisdicție înainte să poată invoca, pentru a fi souționată, o problemă de validitate.

120. În mod firesc, aprecierea cu privire la validitate efectuată direct de instanța națională va fi aplicabilă numai în cadrul cauzei interne și nu va avea un efect erga omnes.

121. În opinia noastră, niciun motiv imperios nu se opune, de altfel, ca instanțele naționale să dispună de competența de a constata invaliditatea deciziilor‑cadru și a deciziilor adoptate în temeiul articolului 34 UE. Este adevărat că, în contextul articolului 234 CE, în hotărârea Foto‑Frost(60), Curtea a enunțat regula potrivit căreia instanțele naționale nu sunt competente pentru a constata în mod direct invaliditatea actelor adoptate de instituțiile comunitare. Cu toate acestea, această regulă (denumită în continuare „regula Foto‑Frost”), care, în contextul articolului 234 CE, se aplică de asemenea judecătorilor ce nu soluționează o cauză în ultimă instanță – judecători care, potrivit acestui articol, au posibilitatea, și nu obligația de a se adresa Curții – nu pare a se impune în contextul titlului VI din Tratatul UE.

122. În această privință, observăm că cele două premise pe care Curtea și‑a întemeiat, în hotărârea Foto‑Frost, interpretarea privind caracterul exclusiv al competenței instanței comunitare de a constata nevaliditatea actelor instituțiilor comunitare nu se regăsesc în contextul titlului VI din Tratatul UE.

123. În primul rând, nu se poate afirma – cum a făcut‑o Curtea cu trimitere la articolele 230 CE și 241 CE, pe de o parte, și cu trimitere la articolul 234 CE, pe de altă parte, în legătură cu actele instituțiilor Comunității(61) – că titlul VI din Tratatul UE a creat un sistem complet de căi de atac și de proceduri în scopul de a conferi Curții de Justiție controlul legalității actelor Consiliului prevăzute la articolul 34 UE. Pare, într‑adevăr, evident că doar competențele atribuite Curții de Justiție la articolul 35 UE nu formează un sistem complet de căi de atac și de proceduri de natură să garanteze controlul legalității acestor acte. Acest lucru este dovedit de absența trimiterii preliminare în vederea aprecierii validității în statele membre ce nu au efectuat o declarație în temeiul articolului 35 alineatul (2) UE, dat fiind că nu se prevede nicio cale de atac în fața Curții de Justiție pe care particularii să o poată folosi împotriva acestor acte.

124. Chiar Curtea a precizat, de altfel, la punctul 35 al hotărârii Pupino(62), că „în temeiul articolului 35 UE, [competențele sale] sunt mai limitate în cadrul titlului VI al Tratatului UE decât în cadrul Tratatului CE”.

125. Adăugăm, pentru a completa citatul, că, tot la punctul 35 al acestei hotărâri, Curtea a arătat în același timp că „nu există un sistem complet de căi de atac și de proceduri menit să asigure legalitatea actelor instituțiilor în cadrul titlului VI”. Această observație trebuie totuși înțeleasă în contextul raționamentului în care Curtea a inserat‑o. Curtea răspundea unor argumente invocate în fața sa de unele state membre interveniente ce au dedus din gradul mai mic de integrare ce caracterizează cooperarea polițienească și judiciară în materie penală în raport cu acțiunea Comunității imposibilitatea de a recunoaște unei decizii‑cadru adoptate în temeiul articolului 34 UE așa‑numitele efecte „indirecte” (obligația pentru instanțele naționale de a asigura o interpretare conformă a dreptului național) ce sunt recunoscute directivelor comunitare. În consecință, Curtea a considerat că circumstanțele reamintite la punctul 35 din hotărâre confirmă gradul mai mic de integrare ce caracterizează titlul VI din Tratatul UE față de Tratatul CE, dar a conchis totuși în favoarea nerelevanței gradului de integrare pentru întrebarea la care trebuia să răspundă(63). Or, ni se pare că lipsa „unui sistem complet de căi de atac și de proceduri menit să asigure legalitatea actelor instituțiilor în cadrul titlului VI”, ce a fost reamintită, nu poate constitui un indice relevant al integrării slabe decât în măsura în care aceasta se referă la nivelul supranațional.

126. Prin urmare, apreciem că pasajul din hotărârea Pupino citat la punctul anterior nu numai că trebuie considerat ca un obiter dictum, dar trebuie înțeles, prin prisma contextului în care se situează, în sensul că titlul VI nu conferă Curții de Justiție competențe suficiente pentru a asigura controlul legalității actelor instituțiilor. Acest aspect a fost de altfel subliniat la punctul 123 de mai sus.

127. În al doilea rând, ar fi neconvingător să se invoce, pentru a afirma și în contextul de față existența unei reguli de tipul regulii Foto‑Frost, cea de a doua premisă pe care Curtea a întemeiat acea regulă, respectiv competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare conform articolului 234 CE, al cărei „scop esențial este să garanteze aplicarea uniformă a dreptului comunitar de către instanțele naționale”(64). Într‑adevăr, regimul à la carte al competenței Curții de a pronunța hotărâri preliminare potrivit articolului 35 UE este vădit inapt să asigure aplicarea uniformă a dreptului Uniunii de către instanțele naționale.

128. În această privință, amintim înainte de toate că, astfel cum le autorizează articolul 35 UE, diferite state membre ale Uniunii nu au acceptat până astăzi competența aceasta, ceea ce are drept consecință faptul că instanțele lor, după cum am subliniat mai sus, trebuie să se considere competente să se pronunțe ele însele atât asupra domeniului de aplicare, cât și asupra validității deciziilor‑cadru și a deciziilor adoptate în temeiul articolului 34 UE atunci când acest demers este necesar pentru a soluționa litigiile cu care sunt sesizate. Numai din acest motiv, aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în domeniul de față nu este garantată, chiar dacă lăsăm deoparte dubiile pe care le putem avea asupra caracterului obligatoriu sau nu pentru aceste instanțe al hotărârilor preliminare pronunțate de Curte la cererea instanțelor statelor membre care au acceptat, în ceea ce le privește, competența aceasta.

129. În plus, faptul că articolul 35 UE permite statelor membre să excludă trimiterea preliminară din partea jurisdicțiilor ce nu soluționează în ultimă instanță agravează riscul unei aplicări neuniforme a dreptului Uniunii de către instanțele naționale în ceea ce privește titlul VI din Tratatul UE, în condițiile în care o parte din litigiile naționale sunt soluționate fără să ajungă în fața jurisdicțiilor de ultimă instanță.

130. Trebuie, prin urmare, recunoscut că aplicarea uniformă a dreptului Uniunii de către instanțele naționale în cadrul celui de al treilea pilon al Uniunii nu este garantată în prezent (trebuie notat că așa stau lucrurile chiar dacă s‑ar admite aplicabilitatea unei reguli de tipul regulii Froto‑Fost și în acest domeniu). Riscul lipsei de omogenitate în ceea ce privește aplicarea actelor Consiliului întemeiate pe articolul 34 UE reprezintă, cu siguranță, un inconvenient al sistemului jurisdicțional instituit de Tratatul de la Amsterdam pentru acest pilon. Cu toate acestea, probleme mult mai grave ar rezulta dintr‑o lectură a dispozițiilor Tratatului UE ce sacrifică, în scopul de a urmări în mod inutil aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în cel de al treilea pilon, protecția jurisdicțională a drepturilor omului ce este inerentă unei comunități de drept.

131. Adăugăm că o interpretare a articolului 35 UE conformă principiului respectării dreptului fundamental la o astfel de protecție se opune recunoașterii unei competențe exclusive a Curții de a constata lipsa validității unui act adoptat de Consiliu în temeiul articolului 34 UE, atunci când particularii nu numai că sunt lipsiți de posibilitatea de a se adresa direct instanței comunitare, dar, ca urmare a caracterului doar facultativ al trimiterii preliminare chiar și pentru jurisdicțiile naționale de ultimă instanță, aceștia sunt lipsiți, până și în statele ce au acceptat competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare, și de garanții suficiente în sensul că problema validității pe care o ridică va fi adresată Curții prin intermediul unei astfel de trimiteri.

132. Am făcut această digresiune în legătură cu modelul competenței preliminare a Curții ce este prevăzută la articolul 35 UE pentru a arăta că statele membre au stabilit pentru cel de al treilea pilon un sistem jurisdicțional în care intervenția Curții de Justiție, instanță supranațională, este mai restrânsă decât în cadrul Tratatului CE, ceea ce lasă, în consecință, mai mult loc competenței instanțelor naționale. Acest lucru nu trebuie, de altfel, să surprindă, dat fiind că, chiar și după modificările introduse de Tratatul de la Amsterdam, cooperarea polițienească și judiciară în materie penală nu prezintă încă trăsăturile puternice de supranaționalitate ce sunt proprii acțiunii Comunității și că aceasta se situează undeva la mijloc între o cooperare interguvernamentală propriu‑zisă și modelul „integraționist” comunitar. Declarația nr. 7 referitoare la articolul 30 UE, anexată Actului final al Conferinței interguvernamentale de la Amsterdam, potrivit căreia „[a]cțiunile din domeniul cooperării polițienești adoptate în temeiul articolului [30 UE], inclusiv activitățile Europol, sunt supuse unui control jurisdicțional adecvat din partea autorităților naționale competente, conform normelor aplicabile în fiecare stat membru”, atestă de asemenea valorizarea rolului instanțelor naționale în cadrul celui de al treilea pilon.

–       Caracteristicile protecției jurisdicționale ce poate fi obținută în fața instanțelor naționale

133. Astfel cum am subliniat mai sus, chiar și în al treilea pilon al Uniunii, statelor membre le revine obligația de a institui un sistem de căi de atac și de proceduri care să permită asigurarea respectării dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și care să permită instanțelor lor să interpreteze și să aplice normele procedurale naționale ce reglementează exercitarea acțiunilor într‑un mod care să asigure această protecție. Aceasta înseamnă că protecția jurisdicțională de care se prezumă că beneficiază particularii în fața instanțelor naționale, conform dreptului Uniunii, față de acțiunile Uniunii din cadrul celui de al treilea pilon nu se limitează numai la ipoteza contestației indirecte a validității deciziilor‑cadru și a deciziilor (excepție de nelegalitate ridicată în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor naționale de executare), ipoteză ce este prevăzută expres la articolului 35 alineatul (1) UE. În scopul de a obține în orice caz repararea prejudiciilor ce au fost eventual produse de acestea, ea include de asemenea îndeosebi contestarea directă a validității acestor acte, precum și a pozițiilor‑comune prevăzute la articolul 34 litera (a) UE, atunci când, în ciuda lipsei efectului direct, ele sunt totuși de natură să afecteze imediat, adică independent de măsurile naționale de executare, situația juridică a particularilor.

134. În această ultimă privință, considerăm că nici neinserarea în Tratatul UE a unei dispoziții specifice care să prevadă expres dreptul la reparație sau răspunderea corespunzătoare, nici lipsa unei trimiteri efectuate de dispozițiile acestui tratat, în special de articolul 41 UE, la articolul 288 al doilea paragraf CE, nu se opun recunoașterii unui astfel de drept. Într‑adevăr, pe de o parte, dreptul în cauză constituie, după cum am indicat deja (a se vedea punctul 96 de mai sus), un element al dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor(65) și, pe de altă parte, acest drept poate fi dedus – dacă nu suntem în prezența unei norme de drept internațional cutumiar, după cum pretind recurenții – cel puțin din principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, la care trebuie să se poată recurge în scopul de a acoperi lacunele dreptului Uniunii determinate de lipsa unor norme scrise.

135. Astfel cum Curtea a arătat deja pentru a afirma principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea obligațiilor ce îi revin conform dreptului comunitar, principiul răspunderii extracontractuale a Comunității, pe care articolul 288 CE îl consacră expres, „nu este decât expresia principiului general cunoscut în ordinile juridice ale statelor membre potrivit căruia o acțiune sau o omisiune ilegală atrage obligația de a repara prejudiciul cauzat”(66). Prin urmare, se poate spune că principiul răspunderii autorităților publice pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului Uniunii, în special prin încălcarea drepturilor fundamentale ce le sunt recunoscute de acest drept, este inerent sistemului Tratatului UE(67).

136. Existența acestei răspunderi a fost, de altfel, recunoscută chiar de Consiliu în declarația privind dreptul la despăgubiri, prin care instituția „reamintește” că „orice eroare” privind persoanele, grupurile sau entitățile vizate dă naștere unui astfel de drept în favoarea părții lezate.

137. Subliniem în plus că, în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, principiul răspunderii autorităților publice pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii este prevăzut în mod expres în anumite dispoziții ale Convenției Europol. Plecând de la ideea menționată în preambulul acestei convenții că „în domeniul cooperării polițienești trebuie acordată o atenție deosebită apărării drepturilor persoanelor și în special protejării datelor personale ale acestora”, articolul 38 și articolul 39 alineatul (2) din această convenție consacră principiul răspunderii extracontractuale a statelor, considerate în mod individual, față de persoanele vătămate de tratarea ilegală sau incorectă a datelor de către Europol și, respectiv, principiul răspunderii extracontractuale a Europol pentru prejudiciile cauzate de organismele sale, de directorii adjuncți sau de angajații săi în cursul îndeplinirii sarcinilor lor profesionale.

138. Considerăm oportun să precizăm că, pentru a aprecia legalitatea actelor adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE, va trebui ca instanțele naționale să țină seama, conform principiului cooperării loiale, inclusiv în cadrul unei acțiuni în răspundere, de dispozițiile relevante și de principiile generale ale dreptului Uniunii și, înainte de toate, de drepturile fundamentale vizate la articolul 6 alineatul (2) UE, și anume drepturile garantate de CEDO și cele ce rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre. Faptul că instanțele naționale se referă la dispozițiile constituționale din propria lor ordine juridică poate să nu fie de ajuns pentru a garanta nivelul de protecție a drepturilor fundamentale urmărit de articolul 6 alineatul (2) UE, în măsura în care acest nivel nu corespunde, cum s‑a spus deseori, „celui mai mic numitor comun” al protecției acordate drepturilor fundamentale de dreptul constituțional al statelor membre, ci mai degrabă unui nivel ridicat de protecție, adaptat cerințelor dreptului Uniunii. În acest context, este de competența instanțelor naționale să aprecieze eventualele limite ale exercitării drepturilor fundamentale ce răspund unor obiective de interes general(68), ținând seama nu atât de cerințele statului căruia îi aparțin, cât mai ales de cerințele Uniunii, în ansamblul său.

139. Aplicarea nivelului de protecție impus de articolul 6 alineatul (2) UE va putea cu siguranță să prezinte câteva dificultăți pentru instanța națională și să o implice într‑o activitate de elucidare a drepturilor fundamentale recunoscute de Uniune, activitate ce a fost exercitată până în prezent în principal de instanța comunitară. În opinia noastră, aceste dificultăți nu trebuie însă exagerate. Instanțele naționale vor putea să se sprijine, în acest demers, pe dispozițiile Cartei și pe jurisprudența comunitară, precum și pe dispozițiile CEDO și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În scopul aprecierii legalității actelor adoptate de Consiliu prevăzute la articolul 34 UE, cel puțin a celor menționate la articolul 35 alineatul (1) UE, instanțele naționale vor putea, în mod firesc, în măsura în care opțiunile efectuate de statul lor în temeiul articolului 35 alineatele (2) și (3) UE le permit acest lucru, să solicite asistența Curții prin intermediul unei trimiteri preliminare în vederea aprecierii validității. În orice caz, dificultatea respectivă nu poate face să se prefere ipoteza unei lacune în protecția jurisdicțională a drepturilor fundamentale ce rezultă din articolul 6 alineatul (2) UE în domeniul titlului VI din Tratatul UE.

140. În mod firesc, în lipsa unor norme în dreptul Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanța competentă și să definească mijloacele procedurale privind acțiunile în despăgubiri ce pot fi introduse și al căror scop este garantarea protecției drepturilor fundamentale pe care Uniunea le recunoaște particularilor împotriva actelor adoptate de Consiliu în temeiul articolul 34 UE(69). În această privință, limitele autonomiei procedurale a statelor membre sunt date de principiile echivalenței și efectivității definite de jurisprudența Curții referitoare la Tratatul CE(70) și susceptibile de a fi transpuse în cadrul celui de al treilea pilon al Uniunii.

–       Posibilitatea exercitării și eficacitatea acțiunii în despăgubiri în fața instanțelor naționale, date fiind unele probleme specifice

141. În ordonanțele atacate(71), Tribunalul a considerat că o acțiune introdusă în fața instanțelor naționale ce pune în discuție răspunderea individuală a fiecărui stat membru care derivă din participarea sa la adoptarea Poziției comune 2001/931 și a pozițiilor comune ce au actualizat‑o ulterior ar avea o „eficacitate redusă”.

142. Nu suntem de acord cu acest punct de vedere, pe care, de altfel, Tribunalul nu l‑a motivat.

143. Este drept că se ivesc o serie de întrebări atunci când se examinează dacă o acțiune în despăgubiri având ca obiect protejarea drepturilor recurenților poate fi introdusă în practică în fața instanțelor naționale și dacă aceasta este eficace. Ne vom limita la enunțarea și la tratarea rapidă a acestor întrebări, doar în scopul de a demonstra că pot fi rezolvate și că posibilitatea obținerii unei astfel de protecții nu este pur teoretică, dat fiind că, pentru a soluționa prezentele recursuri, nu este necesară găsirea celei mai potrivite soluții, această sarcină revenind instanței naționale eventual sesizate.

144. Se pune în primul rând problema determinării persoanelor eventual obligate la repararea prejudiciului pretins. Cu alte cuvinte, împotriva cui trebuie, în esență, ca recurenții să introducă acțiunea în fața instanțelor naționale pentru a obține repararea prejudiciilor cauzate de înscrierea Gestoras Pro Amnistía și Segi pe lista persoanelor implicate în acte de terorism? Este vorba de răspunderea extracontractuală a Uniunii ca atare sau de răspunderea solidară a statelor membre, care au adoptat în unanimitate Poziția comună 2001/931, precum și pozițiile comune ce au actualizat‑o ulterior? Răspunsul la această întrebare va depinde de cel adus problemei dezbătute pe larg în doctrină cu privire la existența sau nu a unei personalități juridice a Uniunii. În această privință, precizăm că tratatul fondator a prevăzut în mod expres răspunderea extracontractuală atât a Europol, cât și a Comunității Europene și că a însoțit această răspundere de atribuirea expresă atât a personalității juridice, cât și a celei mai largi capacități juridice recunoscute persoanelor juridice de legislația internă, inclusiv capacitatea de a sta în justiție, în fiecare dintre statele membre(72).

145. În al doilea rând, se pune problema determinării sistemului judiciar național competent pentru a examina acțiunea în despăgubiri respectivă. Această problemă este într‑o oarecare măsură legată de cea privind determinarea pârâtului.

146. Dacă răspunderea extracontractuală aparține Uniunii în calitate de organizație internațională cu personalitate juridică, acțiunea ar putea fi introdusă în fața instanței din statul (și din locul) în care fapta prejudiciabilă s‑a produs sau riscă să se producă, conform criteriului prevăzut la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(73). Observăm în această privință, în rest, că articolul 39 din Convenția Europol face trimitere la dispozițiile relevante ale Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 (în prezent înlocuită de regulamentul menționat în ceea ce privește relațiile dintre statele membre) pentru a determina instanțele naționale competente pentru soluționarea litigiilor referitoare la răspunderea Europol.

147. Dacă răspunderea extracontractuală aparține în schimb în mod individual statelor membre, ea ar putea fi invocată față de fiecare stat, în principal în fața instanțelor statului respectiv, în temeiul criteriului domiciliului pârâtului prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. Acțiunea ar putea fi introdusă alternativ în fața instanțelor statului în care s‑a produs sau în care riscă să se producă fapta prejudiciabilă, conform criteriului prevăzut la articolul 5 punctul 3 din acest regulament, împotriva acestui stat.

148. Trebuie totuși remarcat mecanismul instituit la articolul 38 din Convenția Europol pentru a angaja răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate de prelucrarea neautorizată sau incorectă a datelor în cadrul Europol. Dat fiind că prevede că „fiecare stat membru” este răspunzător pentru aceste prejudicii, acest articol stabilește că „numai statul membru în care s‑a produs evenimentul care a cauzat dauna respectivă poate face obiectul unei acțiuni în despăgubiri inițiată de partea vătămată în instanțele competente în conformitate cu dreptul intern”. Se precizează în continuare că „un stat membru nu poate pretinde că un alt stat membru a transmis date incorecte pentru a evita răspunderea față de partea vătămată, în conformitate cu dreptul intern”. Este prevăzut, în cele din urmă, un drept la rambursare în favoarea statului care a trebuit să plătească o despăgubire atunci când comportamentul aflat la originea prejudiciilor despăgubite este imputabil Europol sau unui alt stat.

149. În al treilea rând, problema imunității de jurisdicție a statelor și a organizațiilor internaționale poate constitui un obstacol procedural în calea eficacității unei astfel de acțiuni introduse în fața instanței naționale împotriva actelor adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE.

150. Dacă se consideră că răspunderea extracontractuală revine statelor membre, problema nu există eventual decât în cazul în care recurenții vor să angajeze răspunderea unui stat membru în fața instanțelor unui alt stat membru. În mod evident, această problemă nu ar apărea în ipoteza, mai realistă, a unei acțiuni introduse împotriva unui stat membru în fața propriilor sale instanțe. Imunitatea de jurisdicție a statelor nu ar constitui, prin urmare, o piedică absolută în calea unei astfel de acțiuni în despăgubiri în fața instanțelor naționale.

151. Dacă se consideră, în schimb, că Uniunea ca atare, adică în calitate de organizație internațională cu personalitate juridică, trebuie să răspundă pentru prejudicii, independent de faptul că nicio imunitate de jurisdicție nu este acordată Uniunii înseși de Tratatul UE sau de protocoalele anexate acestuia (cum nu este, de altfel, acordată nici de Tratatul CE sau de protocoalele anexate acestuia(74)), ni se pare că, atunci când este prevăzută în favoarea organizațiilor internaționale de dreptul intern al instanței ce este sesizată sau atunci când este recunoscută de acesta ca derivând din dreptul internațional cutumiar, Consiliul are obligația să renunțe la imunitate, chiar în temeiul dreptului Uniunii, în condițiile în care faptul de a se prevala de aceasta ar atrage o denegare de dreptate. Mai cu seamă într‑o situație precum cea de față, imunitatea respectivă ar trebui să fie oricum exclusă în ceea ce privește Uniunea, dat fiind că poate să aducă atingere efectului util al principiului răspunderii extracontractuale pentru prejudiciile cauzate de acte nelegale adoptate de Consiliu și care sunt incompatibile cu principiul unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor.

152. În orice caz, declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri, declarație efectuată cu ocazia adoptării Poziției comune 2001/931, poate fi interpretată, în măsura în care se referă la dreptul „de a cere despăgubiri pe cale judiciară”, ca o renunțare măcar implicită la dreptul de a se prevala de imunitatea de jurisdicție când este vorba de eventualele prejudicii provocate de înscrierea ilegală pe lista persoanelor implicate în acte de terorism.

153. Adăugăm, pe de altă parte, că doctrina a subliniat recent o tendință a practicii judiciare interne și internaționale de a limita imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale, privând‑o de caracterul absolut pe care i‑l conferea concepția mai tradițională. Această limitare se produce deseori nu numai în funcție de natura activității organizației internaționale ce se află la originea litigiului (iure imperii sau iure gestionis), ci și în funcție de existența sau inexistența posibilității particularilor de a recurge la moduri alternative și eficace de soluționare a litigiilor, precum proceduri instituite chiar în cadrul organizației înseși sau acțiuni deschise în fața unui tribunal arbitral agreat de organizație(75), în scopul de a garanta respectarea dreptului fundamental privind accesul la justiție.

154. În al patrulea rând, odată admis că principiul dreptului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de actele ilegale adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE este un principiu inerent Tratatului UE, se poate pune totuși problema determinării condițiilor concrete de angajare a acestei răspunderi și, prin urmare, a regimului ce îi este aplicabil. Considerăm că posibilitățile deschise în această privință sunt, în esență, următoarele: i) se aplică în totalitate legislația instanței sesizate, cu respectarea principiilor echivalenței și eficacității; ii) atunci când răspunderea aparține statului, se aplică condițiile minime ce deschid dreptul la despăgubiri și care au fost elaborate de jurisprudența comunitară în materia răspunderii statelor pentru încălcarea dreptului comunitar și, pentru restul, dreptul național, cu respectarea principiilor echivalenței și eficacității(76); iii) indiferent dacă răspunderea aparține statului sau Uniunii, se aplică condițiile definite de jurisprudența comunitară drept principii generale comune ordinilor juridice ale statelor membre [articolul 288 al doilea paragraf CE] în ceea ce privește răspunderea extracontractuală a Comunității(77). Observăm pe de altă parte că, în ceea ce privește ipotezele ce atrag răspunderea statului membru pentru prejudiciile cauzate de prelucrarea neautorizată sau incorectă a datelor de către Europol, Convenția Europol prevede aplicarea, de către instanța națională competentă, a legislației naționale proprii [articolul 38 alineatul (1)], în condițiile în care nu există nicio indicație referitoare la regimul aplicabil în materia răspunderii extracontractuale a Europol (articolul 39).

155. Prin prisma acestor considerații, nu ni se pare că afirmația potrivit căreia recurenții pot introduce o acțiune în despăgubiri în fața instanțelor naționale se izbește de un vid juridic sau de piedici de natură să o facă să devină pur iluzorie.

–       Concluzie privind protecția jurisdicțională în fața instanțelor naționale

156. Conchidem, prin urmare, cu privire la chestiunea pe care am examinat‑o că recurenții au la dispoziție, în temeiul dreptului Uniunii, o acțiune în despăgubiri în fața instanțelor naționale, acțiune ce protejează drepturile lor (fundamentale) eventual vătămate de pozițiile comune menționate mai sus, contrar celor sugerate de Tribunal în ordonanțele atacate(78) și celor susținute în cererile de recurs.

157. Aprecierea greșită a Tribunalului cu privire la acest aspect nu a avut totuși niciun efect asupra declarației de necompetență contestate, care se fondează în principal pe motivele reamintite la punctul 50 subpunctele 2 și 4. Astfel, condițiile de anulare a ordonanțelor atacate ca urmare a acestei erori de apreciere nu ni se par satisfăcute.

158. În plus, întrucât recurenții dispun de o protecție jurisdicțională efectivă în fața instanțelor naționale, o declarație de necompetență a instanței comunitare pentru a soluționa acțiunea lor în răspundere extracontractuală nu atrage, după cum pretind aceștia, o atingere adusă dreptului lor la o astfel de protecție. Astfel, prezentele recursuri se întemeiază pe o premisă greșită și apreciem că, cel puțin pentru acest motiv, trebuie respinse.

e)      Protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor, principiul competențelor atribuite și competența instanței comunitare

159. Numai în situația în care, în pofida celor sugerate în prezentele concluzii, Curtea nu ar admite că recurenții dispun de o protecție jurisdicțională efectivă în fața instanțelor naționale, ne vom apleca asupra temeiniciei aprecierii făcute de Tribunal (a se vedea punctul 50 subpunctul 4 de mai sus), care este contestată de recurenți și potrivit căreia lipsa acestei protecții nu ar putea totuși sta la baza competenței instanței comunitare într‑un sistem juridic precum cel al Uniunii, care este întemeiat pe principiul competențelor atribuite(79).

160. Argumentul recurenților se bazează, în esență, pe o combinare a elementelor următoare: dreptul lor la o protecție jurisdicțională efectivă, recunoscut de articolul 6 alineatul (2) UE; declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri; considerentul (8) al Deciziei 2003/48; obligația statelor membre, în temeiul articolului 30 alineatul (3) din Convenția de la Viena și al articolului 307 alineatul (1) CE, de a respecta obligațiile internaționale asumate anterior prin aderarea la Carta Națiunilor Unite și la CEDO și, în cele din urmă, „principiul de interpretare generală” referitor la o „competență extinsă” a Curții de Justiție.

161. Consiliul și Regatul Spaniei consideră argumentele recurenților total neîntemeiate. Consiliul invocă, printre altele, inadmisibilitatea argumentelor întemeiate pe ultimele două elemente menționate la punctul anterior, în măsura în care nu au fost invocate de recurenți decât în memoriile în replică.

162. Am precizat deja (a se vedea punctul 67 de mai sus) că declarația Consiliului privind dreptul la despăgubiri nu poate avea vreo consecință asupra competențelor Curții de Justiție, astfel cum sunt acestea definite de Tratatul UE. Aceasă afirmație este evident valabilă și în ceea ce privește considerentul (8) al Deciziei 2003/48, potrivit căruia „[prezenta] decizie este conformă drepturilor fundamentale și respectă principiile recunoscute de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană” și potrivit căruia niciuna dintre dispozițiile sale „nu poate fi interpretată în sensul că ar permite încălcarea protecției juridice acordate conform dreptului național persoanelor, grupurilor și entităților care figurează în lista din anexa la Poziția comună 2001/931/PESC”.

163. Argumentul recurenților întemeiat pe articolul 30 alineatul (3) CE din Convenția de la Viena și pe articolul 307 alineatul (1) CE este de asemenea fără relevanță. Acest argument, ca și cel referitor la o „competență extinsă” a Curții de Justiție, poate fi examinat, cu toate că nu a fost invocat de recurenți decât în memoriile în replică, dat fiind că este un argument ce nu face decât să sprijine un motiv formulat deja în cererile de recurs și în măsura în care competența instanței comunitare constituie, după cum am subliniat, o chestiune de interes public pe care Curtea poate să o examineze oricum din oficiu, prin prisma oricărui element relevant.

164. Articolul 30 din Convenția de la Viena se referă la drepturile și obligațiile statelor părți la tratate succesive având același obiect și nu este aplicabil în speță în măsura în care, contrar celor susținute de recurenți, nu se poate spune că Tratatul UE reglementează aceeași materie ca și Carta Națiunilor Unite sau CEDO. În plus, alineatul (3) al acestui articol prevede că „[a]tunci când toate părțile la tratatul anterior sunt părți și la tratatul posterior […], tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior”. Or, recurenții pierd din vedere că Tratatul UE este posterior atât Cartei Națiunilor Unite, cât și CEDO.

165. În ceea ce privește articolul 307 alineatul (1) CE, potrivit căruia „[d]ispozițiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte”, este suficient să arătăm, astfel cum face Consiliul, că acest articol nu se aplică în contextul titlurilor V și VI din Tratatul UE.

166. În consecință, rămâne de examinat, și o vom face în cele ce urmează, invocarea de către recurenți a dreptului lor la o protecție jurisdicțională efectivă recunoscut în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE și a „principiului de interpretare generală”, care s‑ar deduce, potrivit recurenților, în special din hotărârile Les Verts/Parlamentul European și Cernobâl(80), care se referă la o „competență extinsă” a Curții de Justiție. În esență, potrivit recurenților, într‑o comunitate de drept precum Uniunea, Curtea de Justiție ar fi autorizată să acopere lacunele din tratat afirmându‑și propria competență, dacă această competență nu este limitată sau exclusă explicit și lipsită de echivoc în tratate și dacă aceasta este necesară pentru a asigura protecția jurisdicțională a drepturilor particularilor.

167. Observăm că principiul competențelor atribuite, ce își găsește expresia la articolul 5 CE (în ceea ce privește Comunitatea), la articolul 7 CE (în ceea ce privește instituțiile Comunității) și la articolul 5 UE (în ceea ce privește instituțiile care formează cadrul instituțional unic al Uniunii), nu implică o atribuire neapărat explicită a competențelor. Chiar textul articolului 308 CE referitor la atribuțiile implicite ale Comunității demonstrează acest lucru. Competențele pot să fie de asemenea implicite și să fie deduse printr‑o interpretare, chiar extensivă, a dispozițiilor tratatelor, cu respectarea literei și a economiei acestora din urmă.

168. În opinia noastră, în hotărârile Les Verts/Parlamentul European și Cernobâl pe care recurenții le invocă – precum și în hotărârile AETR(81), Grecia/Consiliul(82) și Simmenthal/Comisia(83) – Curtea nu a făcut decât să precizeze domeniul de aplicare a dispozițiilor Tratatului CEE referitoare la acțiunea în anulare și la excepția de nelegalitate, prin intermediul unei interpretări sistematice, teleologice sau efectuate astfel încât să asigure un rezultat conform principiilor sau cerințelor generale ale ordinii juridice comunitare (precum respectarea echilibrului instituțional, necesitatea unui control complet și coerent al legalității actelor, protecția jurisdicțională a drepturilor), fără însă a încălca litera și economia acestui tratat. În special, „în lipsa unor prevederi exprese”, Curtea a putut să îl interpreteze „conform imperativului unei protecții juridice cât mai adecvate”(84).

169. În schimb, în hotărârea Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul(85), Curtea a considerat că o interpretare a condiției prevăzute la articolul 173 din Tratatul CE ce impune ca reclamantul să fie vizat în mod individual, efectuată prin prisma principiului protecției jurisdicționale efective, nu poate să conducă la înlăturarea acestei condiții expres prevăzute de tratat fără a depăși competențele atribuite instanțelor comunitare prin acesta. Interpretarea extensivă a acestei dispoziții, invocată de recurenți în numele acestui principiu, se lovește de litera tratatului menționat mai sus.

170. Nu trebuie ignorată însă nici existența unor decizii mai riguroase decât cele citate la punctul 168 de mai sus, în care, în pofida invocării în instanță a necesității unei interpretări largi a dispozițiilor referitoare la acțiunea în anulare în scopul de a garanta protecția jurisdicțională a particularilor, Curtea a interpretat totuși limitele competenței sale luând strict în considerare numai cazurile prevăzute în mod expres de dispoziția relevantă(86).

171. Or, ni se pare că în cauzele de față situația se apropie mai mult de cea din cauza Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul decât de cele din cauzele ce au făcut obiectul hotărârilor citate la punctul 168 de mai sus. Dispozițiile coroborate ale articolelor 46 UE și 35 UE conferă un caracter limitativ enumerării competențelor Curții de Justiție ce apare în aceste articole, excluzând astfel, printre altele, competența instanței comunitare de a se pronunța asupra acțiunilor în despăgubiri privind prejudiciile cauzate de acte adoptate de Consiliu în temeiul articolului 34 UE.

172. În plus, în hotărârile citate la punctul 168 de mai sus, Curtea nu a făcut, în esență, decât să precizeze anumite condiții referitoare la numărul persoanelor care au calitate procesuală activă, la motivele de nulitate ce pot fi invocate sau la actele ce pot fi atacate în temeiul articolelor 173 sau 184 din Tratatul CE, care reglementează exercitarea unui tip de competență – de a anula sau de a declara inaplicabile acte ale instituțiilor – ce i‑a fost conferită în mod clar de aceste dispoziții. În cazul de față, dimpotrivă, ceea ce se i solicită instanței comunitare este să exercite un tip de competență, și anume competența de a obliga la repararea prejudiciilor, care nu își găsește temeiul în articolul 35 UE.

173. Dacă se pune, prin urmare, problema de a determina, citându‑l pe avocatul general Jacobs(87), cum se poate „ca, în limitele impuse de textul și de economia tratatului, să se acorde o protecție jurisdicțională efectivă unor recurenți particulari”, răspunsul se găsește, într‑un caz precum cel de față, astfel cum am indicat, în recunoașterea faptului că recurenții pot cere repararea prejudiciilor în fața instanței naționale, iar nu în fața celei comunitare. Dacă, în schimb, se consideră, contrar a ceea ce am susținut, că o astfel de acțiune în fața instanței naționale nu este admisibilă, recunoașterea competenței instanței comunitare nu ar constitui o interpretare extensivă sau praeter legem, ci o interpretare contra legem a dispozițiilor coroborate ale articolelor 46 UE și 35 UE.

174. În a doua ipoteză, am fi, în esență, în prezența unui conflict iremediabil între, pe de o parte, principiul general al protecției jurisdicționale efective a drepturilor, recunoscut indirect de articolul 6 alineatul (2) UE, și, pe de altă parte, principiul competențelor atribuite, înscris în articolul 5 UE și în dispozițiile coroborate ale articolelor 46 UE și 35 UE.

175. Este vorba despre un conflict similar celui dintre, pe de o parte, principiul general al protecției jurisdicționale efective a drepturilor și, pe de altă parte, principiul competențelor atribuite prevăzut la articolul 7 CE și la articolul 173 din Tratatul CE, pe care Curtea l‑a luat implicit în considerare la punctul 44 din hotărârea Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul și l‑a soluționat acordând prioritate principiului competențelor atribuite și articolului 173 din Tratatul CE, după cum în mod corect a arătat Tribunalul la punctul 38 din ordonanțele atacate.

176. Nu ni se pare că nu au existat pentru Curte alte ocazii pentru a examina o situație de conflict clar și iremediabil, ce impune o alegere clară între dispoziții sau principii de prim rang(88). Observăm, în plus, că normele ce ar fi în conflict în cazul de față au toate, într‑un anumit sens, un caracter „constituțional”, dat fiind că privesc, pe de o parte, stabilirea limitelor fundamentale ale exercitării atributelor puterii publice în raporturile cu particularii și, pe de altă parte, repartizarea acestora între diferitele instituții însărcinate cu exercitarea lor.

177. A conferi prioritate dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă și a lăsa, în consecință, neaplicate dispozițiile pertinente din Tratatul UE privind competențele Curții de Justiție presupune recunoașterea faptului că există de asemenea o ierarhie între normele de rang primar, precum și că respectarea drepturilor omului beneficiază de o valoare oarecum „supraconstituțională”. Considerăm că o astfel de abordare, care nu este per se lipsită de sens, nu se justifică în starea actuală a dreptului Uniunii. Aceasta cel puțin datorită lipsei din tratatele în vigoare a unei enumerări explicite a drepturilor fundamentale garantate de Uniune. În opinia noastră, Carta nu poate suplini lipsa unei astfel de enumerări, în măsura în care ea reprezintă numai o sursă de inspirație pentru instanța comunitară și pentru instanțele naționale atunci când determină drepturile fundamentale protejate de dreptul Uniunii în calitate de principii generale și nu are, după cum se știe, forță juridică obligatorie. Aceste limite nu ar mai exista, evident, în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa ar fi ratificat de toate statele membre, acest tratat conținând, în partea a II‑a, o enumerare a drepturilor fundamentale ce include în mod expres, la articolul II‑107, „dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil”.

178. Reamintind încă o dată că, în opinia noastră, recurenții nu sunt lipsiți de protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor pretins vătămate ca urmare a înscrierii lor pe lista persoanelor implicate în acte de terorism, ci dispun de o astfel de protecție în fața instanțelor naționale, considerăm că, în situația unei soluții contrare, nu se poate în niciun caz afirma, în starea actuală a dreptului Uniunii, că instanța comunitară este competentă să soluționeze acțiunile în despăgubiri introduse de recurenți în fața Tribunalului. Prin urmare, Tribunalul nu a comis o eroare de drept atunci când a considerat că lipsa unei căi de atac care să asigure protecția drepturilor recurenților nu justifică prin ea însăși ca acesta să se considere competent pentru a soluționa respectivele acțiuni.

4.      Observații finale

179. Propunând Curții să respingă prezentele recursuri, ținem să formulăm două remarci ce țin loc de concluzie.

180. În primul rând, considerăm oportun ca, în hotărârea pe care o va pronunța în prezentele cauze, Curtea să recunoască, în numele respectării și al protecției jurisdicționale a drepturilor fundamentale, competența instanțelor naționale cu privire la acțiunile de tipul celei din speță. Recunoașterea competenței instanțelor naționale ar demonstra în plus caracterul nefondat al temerii, formulate uneori, că jurisprudența Curții privind respectarea drepturilor fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar nu are la bază o preocupare autentică pentru protecția acestor drepturi, ci mai degrabă dorința de a apăra supremația dreptului comunitar și a instanței comunitare față de dreptul și față de organele statelor membre.

181. În al doilea rând, admitem că soluția în favoarea recunoașterii competenței instanțelor naționale în legătură cu acțiunile în despăgubiri de tipul celor introduse în prezenta cauză prezintă anumite neajunsuri în ceea ce privește aplicarea uniformă a dreptului Uniunii și, în consecință, securitatea juridică. Aceste neajunsuri ar trebui rezolvate prin intermediul unei necesare extinderi a competențelor Curții de Justiție cu ocazia revizuirii tratatelor în vigoare, precum aceea înscrisă în Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa. În așteptarea acesteia, atragem atenția asupra faptului că, în legătură cu aceste neajunsuri, mai ales în materia protecției drepturilor fundamentale, o anumită „insecuritate” juridică este mereu preferabilă certitudinii „lipsei dreptului”.

V –    Cu privire la cheltuielile de judecată

182. Considerăm că trebuie acceptată fără rezerve soluția reținută de Tribunal privind compensarea cheltuielilor de judecată între părți, inclusiv în ceea ce privește procedura în fața Curții. Dincolo de textul declarației Consiliului privind dreptul la despăgubiri, este de înțeles că recurenții, cărora dreptul Uniunii le recunoaște dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, au considerat că instanța comunitară reprezintă instanța competentă pentru a se pronunța asupra acțiunilor lor în despăgubiri, atât în primă instanță, cât și în recurs.

183. Există prin urmare, în opinia noastră, motive excepționale ce justifică o compensare a cheltuielilor de judecată între părțile principale, conform articolului 69 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

184. În afară de aceasta, conform articolului 69 alineatul (4), Regatul Spaniei va trebui să suporte propriile cheltuieli de judecată.

VI – Concluzie

185. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să declare și să hotărască astfel:

„– Respinge recursurile;

– Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.”


1 – Limba originală: italiana.


2 – JO L 344, p. 93, Ediţie specială, 18/vol. 1, p. 179.


3 –      Traducere neoficială a textului în limba franceză aflat la dosar.


4 – Nepublicată, dar disponibilă pe site‑ul www.echr.coe.int.


5 – JO L 116, p. 75.


6 – JO L 160, p. 32.


7 – Ordonanţele atacate, punctul 48.


8 – A se vedea în special hotărârea din 25 mai 2000, Kögler/Curtea de Justiţie (C‑82/98 P, Rec., p. I‑3855, punctul 21).


9 – A se vedea în special hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alţii/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P şi C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 47 şi 51).


10 – Hotărârea Kögler/Curtea de Justiţie, citată anterior, punctul 23.


11 – JO 2003, L 16, p. 68.


12 – În acest text, utilizăm expresia „instanţa comunitară” (dar câteodată şi „Curtea de Justiţie”) pentru a desemna Curtea şi Tribunalul, chiar dacă, în cauzele de faţă, este vorba despre intervenţia lor în afara domeniului de aplicare a primului pilon al Uniunii Europene, constituit din Comunităţi.


13 – Traducere neoficială din limba franceză a cererilor de recurs.


14 – Este vorba de îngheţarea şi de interzicerea punerii la dispoziţie a unor fonduri şi a altor resurse financiare sau economice.


15 – Ordonanţa atacată, punctele 41-47.


16 – Punctul 16 din memoriile în replică. A se vedea de asemenea cererile de recurs, punctul 59.


17 – Ordonanţele atacate, punctul 45.


18 – A se vedea ordonanţele atacate, punctul 46.


19 – Ordonanţele atacate, punctul 40.


20 –      Ordonanţele atacate, punctele 32 şi 33.


21 –      Ordonanţele atacate, punctele 34-37.


22 –      Ordonanţele atacate, punctul 38.


23 –      Ibidem.


24 –      Ordonanţele atacate, punctul 39.


25 – Ordonanţele atacate, punctul 37.


26 – Reamintim că introducerea în sistemul juridic al Uniunii a unei acţiuni specifice în faţa instanţei comunitare pentru protecţia drepturilor fundamentale a fost propusă, printre altele, cu ocazia Conferinţei interguvernamentale pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht, care totuşi nu a reţinut această propunere atunci când a aprobat Tratatul de la Amsterdam.


27 – Ordonanţele atacate, punctul 39.


28– Ne referim la utilizarea, în prima frază a punctului 38 din ordonanţele atacate, a adverbului „probabil” după expresia peremptorie „trebuie constatat” („În ceea ce priveşte lipsa unui recurs efectiv, invocată de reclamanţi, trebuie constatat că aceştia din urmă nu dispun probabil de niciun recurs jurisdicţional efectiv împotriva înscrierii [Gestoras Pro‑Amnistía şi Segi] pe lista persoanelor, grupurilor şi entităţilor implicate în acte de terorism, nici în faţa instanţelor comunitare, nici în faţa instanţelor naţionale”).


29 – Chiar preambulul Tratatului UE menţionează „ataşamentul” statelor membre faţă de „principiile libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept”.


30 – Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul (C‑540/03, Rec., p. I‑5769, punctul 38).


31 – Hotărârea din 23 aprilie 1986, Les Verts/Parlamentul European (294/83, Rec., p. 1339, punctul 23), şi hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul (C‑50/00 P, Rec., p. I‑6677, punctul 38).


32 – A se vedea în special hotărârea din 18 iunie 1991, ERT (C‑260/89, Rec., p. I‑2925, punctul 41), avizul 2/94 din 28 martie 1996 (Rec., p. I‑1759, punctele 33 şi 34), hotărârea din 29 mai 1997, Kremzow/Austria (C‑299/95, Rec., p. I‑2629, punctul 14), şi hotărârea Parlamentul European/Consiliul, citată anterior, punctul 35.


33 – A se vedea în special hotărârea din 15 mai 1986, Johnston (222/84, Rec., p. 1651, punctul 18), hotărârea din 27 noiembrie 2001, Comisia/Austria (C‑424/99, Rec., p. I‑9285, punctul 45), şi hotărârea Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, citată anterior, punctul 39.


34 – Curtea a avut deja ocazia să precizeze că Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice face parte din instrumentele internaţionale referitoare la protecţia drepturilor omului pe care Curtea le ia în considerare atunci când este vorba despre aplicarea principiilor generale ale dreptului comunitar (a se vedea hotărârea Parlamentul European/Consiliul, citată anterior, punctul 37, precum şi jurisprudenţa citată).


35 – În cererile lor de recurs, recurenţii menţionează, la punctul 46, libertatea de expresie şi dreptul la imagine şi la reputaţie ale Gestoras Pro‑Amnistía şi Segi, precum şi libertatea de expresie, libertatea de asociere şi dreptul la respectarea vieţii private şi a reputaţiei ale purtătorilor lor de cuvânt.


36 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Osman împotriva Regatului Unit din 28 octombrie 1998 (Recueil des arrêts et décisions, 1998‑VIII, p. 3124, § 147), şi hotărârea Waite şi Kennedy împotriva Germaniei din 18 februarie 1999 (Recueil des arrêts et décisions, 1999‑I, p. 393, § 59).


37 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Partidul Comunist Unificat al Turciei şi alţii împotriva Turciei din 30 ianuarie 1998 (Recueil des arrêts et décisions, 1998‑I, p. 1, § 29) şi hotărârea Matthews împotriva Regatului Unit din 18 februarie 1999 (Recueil des arrêts et décisions, 1999‑I, p. 251, § 29).


38 – Afirmarea „identităţii sale pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune”, constituie, potrivit articolului 2 UE, unul dintre obiectivele Uniunii.


39 – Astfel de clauze, considerate „esenţiale” în contextul acordurilor pot autoriza părţile contractante să suspende acordurile respective şi chiar să se retragă în caz de încălcare a acestor clauze.


40 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Bosphorus împotriva Irlandei din 30 iunie 2005 (Recueil des arrêts et décisions, 2005‑VI), ce priveşte, după cum am precizat la punctul 72, numai dispoziţiile referitoare la primul pilon al Uniunii.


41 – Nu ni se pare, de asemenea, că se poate nega, în speţă, existenţa interesului recurenţilor de a introduce o acţiune.


42 – Este vorba despre poziţiile comune [articolul 34 alineatul (2) litera (a) UE], despre deciziile‑cadru [articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE], despre deciziile și măsurile de aplicare [articolul 34 alineatul (2) litera (c) UE], precum şi despre măsurile de aplicare a convenţiilor [articolul 34 alineatul (2) litera (d) UE].


43 – Teoria este suficient de cunoscută, astfel încât nu este necesar să o exemplificăm. Este de ajuns să menţionăm hotărârea Bundesverfassungsgericht (Germania) din 22 octombrie 1986, cunoscută sub numele Solange II, în BverfGE, 73, 339, şi a Corte Costituzionale (Italia) din 21 aprilie 1989, n. 232, Fragd, în Foro it., 1990, I, 1855.


44 – Subliniem că articolul 13 din CEDO prevede că existenţa unui control extern asupra respectării de către statele contractante a drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu scuteşte aceste state de obligaţia de a organiza un control intern.


45 – Ordonanţele atacate, punctul 38.


46 – Ibidem.


47 – Ibidem.


48 – Acest lucru a fost reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia prin care a declarat inadmisibilă acţiunea recurenţilor. Această curte a subliniat într‑adevăr că, până şi în ipoteza în care „articolul 4 ar putea reprezenta temeiul juridic al măsurilor concrete ce pot afecta reclamanţii, îndeosebi în cadrul cooperării poliţieneşti a statelor realizate în cadrul organelor comunitare precum Europol”, acest articol nu adaugă „totuşi competenţe noi ce pot fi exercitate împotriva reclamanţilor”, ci „conţine numai o obligaţie de cooperare judiciară şi poliţienească în ceea ce priveşte statele membre” (traducere neoficială a textului în limba franceză al deciziei).


49 – A se vedea în acest sens hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alţii, (C‑6/90 și C‑9/90, Rec., p. I‑5357, punctul 33), hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, (C‑46/93 și C‑48/93, Rec., p. I‑1029, punctul 22), și hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, Rec., p. I‑10239, punctul 33). A se vedea de asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Klass și alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A, nr. 28, § 64, și hotărârea Soering împotriva Regatului Unit din 7 iulie 1989, seria A, nr. 161, § 120, din care rezultă că recursul efectiv prevăzut la articolul 13 din CEDO trebuie să dea posibilitatea persoanei ce se consideră vătămată de o măsură contrară CEDO să obţină o decizie privind pretenţiile sale și, dacă este cazul, să obţină despăgubirea adecvată („réparation” sau „redressement” în textele în limba franceză ale hotărârilor).


50 – Posibilitatea unei acţiuni directe în anulare în faţa instanţei comunitare este prevăzută, de altfel, de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa în legătură cu măsurile restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice, măsuri adoptate de Consiliu în domeniul politicii externe și de securitate comune, în pofida competenţei limitate atribuite Curţii de Justiţie de acest tratat în domeniul respectiv (articolul III‑376).


51 – Concluziile avocatului general Darmon prezentate la 28 ianuarie 1986 în cauza Johnston, citată anterior, punctul 3.


52 – Concluziile avocatului general Léger prezentate la 18 aprilie 2003 în cauza Köbler, citată anterior, punctul 68.


53 – Potrivit articolului 39 alineatul (1) UE, Parlamentul European este numai consultat (iar avizul său nu este obligatoriu) în vederea adoptării deciziilor‑cadru sau a deciziilor și nu este nici măcar consultat în legătură cu adoptarea poziţiilor comune.


54 – Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino (C‑105/03, Rec., p. I‑5285, punctul 42).


55 – A se vedea, prin analogie, hotărârea Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, citată anterior, punctul 41. Principiul a fost reluat la articolul I‑29 alineatul (1) din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, potrivit căruia „statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.


56 – A se vedea hotărârea Pupino, citată anterior, punctele 38 și 43.


57 – Convenţie în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) (JO 1995, C 316, p. 2).


58 – Actul Consiliului din 23 iulie 1996 de elaborare, în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, a Protocolului cu privire la interpretarea cu titlu preliminar de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a Convenţiei privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie (JO 1996, C 299, p. 1).


59 – JO L 327, p. 19.


60 – Hotărârea din 22 octombrie 1987, Foto‑Frost (314/85, Rec., p. 4199).


61 – Hotărârea Foto‑Frost, citată anterior, punctul 16.


62 – Hotărârea Pupino, citată anterior.


63 – Hotărârea Pupino, citată anterior, punctul 36 („independent de gradul de integrare vizat de Tratatul de la Amsterdam în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în sensul articolului 1 al doilea paragraf UE [...]” (sublinierea noastră).


64 – Hotărârea Foto‑Frost, citată anterior, punctul 15.


65 – Avocatul general Léger, în concluziile sale prezentate la 30 septembrie 2003 în cauza Köbler, citată anterior, punctul 35, a subliniat că „principiul răspunderii statului [pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului comunitar] constituie prelungirea necesară a principiului general al protecţiei jurisdicţionale efective sau a «accesului la justiţie»”.


66 – Hotãrârea Brasserie du pêcheur și Factortame, citată anterior, punctul 29. Reamintim, reluând cuvintele avocatului general Léger (a se vedea concluziile sale din cauza Köbler, citată anterior, punctul 85), că „reiese dintr‑o jurisprudenţă constantă că, pentru a recunoaște existenţa unui principiu general al dreptului, Curtea nu cere ca regula să fie prezentă în toate ordinile juridice naţionale. De asemenea, este fără relevanţă faptul că domeniul și condiţiile de aplicare ale regulii diferă de la un stat la altul. Curtea se limitează la a constata că principiul este recunoscut în general și că, dincolo de diferenţe, drepturile interne ale statelor membre demonstrează existenţa unor criterii comune”.


67 – A se vedea, prin analogie, hotãrârea Brasserie du pêcheur și Factortame, citată anterior, punctele 29 și 31.


68 – A se vedea, printre altele, hotărârea din 13 iulie 1989, Wachauf (5/88, Rec., p. I‑2609, punctul 18), precum și articolul 52 din Cartă.


69 – A se vedea, prin analogie, hotărârea Köbler, citată anterior, punctele 46 și 50.


70 – A se vedea, printre altele, hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck (C‑312/93, Rec., p. I‑4599, punctul 12), și hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero (C‑13/01, Rec., p. I‑8679, punctul 49).


71 – Ordonanţele atacate, punctul 38


72 – A se vedea, pentru Europol, articolul 26 alineatele (1) și (2) din Convenţia Europol, iar pentru Comunitatea Europeană, articolele 281 CE și 282 CE.


73 – JO L 12, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 3, p. 74


74 – Imunitatea de jurisdicţie a Comunităţii Europene în faţa instanţelor statelor membre trebuie considerată ca fiind exclusă implicit în temeiul articolului 240 CE, potrivit căruia „litigiile în care Comunitatea este parte nu sunt, pentru acest motiv, sustrase competenţei instanţelor judecătoreşti naţionale, cu excepţia cazurilor în care prin prezentul tratat competenţa este atribuită Curţii de Justiţie”.


75 – Ne permitem să facem trimitere, în acest context, nu numai direct la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului Waite și Kennedy împotriva Germaniei, citată anterior, și Beer și Regan împotriva Germaniei din 18 februarie 1999 (nepublicată, dar accesibilă pe site‑ul www.echr.coe.int), ci și la analiza detaliată și la studiul jurisprudenţei făcute de A. Reinisch și U. A. Weber, „In the Shadow of Waite and Kennedy. The Jurisdictional Immunity of International Organizations, the Individual’s Right of Access to the Courts and Administrative Tribunals as Alternative Means of Dispute Settlement”, în International Organizations Law Review, 2004, 1, p. 59, precum și la E. Gaillard și I. Pingel‑Lenuzza, „International Organisations and Immunity from Jurisdiction: to Restrict or to Bypass”, în International and Comparative Law Quarterly, 2002, vol. 51, p. 1.


76 – A se vedea hotărârea Köbler, citată anterior, punctele 57 și 58.


77 – Această soluţie ar garanta egalitatea de tratament între persoanele vătămate prin același act.


78 – Ordonanţele atacate, punctul 38.


79 – Ibidem.


80 – Hotărârea Les Verts/Parlamentul European, citată anterior, care a recunoscut posibilitatea de a ataca prin acţiune în anulare întemeiată pe articolul 173 din Tratatul CEE (devenit, după modificare, articolul 230 CE) actele Parlamentului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi și hotărârea din 22 mai 1990, Parlamentul European/Consiliul, cunoscută sub numele „Cernobâl”, (C‑70/88, Rec., p. I‑2041), ce a admis dreptul Parlamentului European de a introduce o acţiune în anulare întemeiată pe articolul 173 din Tratatul CEE împotriva unui act adoptat de Consiliu sau de Comisie, în scopul de a invoca o încălcare a prerogativelor proprii.


81 – Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, cunoscută sub numele „AETR” (22/70, Rec., p. 363, punctele 38-43), în care Curtea a considerat că acţiunea în anulare prevăzută la articolul 173 din Tratatul CEE poate fi introdusă împotriva „oricăror dispoziţii adoptate de instituţii care tind să producă efecte juridice”.


82 – Hotărârea din 29 martie 1990, Grecia/Consiliul (C‑62/88, Rec., p. I‑1527, punctul 8), în care Curtea a acceptat posibilitatea de a examina, în cadrul unei acţiuni al cărei scop era anularea unui act întemeiat pe o dispoziţie din Tratatul CEE, un motiv întemeiat pe nerespectarea unei norme din Tratatul CEEA sau din Tratatul CECO, chiar dacă această posibilitate nu era prevăzută la articolul 173 din Tratatul CE.


83 – Hotărârea din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia (92/78, Rec., p. 777, punctele 40 și 41), în care Curtea a considerat că articolul 184 din Tratatul CEE (devenit articolul 241 CE) se aplică și actelor cu caracter general, altele decât regulamentele, în scopul de a garanta particularilor un control al legalităţii actelor pe care nu pot să le atace.


84 – Astfel s‑a exprimat, referindu‑se la hotărârea Les Verts/Parlamentul European, citată anterior, avocatul general Van Gerven în concluziile sale prezentate la 30 noiembrie 1989 în cauza Cernobâl, citată anterior, punctul 11.


85 – Citat anterior, punctul 44.


86 – A se vedea hotărârea din 17 februarie 1977, CFDT/Consiliul (66/76, Rec., p. 305, punctele 8-12), în legătură cu calitatea procesuală activă și actele ce pot face obiectul unei acţiuni întemeiate pe articolul 33 din Tratatul CECA, precum și ordonanţa din 13 ianuarie 1995, Roujansky/Consiliul (C‑253/94 P, Rec., p. I‑7, punctele 9 și 11), referitoare la actele ce pot fi atacate conform articolului 173 din Tratatul CE.


87 – Concluziile avocatului general Jacobs prezentate la 21 martie 2002 în cauza Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, citată anterior, punctul 54.


88 – În anumite cazuri, Curtea a trebuit să găsească, în esenţă, un echilibru între drepturile fundamentale și libertăţile fundamentale garantate de Tratatul CE: a se vedea hotărârile din 12 iunie 2003, Schmidberger (C‑112/00, Rec., p. I‑5659), și din 14 octombrie 2004, Omega (C‑36/02, Rec., p. I‑9609).