Cauza C‑443/16

Francisco Rodrigo Sanz

împotriva

Universidad Politécnica de Madrid

(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo n° 8 de Madrid)

„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Clauza 4 – Contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul public – Restructurarea organizării universitare – Reglementare națională – Integrarea cadrelor didactice din colegiile universitare în corpul profesorilor universitari – Condiție – Obținerea titlului de doctor – Transformarea posturilor cu normă întreagă în posturi cu jumătate de normă – Aplicare numai în cazul cadrelor didactice angajate ca agenți netitulari – Principiul nediscriminării”

Sumar – Ordonanța Curții (Camera a zecea) din 9 februarie 2017

Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Interzicerea discriminării lucrătorilor pe durată determinată – Restructurarea organizării universitare – Reglementare națională care prevede integrarea cadrelor didactice din colegiile universitare în corpul profesorilor universitari – Condiție – Obținerea titlului de doctor –Transformarea posturilor cu normă întreagă în posturi cu jumătate de normă în cazul lipsei acestui titlu – Aplicare numai în cazul cadrelor didactice angajate ca agenți netitulari – Inadmisibilitate

(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 4 punctul 1)

Clauza 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999, anexat la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite administrațiilor competente din statul membru în cauză să reducă la jumătate, în cadrul măsurilor de restructurare a organizării universităților, timpul de muncă al cadrelor didactice din colegiile universitare angajate ca agenți netitulari, din cauza faptului că nu dețin titlul de doctor, în condițiile în care cadrele didactice din colegiile universitare care au calitatea de funcționari, dar care nu dețin, nici ele, un titlu de doctor nu fac obiectul aceleiași măsuri.

Astfel, aplicarea unei asemenea norme se întemeiază pe premisa generală potrivit căreia durata determinată a raportului de muncă al cadrelor didactice din colegiile universitare justifică prin ea însăși un tratament diferențiat al acestei categorii de cadre didactice în raport cu cele care beneficiază de statutul de funcționar, în condițiile în care aceste două categorii de cadre didactice ocupă posturi similare. O asemenea premisă este în contradicție cu obiectivele Directivei 1999/70 și ale acordului‑cadru.

Această constatare nu poate fi repusă în discuție de argumentul potrivit căruia un tratament diferențiat al agenților netitulari ar fi justificat atât de măsuri de gestionare a corpului didactic universitar, cât și de restricțiile bugetare impuse de statul membru în cauză, în condițiile în care Curtea a statuat deja că considerente de ordin bugetar, inclusiv cele întemeiate pe necesitatea de a asigura gestionarea riguroasă a personalului, nu pot justifica o discriminare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2003, Schönheit și Becker, C‑4/02 și C‑5/02, EU:C:2003:583, punctul 85, precum și Hotărârea din 22 aprilie 2010, Zentralbetriebsrat der Landeskrankenhäuser Tirols, C‑486/08, EU:C:2010:215, punctul 46).

În acest sens, deși considerente de ordin bugetar pot sta la baza unor opțiuni de politică socială ale unui stat membru și pot influența natura sau întinderea măsurilor pe care acesta dorește să le adopte, ele nu constituie totuși în sine un obiectiv urmărit de această politică și, prin urmare, nu pot justifica aplicarea unei reglementări naționale care conduce la un tratament diferențiat în defavoarea lucrătorilor pe durată determinată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2013, Thiele Meneses, C‑220/12, EU:C:2013:683, punctul 43, Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 110, precum și Ordonanța din 21 septembrie 2016, Popescu, C‑614/15, EU:C:2016:726, punctul 63). În sfârșit, trebuie să se adauge că clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru este necondiționată și suficient de precisă pentru a putea fi invocată în fața unei instanțe naționale de către particulari împotriva statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro și Iglesias Torres, C‑444/09 și C‑456/09, EU:C:2010:819, punctele 78-83, și Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 56, precum și Ordonanța din 21 septembrie 2016, Álvarez Santirso, C‑631/15, EU:C:2016:725, punctul 59).

(a se vedea punctele 51-53, 55 și 56 și dispozitivul)