HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

12 februarie 2008(*)

„Export de bovine – Restituiri la export – Decizie administrativă definitivă – Interpretarea unei hotărâri a Curții – Efectul unei hotărâri preliminare a Curții pronunțate ulterior acestei decizii – Reexaminare și revocare – Limite de timp – Securitate juridică – Principiul cooperării – Articolul 10 CE”

În cauza C‑2/06,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Finanzgericht Hamburg (Germania), prin Decizia din 21 noiembrie 2005, primită de Curte la 4 ianuarie 2006, în procedura

Willy Kempter KG

împotriva

Hauptzollamt Hamburg‑Jonas,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, K. Lenaerts și A. Tizzano (raportor), președinți de cameră, domnii J. N. Cunha Rodrigues, A. Borg Barthet, M. Ilešič, doamna P. Lindh și domnul J.‑C. Bonichot, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul J. Swedenborg, administrator,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Willy Kempter KG, de K. Makowe, Rechtsanwalt;

–        pentru Republica Cehă, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

–        pentru Republica Finlanda, de doamna E. Bygglin, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii F. Erlbacher și T. van Rijn, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 aprilie 2007,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea principiului cooperării care decurge din articolul 10 CE în lumina Hotărârii din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C‑453/00, Rec., p. I‑837).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Willy Kempter KG (denumită în continuare „Kempter”), pe de o parte, și Hauptzollamt Hamburg‑Jonas (vama centrală, denumită în continuare „Hauptzollamt”), pe de altă parte, referitor la aplicarea articolelor 48 și 51 din Legea privind procedura administrativă (Verwaltungsverfahrensgesetz) din 25 mai 1976 (BGBl. 1976 I, p. 1253, denumită în continuare „VwVfG”).

 Cadrul juridic

 Reglementarea comunitară

3        Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 351, p. 1) are următorul cuprins:

„Fără să aducă atingere dispozițiilor articolelor 5 și 16, achitarea restituirii este condiționată de prezentarea dovezii faptului că produsele din declarația acceptată de export au părăsit teritoriul vamal al Comunității în stare nealterată în termen de 60 de zile de la această acceptare.” [traducere neoficială]

4        Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87 prevede:

„Plata restituirii diferențiate sau nediferențiate este supusă, pe lângă condiția ca produsul să fi părăsit teritoriul vamal al Comunității, condiției ca produsul să fi fost importat într‑o țară terță, cu excepția pieirii acestuia în cursul transportului ca urmare a unui caz de forță majoră și, după caz, într‑o țară terță determinată în termen de 12 luni de la data acceptării declarației de export:

(a)      în cazul în care există îndoieli serioase în privința destinației reale a produsului […]

[…]” [traducere neoficială]

 Reglementarea națională

5        Articolul 48 alineatul 1 prima teză din VwVfG prevede că un act administrativ nelegal poate fi revocat în tot sau în parte, cu efect pentru viitor sau cu efect retroactiv, chiar și în cazul în care nu mai poate fi atacat.

6        Articolul 51 din VwVfG reglementează redeschiderea procedurilor finalizate printr‑un act administrativ rămas definitiv. Alineatul 1 prevede că, la cererea persoanei interesate, autoritatea respectivă trebuie să se pronunțe cu privire la anularea sau la modificarea unui act administrativ definitiv:

–        dacă situația de fapt sau de drept în temeiul căreia a fost emis actul s‑a modificat, după adoptarea acestuia, în favoarea persoanei interesate;

–        dacă există noi elemente de probă care ar fi determinat o decizie mai favorabilă pentru persoana interesată și

–        dacă există motive de redeschidere a procedurii în conformitate cu articolul 580 din Codul de procedură civilă (Zivilprozessordnung).

7        Alineatul 3 al acestui articol precizează că o asemenea cerere trebuie introdusă în termen de trei luni de la data la care persoana interesată a avut cunoștință de împrejurările care permit redeschiderea procedurii.

 Situația de fapt din acțiunea principală și întrebările preliminare

8        Din decizia de trimitere reiese că, în cursul anilor 1990-1992, Kempter a exportat bovine către diverse țări arabe și din fosta Iugoslavie. În acest temei, în conformitate cu Regulamentul nr. 3665/87 care era în vigoare la acel moment, această societate a solicitat și a încasat din partea Hauptzollamt restituiri la export.

9        Cu ocazia unei investigații, Betriebsprüfungsstelle Zoll (Serviciul de control al vămilor) din cadrul Oberfinanzdirektion (Direcția Regională Financiară) Freiburg a constatat că, anterior importului lor în țările terțe menționate, o parte dintre animale erau moarte ori fuseseră sacrificate de urgență în timpul transportului sau în carantină în țările de destinație.

10      În consecință, prin Decizia din 10 august 1995, Hauptzollamt a solicitat rambursarea de către Kempter a restituirilor la export pe care le încasase.

11      Kempter a formulat o acțiune împotriva acestei decizii, fără a invoca totuși încălcări ale dreptului comunitar. Prin Hotărârea din 16 iunie 1999, Finanzgericht Hamburg a respins acțiunea, pentru motivul că reclamanta nu a furnizat dovada că animalele fuseseră importate într‑o țară terță în termen de 12 luni de la data acceptării declarației de export, astfel cum prevede articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 3665/87 pentru achitarea restituirilor. Prin Ordonanța din 11 mai 2000, Bundesfinanzhof a respins în ultimă instanță apelul formulat de Kempter împotriva acestei hotărâri.

12      Astfel, decizia de recuperare emisă de Hauptzollamt la 10 august 1995 a rămas definitivă.

13      Prin Hotărârea din 14 decembrie 2000, Emsland‑Stärke (C‑110/99, Rec., p. I‑11569, punctul 48), Curtea s‑a pronunțat în sensul că cerința potrivit căreia mărfurile trebuie să fi fost importate într‑o țară terță pentru a fi acordate restituirile la export prevăzute de un regulament comunitar nu poate fi invocată împotriva beneficiarului restituirilor decât anterior acordării acestora.

14      Într‑o cauză separată din 21 martie 2002, Bundesfinanzhof a pronunțat o hotărâre prin care a făcut aplicarea acestei interpretări a Curții. Kempter susține că a luat cunoștință de această din urmă hotărâre la 1 iulie 2002.

15      Invocând această hotărâre a Bundesfinanzhof, la 16 septembrie 2002, respectiv la 21 de luni de la pronunțarea Hotărârii Emsland‑Stärke, citată anterior, Kempter a solicitat Hauptzollamt, în temeiul articolului 51 alineatul 1 din VwVfG, reexaminarea și revocarea deciziei de recuperare în cauză.

16      Prin Decizia din 5 noiembrie 2002, Hauptzollamt a respins cererea formulată de Kempter, subliniind că această modificare a jurisprudenței nu determina o modificare a dreptului care să justifice, în mod singular, redeschiderea procedurii în conformitate cu articolul 51 alineatul 1 prima liniuță din VwVfG. De asemenea, recursul administrativ formulat împotriva acestei decizii a fost respins la 25 martie 2003.

17      În consecință, Kempter a sesizat din nou Finanzgericht Hamburg, susținând în special că, în speță, erau îndeplinite condițiile care permiteau reexaminarea unei decizii administrative definitive, enumerată de către Curte în Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, și că, în consecință, decizia de recuperare emisă de Hauptzollamt la 10 august 1995 trebuia revocată.

18      În decizia de trimitere, Finanzgericht constată mai întâi că, în lumina Hotărârii Emsland‑Stärke, citată anterior, precum și a hotărârii pronunțate de către Bundesfinanzhof la 21 martie 2002, decizia de recuperare emisă de Hauptzollamt la 10 august 1995 este nelegală. În continuare, această instanță ridică problema dacă, în această împrejurare, Hauptzollamt are obligația de a reexamina această decizie, care între timp a dobândit caracter definitiv, deși reclamanta nu a invocat nici în fața Finanzgericht Hamburg, nici în fața Bundesfinanzhof o interpretare eronată a dreptului comunitar, respectiv a articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 3665/87.

19      Instanța de trimitere amintește că în Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, Curtea a declarat:

„Principiul cooperării care decurge din articolul 10 CE impune unui organ administrativ, sesizat cu o cerere în acest sens, să reexamineze o decizie administrativă definitivă în vederea luării în considerare a interpretării dispoziției relevante reținute între timp de către Curte, atunci când:

–        în conformitate cu dreptul național, acesta dispune de competența de a reveni asupra acestei decizii;

–        decizia respectivă a rămas definitivă ca urmare a unei hotărâri pronunțate de către o instanță națională de ultim grad;

–        hotărârea menționată, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acesteia, este întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului comunitar adoptată fără sesizarea cu titlu preliminar a Curții în condițiile prevăzute de articolul 234 [al treilea paragraf] CE și

–        persoana interesată s‑a adresat organului administrativ imediat după ce a luat cunoștință de jurisprudența menționată.”

20      În ceea ce privește primele două condiții enumerate la punctul precedent, Finanzgericht Hamburg consideră că acestea sunt îndeplinite în speță, având în vedere împrejurarea că, pe de o parte, Hauptzollamt dispune, în temeiul articolului 48 alineatul 1 prima teză din VwVfG, de competența de a revoca decizia sa de recuperare din 10 august 1995 și, pe de altă parte, că această decizie a rămas definitivă în temeiul Ordonanței din 11 mai 2000 a Bundesfinanzhof, care s‑a pronunțat în ultimă instanță.

21      În ceea ce privește a treia condiție menționată în Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, Finanzgericht Hamburg ridică problema dacă aceasta trebuie interpretată în sensul că, pe de o parte, este necesar ca persoana interesată să fi atacat în justiție actul administrativ întemeindu‑se pe dreptul comunitar și, pe de altă parte, dacă este necesar ca instanța națională să fi respins acțiunea fără să fi sesizat Curtea cu titlu preliminar. În cazul în care această situație s‑ar regăsi în cauză, această condiție nu ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită în speță și, prin urmare, acțiunea reclamantei din cauza principală ar trebui respinsă, întrucât Kempter nu a invocat interpretarea eronată a dreptului comunitar nici în fața Finanzgericht Hamburg, nici în fața Bundesfinanzhof.

22      Cu toate acestea, Finanzgericht Hamburg consideră că, din Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, poate deduce că, în cauza care a determinat pronunțarea acestei hotărâri, nici reclamanta nu solicitase formularea unei întrebări preliminare în fața Curții.

23      În cadrul motivării deciziei de trimitere, Finanzgericht Hamburg sugerează pe de altă parte că, în cazul în care instanțele naționale nu au sesizat ele însele importanța unei chestiuni de interpretare a dreptului comunitar, aceasta nu ar trebui imputată particularului vătămat.

24      În ceea ce privește a patra condiție avută în vedere în Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, Finanzgericht Hamburg consideră că aceasta este îndeplinită dacă particularul vătămat prin decizia administrativă, incompatibilă cu dreptul comunitar, solicită organului administrativ „fără întârziere” sau „fără întârziere din culpă” să reexamineze această decizie, din momentul în care a avut „cunoștință reală” de jurisprudența relevantă a Curții.

25      În împrejurările acțiunii principale, deși aceasta a fost introdusă după 21 de luni de la data pronunțării Hotărârii Emsland‑Stärke, citată anterior, cererea de reexaminare introdusă de Kempter la Hauptzollamt nu ar putea fi considerată tardivă, întrucât aceasta a fost depusă la 16 septembrie 2002, adică într‑un termen mai mic de trei luni de la data la care Kempter a susținut că luase cunoștință de hotărârea prin care Bundesfinanzhof a făcut aplicarea Hotărârii Emsland‑Stärke menționată mai sus.

26      În măsura în care organul administrativ trebuie să aplice interpretarea unei dispoziții de drept comunitar, furnizată de Curte într‑o hotărâre preliminară, raporturilor juridice născute anterior acestei hotărâri, instanța de trimitere ridică problema dacă posibilitatea de a solicita reexaminarea și revocarea unei decizii administrative cu caracter definitiv și care încalcă dreptul comunitar ar putea fi limitată în timp sau dacă, dimpotrivă, aceasta trebuie prevăzută într‑o limită de timp justificată de motive de securitate juridică.

27      În aceste împrejurări, Finanzgericht Hamburg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Reexaminarea și revocarea unei decizii administrative definitive în vederea luării în considerare a interpretării dispoziției comunitare relevante reținute între timp de către Curtea de Justiție presupun ca persoana interesată să fi atacat această decizie în justiție invocând dreptul comunitar?

2)      Pe lângă condițiile stabilite în Hotărârea [Kühne & Heitz, citată anterior], posibilitatea de a solicita reexaminarea și revocarea unei decizii administrative definitive contrare dreptului comunitar este prevăzută într‑o limită de timp pentru motive imperative de drept comunitar?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

28      Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, nu impune reexaminarea și revocarea (rectius: rectificarea) unei decizii administrative rămase definitivă în temeiul unei hotărâri pronunțate de o instanță de ultim grad decât dacă reclamantul din acțiunea principală a invocat dreptul comunitar în cadrul căii de atac din dreptul intern pe care a formulat‑o împotriva acestei decizii.

 Observații prezentate în fața Curții

29      Kempter, guvernul finlandez și Comisia Comunităților Europene consideră că la prima întrebare trebuie să se răspundă negativ.

30      Mai întâi, Kempter arată că din articolul 234 al treilea paragraf CE nu reiese necesitatea ca părțile din acțiunea principală să fi invocat în fața instanței naționale o interpretare eronată a dreptului comunitar, pentru ca aceasta să fie obligată să recurgă la o trimitere preliminară. Comisia adaugă că o asemenea condiție nu reiese nici din motivarea, nici din dispozitivul Hotărârii Kühne & Heitz, citată anterior.

31      În continuare, Kempter și Comisia observă că obligația de trimitere preliminară care revine instanțelor naționale de ultim grad, în conformitate cu articolul 234 al treilea paragraf CE, nu ar putea depinde nici de faptul că părțile solicită instanțelor menționate o asemenea trimitere.

32      În sfârșit, guvernul finlandez consideră că, pe de o parte, necesitatea ca părțile din acțiunea principală să fi invocat în fața instanței naționale o interpretare eronată a dreptului comunitar ar putea face imposibilă în practică exercitarea drepturilor recunoscute de ordinea juridică comunitară și astfel s‑ar opune principiului efectivității. Pe de altă parte, cetățeanului vătămat nu ar trebui să i se impute faptul că instanța națională nu a recunoscut importanța unei chestiuni de drept comunitar.

33      La rândul său, guvernul ceh susține că reexaminarea și revocarea unei decizii administrative definitive pot fi limitate de condiția privind atacarea acestei decizii de către persoana interesată în fața instanțelor naționale, invocând dreptul comunitar doar în cazul în care, în temeiul dreptului național, aceleași instanțe nu ar avea nici posibilitatea, nici obligația de a aplica din oficiu dreptul comunitar și că această împrejurare nu ar constitui un obstacol în calea respectării principiilor echivalenței și efectivității.

 Răspunsul Curții

34      Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie mai întâi amintit că, în conformitate cu o jurisprudență consacrată, obligația de a asigura respectarea normelor de drept comunitar revine tuturor autorităților statelor membre în cadrul competențelor acestora (a se vedea Hotărârea din 12 iunie 1990, Germania/Comisia, C‑8/88, Rec., p. I‑2321, punctul 13, precum și Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, punctul 20).

35      De asemenea, trebuie amintit că interpretarea unei norme de drept comunitar făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 234 CE lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea în special Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec., p. 1205, punctul 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C‑50/96, Rec., p. I‑743, punctul 43, precum și Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, punctul 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C‑137/94, Rec., p. I‑3407, punctul 33).

36      Rezultă că, într‑o cauză precum cea din acțiunea principală, o normă de drept comunitar astfel interpretată trebuie să fie aplicată de către un organ administrativ în cadrul competențelor sale chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii Curții asupra cererii de interpretare (Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, punctul 22, și, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2002, Barreira Pérez, C‑347/00, Rec., p. I‑8191, punctul 44, Hotărârea din 17 februarie 2005, Linneweber și Akritidis, C‑453/02 și C‑462/02, Rec., p. I‑1131, punctul 41, precum și Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 34).

37      Cu toate acestea, după cum a amintit Curtea, această jurisprudență trebuie interpretată în lumina principiului securității juridice, care se numără printre principiile generale recunoscute în dreptul comunitar. În această privință, este necesar să se constate că acest caracter definitiv al unei decizii administrative, dobândit după expirarea termenelor rezonabile pentru introducerea acțiunilor sau, precum în acțiunea principală, prin epuizarea căilor de atac, face parte din securitatea juridică menționată, având drept consecință faptul că dreptul comunitar nu impune ca un organ administrativ să fie în principiu obligat să revină asupra unei decizii administrative care a dobândit un asemenea caracter definitiv (Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, punctul 24).

38      Cu toate acestea, Curtea s‑a pronunțat în sensul că, în temeiul principiului cooperării care decurge din articolul 10 CE, împrejurări speciale pot fi susceptibile să impună unui organ administrativ național reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă ca urmare a epuizării căilor de atac interne în vederea luării în considerare a interpretării unei dispoziții relevante de drept comunitar reținută ulterior de către Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, punctul 27, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2006, i‑21 Germany și Arcor, C‑392/04 și C‑422/04, Rec., p. I‑8559, punctul 52).

39      Astfel cum amintește instanța de trimitere, în lumina punctelor 26 și 28 din Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, Curtea a luat în considerare în mod special, printre condițiile susceptibile să fundamenteze o asemenea obligație de reexaminare, faptul că hotărârea instanței de ultim grad, în temeiul căreia decizia administrativă contestată a rămas definitivă, era întemeiată, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acesteia, pe o interpretare eronată a dreptului comunitar adoptată fără sesizarea Curții cu titlu preliminar în condițiile prevăzute la articolul 234 al treilea paragraf CE.

40      Or, prezenta întrebare preliminară urmărește doar să se stabilească dacă o asemenea condiție nu este îndeplinită decât dacă reclamantul din acțiunea principală a invocat dreptul comunitar în cadrul căii de atac formulate împotriva deciziei administrative respective.

41      În această privință, trebuie subliniat că sistemul stabilit de articolul 234 CE în vederea asigurării unității de interpretare a dreptului comunitar în statele membre instituie o cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr‑o procedură independentă de orice inițiativă a părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa și alții, 28/62-30/62, Rec., p. 59, 76, Hotărârea din 1 martie 1973, Bollmann, 62/72, Rec., p. 269, punctul 4, și Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani, C‑261/95, Rec., p. I‑4025, punctul 31).

42      Într‑adevăr, astfel cum precizează avocatul general la punctele 100-104 din concluzii, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și necesității trimiterii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, 126/80, Rec., p. 1563, punctul 7).

43      În plus, astfel cum arată Comisia și avocatul general la punctele 93-95 din concluzii, însuși textul Hotărârii Kühne & Heitz, citată anterior, nu menționează în niciun fel ca reclamantul să fie obligat să invoce în cadrul căii sale de atac din dreptul intern aspectul de drept comunitar care a făcut ulterior obiectul hotărârii preliminare a Curții.

44      În consecință, din Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, nu se poate deduce că, în vederea îndeplinirii celei de a treia condiții evidențiate de această hotărâre, era necesar ca părțile să fi invocat în fața instanței naționale aspectul de drept comunitar în cauză. Într‑adevăr, pentru ca această condiție să fie îndeplinită, este suficient fie ca aspectul de drept comunitar menționat a cărui interpretare s‑a dovedit eronată în lumina unei hotărâri ulterioare a Curții să fi fost examinat de către instanța națională care s‑a pronunțat în ultim grad, fie să fi putut fi invocat din oficiu de către această instanță.

45      În această privință, trebuie amintit că, deși dreptul comunitar nu impune instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea prevederilor comunitare, atunci când examinarea acestui motiv le‑ar obliga să depășească limitele litigiului astfel cum a fost circumscris de către părți, aceste instanțe sunt obligate să invoce din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă comunitară coercitivă atunci când, în temeiul dreptului național, acestea au obligația sau posibilitatea să le invoce în temeiul unei norme juridice naționale coercitive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen, C‑430/93 și C‑431/93, Rec., p. I‑4705, punctele 13, 14 și 22, precum și Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld și alții, C‑72/95, Rec., p. I‑5403, punctele 57, 58 și 60).

46      În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că, în cadrul unei proceduri în fața unui organ administrativ care are ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă în temeiul unei hotărâri pronunțate de către o instanță de ultim grad, această hotărâre fiind întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului comunitar, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acestei hotărâri, dreptul comunitar nu impune condiția să fi fost invocat de către reclamantul din acțiunea principală în cadrul căii de atac din dreptul intern pe care a formulat‑o împotriva acestei decizii.

 Cu privire la a doua întrebare

47      Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul comunitar impune o limită de timp pentru introducerea unei cereri având ca obiect reexaminarea unei decizii administrative devenite definitivă.

 Observații prezentate în fața Curții

48      Mai întâi, Kempter susține că dreptul comunitar nu conține nicio prevedere specifică referitoare la termenul de decădere sau de prescripție al unei cereri de reexaminare. În continuare, Kempter adaugă că, în conformitate cu Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, persoana interesată nu poate invoca dreptul la reexaminarea deciziei administrative rămase definitivă decât dacă acesta este prevăzut de o dispoziție națională. Pentru a decide dacă acest drept este sau nu este limitat în timp, ar trebui, așadar, să se ia în considerare prevederile naționale în domeniul prescripției.

49      Kempter susține de asemenea că, în ipoteza în care ar fi aplicate prin analogie prevederile comunitare care reglementează termenele de decădere sau de prescripție, cererea sa nu ar trebui totuși considerată tardivă, întrucât fusese depusă la mai puțin de trei ani de la data concluziilor avocatului general prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Emsland‑Stärke, citată anterior, mai precis momentul de la care ar fi putut fi avută în vedere o modificare a jurisprudenței consacrate a instanțelor germane.

50      În privința celei de a patra condiții evidențiate de către Curte în Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, guvernele ceh și finlandez împărtășesc opinia exprimată de instanța de trimitere, potrivit căreia termenul creat astfel de către Curte pentru a se solicita revizuirea unei decizii administrative rămase definitivă ar trebui să fie legat de cunoașterea reală a acestei jurisprudențe de către persoana interesată.

51      În plus, aceste guverne consideră că dreptul comunitar nu se opune ca dreptul de a solicita reexaminarea unei decizii administrative nelegale să fie limitat în timp. Normele de procedură naționale ar putea, așadar, să prevadă în mod valabil că această cerere trebuie efectuată în interiorul unor termene specifice, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității.

52      În opinia Comisiei, a doua întrebare preliminară nu privește decât intervalul cuprins între pronunțarea hotărârii Curții din care decurge nelegalitatea deciziei administrative și cererea de reexaminare și de revocare a deciziei menționate formulată de Kempter.

53      Pe de altă parte, Comisia menționează că principiul autonomiei procedurale a statelor membre se opune stabilirii unui termen la nivel comunitar. Pentru motive de securitate juridică, aceasta propune completarea celei de a patra condiții evidențiate din Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, cu prevederea ca aceasta să impună persoanei interesate să se fi adresat organului administrativ imediat după ce a luat cunoștință de hotărârea preliminară a Curții din care decurge nelegalitatea deciziei administrative rămase definitivă și într‑un interval de timp, calculat de la data pronunțării hotărârii menționate, care să se dovedească a fi rezonabil în raport cu principiile de drept național și conform cu principiile echivalenței și efectivității.

 Răspunsul Curții

54      În ceea ce privește problema limitelor de timp pentru introducerea unei cereri de reexaminare, trebuie amintit mai întâi că, în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Kühne & Heitz, citată anterior, întreprinderea reclamantă solicitase reexaminarea și rectificarea deciziei administrative într‑un termen care nu depășise trei luni de la data la care aceasta luase cunoștință de Hotărârea din 5 octombrie 1994, Voogd Vleesimport en -export (C‑151/93, Rec., p. I‑4915), din care rezulta nelegalitatea deciziei administrative.

55      Desigur, în cadrul aprecierii împrejurărilor de fapt ale cauzei care a determinat pronunțarea Hotărârii Kühne & Heitz, citată anterior, Curtea statuase că durata termenului în care fusese introdusă cererea de reexaminare trebuia luată în considerare și justifica, alături de celelalte condiții menționate de instanța de trimitere, reexaminarea deciziei administrative contestate. Cu toate acestea, Curtea nu impusese condiția ca o cerere de reexaminare să fi fost introdusă imediat după ce solicitantul luase cunoștință de jurisprudența Curții pe care își întemeia cererea.

56      Or, se impune constatarea faptului că, astfel cum arată avocatul general la punctele 132 și 134 din concluzii, dreptul comunitar nu impune niciun termen precis pentru introducerea unei cereri de reexaminare. În consecință, a patra condiție menționată de către Curte în Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, nu poate fi interpretată drept o obligație de introducere a cererii respective de reexaminare într‑un interval de timp precis calculat de la data la care solicitantul luase cunoștință de jurisprudența Curții pe care se întemeia însăși cererea acestuia.

57      Cu toate acestea, trebuie precizat că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, în lipsa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul comunitar, cu condiția ca, pe de o parte, aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității) (a se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 43, precum și Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții, C‑222/05-C‑225/05, Rep., p. I‑4233, punctul 28 și jurisprudența citată).

58      Curtea a recunoscut astfel compatibilitatea cu dreptul comunitar a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral, 33/76, Rec., p. 1989, punctul 5, precum și Hotărârea Comet, 45/76, Rec., p. 2043, punctele 17 și 18, Hotărârea Denkavit italiana, citată anterior, punctul 23, Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott, C‑208/90, Rec., p. I‑4269, punctul 16, Hotărârea Palmisani, citată anterior, punctul 28, Hotărârea din 17 iulie 1997, Haahr Petroleum, C‑90/94, Rec., p. I‑4085, punctul 48, și Hotărârea din 24 septembrie 2002, Grundig Italiana, C‑255/00, Rec., p. I‑8003, punctul 34). Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (Hotărârea Grundig Italiana, citată anterior, punctul 34).

59      Din această jurisprudență constantă rezultă că, în temeiul principiului securității juridice, statele membre pot impune ca o cerere de reexaminare și de revocare a unei decizii administrative rămase definitivă și contrare dreptului comunitar, astfel cum a fost interpretat ulterior de către Curte, să fie formulată în fața administrației competente într‑un termen rezonabil.

60      În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că dreptul comunitar nu impune nicio limită de timp pentru introducerea unei cereri având ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă. Cu toate acestea, statele membre au libertatea să stabilească termene rezonabile de introducere a acțiunilor, în conformitate cu principiile comunitare ale efectivității și echivalenței.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

61      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      În cadrul unei proceduri în fața unui organ administrativ care are ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă în temeiul unei hotărâri pronunțate de către o instanță de ultim grad, această hotărâre fiind întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului comunitar, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acestei hotărâri, dreptul comunitar nu impune condiția să fi fost invocat de către reclamantul din acțiunea principală în cadrul unei căi de atac din dreptul intern pe care a formulat‑o împotriva acestei decizii.

2)      Dreptul comunitar nu impune nicio limită de timp pentru introducerea unei cereri având ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă. Cu toate acestea, statele membre au libertatea să stabilească termene rezonabile de introducere a acțiunilor, în conformitate cu principiile comunitare ale efectivității și echivalenței.

Semnături


* Limba de procedură: germana.