Language of document : ECLI:EU:C:1984:153

HOTĂRÂREA CURȚII

din 10 aprilie 1984(1)

„Egalitate de tratament între bărbați și femei – Acces la încadrarea în muncă”

În cauza 14/83,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de Arbeitsgericht Hamm, în cadrul litigiului aflat pe rolul acestei instanțe între

Sabine von Colson și Elisabeth Kamann

și

Land Nordrhein‑Westfalen,

cu privire la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă (JO L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164),

CURTEA,

compusă din domnii J. Mertens de Wilmars, președinte, T. Koopmans, K. Bahlmann și Y. Galmot, președinți de cameră, P. Pescatore, Mackenzie Stuart, A. O’Keeffe, G. Bosco, O. Due, U. Everling și C. Kakouris, judecători,

avocat general: doamna S. Rozès,

grefier: domnul H. A. Rühl, administrator principal,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin Ordonanța din 6 decembrie 1982, primită la Curte la 24 ianuarie 1983, Arbeitsgericht Hamm a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, mai multe întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă (JO L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164).

2        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unui litigiu între două asistente sociale calificate, Sabine von Colson și Elisabeth Kamann, pe de o parte, și Land Nordrhein‑Westfalen (landul Renania de Nord‑Westfalia), pe de altă parte. Din considerentele ordonanței de trimitere rezultă că penitenciarul din Werl, rezervat deținuților de sex masculin și administrat de Land Nordrhein‑Westfalen, a refuzat să le angajeze pe reclamantele din acțiunea principală, pe criterii de sex. Funcționarii responsabili cu recrutarea și‑ar fi motivat refuzul de a le angaja pe reclamante invocând problemele și riscurile legate de angajarea în instituții de acest tip a unor candidați de sex feminin și indicând că, din aceste motive, ar fi preferat candidați de sex masculin, chiar dacă aceștia posedau o calificare inferioară.

3        După ce a reținut existența discriminării, instanța națională a apreciat că, în temeiul dreptului german, singura sancțiune aplicabilă în cazul unei discriminări la oferirea unui loc de muncă este repararea „prejudiciului adus încrederii” (Vertrauensschaden), respectiv a prejudiciului care decurge în cazul candidaților discriminați din convingerea că raportul de muncă se va încheia liber de orice discriminare. O astfel de despăgubire este prevăzută la articolul 611 bis alineatul 2 din [Bürgerliches Gesetzbuch, Codul civil german, denumit în continuare] BGB.

4        În temeiul acestei dispoziții, în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în muncă, angajatorul este obligat „la repararea prejudiciului pe care îl suferă lucrătorul deoarece are încredere că o astfel de încălcare (a principiului egalității de tratament) nu va constitui un impediment la încheierea raportului de muncă”. Acest articol are ca scop transpunerea Directivei 76/207 a Consiliului menționată anterior.

5        Ca urmare, instanța națională a considerat că, în temeiul dreptului german, ar putea să dispună numai restituirea cheltuielilor de deplasare efectuate de reclamanta von Colson în legătură cu candidatura sa pentru locul de muncă respectiv (7,20 DM) și că ar trebui să respingă celelalte capete de cerere ale acțiunii reclamantelor.

6        Cu toate acestea, pentru a identifica preceptele din dreptul comunitar aplicabile în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în muncă, instanța națională a adresat Curții următoarele întrebări:

„1)      Din dispozițiile Directivei Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă (76/207/CEE) rezultă că o discriminare pe criterii de sex în cazul accesului la încadrarea în muncă (neîncheierea unui contract de muncă pe criterii de sex/preferința acordată altui candidat din motive legate de sexul acestuia) trebuie sancționată prin obligarea angajatorului, autor al discriminării, să încheie un contract de muncă cu candidatul discriminat?

2)      În cazul unui răspuns în principiu afirmativ la prima întrebare:

a)      Sancțiunea privind «obligația de a încheia un contract de muncă» se aplică numai atunci când, după ce s‑a stabilit că angajatorul a luat decizia în mod subiectiv, pe criterii de sex, se poate de asemenea stabili și că, în mod obiectiv, candidatul discriminat este – conform unor criterii recunoscute – mai calificat pentru respectivul loc de muncă decât candidatul cu care a fost încheiat contractul de muncă?

b)      Sau este angajatorul obligat în egală măsură să angajeze candidatul discriminat chiar atunci când se poate stabili că angajatorul a luat decizia în mod subiectiv, pe baza unor criterii de sex, dar, în mod obiectiv, candidatul discriminat și cel care i‑a fost preferat sunt la fel de calificați?

c)      În sfârșit, candidatul discriminat poate să invoce dreptul de a fi angajat chiar în cazul în care, în mod obiectiv, este evident mai puțin calificat decât candidatul care i‑a fost preferat, însă s‑a stabilit că de la bun început angajatorul nu l‑a luat în considerare în luarea deciziei sale pe baza unor criterii recunoscute, din cauza sexului său?

3)      În cazul în care, având în vedere întrebările 2 a)-2 c), se pune problema calificării obiective a candidatului:

Este aceasta supusă integral aprecierii instanței și care sunt criteriile și normele procedurale aplicabile în ceea ce privește stabilirea temeiniciei cererii și în ceea ce privește sarcina probei?

4)      În cazul unui răspuns în principiu afirmativ la prima întrebare:

Dacă se prezintă mai mult de doi candidați pentru același loc de muncă și dacă de la început mai mult de o persoană a fost exclusă pe criterii de sex, prin alegerea făcută conform unor criterii recunoscute, fiecare dintre aceste persoane este îndreptățită să se prevaleze de dreptul la încheierea unui contract de muncă?

Și, în acest caz, instanța ar fi, eventual, obligată să facă propria sa alegere între candidații discriminați? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea formulată în paragraful anterior, ce altă sancțiune de drept material poate fi aplicată?

5)      În cazul unui răspuns în principiu negativ la prima întrebare:

Atunci, în conformitate cu dispozițiile Directivei 76/207/CEE, care este sancțiunea aplicabilă în cazul unei discriminări dovedite privind accesul la încadrarea în muncă?

În această privință, este necesar să se opereze o distincție conform întrebărilor 2 a)-2 c)?

6)      Directiva 76/207/CEE, în interpretarea conferită de Curtea de Justiție ca răspuns la întrebările de mai sus, se aplică direct în Republica Federală Germania?”

7        Aceste întrebări au ca principal scop să se stabilească dacă Directiva 76/207 impune statelor membre obligația să prevadă consecințe juridice sau sancțiuni speciale în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în muncă (întrebările întâi‑a cincea) și dacă particularii pot, dacă este cazul, să se prevaleze în fața instanțelor naționale de dispozițiile directivei, în lipsa transpunerii acesteia în ordinea juridică națională, în termenele prevăzute (întrebarea a șasea).

 a) Cu privire la prima întrebare

8        Prin intermediul primei întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 76/207 impune cerința ca o discriminare pe criterii de sex în cazul accesului la încadrarea în muncă să fie sancționată prin obligarea angajatorului, autor al discriminării, să încheie un contract de muncă cu candidatul discriminat.

9        Potrivit instanței naționale, din considerente și chiar din textul directivei ar rezulta că aceasta impune statelor membre să adopte unele dispoziții legale care să prevadă sancțiuni concrete, deși eficientă s‑ar putea dovedi numai repararea în natură, prin care să se dispună angajarea persoanelor care au suferit o discriminare.

10      Potrivit reclamantelor din acțiunea principală, articolul 611 bis alineatul 2 din BGB, limitând dreptul de a obține despăgubiri numai la repararea „prejudiciului adus încrederii”, ar fi înlăturat posibilitățile de despăgubire din dreptul comun. Directiva 76/207 ar impune statelor membre să instituie măsuri corespunzătoare pentru a evita apariția discriminărilor pe viitor. Ar fi, așadar, necesar să se accepte că articolul 611 bis alineatul 2 nu trebuie luat în considerare. În consecință, s‑ar naște obligația angajatorului să încheie un contract de muncă cu candidatul discriminat.

11      Deși se declară conștient de necesitatea unei transpuneri efective a directivei, guvernul Republicii Federale Germania insistă asupra faptului că fiecare stat membru dispune, în temeiul articolului 189 al treilea paragraf din Tratatul CEE, de o marjă de apreciere în ceea ce privește consecințele juridice ale unei încălcări a principiului egalității de tratament. Guvernul german susține, pe de altă parte, că instanțele germane au posibilitatea de a identifica, pe baza dreptului privat național și conformându‑se conținutului directivei, soluții adecvate care să respecte atât principiul egalității de tratament, cât și interesele tuturor părților. În sfârșit, în opinia acestui guvern, pentru a asigura respectarea principiului egalității de tratament ar fi suficient să se prevadă o consecință juridică perceptibilă și aceasta numai în cazul în care candidatul discriminat ar fi mai calificat decât alții pentru locul de muncă respectiv, însă nu și în cazul în care candidații ar avea calificări egale.

12      Guvernul danez consideră că directiva a lăsat în mod deliberat în sarcina statelor membre alegerea sancțiunilor, conform situației naționale și sistemului juridic propriu. Ar trebui ca statele membre să sancționeze încălcările principiului egalității de tratament în același mod în care sancționează încălcările similare ale normelor de drept intern din domenii înrudite, nereglementate de dreptul comunitar.

13      Guvernul Regatului Unit consideră de asemenea că intră în competența statelor membre să aleagă măsurile pe care le consideră apte să garanteze îndeplinirea obligațiilor care le revin în temeiul directivei. Directiva nu oferă nicio indicație în privința măsurilor pe care statele membre ar trebui să le adopte, iar întrebările adresate Curții demonstrează prin ele însele, în mod vădit, dificultățile întâlnite în identificarea unor măsuri corespunzătoare.

14      În privința Comisiei Comunităților Europene, aceasta consideră că, deși directiva urmărește să lase statelor membre posibilitatea alegerii și stabilirii sancțiunilor, transpunerea sa trebuie totuși să fie eficientă din punctul de vedere al rezultatelor obținute. Principiul transpunerii eficiente a directivei ar însemna ca sancțiunile să fie gândite astfel încât să reprezinte, pentru candidatul discriminat, o compensație corespunzătoare, iar pentru angajator, un mijloc de presiune ce trebuie luat în considerare cu seriozitate și care l‑ar încuraja să respecte principiul egalității de tratament. O reglementare națională care prevede numai repararea prejudiciului adus încrederii nu ar fi suficientă pentru a garanta respectarea acestui principiu.

15      În conformitate cu prevederile celui de al treilea paragraf al articolului 189, „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ce privește forma și mijloacele”. Deși dispoziția respectivă rezervă statelor membre libertatea de a alege căile și mijloacele destinate să asigure punerea în aplicare a directivei, această libertate nu afectează obligația fiecăruia dintre statele membre destinatare de a adopta, în cadrul ordinii juridice naționale, toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei, conform obiectivului pe care îl urmărește aceasta.

16      Așadar, este necesar să se analizeze Directiva 76/207 pentru a stabili dacă aceasta impune statelor membre obligația să prevadă anumite consecințe juridice sau sancțiuni specifice în cazul încălcării principiului egalității de tratament cât privește accesul la încadrarea în muncă.

17      Această directivă urmărește punerea în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament între bărbați și femei, asigurând în special, pentru lucrătorii de ambele sexe, o egalitate reală a șanselor în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă. În acest scop, articolul 2 definește principiul egalității de tratament și limitele acestuia, în timp ce articolul 3 alineatul (1) stabilește domeniul de aplicare al acestui principiu în ceea privește în special accesul la încadrarea în muncă. Articolul 3 alineatul (2) litera (a) prevede că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că sunt abrogate dispozițiile actelor cu putere de lege și ale actelor administrative contrare principiului egalității de tratament.

18      Articolul 6 impune statelor membre să introducă în ordinile juridice interne măsurile necesare pentru a permite oricărei persoane care se consideră lezată de o discriminare „să își realizeze drepturile pe cale judiciară”. Din această dispoziție rezultă că statele membre sunt obligate să adopte măsuri care să fie suficient de eficiente pentru a îndeplini obiectivul urmărit de directivă și să garanteze că aceste măsuri pot fi cu adevărat invocate în fața instanțelor naționale de către persoanele interesate. Astfel de măsuri pot, de exemplu, să cuprindă dispoziții care impun angajatorului să angajeze candidatul discriminat sau care asigură compensații financiare, la care se adaugă, după caz, un sistem de amenzi. Cu toate acestea, directiva nu impune o sancțiune determinată, ci lasă statelor membre libertatea de a alege între diferitele soluții care asigură îndeplinirea obiectivului acesteia.

19      În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Directiva 76/207 nu impune obligația ca o discriminare pe criterii de sex cât privește accesul la încadrarea în muncă să fie sancționată prin obligarea angajatorului, autor al discriminării, să încheie un contract de muncă cu candidatul discriminat.

 b) Cu privire la întrebările a doua‑a patra

20      Nu mai este necesar să se răspundă la întrebările a doua‑a patra, deoarece acestea au fost adresate numai pentru cazul în care angajatorul ar fi obligat să angajeze candidatul discriminat.

 c) Cu privire la întrebările a cincea și a șasea

21      Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța națională solicită Curții, în esență, să stabilească dacă se poate deduce din directivă orice altă sancțiune aplicabilă în caz de discriminare, în afara dreptului la încheierea unui contract de muncă. Cea de a șasea întrebare urmărește să se clarifice dacă directiva, în interpretarea care urmează să i se confere, poate fi invocată de către persoanele lezate în fața instanțelor naționale.

22      Este imposibil să se stabilească o egalitate efectivă a șanselor în absența unui regim sancționator corespunzător. O astfel de consecință decurge nu numai din finalitatea directivei, ci în special din articolul 6 din directivă, care, conferind candidaților la un loc de muncă care au făcut obiectul unei discriminări dreptul la o cale judiciară de atac, recunoaște în favoarea acestora existența unor drepturi care pot fi invocate în justiție.

23      Chiar dacă deplina aplicare a directivei nu impune, după cum s‑a constatat în răspunsul dat la prima întrebare, o sancțiune determinată în cazul în care se încalcă interdicția discriminării, aceasta implică totuși ca sancțiunea respectivă să fie de natură a asigura o protecție juridică efectivă și eficientă. În plus, aceasta trebuie să aibă față de angajator un efect descurajator veritabil. Rezultă de aici că atunci când un stat membru hotărăște să sancționeze încălcarea interdicției de discriminare prin acordarea unei despăgubiri, aceasta trebuie, în orice caz, să fie proporțională cu prejudiciul suferit.

24      În consecință, este evident că legislația națională care limitează dreptul la obținerea unei despăgubiri aparținând persoanelor care au făcut obiectul unei discriminări privind accesul la încadrarea în muncă la o reparare pur simbolică, cum ar fi, de exemplu, rambursarea cheltuielilor efectuate în legătură cu candidatura, nu se conformează exigențelor unei transpuneri corecte a directivei.

25      Natura sancțiunilor prevăzute în Republica Federală Germania în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în muncă și în special aspectul dacă norma de la articolul 611 bis alineatul 2 din BGB înlătură posibilitățile de despăgubire care decurg din dreptul comun au fost îndelung discutate în fața Curții. În acest sens, guvernul Republicii Federale Germania a subliniat în cadrul procedurii orale că articolul în cauză nu ar exclude în mod obligatoriu aplicarea dreptului comun în materie de reparare a prejudiciilor. Numai instanța națională este competentă să se pronunțe asupra acestei probleme de interpretare a dreptului său național.

26      Este totuși necesar să se precizeze că obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea statelor menționate, în temeiul articolului 5 din tratat, de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații, se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților jurisdicționale, în cadrul competențelor acestora. Rezultă de aici că, prin aplicarea dreptului național și în special a dispozițiilor unei legi naționale special adoptate în vederea aplicării Directivei 76/207, instanța națională este obligată să interpreteze dreptul său național în lumina textului și a finalității directivei, în vederea obținerii rezultatului prevăzut la articolul 189 al treilea paragraf.

27      În schimb, după cum rezultă din considerațiile de mai sus, directiva nu cuprinde – cât privește sancțiunile aplicabile unei eventuale discriminări – nicio obligație necondiționată și suficient de precisă care să poată fi invocată de către un particular, în lipsa unor măsuri de punere în aplicare adoptate în termen, pentru a obține o despăgubire specifică, atunci când o astfel de consecință nu este prevăzută sau permisă de legislația națională.

28      Cu toate acestea, este necesar să se precizeze pentru instanța națională că, deși lasă statelor membre libertatea de a alege între diferitele soluții adecvate pentru atingerea scopului desemnat, ca sancțiune pentru încălcarea interdicției de discriminare, Directiva 76/207 impune condiția că, dacă un stat membru alege să sancționeze încălcarea interdicției respective prin acordarea unei despăgubiri, respectiva despăgubire trebuie, în orice caz, pentru a fi eficientă și pentru a avea un efect descurajator, să fie proporțională cu prejudiciile suferite și trebuie, așadar, să nu fie limitată la o reparare pur simbolică cum ar fi, de exemplu, numai rambursarea cheltuielilor efectuate în legătură cu candidatura. Este de competența instanței naționale să confere legii adoptate în vederea aplicării directivei, de fiecare dată când dreptul național îi acordă o marjă de apreciere, o interpretare și o aplicare conforme cu exigențele dreptului comunitar.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

29      Cheltuielile efectuate de guvernul Republicii Federale Germania, de guvernul Danemarcei și de guvernul Regatului Unit, precum și de Comisie, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța națională, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările care i‑au fost adresate de Arbeitsgericht Hamm, prin Ordonanța din 6 decembrie 1982, hotărăște:

1)      Directiva 76/207 nu impune obligația ca o discriminare pe criterii de sex cât privește accesul la încadrarea în muncă să fie sancționată prin obligarea angajatorului, autor al discriminării, să încheie un contract de muncă cu candidatul discriminat.

2)      Directiva nu cuprinde, cât privește sancțiunile aplicabile unei eventuale discriminări, nicio obligație necondiționată și suficient de precisă care să poată fi invocată de către un particular, în lipsa unor măsuri de punere în aplicare adoptate în termen, pentru a obține o despăgubire specifică, atunci când o astfel de consecință nu este prevăzută sau permisă de legislația națională.

3)      Deși lasă statelor membre libertatea de a alege între diferitele soluții adecvate pentru atingerea scopului desemnat, ca sancțiune pentru încălcarea interdicției de discriminare, Directiva 76/207 impune condiția ca, dacă un stat membru alege să sancționeze încălcarea interdicției respective prin acordarea unei despăgubiri, respectiva despăgubire trebuie, în orice caz, pentru a fi eficientă și pentru a avea un efect descurajator, să fie proporțională cu prejudiciile suferite și trebuie, așadar, să nu fie limitată la o reparare pur simbolică, cum ar fi, de exemplu, numai rambursarea cheltuielilor efectuate în legătură cu candidatura. Este de competența instanței naționale să confere legii adoptate în vederea aplicării directivei, de fiecare dată când dreptul național îi acordă o marjă de apreciere, o interpretare și o aplicare conforme cu exigențele dreptului comunitar.

Mertens de Wilmars

Koopmans

Bahlmann

Galmot

Pescatore      Mackenzie Stuart      

O’Keeffe

Bosco

Due      Everling      

Kakouris

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 10 aprilie 1984.

Grefier

 

Președinte

P. Heim

 

J. Mertens de Wilmars


1 Limba de procedură: germana.