HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
22 decembrie 2010(*)
„Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Răspundere părintească – Încredințare – Răpirea copilului – Articolul 42 – Executarea unei hotărâri judecătorești certificate prin care se dispune înapoierea unui copil, pronunțată de o instanță competentă (spaniolă) – Competența instanței solicitate (germană) de a refuza executarea hotărârii menționate în cazul încălcării grave a drepturilor copilului”
În cauza C‑491/10 PPU,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberlandesgericht Celle (Germania), prin decizia din 30 septembrie 2010, primită de Curte la 15 octombrie 2010, în procedura inițiată de
Joseba Andoni Aguirre Zarraga
împotriva
Simone Pelz,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnii J.‑J. Kasel, M. Ilešič, E. Levits și M. Safjan, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul K. Malacek, administrator,
având în vedere cererea președintelui Curții din 19 octombrie 2010, în conformitate cu articolul 104b alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, de pronunțare asupra necesității de a judeca prezenta trimitere preliminară potrivit procedurii de urgență,
având în vedere decizia Camerei întâi din 28 octombrie 2010 de a judeca această trimitere preliminară potrivit procedurii de urgență,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 decembrie 2010,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Aguirre Zarraga, reprezentat de Bundesamt für Justiz, de doamna A. Schulz, în calitate de agent;
– pentru doamna Pelz, de K. Niethammer-Jürgens, Rechtsanwältin;
– pentru guvernul german, de domnul T. Henze și de doamna J. Kemper, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elen, de doamna T. Papadopoulou, în calitate de agent;
– pentru guvernul spaniol, de domnul J. M. Rodríguez Cárcamo, în calitate de agent;
– pentru guvernul francez, de doamna B. Beaupère-Manokha, în calitate de agent;
– pentru guvernul leton, de doamnele M. Borkoveca și D. Palcevska, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de doamna A.‑M. Rouchaud-Joët și de domnul W. Bogensberger, în calitate de agenți,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Aguirre Zarraga, pe de o parte, și doamna Pelz, pe de altă parte, cu privire la înapoierea în Spania a fiicei lor Andrea, care are locuiește în prezent în Germania împreună cu mama sa.
Cadrul juridic
Regulamentul nr. 2201/2003
3 Potrivit considerentului (17) al Regulamentului nr. 2201/2003:
„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 [asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare «Convenția de la Haga din 1980»)] ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.”
4 Considerentul (19) al acestui regulament are următorul cuprins:
„Ascultarea copilului joacă un rol important în aplicarea prezentului regulament fără ca acest act să aibă ca efect modificarea procedurilor naționale aplicabile în această materie.”
5 Considerentul (21) al Regulamentului nr. 2201/2003 indică:
„Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoașterii ar trebui reduse la minimul necesar.”
6 Potrivit considerentului (24) al regulamentului menționat:
„Ar trebui ca certificatul eliberat pentru facilitarea executării hotărârii judecătorești să nu poată fi supus niciunei căi de atac. Ar trebui ca acesta să facă obiectul unei acțiuni în rectificare numai în caz de eroare materială, de exemplu, în cazul în care certificatul nu reflectă corect conținutul hotărârii.”
7 Considerentul (33) al aceluiași regulament are următorul cuprins:
„Prezentul regulament recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1, denumită în continuare «Carta drepturilor fundamentale»)]. În special, prezentul regulament se asigură că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale […]”
8 Articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Înapoierea copilului”, prevede:
„(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga [din 1980] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).”
(2) La aplicarea articolelor 12 și 13 din Convenția de la Haga din 1980, se asigură posibilitatea de ascultare a copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.
[…]
(8) Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului.”
9 În ceea ce privește recunoașterea hotărârilor judecătorești, articolul 21 din acest regulament prevede:
„(1) Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.
[…]
(3) Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii.
[…]”
10 Potrivit articolului 23 din regulamentul menționat:
„O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:
(a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului;
(b) în cazul în care, cu excepția procedurilor urgente, aceasta a fost pronunțată fără a‑i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându‑se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;
[…]”
11 Articolul 42 din același regulament, intitulat „Înapoierea copilului”, prevede:
„(1) Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b), care rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într‑un stat membru, este recunoscută și executorie într‑un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2).
Chiar dacă dreptul intern nu prevede caracterul executoriu de drept al unei hotărâri prin care se dispune înapoierea copilului, instanța de origine poate declara hotărârea executorie, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.
(2) Instanța judecătorească de origine care a pronunțat hotărârea menționată la articolul 40 alineatul (1) litera (b) nu eliberează certificatul menționat la alineatul (1) decât în cazul în care:
(a) copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate;
(b) părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate și
(c) instanța judecătorească a pronunțat hotărârea ținând seama de motivele și mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980.
În cazul în care instanța judecătorească sau orice altă autoritate ia măsuri în vederea asigurării protecției copilului după înapoierea sa în statul membru în care își are reședința obișnuită, certificatul precizează modul de aplicare a acestor măsuri.
Instanța judecătorească de origine eliberează din proprie inițiativă certificatul menționat anterior, utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV (certificat privind înapoierea copilului).
Certificatul se completează în limba hotărârii judecătorești.”
12 Articolul 43 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Acțiunea în rectificarea certificatului”, prevede:
„(1) În cazul oricărei rectificări a certificatului se aplică dreptul statului membru de origine.
(2) Eliberarea unui certificat în temeiul articolului 41 alineatul (1) sau al articolului 42 alineatul (1) nu este supusă niciunei căi de atac.”
13 Articolul 60 din acest regulament, intitulat „Raporturile cu anumite convenții multilaterale”, prevede că, în relațiile dintre statele membre, acest regulament prevalează în special asupra Convenției de la Haga din 1980.
Regulamentul (CE) nr. 1206/2001
14 Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (JO L 174, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 138) prevede la articolul 10 alineatul (4), în ceea ce privește utilizarea tehnologiei comunicațiilor, următoarele:
„Instanța solicitantă poate cere instanței solicitate să folosească tehnologia comunicațiilor pentru îndeplinirea actului de cercetare, în special folosind videoconferința și teleconferința.
Instanța solicitată se conformează acestei cerințe cu condiția ca aceasta să nu fie incompatibilă cu legislația statului membru al instanței solicitate sau din motive de dificultăți practice majore.
[…]”
Acțiunea principală și întrebările preliminare
15 Din decizia de trimitere și din dosarul cauzei comunicat Curții de instanța de trimitere rezultă că istoricul acțiunii principale, precum și diversele proceduri care implică părțile din acțiunea principală pot fi rezumate după cum urmează.
Istoricul acțiunii principale
16 Domnul Aguirre Zarraga, de cetățenie spaniolă, și doamna Pelz, de cetățenie germană, s‑au căsătorit la 25 septembrie 1998 în Erandio (Spania). Din această căsătorie a rezultat fiica lor Andrea, născută la 31 ianuarie 2000. Locul reședinței obișnuite a familiei era Sondika (Spania).
17 Întrucât raporturile dintre doamna Pelz și domnul Aguirre Zarraga s‑au deteriorat spre sfârșitul anului 2007, aceștia s‑au separat în fapt și ulterior a introdus fiecare o cerere de divorț la instanțele spaniole.
Procedura în fața instanțelor spaniole
18 Atât doamna Pelz, cât și domnul Aguirre Zarraga au solicitat să li se încredințeze exclusiv copilul comun. Prin decizia din 12 mai 2008, Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 5 din Bilbao) a încredințat copilul cu titlu provizoriu domnului Aguirre Zarraga, în timp ce doamnei Pelz i s‑a acordat un drept de vizită. În urma acestei decizii, Andrea s‑a mutat în locuința tatălui.
19 Decizia menționată se întemeia printre altele pe recomandările făcute de Equipo Psicosocial Judicial (Serviciul Psihosocial Judiciar) într‑un aviz întocmit la cererea instanței sesizate. Potrivit acestui aviz, copilul trebuia să fie încredințat tatălui, acesta fiind cel mai în măsură să asigure menținerea mediului familial, școlar și social al copilului. Din moment ce doamna Pelz anunțase în mod repetat că dorește să se instaleze în Germania împreună cu noul său partener și cu fiica sa, instanța menționată considerase că măsura de a încredința copilul mamei ar fi contrazis concluziile avizului respectiv și ar fi fost de asemenea contrară bonum filii.
20 În luna iunie a anului 2008, doamna Pelz s‑a mutat și s‑a instalat în Germania, unde în prezent are reședința împreună cu noul său partener. În luna august a anului 2008, la sfârșitul vacanței de vară pe care o petrecuse împreună cu mama sa, Andrea a rămas la aceasta, în Germania. De atunci, ea nu s‑a mai întors la tatăl său, în Spania.
21 Ținând seama de faptul că, de la 15 august 2008, Andrea locuia la mama sa, în Germania, cu încălcarea deciziei sale din 12 mai 2008, Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao a pronunțat, la 15 octombrie 2008, la cererea domnului Aguirre Zarraga, o nouă decizie privind măsurile provizorii, prin care, printre altele, s‑a interzis ca Andrea să părăsească teritoriul spaniol însoțită de mama sa, de orice membru al familiei acesteia sau de orice persoană care are legături de afinitate cu doamna Pelz. În plus, această decizie a suspendat până la pronunțarea hotărârii definitive dreptul de vizită acordat anterior acesteia din urmă.
22 În luna iulie 2009, procedura privind încredințarea Andreei a continuat în fața aceleiași instanțe. Aceasta a apreciat că se impunea întocmirea unui nou raport de expertiză, precum și ascultarea personală a Andreei și a stabilit termenele pentru fiecare dintre aceste două măsuri, care trebuiau să fie aplicate la Bilbao. Cu toate acestea, nici Andrea, nici mama sa nu s‑au prezentat la aceste termene. Potrivit instanței de trimitere, instanța spaniolă a respins cererea doamnei Pelz ca acesteia și fiicei sale să li se permită să părăsească în mod liber teritoriul spaniol după întocmirea raportului de expertiză și ascultarea Andreei. Instanța respectivă nu a procedat nici la ascultarea Andreei în cadrul unei videoconferințe, astfel cum solicitase în mod expres doamna Pelz.
23 Prin hotărârea din 16 decembrie 2009, Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao a încredințat‑o pe Andrea exclusiv tatălui său. Doamna Pelz a introdus apel împotriva acestei hotărâri la Audiencia Provincial de Bizkaya (Tribunalul Provincial din Biscaya), solicitând printre altele să se efectueze o ascultare a Andreei.
24 Prin hotărârea din 21 aprilie 2010, această din urmă instanță a respins cererea menționată pentru motivul că, potrivit normelor procedurale spaniole, prezentarea de probe în apel nu ar fi posibilă decât în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Or, lipsa înfățișării voluntare a unei părți citate legal în primă instanță la o ședință nu ar constitui unul dintre aceste cazuri. În privința celorlalte capete de cerere, procedura este încă pendinte la instanța menționată.
Procedurile din fața instanțelor germane
25 În Germania s‑au desfășurat două proceduri.
26 Prima privea cererea domnului Aguirre Zarraga având ca obiect înapoierea fiicei sale în Spania, introdusă în temeiul Convenției de la Haga din 1980. Această cerere a fost inițial admisă de Amtsgericht Celle (Tribunalul de Primă Instanță din Celle), prin decizia din 30 ianuarie 2009.
27 Doamna Pelz a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 1 iulie 2009, Oberlandesgericht Celle (Tribunalul Regional Superior din Celle) a admis această cale de atac, a anulat, în consecință, decizia menționată și a respins cererea domnului Aguirre Zarraga în temeiul articolului 13 al doilea paragraf din Convenția de la Haga din 1980.
28 Oberlandesgericht Celle a arătat printre altele că ascultarea Andreei, pe care o efectuase, demonstra că aceasta se opunea în mod ferm înapoierii solicitate de tatăl său, refuzând în mod categoric să se întoarcă în Spania. Expertul desemnat de această instanță a concluzionat, în urma ascultării menționate, că opinia Andreei trebuia să fie luată în considerare având în vedere vârsta, precum și gradul de maturitate ale acesteia.
29 A doua procedură desfășurată în fața instanțelor germane a fost inițiată pe baza unui certificat eliberat la 5 februarie 2010 în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao în temeiul hotărârii de divorț pe care o pronunțase la 16 decembrie 2009, prin care hotărâse de asemenea cu privire la încredințarea Andreei.
30 Prin scrisoarea din 26 martie 2010, Bundesamt für Justiz (Oficiul Federal de Justiție) a transmis instanței competente din Republica Federală Germania, și anume, Amtsgericht Celle, hotărârea și certificatul menționate. Autoritatea respectivă a atras atenția acestei instanțe asupra faptului că, în temeiul articolului 44 alineatul 3 din Legea privind executarea și aplicarea anumitor instrumente legale în domeniul dreptului internațional al familiei (Gesetz zur Aus- und Durchführung bestimmter Rechtsinstrumente auf dem Gebiet des internationalen Familienrechts), decizia instanței spaniole prin care se dispunea înapoierea copilului trebuia să fie executată de drept.
31 Doamna Pelz s‑a opus executării silite a respectivei decizii certificate, solicitând ca aceasta să nu fie recunoscută.
32 Prin decizia din 28 aprilie 2010, Amtsgericht Celle a constatat că hotărârea pronunțată de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao nu trebuie să fie recunoscută și nici executată întrucât aceasta din urmă nu a ascultat‑o pe Andrea înainte de pronunțarea hotărârii.
33 La 18 iunie 2010, domnul Aguirre Zarraga a introdus apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht Celle, solicitând ca aceasta să fie anulată, ca cererile doamnei Pelz să fie respinse și ca hotărârea pronunțată de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao la 16 decembrie 2009 să fie executată de drept în măsura în care se dispune ca Andrea să fie înapoiată tatălui său.
34 Deși Oberlandesgericht Celle recunoaște că instanța statului membru de executare a unui certificat întocmit în conformitate cu articolul 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu deține, în principiu, nicio competență proprie de control în conformitate cu articolul 21 din același regulament, acesta apreciază totuși că situația ar trebui să fie diferită în cazul încălcării deosebit de grave a unui drept fundamental.
35 În această privință, instanța de trimitere arată, pe de o parte, că Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao nu a obținut opinia actuală a Andreei și, prin urmare, nu a putut să o ia în considerare la momentul pronunțării hotărârii sale din 16 decembrie 2009, care a privit printre altele încredințarea acestui copil. Pe de altă parte, având în vedere importanța acordată luării în considerare a opiniei copilului la articolul 24 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, eforturile depuse de instanța spaniolă în vederea ascultării acestuia ar fi fost insuficiente.
36 În plus, Oberlandesgericht Celle ridică problema dacă, în cazul în care, în pofida unei astfel de încălcări a unui drept fundamental, instanța statului membru de executare ar fi lipsită de orice competență de control, acest stat membru poate fi obligat printr‑un certificat, întocmit în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003, al cărui conținut este vădit fals. Astfel, potrivit instanței de trimitere, certificatul eliberat de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 5 de Bilbao din 5 februarie 2010 ar conține o declarație vădit falsă, deoarece ar indica faptul că Andrea a fost ascultată de respectiva instanță spaniolă, deși aceasta nu ar fi fost ascultată.
37 În aceste condiții, Oberlandesgericht Celle a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cadrul unei interpretări a articolului 42 din Regulamentul [nr. 2201/2003] care să fie conformă cu Carta drepturilor fundamentale, instanța statului de executare deține în mod excepțional o competență de control proprie atunci când hotărârea statului membru de origine care trebuie executată este afectată de o încălcare gravă a drepturilor fundamentale?
2) Instanța statului membru de executare are obligația să execute hotărârea instanței statului membru de origine chiar și atunci când din înscrisurile aflate la dosar rezultă că certificatul eliberat în temeiul articolului 42 din Regulamentul [nr. 2201/2003] de instanța statului membru de origine conține o mențiune vădit incorectă?”
Cu privire la procedura de urgență
38 Prin memorandumul din 19 octombrie 2010, președintele Curții a solicitat Camerei întâi, în temeiul articolului 104b alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, să se pronunțe asupra necesității de a judeca prezenta trimitere preliminară potrivit procedurii de urgență.
39 În această privință, este necesar să se precizeze că, potrivit jurisprudenței, Curtea recunoaște urgența de a se pronunța în situațiile de deplasare a copilului, în special atunci când separarea unui copil de părintele căruia, precum în acțiunea principală, îi fusese încredințat anterior, chiar și numai cu titlu provizoriu, ar risca să deterioreze relațiile dintre aceștia sau să dăuneze acestor relații, precum și să provoace o daună psihică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2008, Rinau, C‑195/08 PPU, Rep., p. I 5271, punctul 44, Hotărârea din 23 decembrie 2009, Detiček, C‑403/09 PPU, Rep., p. I‑12193, punctul 30, Hotărârea din 1 iulie 2010, Povse, C‑211/10 PPU, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 35, și Hotărârea din 5 octombrie 2010, McB., C‑400/10 PPU, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28).
40 Din decizia de trimitere rezultă că Andrea este separată de tatăl său de mai mult de doi ani și că, din cauza distanței și a relațiilor tensionate dintre părțile din acțiunea principală, există un risc serios și concret ca, pe durata procedurii pendinte în fața instanței de trimitere, să nu existe niciun contact între Andrea și tatăl său. În aceste împrejurări, recurgerea la procedura ordinară pentru a soluționa prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare ar fi susceptibilă să dăuneze în mod serios, chiar ireparabil, relațiilor dintre domnul Aguirre Zarraga și fiica sa, precum și să compromită și mai mult integrarea acesteia în mediul său familial și social în cazul unei eventuale înapoieri în Spania.
41 În aceste condiții, Camera întâi a decis, la 28 octombrie 2010, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să judece prezenta trimitere preliminară potrivit procedurii de urgență.
Cu privire la întrebările preliminare
42 Prin intermediul întrebărilor preliminare, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, instanța competentă a statului membru de executare poate în mod excepțional să se opună executării unei hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea unui copil, hotărâre care a făcut obiectul unui certificat eliberat în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 de instanța statului membru de origine, pentru motivul că aceasta din urmă ar fi atestat în certificatul menționat că a respectat obligația de a asculta copilul înainte de a pronunța, în cadrul unei proceduri de divorț, hotărârea sa asupra încredințării acestui copil, deși această ascultare nu ar fi avut loc, cu încălcarea respectivului articol 42, interpretat în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale.
43 Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să se constate că, într‑un context precum cel din acțiunea principală, este vorba despre o reținere ilicită a unui copil în sensul articolului 2 punctul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.
44 Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 120 și 121 din luarea de poziție, acest regulament pornește de la ipoteza potrivit căreia deplasarea sau reținerea ilicită a unui copil cu încălcarea unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru aduce atingere în mod grav intereselor acestui copil și, în consecință, prevede măsuri pentru a permite înapoierea acestuia la locul reședinței sale obișnuite în cel mai scurt timp. În această privință, regulamentul respectiv a instituit un sistem în temeiul căruia, în cazul unei divergențe de apreciere între instanța reședinței obișnuite a copilului și cea de la locul unde acesta se află în mod ilicit, prima rămâne competentă în mod exclusiv pentru a decide cu privire la înapoierea copilului.
45 Cerința imperativă a celerității pe care se întemeiază un astfel de sistem impune ca, în astfel de împrejurări, instanțele naționale sesizate cu o cerere de înapoiere a copilului să hotărască în mod rapid. De altfel, tocmai în acest scop articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 impune instanțelor menționate să utilizeze procedurile urgente prevăzute de dreptul intern și să pronunțe hotărârea, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește imposibil din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea lor.
46 În plus, trebuie adăugat că, în vederea atingerii acestui obiectiv, sistemul stabilit prin Regulamentul nr. 2201/2003 se întemeiază pe rolul central acordat instanței care este competentă să hotărască pe fondul cauzei în temeiul prevederilor din acest regulament și că, spre deosebire de considerentul (21) al acestui regulament, potrivit căruia recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un stat membru trebuie să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, motivele de refuz al recunoașterii trebuind reduse la minimul necesar, considerentul (17) al regulamentului menționat enunță că, în caz de reținere ilicită a unui copil, punerea în executare a unei hotărâri care implică înapoierea acestuia ar trebui realizată fără să fie necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul.
47 În consecință, tocmai în scopul de a obține o executare rapidă în special a hotărârilor judecătorești prin care se dispune înapoierea unui copil, pronunțate, precum în acțiunea principală, în împrejurările prevăzute la articolul 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003, articolele 40-45 din acesta prevăd un regim specific care permite ca hotărârile menționate să dispună de forță executorie în statul membru în care trebuie să își producă efectele.
48 Astfel, din articolul 42 alineatul (1) și din articolul 43 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, interpretate în lumina considerentelor (17) și (24) ale acestuia, rezultă că o hotărâre judecătorească prin care se dispune înapoierea unui copil, pronunțată de instanța competentă în temeiul regulamentului menționat, atunci când aceasta este executorie și a determinat eliberarea certificatului prevăzut la articolul 42 alineatul (1) în statul membru de origine, este recunoscută și este executorie în mod automat în alt stat membru, fără să fie posibilă împiedicarea recunoașterii sale (a se vedea în acest sens Hotărârile Rinau, punctul 84, și Povse, punctul 70, citate anterior).
49 În consecință, instanța statului membru de executare nu poate decât să constate forța executorie a unei hotărâri judecătorești astfel certificate.
50 În plus, o acțiune în rectificare a certificatului eliberat de instanța de origine nu poate fi introdusă sau îndoieli cu privire la autenticitatea acestui certificat nu pot fi invocate decât în conformitate cu normele de drept ale statului membru de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea Povse, citată anterior, punctul 73 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, pentru a asigura celeritatea executării hotărârilor vizate și pentru a evita ca eficacitatea dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 să fie compromisă printr‑o utilizare abuzivă a procedurii, orice cale de atac împotriva eliberării unui certificat în temeiul articolului 42 din acest regulament, în afara unei acțiuni în rectificare în sensul articolului 43 alineatul (1) din acesta, este exclusă chiar și în statul membru de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea Rinau, citată anterior, punctul 85).
51 În plus, din jurisprudență reiese de asemenea că, în cadrul împărțirii clare a competențelor între instanțele statului membru de origine și cele ale statului membru de executare, care este stabilită prin Regulamentul nr. 2201/2003 și urmărește înapoierea rapidă a copilului, aspectele privind legalitatea ca atare a hotărârii prin care se dispune această înapoiere, în special problema dacă sunt îndeplinite condițiile impuse pentru a permite instanței competente să pronunțe această hotărâre, trebuie invocate în fața instanțelor din statul membru de origine, în conformitate cu normele din ordinea sa juridică (Hotărârea Povse, citată anterior, punctul 74).
52 În lumina acestor principii trebuie să se interpreteze articolul 42 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2201/2003, potrivit căruia instanța statului membru de origine nu eliberează certificatul prevăzut la alineatul (1) al articolului menționat decât în cazul în care copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepția cazului în care ascultarea acestuia a fost considerată necorespunzătoare în raport cu vârsta sau cu gradul său de maturitate [punctul (a)], părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate [punctul (b)], iar respectiva instanță judecătorească a pronunțat hotărârea ținând seama de motivele și de mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980 [punctul (c)].
53 Este necesar să se arate de la bun început că articolul 42 alineatul (2) primul paragraf din regulamentul respectiv nu urmărește alt scop decât cel de a indica instanței statului de origine conținutul minim cerut în ceea ce privește hotărârea judecătorească în temeiul căreia va fi eliberat certificatul prevăzut la alineatul (1) al respectivului articol 42.
54 În plus, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 48, 50 și 51 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că respectivul articol 42 alineatul (2) primul paragraf nu abilitează nicidecum instanța statului membru de executare să exercite un control asupra condițiilor de eliberare a certificatului pe care acesta le prevede.
55 Astfel, o asemenea abilitare ar risca să compromită efectul util al sistemului instituit prin Regulamentul nr. 2201/2003, după cum a fost descris la punctele 44-51 din prezenta hotărâre.
56 Rezultă că, atunci când o instanță a unui stat membru eliberează certificatul prevăzut la articolul 42 menționat, instanța statului membru de executare este obligată să execute hotărârea astfel certificată fără a putea să se opună nici recunoașterii și nici forței executorii a acesteia.
57 Această interpretare este confirmată de faptul că motivele de refuz al recunoașterii sau de refuz al încuviințării executării unei hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești de către instanța statului membru de executare, prevăzute la articolele 23 și 31 din Regulamentul nr. 2201/2003, printre care figurează atingerea vădită a ordinii publice a acestui stat membru și încălcarea normelor fundamentale de procedură ale acestuia din urmă care impun să se acorde copilului posibilitatea de a fi ascultat, nu au fost preluate ca motive care să poată justifica opoziția instanței respectivului stat membru în cadrul procedurilor prevăzute la capitolul III secțiunea 4 din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea Rinau, citată anterior, punctele 91, 97 și 99).
58 Cu toate acestea, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă interpretarea menționată se impune de asemenea atunci când hotărârea statului membru de origine care trebuie executată în temeiul certificatului eliberat în acest sens este afectată de o încălcare gravă a drepturilor fundamentale.
59 În această privință, este necesar să se arate că împărțirea clară a competențelor între instanțele statului membru de origine și cele ale statului membru de executare, instituită prin dispozițiile capitolului III secțiunea 4 din Regulamentul nr. 2201/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Povse, citată anterior, punctul 73), se întemeiază pe premisa că instanțele menționate respectă, în sfera respectivelor lor competențe, obligațiile impuse de acest regulament, în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale.
60 În această privință, în măsura în care Regulamentul nr. 2201/2003 nu poate fi contrar acesteia din urmă, dispozițiile articolului 42 din regulamentul menționat care pun în aplicare dreptul copilului de a fi ascultat trebuie interpretate în lumina articolului 24 din această cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea McB., citată anterior, punctul 60).
61 În fond, considerentul (19) al Regulamentului nr. 2201/2003 indică faptul că ascultarea copilului joacă un rol important în aplicarea acestui regulament, iar considerentul (33) al acestuia subliniază în mod mai general că regulamentul menționat recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de Carta drepturilor fundamentale, asigurând, în special, că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din aceasta.
62 În această privință, trebuie să se arate mai întâi că din articolul 24 din această cartă, precum și din articolul 42 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 reiese că acestea nu se referă la ascultarea copilului ca atare, ci la posibilitatea copilului de a fi ascultat.
63 Astfel, pe de o parte, potrivit alineatului (1) al articolului 24 menționat, copiii trebuie să își poată exprima în mod liber opinia și această opinie astfel exprimată trebuie să fie luată în considerare în problemele care îi privesc numai „în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate”, iar alineatul (2) al aceluiași articol impune ca în toate acțiunile referitoare la un copil să se țină seama de interesul superior al copilului, acest interes putând justifica, prin urmare, să nu se efectueze o ascultare a copilului. Pe de altă parte, respectivul articol 42 alineatul (2) primul paragraf litera (a) impune să se dea copilului posibilitatea de a fi ascultat „cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate”.
64 Aceasta implică faptul că revine instanței care trebuie să hotărască asupra înapoierii unui copil competența de a aprecia oportunitatea unei astfel de ascultări, în măsura în care conflictele ce impun pronunțarea unei hotărâri de încredințare a unui copil unuia dintre părinți și tensiunile legate de acest aspect constituie situații în care ascultarea copilului, în special în măsura în care aceasta impune eventual prezența sa fizică în fața instanței, se poate dovedi neadecvată, chiar dăunătoare sănătății psihice a copilului, care este supus deseori tensiunilor menționate și suferă din cauza efectelor lor prejudiciabile. Astfel, chiar dacă rămâne un drept al copilului, ascultarea nu poate constitui o obligație absolută, ci trebuie să facă obiectul unei aprecieri în funcție de cerințele legate de interesul superior al copilului în fiecare speță, în conformitate cu articolul 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale.
65 Rezultă că, astfel cum se prevede la articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale și la articolul 42 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul copilului de a fi ascultat nu impune să se procedeze în mod obligatoriu la o ascultare în fața instanței statului membru de origine, ci impune să se pună la dispoziția acestui copil procedurile și condițiile legale care să îi permită să își exprime liber opinia și ca aceasta să fie obținută de instanță.
66 Cu alte cuvinte, deși este adevărat că articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale și articolul 42 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu impun instanței statului membru de origine să asculte în toate cazurile copilul în cadrul unei audieri, lăsând astfel o anumită marjă de apreciere acestei instanțe, nu este mai puțin adevărat că, atunci când aceasta decide să asculte copilul, dispozițiile menționate impun ca, în funcție de interesul superior al copilului și având în vedere împrejurările fiecărei spețe, instanța să ia toate măsurile adecvate în vederea unei astfel de ascultări pentru a respecta efectul util al dispozițiilor respective, oferind copilului o posibilitate reală și efectivă de a se exprima.
67 În același scop, instanța statului membru de origine trebuie să poată recurge, în măsura posibilului și luând întotdeauna în considerare interesul superior al copilului, la toate mijloacele de care dispune în temeiul dreptului său național, precum și la instrumentele proprii cooperării judiciare transfrontaliere, inclusiv, dacă este cazul, cele prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001.
68 Rezultă că instanța statului membru de origine nu poate emite un certificat conform cu cerințele articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 decât după ce a verificat că, în funcție de interesul superior al copilului și având în vedere toate împrejurările speței, hotărârea cu privire la care se va elibera acest certificat a fost adoptată cu respectarea dreptului copilului de a se exprima liber și că acestuia i‑a fost oferită o posibilitate reală și efectivă de a se exprima, ținând seama de mijloacele procedurale naționale și de instrumentele cooperării judiciare internaționale.
69 Cu toate acestea, astfel cum s‑a precizat la punctul 51 din prezenta hotărâre, este numai de competența instanțelor naționale ale statului membru de origine să examineze legalitatea hotărârii judecătorești respective față de cerințele impuse în special prin articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale și prin articolul 42 din Regulamentul nr. 2201/2003.
70 Astfel, după cum s‑a subliniat la punctul 46 din prezenta hotărâre, sistemele de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un stat membru instituite prin regulamentul menționat se bazează pe principiul încrederii reciproce între statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii, în special în Carta drepturilor fundamentale.
71 În acest context, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 135 din luarea de poziție, părțile interesate trebuie, așadar, să utilizeze căile de atac din ordinea juridică a statului membru de origine care permit contestarea legalității unei hotărâri judecătorești certificate în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003.
72 În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie să se arate, pe de o parte, că din dosarul prezentat Curții rezultă că o procedură de apel este încă pendinte la Audiencia Provincial de Bizkaya. Pe de altă parte, guvernul spaniol a precizat, cu ocazia audierii pledoariei, că hotărârea acestei din urmă instanțe va putea face ea însăși obiectul unei căi de atac interne, și anume, cel puțin al unui „recurso de amparo” la Curtea Constituțională, în cadrul căreia pot fi invocate în special eventuale încălcări ale drepturilor fundamentale, printre care dreptul copilului de a fi ascultat.
73 Prin urmare, este de competența acestor instanțe ale statului membru de origine să verifice dacă hotărârea judecătorească vizată de un certificat eliberat în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003 este afectată de o încălcare a dreptului copilului de a fi ascultat.
74 Din ceea ce precedă rezultă că, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, problema eventualei încălcări a articolului 42 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 de către instanța statului membru de origine care a pronunțat hotărârea judecătorească certificată ține numai de competența instanțelor acestui stat membru și că instanța competentă a statului membru de executare nu poate să se opună recunoașterii și executării hotărârii respective, având în vedere certificatul eliberat de instanța menționată a statului membru de origine.
75 Ținând seama de toate aceste considerații, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, instanța competentă a statului membru de executare nu poate să se opună executării unei hotărâri judecătorești certificate prin care se dispune înapoierea unui copil reținut ilicit pentru motivul că instanța statului membru de origine care a pronunțat această hotărâre ar fi încălcat articolul 42 din Regulamentul nr. 2201/2003, interpretat în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale, aprecierea existenței unei astfel de încălcări ținând exclusiv de competența instanțelor statului membru de origine.
Cu privire la cheltuielile de judecată
76 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
În împrejurări precum cele din acțiunea principală, instanța competentă a statului membru de executare nu poate să se opună executării unei hotărâri judecătorești certificate prin care se dispune înapoierea unui copil reținut ilicit pentru motivul că instanța statului membru de origine care a pronunțat această hotărâre ar fi încălcat articolul 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, interpretat în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aprecierea existenței unei astfel de încălcări ținând exclusiv de competența instanțelor statului membru de origine.
Semnături