ORDONANȚA CURȚII (Camera întâi)

3 aprilie 2014(*)

„Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Contract de împrumut ipotecar încheiat cu o bancă – Clauză care prevede competența exclusivă a unui tribunal arbitral – Informații privind procedura arbitrajului furnizate de bancă cu ocazia încheierii contractului – Clauze abuzive – Criterii de apreciere”

În cauza C‑342/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Szombathelyi Törvényszék (Ungaria), prin decizia din 16 mai 2013, primită de Curte la 24 iunie 2013, în procedura

Katalin Sebestyén

împotriva

Zsolt Csaba Kővári,

OTP Bank,

OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt,

Raiffeisen Bank Zrt,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet, E. Levits, S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul N. Wahl,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia, luată după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Sebestyén, pe de o parte, și Zsolt Csaba Kővári, OTP Bank, OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt și Raiffeisen Bank Zrt, pe de altă parte, cu privire la cererea doamnei Sebestyén având ca obiect constatarea nulității clauzelor compromisorii cuprinse într‑un contract încheiat cu Raiffeisen Bank Zrt în vederea acordării unui împrumut ipotecar.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Al doisprezecelea considerent al Directivei 93/13 are următorul cuprins:

„întrucât […], în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; […]”

4        Articolul 3 din această directivă prevede:

„(1)       O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2)       Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3)      Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

5        Potrivit articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată:

„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

6        Articolul 5 din Directiva 93/13 prevede:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. […]”

7        Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

8        Anexa la aceeași directivă enumeră clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3) din aceasta. Punctul 1 litera (q) din anexa respectivă are următorul cuprins:

„Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

[…]

(q)      excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac, în special prin solicitarea consumatorului să sesizeze exclusiv o curte de arbitraj care nu este reglementată de dispozițiile legale, […]”

 Dreptul maghiar

9        Articolul 209 din Legea nr. IV din 1959 privind Codul civil (Polgári törvénykönyvről szóló 1959. évi IV. törvény), în versiunea aplicabilă în cauza principală, are următorul cuprins:

„1.      O condiție contractuală generală sau o clauză a unui contract încheiat cu un consumator care nu a fost negociată în mod individual este abuzivă atunci când instituie, în mod unilateral și fără niciun fel de justificare, cu încălcarea cerințelor de bună‑credință și de loialitate, drepturi și obligații ale părților în detrimentul cocontractantului părții care a impus clauza respectivă.

2.      Pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie să se examineze toate circumstanțele existente la momentul semnării contractului care au determinat încheierea acestuia, precum și natura serviciilor prevăzute și raporturile clauzei respective cu alte dispoziții ale contractului sau cu alte contracte.

3.      Printr‑o reglementare specială pot fi stabilite clauzele contractelor încheiate cu consumatorii care trebuie calificate drept abuzive sau cele care trebuie considerate abuzive până la proba contrară.

4.      Dispozițiile referitoare la clauzele contractuale abuzive nu pot fi aplicate clauzelor contractuale care definesc prestația principală și nici celor care stabilesc echivalența dintre prestație și contraprestație.

5.      O clauză contractuală nu poate fi considerată abuzivă în cazul în care aceasta este impusă prin lege sau este introdusă cu scopul de a îndeplini cerințele prevăzute de o normă juridică.”

10      Legea nr. LXXI din 1994 privind arbitrajul prevede, la articolul 3 alineatul (1), că un litigiu poate fi soluționat printr‑o procedură arbitrală în locul unei proceduri jurisdicționale în cazul în care:

„a)      cel puțin una dintre părți desfășoară o activitate economică în calitate de profesionist, iar litigiul are legătură cu această activitate;

b)      părțile pot dispune în mod liber cu privire la obiectul litigiului și

c)      procedura arbitrală a fost prevăzută într‑o clauză compromisorie.”

11      Articolul 5 alineatul (1) din legea menționată definește convenția arbitrală ca fiind o convenție încheiată între părți în temeiul căreia acestea supun unui tribunal arbitral litigiile apărute sau care pot apărea în legătură cu raporturi juridice contractuale sau necontractuale determinate.

12      În temeiul articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. LXXI din 1994, instanța sesizată cu o acțiune privind o materie care intră în domeniul de aplicare al convenției arbitrale trebuie, cu excepția acțiunii la care face referire articolul 54 din această lege, să respingă cererea ca inadmisibilă fără citarea părților sau trebuie să constate, la cererea uneia dintre părți, lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului cauzei, cu excepția cazului în care constată că respectiva convenție arbitrală este inexistentă, nulă, lipsită de efecte sau imposibil de aplicat.

13      Potrivit articolului 54 din Legea nr. LXXI din 1994, hotărârea arbitrală nu este supusă căilor de atac. O instanță nu poate fi sesizată decât cu o cerere în anulare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele prevăzute la articolul 55 din această lege.

14      Decretul guvernamental nr. 18/1999 privind clauzele care trebuie considerate abuzive în contractele încheiate cu consumatorii [A fogyasztóval kötött szerződésben tisztességtelennek minősülő feltételekről szóló 18/1999. (II. 5.) Kormányrendelet] prevede, la articolul 1 alineatul (1), că este considerată abuzivă orice clauză a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care:

„[…]

i)      exclude sau limitează posibilitățile de care dispune consumatorul pentru a‑și valorifica drepturile în temeiul legii sau al convenției dintre părți, cu excepția cazului în care clauza respectivă le înlocuiește cu alte moduri de soluționare a litigiilor prevăzute de lege;

[…]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

15      La 15 octombrie 2008, doamna Sebestyén a încheiat cu Raiffeisen Bank Zrt un contract de împrumut ipotecar, precum și o convenție de ipotecă. În aceste acte, părțile au convenit că eventualele litigii apărute între ele în legătură cu contractul sau cu convenția menționate vor fi supuse, cu câteva excepții special prevăzute, competenței exclusive a unei camere compuse din trei arbitri din cadrul Pénz- és Tőkepiaci Állandó Választottbíróság (Tribunalul Arbitral Permanent al Piețelor Financiare și de Capitaluri).

16      De asemenea, părțile au prevăzut în actele menționate competența exclusivă a Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual din Pesta‑Centru) sau a Fővárosi Bíróság (Curtea din Budapesta), în funcție de valoarea litigiului, pentru a soluționa procedurile privind somația de plată și eventuala procedură ordinară aplicabilă în caz de opoziție a debitorului.

17      Astfel cum reiese din decizia de trimitere, înainte de semnarea contractului de împrumut ipotecar și a convenției de ipotecă, banca i‑a furnizat doamnei Sebestyén informații cu privire la diferențele existente între normele de procedură aplicabile tribunalelor arbitrale și, respectiv, instanțelor ordinare. În plus, la momentul semnării acestui contract și a acestei convenții, banca i‑a atras atenția doamnei Sebestyén în mod special asupra faptului că procedura arbitrală este o procedură cu un singur grad de jurisdicție și că părțile nu pot formula căi de atac și i‑a adus la cunoștință că cheltuielile legate de inițierea și desfășurarea unei proceduri arbitrale sunt în general superioare celor aferente unei proceduri ordinare.

18      Cu toate acestea, considerând că clauzele compromisorii cuprinse în contractul și în convenția menționate, pe de o parte, au pus Raiffeisen Bank Zrt într‑o situație avantajoasă și, pe de altă parte, au limitat în mod nejustificat dreptul său constituțional de a se adresa instanțelor de judecată, doamna Sebestyén a solicitat Szombathelyi Törvényszék să constate nulitatea clauzelor menționate.

19      În aceste condiții, Szombathelyi Törvényszék a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Trebuie considerată abuzivă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din [Directiva 93/13], o clauză contractuală care supune litigiile legate de un contract de împrumut încheiat între o bancă și un consumator competenței exclusive a unei camere compuse din trei arbitri din cadrul Pénz- és Tőkepiaci Állandó Választottbíróság?

2)      Trebuie să se considere, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, că o clauză contractuală care supune litigiile legate de un contract de împrumut încheiat între o bancă și un consumator competenței exclusive a unei camere compuse din trei arbitri din cadrul Pénz- és Tőkepiaci Állandó Választottbíróság, cu excepțiile prevăzute în contractul menționat, este abuzivă indiferent dacă în contractul de împrumut figurează o informație generală cu privire la diferențele dintre procedura reglementată prin Legea nr. LXXI din 1994 […] și procedura jurisdicțională ordinară?”

 Cu privire la întrebările preliminare

20      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată.

21      Este necesar să se aplice dispoziția menționată în prezenta cauză.

22      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză cuprinsă într‑un contract de împrumut ipotecar încheiat între o bancă și un consumator prin care se atribuie unui tribunal arbitral permanent, ale cărui hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac de drept intern, competența exclusivă de a soluționa orice litigiu născut în legătură cu acest contract trebuie considerată abuzivă, în sensul acestei dispoziții, și aceasta chiar dacă, înainte de semnarea contractului menționat, au fost furnizate consumatorului informații generale cu privire la diferențele care există între procedura arbitrală și procedura jurisdicțională ordinară.

23      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, intră în domeniul de aplicare al acesteia doar clauzele care figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale (Hotărârea Constructora Principado, C‑226/12, EU:C:2014:10, punctul 18).

24      În această privință, articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul, din acest motiv, nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune (Ordonanța Pohotovosť, C‑76/10, EU:C:2010:685, punctul 57).

25      De asemenea, trebuie precizat că, potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții în materie privește interpretarea noțiunii „clauză abuzivă”, menționată la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 și în anexa la aceasta, precum și criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile directivei menționate, avându‑se în vedere că este de competența instanței menționate să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție (Hotărârea Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 66 și jurisprudența citată).

26      În aceste condiții, trebuie arătat că, prin referirea la noțiunile de bună‑credință și de dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu definește decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale (a se vedea Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, C‑237/02, EU:C:2004:209, punctul 19, și Hotărârea Pannon GSM, C‑243/08, EU:C:2009:350, punctul 37).

27      În această privință, Curtea a decis că, pentru a se stabili dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților care decurg dintr‑un contract, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive (a se vedea Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 68).

28      În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (a se vedea Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 69).

29      În plus, potrivit articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea acestuia (Hotărârea Pannon GSM, EU:C:2009:350, punctul 39, și Hotărârea VB Pénzügyi Lízing, C‑137/08, EU:C:2010:659, punctul 42). Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul legislației aplicabile contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național (a se vedea Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, EU:C:2004:209, punctul 21, și Ordonanța Pohotovosť, EU:C:2010:685, punctul 59).

30      Acestea sunt criteriile în lumina cărora Szombathelyi Törvényszék trebuie să aprecieze caracterul abuziv al clauzei compromisorii în discuție în litigiul principal.

31      În această privință, trebuie subliniat că anexa la Directiva 93/13, la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din aceasta, conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive (a se vedea Hotărârea Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctul 25 și jurisprudența citată), printre care figurează, la punctul 1 litera (q) din anexa respectivă, chiar clauzele care au ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac, în special prin obligarea acestuia să sesizeze exclusiv o curte de arbitraj care nu este reglementată de dispozițiile legale.

32      Chiar dacă caracterul abuziv al unei clauze în litigiu nu poate fi stabilit în mod automat numai pe baza conținutului anexei la Directiva 93/13, acesta din urmă constituie totuși, astfel cum a statuat deja Curtea, un element esențial pe care se poate întemeia aprecierea instanței competente cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze (Hotărârea Invitel, EU:C:2012:242, punctul 26).

33      În plus, în ceea ce privește problema dacă o clauză precum cea în discuție în litigiul principal poate fi considerată abuzivă în pofida faptului că, înainte de încheierea contractului, au fost furnizate consumatorului informații generale cu privire la diferențele care există între procedura arbitrală și procedura jurisdicțională ordinară, trebuie subliniat că Curtea a statuat deja, în contextul articolului 5 din Directiva 93/13, că informarea, înaintea încheierii unui contract, privind condițiile contractuale și consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru consumator. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor (Hotărârea Constructora Principado, EU:C:2014:10, punctul 25 și jurisprudența citată).

34      Cu toate acestea și chiar dacă se admite că informațiile generale furnizate consumatorului înainte de încheierea unui contract îndeplinesc cerințele de claritate și de transparență care rezultă din articolul 5 din directiva menționată, această împrejurare nu poate permite, în sine, excluderea caracterului abuziv al unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal.

35      În cazul în care instanța națională în cauză ajunge la concluzia că clauza în discuție în litigiul principal trebuie considerată abuzivă în sensul Directivei 93/13, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă, revine instanței menționate sarcina de a stabili toate consecințele care decurg de aici potrivit dreptului național pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator (a se vedea în acest sens Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 59).

36      Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 93/13, precum și punctul 1 litera (q) din anexa la această directivă trebuie interpretate în sensul că este de competența instanței naționale în cauză să stabilească dacă o clauză cuprinsă într‑un contract de împrumut ipotecar încheiat între o bancă și un consumator prin care se atribuie unui tribunal arbitral permanent, ale cărui hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac de drept intern, competența exclusivă de a soluționa orice litigiu născut în legătură cu acest contract trebuie, având în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului menționat, să fie considerată abuzivă în sensul acestor dispoziții. În cadrul acestei aprecieri, instanța națională în cauză trebuie printre altele:

–        să verifice dacă clauza în discuție are ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac și

–        să țină seama de faptul că comunicarea către consumator, înainte de încheierea contractului în cauză, a unor informații generale cu privire la diferențele care există între procedura arbitrală și procedura jurisdicțională ordinară nu poate permite, în sine, excluderea caracterului abuziv al acestei clauze.

În cazul unui răspuns afirmativ, revine instanței menționate sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din această constatare potrivit dreptului național pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

37      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și punctul 1 litera (q) din anexa la această directivă trebuie interpretate în sensul că este de competența instanței naționale în cauză să stabilească dacă o clauză cuprinsă într‑un contract de împrumut ipotecar încheiat între o bancă și un consumator prin care se atribuie unui tribunal arbitral permanent, ale cărui hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac de drept intern, competența exclusivă de a soluționa orice litigiu născut în legătură cu acest contract trebuie, având în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului menționat, să fie considerată abuzivă în sensul acestor dispoziții. În cadrul acestei aprecieri, instanța națională în cauză trebuie printre altele:

–        să verifice dacă clauza în discuție are ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac și

–        să țină seama de faptul că comunicarea către consumator, înainte de încheierea contractului în cauză, a unor informații generale cu privire la diferențele care există între procedura arbitrală și procedura jurisdicțională ordinară nu poate permite, în sine, excluderea caracterului abuziv al acestei clauze.

În cazul unui răspuns afirmativ, revine instanței menționate sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din această constatare potrivit dreptului național pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator.

Semnături


* Limba de procedură: maghiara.