HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

4 iunie 2009(*)

„Directiva 93/13/CEE − Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Efecte juridice ale unei clauze abuzive − Competența și obligația instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze de stabilire a instanței competente – Criterii de apreciere”

În cauza C‑243/08,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Budaörsi Városi Bíróság (Ungaria), prin decizia din 22 mai 2008, primită de Curte la 2 iunie 2008, în procedura

Pannon GSM Zrt.

împotriva

Erzsébet Sustikné Győrfi,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte de cameră, domnul T. von Danwitz, doamna R. Silva de Lapuerta (raportor), domnii E. Juhász și J. Malenovský, judecători,

avocat general: doamna V. Trstenjak,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 2 aprilie 2009,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Pannon GSM Zrt., de J. Vitári, C. Petia și domnul B. Bíró, ügyvédek;

–        pentru guvernul maghiar, de doamnele J. Fazekas, R. Somssich, K. Borvölgyi și de domnul M. Fehér, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de domnul M. Smolek, în calitate de agent;

–        pentru guvernul spaniol, de domnul J. López-Medel Bascones, în calitate de agent;

–        pentru guvernul francez, de domnul B. Cabouat și de doamna R. Loosli‑Surrans, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de doamnele C. Pesendorfer și A. Hable, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de domnul S. Ossowski, în calitate de agent, asistat de domnul T. de la Mare, barrister;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii W. Wils și B. Simon, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273, denumită în continuare „directiva”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între întreprinderea Pannon GSM Zrt. (denumită în continuare „Pannon”), pe de o parte, și doamna Sustikné Győrfi, pe de altă parte, cu privire la executarea unui contract de abonare pentru servicii de telefonie încheiat între părțile menționate.

 Cadrul juridic

 Reglementarea comunitară

3        Potrivit dispozițiilor articolului 1 alineatul (1), scopul directivei este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

4        Articolul 3 din directivă prevede:

„(1)      O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2)      Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

[…]

(3)      Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

5        Punctul 1 litera (q) din această anexă menționează clauzele având ca obiect sau ca efect:

„excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac [...]”.

6        Articolul 4 alineatul (1) din directivă prevede:

„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

7        Potrivit articolului 6 alineatul (1) din directivă:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

8        Articolul 7 alineatele (1) și (2) din directivă prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2)      Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.”

 Reglementarea națională

9        La data situației de fapt din acțiunea principală, erau aplicabile Codul civil, în versiunea sa rezultând din Legea nr. CXLIX din 1997 (Magyar Közlöny 1997/115, denumit în continuare „Codul civil”), și Decretul guvernamental nr. 18/1999 privind clauzele care trebuie considerate abuzive în contractele încheiate cu un consumator (Magyar Közlöny 1998/8), în versiunea sa în vigoare la momentul acțiunii principale.

10      Conform articolului 209 alineatul 1 din Codul civil, o parte poate contesta orice condiție contractuală generală considerată abuzivă. Potrivit articolului 209 B alineatul 4 din același cod, unele dispoziții speciale determină clauzele considerate abuzive în contractele de consum. În temeiul articolului 235 alineatul 1 din Codul civil, ca urmare a unei contestații valabile, contractul în cauză își pierde forța juridică începând de la data încheierii sale. Potrivit articolului 236 alineatul 1 din Codul civil, contestația trebuie comunicată în scris celeilalte părți în termen de un an.

11      Decretul guvernamental nr. 18/1999, în versiunea sa în vigoare la momentul acțiunii principale, clasifică clauzele contractuale în două categorii. Din prima categorie fac parte clauzele contractuale a căror stipulare în contractele de consum este interzisă și care sunt, în consecință, nule de drept. A doua categorie cuprinde clauzele considerate abuzive până la proba contrară, autorul unei astfel de clauze putând răsturna această prezumție.

 Acțiunea principală și întrebările preliminare

12      La 12 decembrie 2004, doamna Sustikné Győrfi a încheiat cu Pannon un contract de abonare pentru furnizarea de servicii de telefonie mobilă. Contractul a fost încheiat pe baza unui formular furnizat de Pannon, care stipula că, prin semnarea contractului, doamna Sustikné Győrfi lua cunoștință de reglementarea aplicabilă, care cuprindea condițiile contractuale generale și care constituia un element indisociabil al contractului, și că accepta conținutul acesteia.

13      Potrivit acestei reglementări, cele două părți din acțiunea principală acceptau ca instanța în raza căreia se află sediul Pannon să fie competentă să soluționeze orice litigiu care rezultă din contractul de abonare sau în legătură cu acesta. Această clauză de stabilire a instanței competente nu a făcut obiectul unei negocieri între cele două părți.

14      Întrucât a considerat că doamna Sustikné Győrfi nu și‑a respectat obligațiile contractuale, Pannon a introdus, în temeiul respectivei clauze, o cerere de pronunțare a unei somații de plată la Budaörsi Városi Bíróság, instanță în raza căreia se află sediul său social.

15      Instanța sesizată a pronunțat somația solicitată de Pannon. Doamna Sustikné Győrfi a formulat ulterior, în termenul prevăzut, o opoziție împotriva acestei somații, procedura devenind astfel contradictorie.

16      Respectiva instanță a arătat că domiciliul doamnei Sustikné Győrfi nu se afla în raza sa de competență teritorială. Instanța a constatat că domiciliul acesteia din urmă, care beneficiază de o pensie de invaliditate, este situat la Dombegyház, în comitatul Békés, respectiv la o distanță de 275 de kilometri de Budaörs, și a precizat că posibilitățile de transport dintre Budaörs și Dombegyház sunt foarte limitate din cauza inexistenței unei linii directe de tren sau de autobuz.

17      Budaörsi Városi Bíróság a remarcat că normele de procedură aplicabile prevăd că instanța competentă teritorial este cea în a cărei rază teritorială se află domiciliul doamnei Sustikné Győrfi, respectiv Battonyai Városi Bíróság (Tribunalul Municipal din Battonya).

18      Instanța de trimitere a explicat faptul că în Codul de procedură civilă se prevede că instanța trebuie să invoce din oficiu, în domeniul avut în vedere, problema competenței sale teritoriale. Totuși, nefiind vorba despre o competență exclusivă, invocarea acestei probleme nu ar mai putea fi posibilă după prima depunere de către pârât a unui memoriu în apărare cu privire la fondul litigiului. Instanța sesizată nu ar putea examina exactitatea faptelor invocate în vederea stabilirii competenței sale teritoriale decât atunci când acestea sunt contrare unor fapte notorii sau unor fapte cu privire la care instanța are în mod oficial cunoștință ori când acestea sunt improbabile sau cealaltă parte din proces le contestă.

19      În aceste condiții, Budaörsi Városi Bíróság, având rezerve cu privire la caracterul eventual abuziv al clauzei prin care s‑a stabilit instanța competentă care figurează în condițiile generale ale contractului în litigiu, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva [93/13], potrivit căruia statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau de către un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, poate fi interpretat în sensul că dispoziția potrivit căreia o clauză abuzivă stipulată de către vânzător sau de către furnizor nu creează obligații pentru consumator nu se aplică de drept în temeiul legii, ci presupune ca respectivul consumator să conteste cu succes acea clauză abuzivă prin formularea unei cereri în acest sens?

2)      Protecția garantată consumatorilor prin Directiva [93/13] impune ca instanța națională să se pronunțe din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale cu privire la care este sesizată, chiar și în lipsa unei cereri în acest sens, mai precis fără să se fi invocat caracterul abuziv al unei clauze, și indiferent dacă procedura este contencioasă sau grațioasă, și să examineze, astfel, din oficiu, în cadrul verificării competenței sale teritoriale, clauzele stipulate de către vânzător sau de către furnizor?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, care sunt criteriile care trebuie avute în vedere și evaluate de către instanța națională în cadrul respectivei examinări?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

20      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 6 alineatul (1) din directivă, potrivit căruia clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau de către un furnizor nu creează obligații pentru consumator, trebuie interpretat în sensul că numai în cazul în care consumatorul a contestat cu succes o astfel de clauză nu se creează obligații pentru acesta din urmă în temeiul clauzei.

21      Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie amintit în prealabil că obligația instituită pentru statele membre potrivit articolului 6 alineatul (1) din directivă urmărește să confere un drept cetățeanului în calitatea sa de consumator și definește rezultatul urmărit de directivă (a se vedea Hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Țările de Jos, C‑144/99, Rec., p. I‑3541, punctul 18, și Hotărârea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C‑478/99, Rec., p. I‑4147, punctele 16 și 18).

22      Astfel, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată are la bază ideea că un consumator se găsește într‑o poziție de inferioritate în raport cu un vânzător sau cu un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau de către furnizor, fără a putea influența conținutul acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C‑240/98-C‑244/98, Rec., p. I‑4941, punctul 25).

23      Curtea a mai statuat, la punctul 26 din hotărârea menționată, că obiectivul urmărit de articolul 6 din directivă nu ar putea fi atins dacă acești consumatori ar fi obligați să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unei clauze contractuale și că nu poate fi asigurată o protecție efectivă a consumatorului decât dacă instanței naționale i se recunoaște dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauză.

24      În această privință, este necesar să se sublinieze că, în situația în care acest drept trebuie garantat instanței naționale, articolul 6 alineatul (1) din directivă nu poate fi interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator decât dacă acesta a introdus o cerere expresă în această privință. Într‑adevăr, o astfel de interpretare ar exclude dreptul instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în cadrul examinării admisibilității cererii cu care este sesizată și fără o solicitare expresă în acest sens din partea consumatorului.

25      În ceea ce privește efectele juridice produse de o clauză abuzivă, Curtea a precizat, în Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro (C‑168/05, Rec., p. I‑10421, punctul 36), că importanța protecției consumatorilor a determinat legiuitorul comunitar să prevadă, la articolul 6 alineatul (1) din directivă, că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau de către un furnizor „nu creează obligații pentru consumator”. Curtea a subliniat că este vorba despre o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a uneia dintre cele două părți contractante, urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

26      Curtea a adăugat, la punctul 37 din aceeași hotărâre, că directiva, care vizează să consolideze protecția consumatorilor, constituie, potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (t) CE, o măsură indispensabilă pentru aducerea la îndeplinire a misiunilor încredințate Comunității Europene și, în particular, pentru ridicarea nivelului și a calității vieții în ansamblul acesteia din urmă.

27      În consecință, expresia „în conformitate cu legislația internă”, prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din directivă, nu poate fi interpretată în sensul că este permis statelor membre să subordoneze faptul că o clauză abuzivă nu creează obligații unei condiții precum cea menționată în prima întrebare preliminară.

28      Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) din directivă trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

 Cu privire la a doua întrebare

29      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la obligațiile care revin instanței naționale în conformitate cu dispozițiile directivei, pentru a afla dacă, în cadrul examinării competenței sale și indiferent de natura acțiunii, aceasta din urmă trebuie să se pronunțe, dacă este necesar, din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

30      Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, în Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, Rec., p. I‑10875, punctul 34), Curtea a subliniat că protecția pe care directiva o conferă consumatorilor se aplică și în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un vânzător sau cu un furnizor un contract care conține o clauză abuzivă, se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru că acesta nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le‑ar implica o acțiune în justiție.

31      Trebuie de asemenea remarcat că, la punctul 38 din Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, Curtea s‑a pronunțat în sensul că natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția garantată de directivă consumatorilor justifică obligația instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.

32      Instanța sesizată are, așadar, obligația să asigure efectul util al protecției vizate prin dispozițiile directivei. În consecință, rolul atribuit astfel instanței naționale de dreptul comunitar în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens, inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.

33      În exercitarea acestei obligații, instanței naționale nu i se impune totuși, în temeiul directivei, să înlăture aplicarea clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce instanța l‑a informat, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu.

34      În aceste condiții, specificitatea procedurii jurisdicționale care se desfășoară în cadrul dreptului național între vânzător sau furnizor și consumator nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze consumatorul în temeiul dispozițiilor directivei.

35      Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.

 Cu privire la a treia întrebare

36      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să obțină indicații în legătură cu elementele pe care instanța națională trebuie să le aibă în vedere pentru aprecierea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale.

37      Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie remarcat că, prin referirea la noțiunile de bună‑credință și de dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, articolul 3 din directivă nu definește decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale (Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C‑237/02, Rec., p. I‑3403, punctul 19).

38      În acest context, anexa la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din directivă nu conține decât o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive (Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, citată anterior, punctul 20).

39      În plus, articolul 4 din directivă prevede că eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.

40      Cu toate acestea, în ceea ce privește clauza care face obiectul acțiunii principale, trebuie amintit că, la punctele 21-24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, Curtea s‑a pronunțat în sensul că, în cazul unui contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor în sensul directivei, o clauză redactată în prealabil de către un vânzător sau de către un furnizor și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, prin care se stabilește că instanța competentă să soluționeze toate litigiile care decurg din contract este instanța în a cărei rază teritorială se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, întrunește toate criteriile pentru a putea fi calificată drept abuzivă în raport cu dispozițiile directivei.

41      Într‑adevăr, astfel cum a subliniat Curtea la punctul 22 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, o astfel de clauză îl obligă pe consumator să se supună competenței exclusive a unei instanțe care poate fi îndepărtată de domiciliul său, fapt susceptibil să facă dificilă prezentarea sa în instanță. În litigii cu privire la sume reduse, cheltuielile aferente prezentării consumatorului s‑ar putea dovedi descurajatoare și l‑ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în instanță sau la orice apărare. În consecință, Curtea a concluzionat, la punctul 22 menționat, că o astfel de clauză intră în categoria celor care au ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie menționată la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă.

42      Deși este cert că la punctul 22 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, Curtea, exercitându‑și competența conferită de articolul 234 CE, a interpretat criteriile generale utilizate de legiuitorul comunitar pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă, aceasta nu poate totuși să se pronunțe cu privire la aplicarea acestor criterii generale în cazul unei clauze particulare, care trebuie analizată în funcție de împrejurările proprii ale cauzei în speță (a se vedea Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, citată anterior, punctul 22).

43      Revine instanței de trimitere să aprecieze, în lumina considerațiilor precedente, dacă o clauză contractuală poate fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din directivă.

44      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din directivă. În acest fel, instanța națională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr‑un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale și care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată abuzivă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

45      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

1)      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

2)      Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.

3)      Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13. În acest fel, instanța națională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr‑un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale și care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată abuzivă.

Semnături


* Limba de procedură: maghiara.