CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 18 octombrie 2012(1)

Cauza C‑543/10

Refcomp SpA

împotriva

Axa Corporate Solutions Assurance SA,

Axa France IARD,

Emerson Network Power,

Climaveneta SpA

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de
Cour de cassation (Franța)]

„Competența judiciară în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Interpretarea articolului 23 – Clauză atributivă de competență care figurează într‑un contract încheiat între fabricant și dobânditorul inițial al unui bun – Contract care se înscrie într‑un lanț de contracte semnate de părți stabilite în diferite state membre – Opozabilitatea acestei clauze față de subdobânditorul bunului respectiv și față de asigurătorul său subrogat – Eventuala incidență a inaplicabilității articolului 5 punctul 1 din regulamentul menționat în privința acțiunii directe a subdobânditorului împotriva fabricantului”





I –    Introducere

1.        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație) (Franța) are ca obiect interpretarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(2).

2.        Această cerere se înscrie într‑o procedură inițiată în fața unei instanțe franceze, în cursul căreia clauza prin care competența era acordată instanței italiene, care figura în contractul de vânzare‑cumpărare dintre fabricantul, stabilit în Italia, și dobânditorul inițial al bunurilor în litigiu, stabilit de asemenea în Italia, a fost invocată de acest fabricant împotriva unui subdobânditor francez și a asigurătorului, tot francez, subrogat în drepturile acestuia. În afara cazului particular amintit, miza juridică este importantă întrucât adesea participanții la comerțul internațional recurg la acorduri de alegere a instanței competente.

3.        Curtea este astfel invitată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 permite – și, dacă este cazul, în ce condiții – ca o clauză atributivă de competență introdusă într‑un contract inițial să fie transmisă în aval într‑un lanț de contracte care au fost încheiate succesiv între operatori economici stabiliți în diferite state membre ale Uniunii Europene(3). Aceasta va trebui să decidă dacă, pentru a stabili opozabilitatea sau inopozabilitatea acordurilor de alegere a instanței competente față de terții care nu au consimțit la acele acorduri, trebuie efectuată o trimitere la dreptul național aplicabil, urmând jurisprudența sa referitoare la extinderea unei astfel de clauze care figurează într‑un conosament asupra terțului deținător al conosamentului(4), sau dacă se impune să se prevadă în această privință o normă materială autonomă, astfel cum a arătat recent Parlamentul European în cadrul lucrărilor de reformare a Regulamentului nr. 44/2001(5).

4.        Decizia de trimitere stabilește astfel o relație între această problematică și Hotărârea Handte(6), care se referă la noțiunea „materie contractuală” în sensul articolului 5 punctul 1 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”)(7), care constituie, în esență, echivalentul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Întrucât în această hotărâre s‑a afirmat că raportul juridic dintre fabricant și un subdobânditor nu avea natură contractuală potrivit interpretării dispoziției menționate, Cour de cassation ridică problema incidenței acestei jurisprudențe asupra opozabilității față de al doilea dintre operatorii respectivi a unei clauze atributive de competență care figurează într‑un contract semnat numai de primul.

II – Cadrul juridic

5.        Considerentul (11) al Regulamentului nr. 44/2001 prevede că „[n]ormele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură […]”.

6.        Articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, care figurează în secțiunea 2 din capitolul II, intitulată „Competențe speciale”, prevede că, în materie contractuală, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată.

7.        Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care figurează în secțiunea 7 din capitolul II, referitoare la „Prorogarea de competență”, prevede:

„Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie:

(a)      în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau

(b)      într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau

(c)      în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.”

III – Acțiunea principală, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

8.        SNC Doumer (denumită în continuare „Doumer”) a executat lucrări de renovare a unui ansamblu imobiliar situat la Courbevoie (Franța), fiind asigurată la SA Axa Corporate Solutions Assurance (denumită în continuare „Axa Corporate”), al cărei sediu se află în Paris (Franța).

9.        În cadrul acestor lucrări au fost instalate aparate de climatizare echipate fiecare cu o serie de compresoare care au fost:

–        fabricate de Refcomp SpA (denumită în continuare „Refcomp”), societate cu sediul în Italia,

–        cumpărate de la aceasta și asamblate de Climaveneta SpA (denumită în continuare „Climaveneta”), societate al cărei sediu se află de asemenea în Italia,

–        furnizate ulterior societății Doumer de societatea Liebert, în ale cărei drepturi s‑a subrogat în prezent societatea Emerson Network Power (denumită în continuare „Emerson”), la rândul său asigurată la societatea Axa France IARD (denumită în continuare „Axa France”), ale căror sedii sunt situate în Franța.

10.      În sistemul de climatizare instalat au intervenit disfuncționalități. O expertiză judiciară a scos la iveală faptul că aceste defecțiuni proveneau de la un defect de fabricație al compresoarelor.

11.      Subrogându‑se în drepturile Doumer, pe care a despăgubit‑o în calitate de asigurată, Axa Corporate a chemat în judecată fabricantul Refcomp, societatea care a asamblat aparatele, Climaveneta, și furnizorul Emerson la tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță Paris), pentru a le solicita o rambursare in solidum pentru acel defect.

12.      Cele două societăți italiene pârâte au contestat competența tribunal de grande instance de Paris, Climaveneta invocând o clauză de arbitraj care figurează în contractul de distribuție încheiat cu Emerson, iar Refcomp, o clauză prin care competența era atribuită unei instanțe italiene, care era inclusă în condițiile generale ale contractului de vânzare‑cumpărare încheiat între aceasta și Climaveneta.

13.      Prin ordonanța din 26 ianuarie 2007, judecătorul care supraveghează cercetarea judecătorească din cadrul tribunal de grande instance de Paris a respins excepțiile de necompetență ridicate de Climaveneta și de Refcomp. Acestea au declarat apel împotriva ordonanței menționate.

14.      Prin hotărârea din 19 decembrie 2008, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel Paris) a modificat ordonanța atacată, în ceea ce privește partea în care prin aceasta fusese respinsă excepția ridicată de Climaveneta. Instanța menționată a declarat că tribunal de grande instance de Paris nu era competent să se pronunțe cu privire la cererea formulată împotriva acestei societăți pentru motivul că, într‑un lanț de contracte translative de proprietate, clauza compromisorie era transmisă în mod automat ca accesoriu al dreptului la acțiune, care la rândul său era accesoriu al dreptului material transmis, indiferent de caracterul omogen sau eterogen al acestui lanț.

15.      În schimb, cour d’appel de Paris a menținut respingerea excepției de necompetență ridicate de Refcomp. Aceasta și‑a motivat decizia prin indicarea faptului că normele de competență specială în materie contractuală prevăzute la articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplicau unui litigiu între subdobânditorul unui bun și fabricantul care nu i‑a vândut acel bun, un astfel de litigiu având natură delictuală, care este reglementată de dispozițiile articolului 5 punctul 3 din regulamentul menționat, cu precizarea însă că articolul 23 din acesta nu mai era aplicabil întrucât acțiunea nu avea un temei contractual. Instanța amintită a considerat astfel că acea clauză atributivă de competență convenită între fabricant și un vânzător intermediar nu era opozabilă asigurătorului subrogat în drepturile subdobânditorului și că instanța franceză sesizată era competentă ținând seama de locul în care a apărut prejudiciul.

16.      Această hotărâre pronunțată de cour d’appel de Paris a făcut obiectul unui recurs principal formulat de Refcomp și al unui recurs incident formulat de Emerson.

17.      Prin hotărârea din 17 noiembrie 2010, Cour de cassation a respins respectivul recurs incident, dar, în ceea ce privește recursul principal formulat de Refcomp, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      O clauză atributivă de competență convenită, într‑un lanț de contracte la nivel comunitar, între un fabricant al unui bun și un cumpărător, în temeiul articolului 23 din Regulamentul [nr. 44/2001], produce efecte în privința subdobânditorului și, în caz afirmativ, în ce condiții?

2)      Clauza atributivă de competență produce efecte în privința subdobânditorului și a asigurătorilor subrogați în drepturile acestuia, deși articolul 5 punctul 1 din Regulamentul [nr. 44/2001] nu se aplică acțiunii subdobânditorului împotriva fabricantului, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Handte, din 17 iunie 1992?”

18.      Refcomp, Axa Corporate și Emerson, guvernele francez, german și spaniol, precum și Comisia Europeană au depus la Curte observații scrise.

19.      În ședința din 3 mai 2012, Refcomp, guvernele francez și german, precum și Comisia au fost reprezentate.

IV – Analiză

A –    Observații introductive

20.      Prin intermediul celor două întrebări preliminare menționate mai sus, Curtea este invitată să se pronunțe, în esență, cu privire la transmiterea unei clauze atributive de jurisdicție într‑un lanț de contracte încheiate între părți stabilite în state membre diferite și, mai exact, cu privire la efectele juridice ale unei astfel de clauze față de un subdobânditor(8) care nu a semnat contractul în care apare acea clauză și care pare că nu și‑a dat consimțământul în această privință în condițiile prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001(9).

21.      Chiar dacă decizia de trimitere nu conține elemente de motivare exprese, din elementele din dosar reiese că întrebările pe care le ridică Cour de cassation din Franța își au originea în următoarele date.

22.      Pe de o parte, problema este legată de existența unei norme de drept intern, și anume teoria juridică potrivit căreia, deși contractele au în mod normal efect relativ, producând efecte numai între părțile care le‑au semnat, excepție de la principiul menționat face însă transferul proprietății, întrucât aceasta este transmisă tuturor dobânditorilor succesivi ai bunului în cauză și, în plus, cu toate elementele care îi sunt accesorii. Rezultă că, potrivit dreptului francez, subdobânditorul unui bun poate intenta o acțiune în răspundere împotriva vânzătorului acelui bun ori împotriva oricăruia dintre intermediarii care l‑au vândut sau chiar direct împotriva fabricantului acestuia.

23.      Pe de altă parte, în ceea ce privește eventuala transmisibilitate sistematică, ca accesoriu al dreptului contractual la acțiune, la rândul său accesoriu al dreptului de proprietate transmis, a clauzei atributive de competență care este introdusă în contractul inițial dintr‑un lanț de contracte translative de proprietate la nivel european, trei curente de gândire se confruntă în doctrina franceză, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție(10):

–        pentru anumiți autori, o astfel de clauză este întotdeauna opozabilă subdobânditorului bunului care face obiectul tranzacției, în pofida faptului că nu este parte la acest contract și nu și‑a exprimat, așadar, consimțământul cu privire la clauză,

–        pentru alții, dimpotrivă, nu ar trebui să existe niciodată transmisibilitate,

–        în timp ce anumiți autori acordă prevalență unei căi intermediare, potrivit căreia o astfel de clauză este transmisibilă în anumite cazuri, și anume atunci când drepturile și obligațiile dobânditorului inițial sunt transferate integral dobânditorilor succesivi.

24.      Această problematică nu este proprie dreptului francez, întrucât sistemele juridice din anumite alte state membre cunosc aceeași ficțiune juridică(11). În plus, mizele cauzei nu sunt numai teoretice, ci și economice. Astfel, răspunsul pe care Curtea îl va oferi la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare va avea un potențial impact important întrucât, în operațiunile de comerț internațional, sunt încheiate foarte frecvent clauze atributive de competență(12) și este, așadar, foarte posibil ca acestea să se înscrie într‑un lanț de contracte translative de proprietate care privesc teritoriul diferitor state membre.

25.      În această privință, arătăm că ipoteza avută în vedere de instanța de trimitere în întrebările preliminare se referă la soarta unei clauze atributive de competență care face parte dintr‑un „lanț de contracte la nivel comunitar”, știut fiind că operatorii economici care sunt părți la contractele succesive din lanțul în discuție în acțiunea principală sunt stabiliți în state membre diferite. Mai precis, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la cazul în care o astfel de clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001. Potrivit alineatului (1) al articolului menționat, este în principiu suficient ca cel puțin una dintre părțile la litigiu, indiferent că este vorba de reclamant sau de pârât, să aibă domiciliul pe teritoriul unui stat membru al Uniunii(13), situație care se regăsește în prezenta cauză.

26.      Pe de altă parte, remarcăm că întrebările preliminare adresate în prezenta cauză vizează „clauza atributivă de competență”, în condițiile în care dispozițiile articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 reglementează două tipuri de „convenție atributivă de competență”, înglobând în același timp clauzele de alegere a instanței competente care sunt introduse în contracte pentru a anticipa un litigiu viitor și acordurile atributive de competență care sunt încheiate în afara acestui cadru, atunci când litigiul a survenit deja(14). În pofida dublei accepții reținute în acest articol, ținând seama de limitarea de către instanța de trimitere a sferei pe care o vizează întrebarea sa și de obiectul specific al acțiunii principale, răspunsurile date trebuie să se concentreze în opinia noastră asupra acestui aspect și se impune, așadar, să se facă referire doar la „clauzele” atributive de competență care figurează in futurum în contracte.

27.      În plus, precizăm că, deși instanța de trimitere solicită Curții, printr‑o formulare generală, să se pronunțe cu privire la „efectele” juridice ale unei clauze atributive de competență în raport cu un subdobânditor, conținutul răspunsului propus de Curte în prezentele concluzii se va limita la eventuala punere în aplicare a unei clauze de acest tip în detrimentul unui asemenea terț, cu excluderea ipotezei în care acesta ar invoca clauza în favoarea sa(15). Astfel, în lumina obiectului acțiunii principale, răspunsul la întrebările preliminare din această ultimă perspectivă nu va fi util instanței de trimitere pentru soluționarea litigiului respectiv. Curtea trebuie să se pronunțe, așadar, numai cu privire la opozabilitatea unei clauze atributive de competență față de un subdobânditor, iar nu cu privire la restul efectelor sale eventuale.

28.      În sfârșit, amintim că elementele de răspuns care figurează în jurisprudența referitoare la Convenția de la Bruxelles pot fi transpuse în privința Regulamentului nr. 44/2001 în măsura în care dispozițiile vizate de cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare referitoare la acesta din urmă au un conținut echivalent în esență cu cele ale convenției menționate care au fost interpretate de Curte(16). În speță, dispozițiile articolului 17 din Convenția de la Bruxelles și cele ale articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 sunt în mod global analoge, chiar dacă între acestea există câteva diferențe. În lumina conținutului lor, diferențele respective nu afectează însă caracterul comparabil al elementelor care sunt pertinente pentru a răspunde la întrebările adresate Curții în prezenta cauză.

B –    Cu privire la eventualul efect obligatoriu al unei clauze atributive de competență introduse într‑un contract de vânzare‑cumpărare inițial față de subdobânditorul unui bun

29.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, în sensul articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, fabricantul care este parte la primul contract dintr‑un lanț în care figura o clauză atributivă de competență o poate invoca în mod întemeiat pentru a contesta competența instanței sesizate cu o acțiune intentată împotriva sa de subdobânditor, care este terț la contractul menționat, dar care invocă executarea deficitară a acestuia din urmă de către pârât, atât unul, cât și celălalt fiind stabiliți în state membre diferite.

30.      Intervenientele la prezenta procedură au formulat propuneri de răspuns diferite. Spre deosebire de Refcomp, Axa Corporate și Emerson exclud cu desăvârșire transmisibilitatea clauzei atributive de competență în raport cu subdobânditorul într‑un astfel de context. În schimb, guvernele german și spaniol admit că o clauză convenită în condițiile prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 își produce efectele față de subdobânditor atunci când acest terț a succedat în totalitate în drepturile și în obligațiile uneia dintre părțile la contractul inițial potrivit dreptului național aplicabil. La rândul lor, guvernul francez și Comisia apreciază că o astfel de clauză nu poate fi opusă subdobânditorului decât cu condiția ca acesta din urmă să își fi dat consimțământul la respectiva clauză în conformitate cu cerințele prevăzute la acest articol, indiferent de dreptul național aplicabil.

1.      Cu privire la oportunitatea de a prevedea o normă materială de interpretare

31.      În pofida faptului că instanța de trimitere nu a formulat‑o în acești termeni, problematica centrală care stă la baza primei întrebări preliminare, astfel cum aceasta reiese din pozițiile adoptate de intervenientele menționate mai sus, este aceea dacă Curtea trebuie să dea articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 o interpretare care să varieze în funcție de dispozițiile de drept național susceptibile să reglementeze raportul în litigiu sau care să fie valabilă indiferent de conținutul acestor dispoziții.

32.      Potrivit acestei ultime metode, Curtea ar trebui să stabilească în speță dacă, atunci când articolul 23 este aplicabil, o clauză atributivă de competență este sau nu este opozabilă unui terț în împrejurări precum cele în discuție în acțiunea principală, fără a face trimitere la efectele care pot fi atribuite raportului juridic în discuție de dreptul unui stat membru sau al altuia(17).

33.      Din punctul nostru de vedere, faptul de a privilegia formularea unei norme materiale care să fie proprie dreptului Uniunii ar avea avantajul de a garanta o mai bună funcționare a normelor privind competența prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, Curtea a statuat în mai multe rânduri că, în scopul de a asigura deplina eficacitate și o aplicare uniformă pe teritoriul tuturor statelor membre, noțiunile cuprinse în acest regulament nu trebuie să fie, în principiu, interpretate printr‑o simplă trimitere la dreptul intern al unuia sau al altuia dintre statele în cauză, ci în mod autonom, ținând seama în principal de structura și de obiectivele textului(18). Considerăm că o astfel de metodă de interpretare a dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 trebuie să ghideze Curtea nu numai atunci când aceasta efectuează o simplă definire a cuvintelor, a expresiilor sau a conceptelor pe care acesta le conține, dar și atunci când este invitată să stabilească obiectul sau sfera de aplicare a acestor dispoziții(19).

34.      În speță, dacă s‑ar ține seama de conținutul dreptului național aplicabil raportului juridic în cauză, la prezenta problemă a transmisibilității unei clauze atributive de competență nu s‑ar putea da un răspuns uniform, ci unul cu o geometrie variabilă, având în vedere divergențele de abordare constatate între sistemele de drept ale statelor membre în ceea ce privește natura juridică a relației existente între fabricantul unui bun și subdobânditorul acestuia(20), pe lângă problema specifică a eventualei extinderi față de acest terț a efectelor unei clauze la care nu și‑a dat consimțământul.

35.      În plus, formularea de către Curte a unei norme materiale ar facilita sarcina instanțelor statelor membre. Știut fiind că Regulamentul privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale(21) nu reglementează nici validitatea, nici efectele clauzelor atributive de competență, o eventuală trimitere la dreptul național ar impune acestor instanțe obligația de a identifica sistemul juridic la care trebuie să se raporteze în acest scop. Problema de a ști care este legea care trebuie aplicată și la ce moment este, desigur, clasică atunci când este invocată o clauză atributivă de competență într‑o situație care conține elemente de extraneitate, dar dificultatea de a recurge la norme privind conflictul de legi este și mai mare în cazul unor contracte multiple, precum în acțiunea principală, întrucât legislațiile aplicabile sunt numeroase(22).

36.      Ar fi și în interesul celor două părți la litigiu să cunoască în mod direct dacă o instanță este sau nu este competentă potrivit unei clauze atributive de competență dintr‑un contract nesemnat de reclamant, fără ca acestea să fie supuse elementului aleatoriu care ar rezulta dintr‑o trimitere la diferitele concepții aflate în vigoare în statele membre. În opinia noastră, ar trebui să se opteze pentru o interpretare a articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 care să conducă la rezultatul că stabilirea instanței competente nu depinde de împrejurări nesigure și fortuite, abordare care este importantă pentru Curte în general(23).

37.      Adăugăm că, întrucât Regulamentul nr. 44/2001 a abandonat metoda normelor privind conflictul de legi care fusese reținută în Hotărârea Industrie Tessili Italiana Como(24), dintr‑o preocupare lăudabilă de simplificare(25), nu ar fi conform cu evoluția astfel dorită de legiuitorul Uniunii să se reintroducă o interpretare care să se întemeieze pe această metodă.

38.      De asemenea, aplecându‑se tocmai asupra problemei care face obiectul prezentei cauze în cadrul reformării actuale a articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, Parlamentul European s‑a declarat în favoarea adoptării unei norme materiale care să prevadă condiții, fără nicio trimitere la sistemele juridice ale statelor membre, astfel încât să se limiteze opozabilitatea acordurilor de alegere a instanței competente reglementate la acest articol față de un terț care nu și‑a exprimat în mod expres consimțământul la acele acorduri, ținând seama de riscul care există în caz contrar de a aduce atingere dreptului acestor persoane de a avea acces deplin la justiție(26). Propunem Curții să urmeze aceeași abordare.

2.      Cu privire la interpretarea literală a articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001

39.      În redactarea sa actuală, articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 se pronunță cu privire la condițiile de formă și la condițiile de fond ale validității convențiilor atributive de competență pe care le reglementează, dar nu în totalitate cu privire la sfera de aplicare și la efectele acestora. Mai exact, regulamentul menționat nu precizează care sunt persoanele care pot fi considerate „parte” la o astfel de convenție, nici dacă o clauză de alegere a instanței competente ar putea fi transmisă de părțile la un contract către părțile la un alt contract ca accesoriu al proprietății asupra unui bun(27).

40.      Singurul element expres pe care îl conține textul actual în ceea ce privește efectele juridice ale clauzelor atributive de competență constă în caracterul exclusiv al competenței acordate instanțelor desemnate de părți(28). Acest aspect este însă lipsit de incidență în ceea ce privește eventualul efect obligatoriu al respectivelor clauze în raport cu terții.

41.      Pe plan terminologic, observăm că, referindu‑se la cazul în care „prin convenția părților competența revine unei instanțe” (sublinierea noastră), articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 impune ca între acestea să fi existat o „convenție” cu privire la alegerea unei instanțe. O preocupare care ține de respectarea autonomiei voinței părților la un litigiu este cea care justifică faptul că o altă instanță decât cea care ar fi trebuit să fie competentă potrivit regulamentului menționat este desemnată de aceste părți, astfel cum se precizează în considerentul (11) al regulamentului, dar este de asemenea necesar ca voința de a supune litigiul dintre ele acestei instanțe să fie împărtășită atât de reclamant, cât și de pârât.

42.      Astfel cum a arătat Curtea în ceea ce privește dispoziția corespunzătoare din Convenția de la Bruxelles(29), seria de condiții de formă prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 face din dovada existenței unui consimțământ al părților cărora li se opune o clauză atributivă de competență un element central al validității acesteia. Rezultă că, dacă există o contestație, acordul cu respectarea tuturor condițiilor de formă exprimat de persoana împotriva căreia este invocată o astfel de clauză trebuie să fie în principiu verificat în mod concret de instanța sesizată.

43.      Este adevărat că Curtea a admis că o clauză atributivă de competență poate produce efecte juridice în raport cu o persoană care nu și‑a exprimat în mod formal consimțământul la aceasta, dar numai în împrejurări speciale, în special în hotărârile referitoare la conosamente, la care vom reveni ulterior. Astfel cum susține Refcomp, Curtea a statuat, desigur, că aprobarea unei clauze de acest tip putea rezulta dintr‑o aderare la statutul unei societăți(30), dar aceasta nu este nicidecum situația din speță. Curtea a admis de asemenea astfel de efecte în hotărârile pronunțate în materie de asigurare, dar numai într‑un sens favorabil unui terț(31) și întemeindu‑se pe faptul că acesta beneficia de o stipulație pentru altul, precum și pe finalitatea protejării părții defavorizate(32), care este proprie normelor de concurență care se aplică în această materie(33). Nici un mecanism, nici o finalitate comparabile nu se regăsesc în datele prezentei cauze(34).

44.      În sfârșit, amintim că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 impune ca convenția atributivă de competență să se înscrie în cadrul unui „raport juridic determinat”. Întrucât derogările de la normele de concurență normale din regulamentul menționat sunt concepute în mod restrictiv de legiuitorul Uniunii, rezultă că sfera de aplicare a unei clauze atributive de competență nu poate fi prea extinsă(35). Or, astfel cum remarcă Axa Corporate, un lanț de contracte la nivel european precum cel dintre fabricant și subdobânditor nu constituie un „raport juridic determinat”, ci mai multe raporturi în care „obligațiile contractuale ale părților pot varia de la un contract la altul”, în conformitate cu cele arătate de Curte(36).

3.      Cu privire la interpretarea teleologică a articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001

45.      Potrivit unei jurisprudențe constante, o dispoziție de drept al Uniunii a cărei interpretare se solicită trebuie înțeleasă și în lumina obiectivelor avute în vedere la adoptarea sa, iar acest lucru este valabil în special pentru normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001(37).

46.      Din cuprinsul considerentelor (8) și (12) ale regulamentului menționat reiese că acesta urmărește să privilegieze mecanismele de competență care permit să existe o legătură deosebit de strânsă între litigiu și instanța care trebuie să îl soluționeze. Or, într‑o situație precum cea în discuție în acțiunea principală, avem îndoieli că a permite ca o clauză atributivă de competență să poată fi obligatorie nu numai pentru părțile care au încheiat‑o, ci și pentru terțe persoane nu contravine acestei finalități. Este adevărat că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 permite părților la un astfel de acord să opteze pentru o instanță îndepărtată de centrul real al litigiului(38), de exemplu din considerente de neutralitate, și care ar putea fi, așadar, mai puțin capabilă să adopte măsuri precum o expertiză cu privire la viciile unor bunuri litigioase. Cu toate acestea, atunci când un asemenea acord este opus unui terț, care prin ipoteză nu a luat parte la alegerea respectivă și ale cărui interese pot fi localizate în alt stat membru decât cele care au legătură cu părțile la contract, acest risc de îndepărtare nu este asumat în mod liber. În plus, riscul amintit este amplificat într‑un lanț de contracte la nivel european, observându‑se că acesta este cu atât mai ridicat cu cât este mai mare numărul de contracte intermediare care există între cel care conține clauza atributivă de competență și cel care a fost încheiat de subdobânditorul care invocă un viciu de fabricație.

47.      Un alt obiectiv fundamental al Regulamentului nr. 44/2001 este acela care urmărește uniformizarea diferitelor norme de competență judiciară aplicabile în statele membre ale Uniunii. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesar, pe de o parte, să se prevadă „norme comune privind competența”, astfel cum se arată în considerentul (8) al regulamentului menționat, dar și, pe de altă parte, să se elaboreze principii de interpretare a acestor norme care să conducă la punerea în aplicare în mod omogen a normelor respective de toate instanțele statelor membre. În ceea ce privește clauzele atributive de competență reglementate la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001, acest rezultat nu ar fi suficient garantat dacă soarta acestora, în special opozabilitatea lor față de terți, ar trebui să fie reglementată nu de un principiu rezultat dintr‑o normă materială standardizată, ci de o trimitere la diversele sisteme juridice ale statelor membre.

48.      Regulamentul nr. 44/2001 urmărește de asemenea să garanteze o previzibilitate a competenței judiciare, astfel cum se arată în considerentul (11) al acestuia(39), și, așadar, securitatea juridică a fiecărei părți la un litigiu(40), în special în prezența unor clauze atributive de competență.

49.      Din punctul nostru de vedere, criteriul securității juridice a părților nu este ușor de pus în aplicare în speță, întrucât ceea ce este previzibil pentru pârât nu este în mod necesar previzibil pentru reclamant și invers. Pe de o parte, fabricantul italian în cauză a inclus o clauză atributivă de competență în condițiile generale de vânzare‑cumpărare pentru a putea prevedea instanța în fața căreia putea fi chemat în judecată cu privire la contractul pe care l‑a încheiat cu primul dobânditor italian al bunurilor în litigiu. Pe de altă parte, subdobânditorul francez nu a semnat contractul care conținea această clauză și îi putea ignora în mod rezonabil existența înainte ca aceasta să fie invocată în justiție împotriva sa într‑o procedură având ca obiect bunuri aflate pe teritoriul francez.

50.      Dacă cerința referitoare la previzibilitate este înțeleasă într‑un mod mai general și obiectiv, cu alte cuvinte independent de punctul de vedere al părților la litigiu(41), trebuie amintit aici că o eventuală recurgere la metoda conflictelor de legi, în locul formulării unei norme materiale, ar aduce atingere acestui imperativ. Astfel, această metodă ar fi în același timp o sursă de complicații, având în vedere dificultatea care ar exista pentru a stabili dreptul aplicabil unei clauze atributive de competență precum cea în discuție în acțiunea principală, și de incertitudini, ținând seama de divergențele de calificare care ar rezulta din aceasta în funcție de dreptul național aplicat(42).

51.      În sfârșit, în ceea ce privește finalitatea proprie a articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, subliniem că acesta urmărește să autorizeze competența unor instanțe diferite de cele care ar trebui în principiu să se pronunțe potrivit dispozițiilor regulamentului menționat(43). Întrucât o astfel de competență prorogată ca urmare a simplei voințe a părților are caracter derogatoriu(44), această considerație trebuie să conducă la o interpretare strictă a articolului respectiv, în conformitate cu o poziție constantă a Curții(45). De asemenea, Curtea a statuat într‑un mod global că normele de competență care derogă de la normele de principiu nu pot determina o interpretare care să privească mai mult decât ipotezele avute în vedere în mod explicit de Regulamentul nr. 44/2001(46). Deducem că asemenea clauze ar trebui să producă efecte obligatorii față de terți numai în cazurile prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001 și determinate de jurisprudența Curții, astfel încât acestea ar putea avea forță obligatorie pentru un terț numai dacă se dovedește că persoana interesată și‑a dat consimțământul la clauzele respective în condiții conforme cu cele stabilite la articolul menționat.

4.      Cu privire la interpretarea distinctă întemeiată pe hotărâri anterioare ale Curții

52.      Instanța de trimitere nu menționează acest lucru în motivarea deciziei sale, dar din observațiile depuse de Refcomp reiese că aceasta din urmă își întemeiază excepția de necompetență în principal pe o serie de hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție în materie de contracte de transport maritim. Potrivit acestor hotărâri, Curtea a admis transmiterea la raportul dintre transportator și terțul deținător al unui conosament a unei clauze atributive de competență stipulate într‑un conosament care a fost convenit între transportator și încărcător, transmis ulterior de încărcător terțului deținător, fără a fi necesar ca instanța sesizată să verifice dacă acest terț și‑a dat consimțământul cu privire la clauză, din moment ce acesta succedă în drepturile și în obligațiile încărcătorului potrivit dreptului național care este aplicabil în temeiul normelor privind conflictul de legi în vigoare în statul membru în care se află sediul instanței sesizate(47). Atât Refcomp, cât și guvernele german și spaniol deduc din aceasta că ar exista o normă generală potrivit căreia transmisibilitatea unei clauze de acest tip ar urma soarta drepturilor și a obligațiilor la care aceasta se raportează.

53.      Cu toate acestea, asemenea celor susținute de Axa Corporate, de Emerson, de guvernul francez și de Comisie, suntem de părere că nu se impune transpunerea în prezenta cauză a răspunsurilor date în aceste hotărâri. Ținând seama din nou de caracterul derogatoriu al competențelor care se întemeiază pe clauzele atributive de competență și de abordarea restrictivă care trebuie urmată pentru a defini sfera de aplicare a dispozițiilor articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001(48), apreciem că această jurisprudență nu poate fi extinsă în afara domeniului specific al conosamentelor în care a fost adoptată. Or, nu trebuie trecut cu vederea faptul că obiectul acțiunii principale îl constituie o acțiune directă în răspundere civilă ca urmare a unei serii de contracte de vânzare‑cumpărare prin care s‑a realizat transferul proprietății bunului de la un dobânditor la altul, iar nu o relație tripartită întemeiată pe un conosament, a cărui natură juridică este foarte specifică.

54.      Astfel, amintim că conosamentul este o chitanță eliberată de un transportator maritim unui expeditor de mărfuri, denumit „încărcător”, pentru a atesta luarea în primire a acestei încărcături și obligația de a o livra prin prezentarea acelui document. În conosament se menționează în special principalele condiții ale contractului de transport care a fost încheiat între aceste părți, printre care se numără o eventuală clauză atributivă de competență. În majoritatea sistemelor juridice ale statelor membre, care sunt concordante în această privință, conosamentul constituie și un titlu negociabil și andosabil care permite proprietarului ca, în cursul transportului, să cesioneze mărfurile unui dobânditor care devine, în calitate de deținător al conosamentului, destinatarul mărfurilor și titularul tuturor drepturilor și obligațiilor încărcătorului în raport cu transportatorul. Apreciem că, deși terț la contractul de transport inițial, pe care nu l‑a încheiat, deținătorul titlului andosat este considerat că a aderat la conținutul esențial al acestui contract, în special la o clauză de alegere a instanței, cu condiția ca dreptul național aplicabil să prevadă transferul către acesta al drepturilor și al obligațiilor încărcătorului.

55.      În schimb, în cadrul unei succesiuni de contracte de vânzare‑cumpărare, cumpărarea unui bun nu determină transmiterea tuturor drepturilor și obligațiilor uneia dintre părțile la contractul inițial în beneficiul și în sarcina unui terț, astfel încât să existe o substituire a acestei din urmă persoane cu cealaltă. Spre deosebire de terțul deținător al conosamentului, subdobânditorul care a semnat un contract distinct nu se înscrie în mod veritabil în raportul juridic inițial, chiar dacă în anumite sisteme juridice naționale, precum sistemul francez, acesta beneficiază de un drept de a intenta o acțiune în răspundere direct împotriva fabricantului. În opinia noastră, din moment ce subdobânditorul rămâne terț față de contractul care conține clauza atributivă de competență, se impune ca instanța sesizată cu judecarea litigiului să verifice dacă acesta a putut adera în mod valabil la respectiva clauză prevăzută de fabricant în condițiile stabilite de Regulamentul nr. 44/2001.

56.      În lumina tuturor acestor elemente, considerăm că trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o clauză atributivă de competență convenită între fabricantul unui bun și unul dintre dobânditorii acestuia și care intră sub incidența dispozițiilor articolului menționat nu produce efecte obligatorii față de subdobânditorul bunului respectiv care nu este parte la contractul care conține această clauză, nici față de asigurătorul care este subrogat în drepturile subdobânditorului(49), cu excepția cazului în care se dovedește că acesta din urmă și‑a dat consimțământul cu privire la acea clauză în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul menționat.

57.      Norma materială pe care sugerăm astfel să o enunțe Curtea ar fi conformă cu principiul efectului relativ al contractelor, care prevalează în majoritatea sistemelor juridice naționale. În plus, aceasta ar prezenta avantajul de a se înscrie în aceeași direcție cu lucrările de revizuire a Regulamentului nr. 44/2001, în curs în prezent, în special cu privire la articolul 23, pe care le‑am amintit mai sus(50).

58.      Ținând seama de această propunere de răspuns negativ, în opinia noastră nu mai este necesar să se statueze mai multe cu privire la al doilea aspect al primei întrebări preliminare, care vizează, cu titlu subsidiar, definirea condițiilor în care o clauză de acest tip ar putea fi în mod automat transmisibilă unei terțe persoane în cadrul unui lanț de contracte, întrucât amintim că, în opinia noastră, consimțământul cu privire la această clauză dat sau nu în mod valabil de această persoană este criteriul determinant al opozabilității.

C –    Cu privire la eventuala incidență a naturii necontractuale a acțiunii directe a subdobânditorului împotriva fabricantului

59.      A doua întrebare preliminară se referă la impactul, în privința efectelor juridice ale unei clauze atributive de competență în împrejurări precum cele în discuție în acțiunea principală, al poziției adoptate de Curte în Hotărârea Handte, citată anterior. Chiar dacă decizia de trimitere nu precizează relația existentă între această problematică și cea anterioară, considerăm, în lumina termenilor utilizați de Cour de cassation pentru a o formula(51), că a doua întrebare este adresată mai ales pentru a acoperi ipoteza în care prima întrebare ar face obiectul unui răspuns afirmativ, contrar a ceea ce sugerăm.

60.      Potrivit hotărârii menționate(52), norma de competență specială în „materie contractuală” prevăzută la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, echivalentul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu este aplicabilă acțiunii exercitate de subdobânditor direct împotriva fabricantului ca urmare a viciilor bunului cumpărat sau a imposibilității de a‑l utiliza potrivit destinației sale. Rezultă, a contrario, că o astfel de acțiune se încadrează în „materia delictuală sau cvasidelictuală” în sensul articolului 5 punctul 3 din unul sau din celălalt dintre aceste instrumente(53), dispoziție din care rezultă că instanța competentă este cea de la locul în care s‑a produs faptul cauzator de prejudiciu.

61.      Comisia apreciază că problematica opozabilității clauzei atributive de competență față de un terț este strâns legată de cea a naturii juridice a raportului existent între acesta din urmă și una dintre părțile la contractul care conține clauza atributivă de competență. Aceasta consideră că inexistența unui raport contractual între subdobânditor și fabricant, care a fost reținută de Curte în Hotărârea Handte, citată anterior, are drept consecință că această clauză nu a putut fi „convenită” între aceștia în sensul articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. Emerson susține de asemenea că calificarea acțiunii subdobânditorului împotriva fabricantului drept delictuală, care a fost reținută de Curte, are drept corolar necesar inopozabilitatea unei astfel de clauze față de subdobânditor.

62.      În schimb, potrivit guvernului francez, conținutul sus‑menționat al respectivei Hotărâri Handte nu se opune aplicării articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001. De asemenea, Refcomp, precum și guvernele german și spaniol sunt de părere că problema naturii contractuale sau necontractuale a acțiunii directe a subdobânditorului este distinctă din punct de vedere juridic de problema efectelor unei clauze atributive de competență în raport cu acesta.

63.      În ceea ce ne privește, considerăm că răspunsul la a doua întrebare nu este necesar întrucât, în opinia noastră, definiția noțiunii de materie contractuală în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum rezultă din Hotărârea Handte, citată anterior, este lipsită de incidență directă asupra interpretării articolului 23 din regulamentul menționat, cu precizarea că primul dintre aceste texte prevede norme de competență specială în această materie, fără a se ocupa nicidecum de efectele juridice față de terți ale unei clauze atributive de competență care figurează într‑un contract. Or, litigiul cu care este sesizată în speță instanța de trimitere privește numai această din urmă problematică, referitor la care Curtea nu s‑a pronunțat în Hotărârea Handte, și niciun element din motivarea acestei hotărâri nu permite să se considere că raționamentul urmat în hotărârea menționată ar fi valabil, prin extindere sau prin analogie, în cadrul prezentei cauze.

64.      Dacă însă Curtea apreciază util să răspundă la întrebarea adresată, considerăm că nu este logic să se rețină:

–        pe de o parte, astfel cum s‑a procedat în Hotărârea Handte, citată anterior, că acțiunea exercitată de subdobânditor împotriva fabricantului în cadrul unui lanț de contracte nu are un temei contractual potrivit dreptului Uniunii ca urmare a inexistenței unui angajament liber asumat(54) între aceste două părți

–        și, pe de altă parte, că o clauză atributivă de competență prevăzută într‑un raport de drept de natură contractuală ar putea fi invocată împotriva unui subdobânditor, prin simplul fapt al transmiterii accesorii a acestei clauze într‑un astfel de lanț, de către un fabricant care ar trebui să fie totuși chemat în judecată el însuși cu titlu delictual potrivit hotărârii menționate.

65.      Trebuie să admitem că coroborarea normelor de competență din Regulamentul nr. 44/2001 și a normelor de fond ale dreptului național invocate în acțiunea principală poate să conducă în speță la o situație puțin paradoxală. Astfel, întrucât clauza atributivă de competență prevăzută de fabricantul în cauză este inopozabilă subdobânditorului care nu și‑a dat consimțământul, potrivit articolului 23 din regulamentul amintit astfel cum propunem să fie interpretat de Curte, acest fabricant va trebui să își asigure apărarea în fața unei instanțe a unui alt stat membru decât cel în care are domiciliul, a cărei competență se întemeiază pe dispozițiile acestui regulament valabile în materie delictuală, iar nu contractuală, în conformitate cu Hotărârea Handte, citată anterior, în timp ce va trebui să se opună unei acțiuni pe fond care are ca obiect angajarea răspunderii sale contractuale, iar nu delictuale, potrivit dreptului francez.

V –    Concluzie

66.      Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Cour de cassation după cum urmează:

„Articolul 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o clauză atributivă de competență care figurează într‑un contract de vânzare‑cumpărare încheiat între fabricantul și dobânditorul inițial al unui bun și care se înscrie într‑un lanț de contracte semnate de părți stabilite în diferite state membre nu este opozabil nici subdobânditorului acestui bun, nici asigurătorului subrogat în drepturile sale, cu excepția cazului în care se dovedește că terțul respectiv și‑a dat în mod efectiv consimțământul cu privire la clauză în condițiile prevăzute la articolul menționat.”


1 –      Limba originală: franceza.


2 –      JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74.


3 –      Conform articolului 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 44/2001, sintagma „stat membru” va face trimitere în prezentele concluzii la toate statele membre, cu excepția Regatului Danemarcei.


4 –      Hotărârea din 19 iunie 1984, Russ (71/83, Rec., p. 2417), Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti (C‑159/97, Rec., p. I‑1597), și Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Coreck (C‑387/98, Rec., p. I‑9337).


5 –      Rezoluția Parlamentului European din 7 septembrie 2010 referitoare la aplicarea și revizuirea Regulamentului nr. 44/2001 [2009/2140(INI), P7_TA(2010)0304, considerentul O și punctul 13].


6 –      Hotărârea din 17 iunie 1992 (C‑26/91, Rec., p. I‑3967).


7 –      JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3, convenția astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la aceasta.


8 –      Precizăm că în acțiunea principală în realitate este vorba despre un asigurător subrogat în drepturile subdobânditorului care l‑a acționat în justiție pe fabricant, dar această situație juridică este echivalentă cu cea în care acțiunea ar fi intentată de subdobânditorul însuși.


9 –      Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este formulată numai în raport cu dispozițiile articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, care au caracter general. Aceasta nu privește normele speciale din regulamentul menționat referitoare la clauzele atributive de competență care pot fi introduse în contractele care implică o parte defavorizată, și anume cele cu privire la contractele de asigurare (articolele 13 și 14), de consum (articolul 17) sau de muncă (articolul 21).


10 –      În acest context, a se vedea extrasele din opinia pe care avocatul general referent juridic Chevalier a furnizat‑o Cour de cassation în acțiunea principală, publicate în „Transmission des clauses de compétence dans les chaînes communautaires de contrats: la CJUE va pouvoir trancher”, JCP ed. G, 2010, nr. 52, p. 2438, care indică faptul că „privite în perspectivă, Hotărârile Handte și Russ [citate anterior] par să permită două analize în ceea ce privește regimul juridic aplicabil transmiter[ii] către subdobânditor a unei clauze de competență într‑un [astfel de] lanț” și care menționează pozițiile divergente adoptate de autorii din doctrina franceză.


11 –      La punctul 18 și urm. din Concluziile prezentate la 8 aprilie 1992 în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Handte, citată anterior, avocatul general Jacobs a arătat că, la acel moment, numai în Belgia, în Franța și în Luxemburg acțiunea directă a subdobânditorului împotriva fabricantului era calificată drept contractuală.


12 –      Într‑un document de lucru al Comisiei din 14 decembrie 2010, intitulat „Sinteza analizei de impact”, document care însoțește Propunerea de regulament privind reformarea Regulamentului nr. 44/2001 [SEC(2010) 1548 final, punctul 2.3.1], se arată că: „[m]area majoritate a întreprinderilor din UE care fac comerț transfrontalier recurg la acorduri de alegere a instanței competente (aproape 70 % din ansamblul întreprinderilor și 90 % din întreprinderile mari)”.


13 –      Arătăm că situația va fi însă diferită atunci când Convenția de la Haga privind acordurile de alegere a forului încheiată la 30 iunie 2005 (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 2005”, al cărei text este disponibil la adresa www.hcch.net) va fi intrat în vigoare, întrucât atunci se va impune ca toate părțile în cauză să aibă reședința în Uniune pentru ca dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 să primeze în raport cu cele ale convenției. Semnarea acesteia în numele Comunității Europene a fost aprobată prin Decizia 2009/397/CE a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO L 133, p. 1).


14 –      Convenția atributivă de competență poate avea ca obiect un „litigiu ce a survenit sau poate surveni”.


15 –      Această situație s‑ar putea regăsi dacă un terț apreciază că prorogarea de competență rezultată dintr‑o clauză atributivă de competență i‑ar putea fi favorabilă, de exemplu din perspectiva jurisprudenței obișnuite a instanței desemnate sau a dreptului aplicabil potrivit normelor privind conflictul de legi ale statului membru în care se află sediul său.


16 –      Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții (C‑509/09 și C‑161/10, Rep., p. I‑10269, punctul 39 și jurisprudența citată).


17 –      Convenția de la Haga din 2005 nu se pronunță cu privire la o astfel de opozabilitate. În raportul explicativ referitor la aceasta, Hartley, T., și Dogauchi, M., înclină spre recurgerea la metoda conflictuală (a se vedea punctul 97: „Cu condiția ca părțile inițiale să își dea consimțământul cu privire la acordul de alegere a instanței competente, acordul va putea avea forță obligatorie în raport cu terții care nu și‑au exprimat în mod expres consimțământul dacă capacitatea lor de a intenta acțiunea depinde de preluarea de către aceștia a drepturilor și a obligațiilor uneia dintre părțile inițiale. Dreptul național va stabili dacă această situație se regăsește.”, precum și punctele 142, 143 și 294).


18 –      A se vedea în special punctul 44 din Concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Folien Fischer și Fofitec (C‑133/11), aflată pe rolul Curții, precum și jurisprudența citată la acel punct.


19 –      Astfel, calificarea noțiunii „convenție atributivă de competență”, care figurează la articolul 23 din acest regulament, poate avea un impact asupra stabilirii efectelor sale juridice, astfel cum rezultă din Hotărârea din 10 martie 1992, Powell Duffryn (C‑214/89, Rec., p. I‑1745, punctul 11 și urm.).


20 –      A se vedea punctul 18 și urm. din Concluziile prezentate în cauza Handte, citate anterior.


21 –      Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6). Articolul 1 alineatul (2) litera (e) din regulamentul menționat exclude din domeniul său de aplicare convențiile de alegere a instanței competente.


22 –      Legea statului membru în care se află sediul instanței sesizate, cea a statului membru în care se află sediul instanței desemnate prin clauza atributivă de competență, cea aplicabilă contractului inițial care conține această clauză sau cea aplicabilă contractului încheiat de terțul împotriva căruia este invocată clauza (astfel cum propune guvernul spaniol).


23 –      În ceea ce privește Convenția de la Bruxelles, a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C‑51/97, Rec., p. I‑6511, punctul 34 și jurisprudența citată).


24 –      Hotărârea din 6 octombrie 1976, (12/76, Rec., p. 1473).


25 –      A se vedea propunerea Comisiei care a condus la adoptarea Regulamentului nr. 44/2001, potrivit căreia: „[c]ompetența alternativă de la articolul 5‑1 privind instanța competentă stabilită contractual a fost modificată. În prezent, locul în care a fost executată obligația care formează obiectul cererii este stabilit în mod autonom în două ipoteze contractuale: vânzarea‑cumpărarea de mărfuri și prestarea de servicii. Această soluție evită trimiterea la normele de drept internațional privat ale statului în care se află instanța sesizată” [COM(1999) 348 final, punctul 4.2].


26 –      Rezoluția 2009/2140(INI), menționată mai sus (considerentul O și punctul 13).


27 –      Întrucât noțiunea „părți” în sensul acestei dispoziții nu este definită, aceasta ar putea fi interpretată a priori în sensul că vizează fie părțile la o convenție atributivă de competență, fie părțile la litigiul cu care este sesizată o instanță.


28 –      Cu alte cuvinte, instanțelor care în lipsa unei astfel de clauze ar fi fost competente potrivit Regulamentului nr. 44/2001 le este interzis să se pronunțe, cu excepția unei decizii contrare a părților.


29 –      Întrucât Curtea a statuat că formalismul impus de articolul 17 din Convenția de la Bruxelles avea rolul de a face dovada acordului de voință cu privire la alegerea unei instanțe. A se vedea Hotărârea din 20 februarie 1997, MSG (C‑106/95, Rec., p. I‑911, punctul 15 și jurisprudența citată).


30 –      În Hotărârea Powell Duffryn, citată anterior, clauza atributivă de competență care figurează în statutul unei societăți a fost declarată opozabilă tuturor acționarilor, pentru motivul că acest statut trebuia considerat un contract și că, devenind acționar al societății, acționarul își dăduse consimțământul pentru a se supune tuturor dispozițiilor acestui statut, chiar dacă la unele dintre acestea nu își dăduse acordul.


31 –      Curtea a afirmat posibilitatea terțului beneficiar al contractului de asigurare dintre un asigurător și un titular al poliței de asigurare de a invoca o clauză de acest tip introdusă în contractul respectiv, chiar dacă nu a subscris la aceasta (Hotărârea din 14 iulie 1983, Gerling Konzern Speziale Kreditversicherung și alții, 201/82, Rec., p. 2503), dar a exclus ca o astfel de clauză să fie opusă unui terț beneficiar care nu a aprobat‑o (Hotărârea din 12 mai 2005, Société financière et industrielle du Peloux, C‑112/03, Rec., p. I‑3707).


32 –      A se vedea sinteza prezentată în această privință la punctul 23 din Hotărârea Russ, citată anterior.


33 –      Articolul 13 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 permite în mod expres ca o clauză atributivă de competență să acționeze nu numai în favoarea titularului poliței de asigurare sau a asiguratului, ci și a beneficiarului asigurării, chiar dacă acesta din urmă nu a semnat contractul.


34 –      De asemenea, nu împărtășim punctul de vedere al guvernului german potrivit căruia alineatul (4) al articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 reglementează efectele unei clauze atributive de competență față de fondatorul unui trust, de un trustee sau de beneficiarul unui trust, fără a distinge după cum este sau nu este vorba despre membrii sau despre beneficiarii inițiali ai trustului. În opinia noastră, obiectul acestui text este specific trustului și nu poate fi extins la raporturile dintre fabricant și subdobânditor.


35 –      Astfel, o asemenea clauză nu trebuie formulată într‑un mod atât de general încât să includă toate litigiile care ar putea surveni între părți, oricare ar fi contractele încheiate de acestea.


36 –      A se vedea Hotărârea Handte, citată anterior (punctul 17).


37 –      Printre altele, recent, Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia (C‑154/11, punctul 60 și urm.).


38 –      A se vedea Hotărârea Castelletti, citată anterior (punctul 46 și urm., precum și jurisprudența citată), în care se amintește că articolul 17 din Convenția de la Bruxelles, echivalentul respectivului articol 23, face abstracție de orice element obiectiv de conexitate între raportul în litigiu și instanța desemnată.


39 –      Acesta prevede că „[n]ormele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate […]”.


40 –      Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung și Rabitsch (C-533/07, Rep., p. I-3327, punctul 22, precum și jurisprudența citată).


41 –      În același sens, a se vedea punctul 1.1 din Propunerea de regulament COM(1999) 348 final, menționată mai sus, în care „securitatea juridică în materie de competență judiciară” este legată de „buna funcționare a pieței interne”.


42 –      În ceea ce privește legătura existentă între definirea autonomă a unui criteriu de competență și obiectivele de previzibilitate și de unificare a normelor de competență judiciară, a se vedea în special Hotărârea din 11 martie 2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger (C‑19/09, Rep., p. I‑2121, punctul 23).


43 –      Potrivit normelor de competență generală prevăzute în secțiunea 1 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001 sau normelor referitoare la competența specială prevăzute în secțiunile următoare din acesta.


44 –      Considerentul (11) al acestui regulament prevede că „competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului [și] […] trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care […] autonomia părților justifică un alt factor de legătură” (sublinierea noastră).


45 –      În ceea ce privește articolul 17 din Convenția de la Bruxelles, a se vedea Hotărârile din 14 decembrie 1976, Estasis Salotti di Colzani (24/76, Rec., p. 1831, punctul 7) și Galeries Segoura (25/76, Rec., p. 1851, punctul 6).


46 –      Hotărârea din 17 septembrie 2009, Vorarlberger Gebietskrankenkasse (C‑347/08, Rep., p. I‑8661, punctul 39 și jurisprudența citată).


47 –      Hotărârile Russ (punctul 24 și urm.), Castelletti (punctul 41 și urm.), precum și Coreck (punctele 23-27 și 30), citate anterior.


48 –      A se vedea Hotărârile Estasis Salotti di Colzani și Galeries Segoura, citate anterior.


49 –      Problema efectelor clauzei atributive de competență față de asigurătorul subrogat, în acest caz în drepturile terțului, iar nu ale unei părți la contractul inițial, este menționată de instanța de trimitere numai în cadrul celei de a doua dintre întrebările preliminare adresate de aceasta, dar în realitate s‑ar putea ridica în aceiași termeni în cadrul primei întrebări. Ni se pare clar că, dacă o subrogație a intervenit în conformitate cu normele de drept aplicabile, asigurătorul care l‑a despăgubit pe subdobânditor s‑a substituit acestuia din urmă în așa fel încât în principiu poate exercita toate drepturile care aparțin subdobânditorului împotriva persoanei eventual răspunzătoare de prejudiciul acoperit, în aceleași condiții, în special în ceea ce privește normele de competență judiciară.


50 –      Subliniem că în Rezoluția 2009/2140(INI), menționată mai sus, Parlamentul European amintește în mod specific cazul terților față de care poate avea forță obligatorie o clauză atributivă de competență care figurează în conosamente și propune adoptarea unei norme materiale proprii cu privire la acest aspect, fără îndoială ținând seama de particularitățile lor.


51 –      „Clauza atributivă de competență produce efectele în privința subdobânditorului și a asigurătorilor subrogați în drepturile acestuia, deși […]?” (sublinierea noastră).


52 –      A se vedea în special punctul 16 și urm.


53 –      Astfel această noțiune include orice cerere având ca obiect angajarea răspunderii unui pârât, fără a fi legată de materia contractuală. În ceea ce privește acțiunea prin care un destinatar al unor mărfuri l‑a chemat în judecată pe cel pe care îl considera transportatorul real, a se vedea prin analogie Hotărârea Réunion européenne și alții, citată anterior (punctul 22 și jurisprudența citată).


54 –      Amintim că un astfel de angajament este criteriul de calificare pe care Curtea l‑a reținut în repetate rânduri pentru a defini în mod autonom noțiunea „materie contractuală” în sensul articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles și, așadar, din Regulamentul nr. 44/2001. A se vedea Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Engler (C‑27/02, Rec., p. I‑481, punctul 50 și jurisprudența citată).