A sosit momentul pentru o reformă ?

Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene celebrează împlinirea a 20 de ani

   

Marc Jaeger

Marc Jaeger, Președintele Tribunalului de Primă Instanţă

 
corner-tpi

La 25 septembrie 2009 Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene va celebra 20 de ani de la crearea sa sau, mai precis, de la intrarea în funcție a primilor săi membri, care au depus jurământul în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene la 25 septembrie 1989. Deși a atins de curând vârsta majoratului, Tribunalul trebuie să pregătească deja terenul pentru o reformă devenită necesară ca urmare a creșterii sistematice a contenciosului aflat în competența sa.

Crearea Tribunalului, care a fost dispusă printr-o decizie a Consiliului în octombrie 1988, urmărea trei obiective: să doteze sistemul jurisdicțional european cu un organ care să judece acțiunile ce necesită o examinare aprofundată a unor situații de fapt complexe, să instituie un dublu grad de jurisdicție pentru ameliorarea protecției justițiabilului și să creeze condițiile necesare care să permită Curții să se concentreze pe activitatea sa esențială, și anume asigurarea unei interpretări uniforme a dreptului comunitar. Astfel, într-o primă etapă, Tribunalului i-a fost încredințată sarcina de a judeca în special contenciosul din domeniul dreptului concurenței.

Treptat, de-a lungul anilor, aceste competențe au fost extinse atât de mult încât, în prezent, Tribunalul soluționează, în primă instanță și cu doar câteva excepții, toate acțiunile introduse de particulari, de întreprinderi și de statele membre împotriva deciziilor adoptate de instituțiile și de organele Uniunii Europene. În primă instanță, întrucât deciziile sale continuă să facă obiectul controlului Curții pe calea unui recurs cu privire la problemele de interpretare a dreptului, Tribunalul îndeplinește, prin urmare, funcția esențială de a asigura respectarea legii de către organele de decizie ale Uniunii (în special Comisia) într-un număr considerabil de domenii. Printre acestea se numără, desigur, dreptul concurenței, al cărui obiectiv este acela de a împiedica întreprinderile să adopte comportamente prejudiciabile pentru consumator și în cadrul căruia au avut un ecou important anumite litigii recente referitoare la sectorul informatic, la industria discografică sau la transportul aerian. Însă ne referim, în egală măsură, la controlul deciziilor Comisiei referitoare la compatibilitatea cu tratatul a ajutoarelor acordate de către state întreprinderilor, la litigiile referitoare la înregistrarea mărcilor comunitare, la măsurile de protecție comercială, la accesul cetățenilor la documentele instituțiilor, la deciziile de înghețare a fondurilor persoanelor care au legătură cu organizațiile teroriste, la măsurile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și la interdicția de introducere pe piață a substanțelor de uz fitosanitar. Se poate astfel constata că, în prezent, Tribunalul este un actor cheie nu numai în viața economică a întreprinderilor, ci și în sectoare foarte diverse precum securitatea, libertățile fundamentale, mediul și sănătatea.

Totuși aceasta nu înseamnă că orice persoană are dreptul să se adreseze Tribunalului pentru a contesta orice act al Uniunii, care nu ar fi adresat acelei persoane sau nu ar afecta-o în mod specific. Mai precis, actele de aplicabilitate generală (precum directivele europene) nu pot, în principiu, să fie atacate în mod direct, ci legalitatea lor poate fi contestată în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva unor măsuri individuale, în special naționale, care reprezintă o punere în aplicare a acestora. Dreptul comunitar nu cunoaște, așadar, așa-numita actio popularis și impune reclamanților, pentru ca acțiunea lor să fie admisibilă, să facă dovada că sunt afectați în mod direct și individual. Din perspectiva cetățeanului european, ar putea părea că această cerință restrânge accesul la justiție (arătăm totuși că Tratatul de la Lisabona, în cazul în care intră în vigoare, va lărgi în mod sensibil accesul la justiție, condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în anulare fiind atenuate prin tratatul menționat). Cu toate acestea, este vorba despre un regim, cunoscut în numeroase alte sisteme juridice, care urmărește să garanteze că instanța nu judecă decât litigiile în cadrul cărora interesele reclamanților se întemeiază pe o realitate concretă și care, în arhitectura jurisdicțională europeană concepută de tratate, conferă instanțelor naționale un rol de factor de retransmisie în aplicarea și în controlul legalității dreptului comunitar.

O asemenea repartizare se dovedește cu atât mai necesară cu cât Tribunalul este, în definitiv, o instanță mică din punctul de vedere al personalului. Compus din 27 de judecători, Tribunalul nu dispune decât de mai puțin de 300 de agenți și funcționari care asigură buna sa funcționare. Această cifră trebuie privită atât din perspectiva obligației instituției de a fi în măsură să judece acțiunile în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii, cât și prin prisma caracteristicilor proprii contenciosului de competența Tribunalului. Acesta privește, prin natura lui, dosare deosebit de voluminoase, complexe din punct de vedere economic și tehnic, care necesită o examinare amănunțită a faptelor și care au uneori un impact determinant asupra unui întreg sector. În plus, Tribunalul se confruntă în special cu un concurs durabil de împrejurări (printre care noua competență în privința acțiunilor introduse de statele membre, creșterea semnificativă a contenciosului referitor la marca comunitară și, mai general, extinderea Uniunii și intensificarea activității normative comunitare) care se află la originea unei creșteri fără precedent a numărului de cereri introduse. Cifrele vorbesc de la sine: numărul acțiunilor introduse în fiecare an la Tribunal a crescut de la 238 în 1998 la 466 în 2003 pentru a ajunge la 629 în 2008, ceea ce echivalează cu o creștere de mai mult de 160 % într-o perioadă de 10 ani.

Confruntat cu întârzieri în soluționarea cauzelor, Tribunalul a adoptat unele măsuri de ameliorare a eficienței sale: au fost create trei camere suplimentare, a fost optimizat calendarul ședințelor, a fost simplificată procedura în materia mărcii comunitare, a fost simplificată motivarea, au fost actualizate mijloacele statistice și informatice etc. Prin urmare, în anul 2008, a fost înregistrată o creștere tangibilă a numărului cauzelor soluționate. Totuși, aceasta nu a împiedicat lenta, dar implacabila creștere a stocului și, odată cu aceasta, prelungirea duratei procedurilor, veritabil criteriu de referință pentru sănătatea unui sistem jurisdicțional. Astfel, dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil constituie un drept fundamental care face parte din însăși noțiunea de justiție. Curtea însăși a fost determinată să constate, într-o hotărâre din 16 iulie 2009, că Tribunalul a depășit, în cauza cu care fusese sesizat, durata rezonabilă la care justițiabilul are dreptul să se aștepte în privința unei proceduri judiciare.

Prin urmare, o adevărată provocare a fost lansată acestei instanțe, care trebuie să evolueze și să se adapteze la noile date ale contenciosului aflat în competența sa. Acest lucru este absolut necesar, pentru ca Tribunalul să poată continua să își îndeplinească funcția care i-a fost încredințată. Sunt posibile două căi: prima ar consta în redefinirea radicală a însăși concepției pe care acest organ jurisdicțional comunitar de primă instanță o are despre deciziile sale. Tribunalul ar putea să își condenseze deciziile la extrem, fără a expune multiplele etape ale raționamentului său și fără a răspunde în detaliu la toate argumentele invocate. În opinia noastră, acest tratament ar fi mai nociv decât însăși boala. În domeniile complexe și importante cu care au legătură cauzele pe care le judecă, Tribunalul și-a construit legitimitatea pe claritatea, pe transparența și pe motivarea jurisprudenței sale. Principiul călăuzitor este acela că, prin hotărârea judecătorească, trebuie nu doar să se soluționeze litigiul adus în fața judecătorului, ci și să li se ofere actorilor, privați sau instituționali, posibilitatea de a înțelege, de a accepta și de a se adapta la realitatea juridică stabilită de instanță în cadrul misiunii sale de interpretare și de aplicare a dreptului.

În consecință, trebuie să ne îndreptăm privirea către cea de a doua cale: reformarea arhitecturii jurisdicționale. În privința Tribunalului, tratatele au prevăzut două mecanisme de natură să răspundă necesităților iminente de a plasa productivitatea judiciară la un nivel care să îi asigure continuitatea: creșterea numărului judecătorilor acestuia și al personalului care îi este afectat sau crearea unei noi instanțe specializate, competente într-un domeniu specific, ca de exemplu marca comunitară, de care Tribunalul s-ar desesiza ca organ jurisdicțional de primă instanță (asemănător cu ceea ce s-a realizat deja în 2005 în ceea ce privește contenciosul referitor la funcția publică europeană). Contenciosul privind proprietatea intelectuală (în special litigiile din domeniul mărcii comunitare) s-ar putea preta la un astfel de transfer de competență.

Totuși, oricare ar fi opțiunea reținută, Tribunalul nu este stăpân pe destinul său. Decizia în acest sens revine organelor politice ale Uniunii: Consiliul și, dacă Tratatul de la Lisabona intră între timp în vigoare, Parlamentul European. Nu există nicio îndoială că, preocupate de respectarea de către Uniune a principiului statului de drept, buna funcționare a justiției constituind una dintre garanțiile fundamentale ale acestuia, aceste instituții vor fi sensibile la semnalul de alarmă lansat de această instanță și, cu ocazia luării deciziei, vor avea clarviziunea de a se lăsa ghidate de interesul justițiabilului.