HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
14 octombrie 2010
Cauza F‑86/09
W
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică — Agenți contractuali — Remunerație — Alocații familiale — Cuplu de persoane de același sex — Alocație pentru locuință — Condiție de acordare — Acces la căsătorie civilă — Noțiune — Articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (iv) din anexa VII la statut”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care W solicită anularea deciziilor Comisiei din 5 martie 2009 și din 17 iulie 2009, prin care nu i s‑a acordat alocația pentru locuință prevăzută la articolul 1 din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene
Decizia: Anulează deciziile Comisiei din 5 martie 2009 și din 17 iulie 2009 de a refuza să i se acorde lui W dreptul de a beneficia de alocația pentru locuință prevăzută la articolul 1 din anexa VII la statut. Comisia Europeană suportă toate cheltuielile de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Acțiune — Act care lezează — Decizie de respingere a unei reclamații — Respingere pură și simplă — Act de confirmare — Inadmisibilitate — Excepție
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
2. Funcționari — Remunerație — Alocații familiale — Alocație pentru locuință — Condiții de acordare — Funcționar înregistrat ca partener stabil în cadrul unei uniuni consensuale
[art. 19 alin. (1) TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și art. 21 alin. (1); Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 1 alin. (2) lit. (c) pct. (iv); Regulamentul nr. 723/2004 al Consiliului]
1. Concluziile în anularea deciziei de respingere explicită sau implicită a unei reclamații sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom și se confundă în realitate cu concluziile în anularea actului care lezează împotriva căruia a fost formulată reclamația. Astfel, atunci când nu face decât să confirme actul sau omisiunea de care se plânge reclamantul, o decizie de respingere, indiferent dacă este implicită sau explicită, nu constituie, privită în mod izolat, un act atacabil.
Calitatea de act care lezează nu poate fi recunoscută cu privire la un act pur confirmativ precum un act care nu conține niciun element nou față de un act care lezează anterior și care, așadar, nu s‑a substituit acestuia. Cu toate acestea, o decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter confirmativ al actului contestat de reclamant. Aceasta se întâmplă atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului în funcție de elemente noi de drept și de fapt sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat.
(a se vedea punctele 26‑29)
Trimitere la:
Curte: 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, Rec., p. 1677, punctul 9; 10 decembrie 1980, Grasselli/Comisia, 23/80, Rec., p. 3709, punctul 18; 16 iunie 1988, Progoulis/Comisia, 371/87, Rec., p. 3081, punctul 17
Tribunalul de Primă Instanță: 27 iunie 2000, Plug/Comisia, T‑608/97, RecFP, p. I‑A‑125 și II‑569, punctul 23; 12 decembrie 2002, Morello/Comisia, T‑338/00 și T‑376/00, RecFP, p. I‑A‑301 și II‑1457, punctul 34; 2 martie 2004, Di Marzio/Comisia, T‑14/03, RecFP, p. I‑A‑43 și II‑167, punctul 54; 10 iunie 2004, Eveillard/Comisia, T‑258/01, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑747, punctul 31; 7 iunie 2005, Cavallaro/Comisia, T‑375/02, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑673, punctele 63‑66
Tribunalul Funcției Publice: 9 septembrie 2008, Ritto/Comisia, F‑18/08, RepFP, p. I‑A‑1‑281 și II‑A‑1‑1495, punctul 17; 23 februarie 2010, Faria/OAPI, F‑7/09, punctul 30 și jurisprudența citată
2. Extinderea dreptului la alocația pentru locuință la funcționarii înregistrați ca parteneri stabili în cadrul unei uniuni consensuale, inclusiv persoane de același sex, corespunde, potrivit considerentului (7) al Regulamentului nr. 723/2004 de modificare a Statutului funcționarilor, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți, preocupării legiuitorului de a asigura aplicarea principiului nediscriminării consacrat de articolul 19 alineatul (1) TFUE și de a continua astfel dezvoltarea unei politici de personal care să garanteze egalitatea de șanse pentru toți, fără a se ține seama de orientarea sexuală sau de situația matrimonială a persoanei în cauză, ceea ce corespunde de asemenea interdicției oricărei discriminări întemeiate pe orientarea sexuală, prevăzută la articolul 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În plus, extinderea dreptului la alocația pentru locuință la funcționarii înregistrați ca parteneri stabili în cadrul unei uniuni consensuale, inclusiv persoane de același sex, reflectă cerința de a‑i proteja pe funcționari împotriva ingerințelor administrației în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este recunoscut la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO).
La fel ca în cazul protecției drepturilor garantate de CEDO, trebuie ca normele statutare care extind dreptul la alocația pentru locuință la funcționarii înregistrați ca parteneri stabili în cadrul unei uniuni consensuale, inclusiv persoane de același sex, să ofere o interpretare de natură să asigure normelor menționate mai sus o mai mare eficiență, astfel încât dreptul în cauză să nu rămână teoretic sau iluzoriu, ci să se dovedească a fi concret și efectiv.
Or, pentru funcționarii înregistrați ca parteneri stabili în cadrul unei uniuni consensuale, inclusiv persoane de același sex, ar exista riscul ca dreptul la alocația pentru locuință, astfel cum este consacrat de articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (iv) din anexa VII la statut, să se dovedească teoretic și iluzoriu în cazul în care noțiunea „acces la căsătorie civilă într‑un stat membru”, a cărei lipsă constituie una dintre condițiile pentru ca un astfel de funcționar să beneficieze de alocația pentru locuință, ar fi extinsă numai într‑un sens formal, întrucât aplicarea dispoziției menționate depinde de aspectul dacă respectivul cuplu îndeplinește condițiile legale prevăzute de dreptul național aplicabil, fără să se verifice caracterul concret și efectiv al accesului la căsătorie în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Rezultă că, la examinarea aspectului dacă un cuplu de persoane de același sex are acces la căsătorie civilă în conformitate cu legislația unui stat membru, administrația nu poate face abstracție de dispozițiile legii unui alt stat membru cu care situația în cauză prezintă o strânsă legătură datorită naționalității persoanelor respective, atunci când o astfel de lege, deși este adevărat că nu se aplică aspectelor privind încheierea căsătoriei, ar risca să facă teoretic și iluzoriu accesul la căsătorie și, așadar, dreptul la alocația pentru locuință. Acest lucru survine în special în cazul unei legi naționale care pedepsește actele de homosexualitate fără ca măcar să facă o distincție potrivit locului în care este comis actul sexual.
(a se vedea punctele 42‑45)