ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera a doua)
14 martie 2013
Cauza F‑63/08
Eugen Christoph
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Personal nepermanent – Articolele 2, 3a și 3b din RAA – Agenți temporari – Agenți contractuali – Agenți contractuali auxiliari – Durata contractului – Articolele 8 și 88 din RAA – Decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile Comisiei – Directiva 1999/70/CE – Aplicabilitate față de instituții”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Christoph și alți nouă reclamanți solicită anularea deciziilor Comisiei Europene de stabilire a condițiilor de angajare a lor, ca urmare a faptului că contractul lor sau prelungirea acestuia este limitată la o perioadă determinată
Decizia: Respinge acțiunea ca vădit nefondată. Reclamanții suportă propriile cheltuieli de judecată și sunt obligați să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Comisie. Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul ordonanței
1. Procedură jurisdicțională – Decizie adoptată prin ordonanţă motivată – Condiții – Acţiune vădit inadmisibilă sau vădit nefondată – Întindere
(Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 76)
2. Acte ale instituțiilor – Directive – Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Impunerea directă a unor obligații instituțiilor Uniunii în raporturile lor cu personalul – Excludere – Posibilitate de invocare – Domeniu de aplicare
[art. 288 TFUE; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 8 și 88; Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 5 pct. (1)]
3. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Stabilitatea locului de muncă – Întindere – Dreptul la prelungirea unui contract – Inexistenţă
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 30; Directiva 1999/70 a Consiliului)
4. Funcționari – Regimul aplicabil celorlalţi agenți – Agent contractual auxiliar – Posibilitate de prelungire în funcție de nevoile instituției în cauză
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 88)
1. Potrivit articolului 76 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, atunci când o acțiune este în tot sau în parte în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată, Tribunalul poate, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
A doua ipoteză vizată de această dispoziție include orice acțiune vădit inadmisibilă sau vădit nefondată pentru motive care au legătură cu fondul cauzei. Respingerea unei astfel de acțiuni prin ordonanță motivată în temeiul articolului 76 din Regulamentul de procedură nu contribuie numai la reducerea duratei procesului, în special atunci când aceasta a fost neobișnuit de lungă, ci evită și efectuarea de către părți a cheltuielilor determinate în mod necesar de organizarea unei ședințe. O astfel de soluție se justifică a fortiori într‑un caz în care situația de fapt a unui reclamant, precum și motivele și argumentele de drept invocate nu se disting de cele ale unei alte cauze, în care acțiunea a fost deja respinsă de instanța Uniunii.
(a se vedea punctele 30 și 31)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 27 septembrie 2011, Lübking și alții/Comisia, F‑105/06, punctul 41
2. Directivele sunt adresate statelor membre, iar nu instituțiilor Uniunii. În consecință, nu se poate considera că dispozițiile Directivei 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP și cele ale acordului‑cadru menționat impun ca atare obligații instituțiilor în raporturile lor cu personalul propriu. Prin urmare, dispozițiile Directivei 1999/70 ca atare nu pot reprezenta temeiul unei excepții de nelegalitate invocate împotriva articolelor 8 și 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți.
Acest fapt nu poate însă exclude posibilitatea ca dispozițiile Directivei 1999/70 și cele ale acordului‑cadru să poată fi invocate împotriva unei instituții în privința raporturilor cu funcționarii și cu agenții săi atunci când acestea constituie expresia unui principiu general de drept.
Nu aceasta este situația prevederilor minime destinate să evite utilizarea abuzivă a contractelor de muncă pe perioadă determinată enunțate în clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru. Este adevărat că aceste prevederi constituie norme ale dreptului social al Uniunii care au o importanță deosebită, însă nu exprimă totuși principii generale de drept.
Cu toate acestea, dispozițiile Directivei 1999/70 și cele ale acordului‑cadru pot fi invocate împotriva unei instituții în vederea unei interpretări, în măsura în care este posibil, a normelor din Regimul aplicabil celorlalți agenți care să fie conformă cu scopurile și cu cerințele minime prevăzute în acordul‑cadru.
(a se vedea punctele 44, 46, 49 și 75)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P (în continuare „Hotărârea Adjemian II”), punctele 52 și 56
Tribunalul Funcției Publice: 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia, F‑134/07 (în continuare „Hotărârea Adjemian I”), punctele 87, 96, 97 și 117; 11 iulie 2012, AI/Curtea de Justiție, F‑85/10, punctul 133
3. Stabilitatea locului de muncă, deși este concepută ca un element major al protecției lucrătorilor, nu constituie totuși un principiu general de drept în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al unei instituții. În special, nu rezultă în niciun mod din Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP și nici din acordul‑cadru menționat că stabilitatea locului de muncă s‑a ridicat la nivelul de principiu general de drept. De altfel, considerentele (6) și (7) ale directivei, precum și primul paragraf al preambulului și considerentul (5) al acordului‑cadru pun accentul pe necesitatea de a se ajunge la un echilibru între flexibilitate și securitate. În plus, acordul‑cadru nu stabilește nici o obligație generală a angajatorului de a prevedea, după un anumit număr de prelungiri ale contractelor pe perioadă determinată sau după împlinirea unei anumite perioade de muncă, transformarea contractelor de muncă menționate în contracte pe perioadă nedeterminată.
Stabilitatea locului de muncă reprezintă, în schimb, o finalitate urmărită de părțile semnatare ale acordului‑cadru, a cărui clauză 1 litera (b) prevede că acesta are ca obiect stabilirea unui cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive.
Pe de altă parte, deși articolul 30 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, acest articol nu împiedică succesiunea de contracte pe perioadă determinată. În plus, încetarea unui contract de muncă pe perioadă determinată, ca urmare a simplului fapt al ajungerii la termen, nu constituie o concediere care trebuie să fie motivată în mod special în raport cu aptitudinea, cu conduita sau cu necesitățile de funcționare a instituției.
(a se vedea punctele 51, 52 și 55)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, punctul 115; Adjemian și alții/Comisia (în continuare „Hotărârea Adjemian I”), citată anterior, punctele 98 și 99
4. Fiecare post de agent contractual auxiliar trebuie să răspundă unor necesități pasagere sau intermitente. Principala caracteristică a contractelor de muncă în calitate de agent contractual auxiliar este precaritatea acestora în timp, care corespunde chiar scopului acestor contracte, care este îndeplinirea unor atribuții precare, prin natura lor sau în absența unui titular, de către personal ocazional. În cadrul unei administrații cu un efectiv important este inevitabil ca astfel de necesități să se repete, printre altele din cauza indisponibilității funcționarilor, a creșterilor volumului de muncă datorate circumstanțelor sau a necesității fiecărei direcții generale de a se sprijini ocazional pe persoane cu calificări sau cunoștințe specifice. Aceste circumstanțe constituie rațiuni obiective care justifică atât durata determinată a contractelor de agenți auxiliari, cât și prelungirea lor în funcție de apariția acestor necesități.
(a se vedea punctul 69)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: Adjemian și alții/Comisia (în continuare „Hotărârea Adjemian II”), citată anterior, punctul 86
Tribunalul Funcției Publice: Adjemian și alții/Comisia (în continuare „Hotărârea Adjemian I”), citată anterior, punctul 132