CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 14 septembrie 2023(1)

Cauza C‑582/21

FY

împotriva

Profi Credit Polska S.A. w Bielsku Białej

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy Warszawa‑Praga w Warszawie (Tribunalul Regional Warszawa‑Praga din Varșovia, Polonia)]

„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Cerere de redeschidere a unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă pronunțate într‑o cauză judecată în lipsă – Autoritate de lucru judecat – Motive de redeschidere a procedurii – Principiile echivalenței și efectivității – Interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii”

I.      Introducere

1.        Prezenta cauză introduce o nouă perspectivă asupra protecției procedurale care trebuie acordată consumatorilor împotriva clauzelor contractuale abuzive. Mai precis, aceasta invită Curtea să clarifice dacă această protecție impune înlăturarea efectului național al autorității de lucru judecat pentru a permite redeschiderea unei proceduri pretins viciată ca urmare a neexaminării din oficiu de către instanța națională a eventualului caracter abuziv al raportului contractual în cauză.

2.        Contextul factual și juridic național în care a apărut această întrebare poate fi rezumat după cum urmează. Apelanta din litigiul principal, FY, a fost obligată la rambursarea sumei restante dintr‑un împrumut pe care l‑a contractat de la Profi Credit Polska, o societate de credit de consum. Obligația sa de plată a fost consemnată într‑o hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă pe baza unui bilet la ordin emis în alb, semnat de debitoare, completat ulterior de Profi Credit Polska și invocat de aceasta din urmă.

3.        Instanța de trimitere a pronunțat hotărârea într‑o cauză judecată în lipsă fără a avea la dispoziție clauzele contractului de împrumut. Prin urmare, aceasta nu a examinat eventualul lor caracter abuziv. Deși FY nu a urmărit să conteste această hotărâre, ea a considerat ulterior că condițiile în care a fost pronunțată hotărârea sunt incompatibile cu hotărârile Curții pronunțate cu câteva luni mai târziu. În consecință, aceasta a depus o cerere de redeschidere a procedurii.

4.        Potrivit dreptului național, o cerere de acest tip poate fi admisă atunci când, printre altele, (i) dispoziția națională invocată în cadrul procedurii judiciare în cauză este ulterior declarată incompatibilă cu un act normativ de rang superior de către curtea constituțională națională sau atunci când (ii) partea în cauză a fost „privată în mod ilegal de posibilitatea de a acționa”.

5.        În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă – având în vedere prima posibilitate – principiul echivalenței impune ca redeschiderea procedurii, la nivel național, să fie extinsă în temeiul unei decizii ulterioare a Curții, pronunțată sub forma unei decizii preliminare în temeiul articolului 267 TFUE.

6.        În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă obligația de interpretare a dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii impune – în lumina celei de a doua posibilități – ca o parte să fie considerată ca fiind „privată în mod ilegal de posibilitatea de a acționa” atunci când o instanță națională omite să examineze eventualul caracter abuziv al clauzelor unui contract încheiat cu un consumator.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

7.        Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE(2), „[s]tatele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor (a se citi «de către un profesionist»), în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

8.        Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că „[s]tatele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori (a se citi «de către profesioniști»)”.

B.      Dreptul polonez

1.      Constituția poloneză

9.        În conformitate cu articolul 190 alineatul (4) din Constituția poloneză, „[h]otărârea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) prin care se declară neconformitatea cu Constituția, cu un acord internațional sau cu un act normativ în temeiul căruia a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, o decizie administrativă definitivă sau o decizie în alte materii are ca efect redeschiderea procedurii, anularea deciziei administrative sau a altei soluții în conformitate cu normele și modalitățile prevăzute de dispozițiile aplicabile procedurii în cauză”.

2.      Codul de procedură civilă

10.      Ordonanța de trimitere furnizează următoarele informații despre dreptul intern aplicabil. Articolul 339 alineatul 1 din Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „KPC”) prevede că, în cazul în care pârâtul nu s‑a înfățișat la termenul stabilit pentru judecată sau în cazul în care acesta s‑a înfățișat, dar nu a participat la ședință, instanța pronunță o hotărâre într‑o cauză judecată în lipsă.

11.      Articolul 399 alineatul 1 din KPC prevede posibilitatea de a solicita redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă.

12.      Articolul 401 punctul 2) din KPC prevede că redeschiderea procedurii pentru motiv de nulitate poate fi solicitată dacă o parte nu avea capacitatea de a fi parte în procedură sau dacă aceasta nu a fost reprezentată conform legii sau dacă a fost privată în mod ilegal de posibilitatea de a acționa.

13.      Potrivit articolului 407 alineatul 1 din KPC, cererea de redeschidere a procedurii se introduce în termen de trei luni; acest termen se calculează din ziua în care partea a luat cunoștință de motivul de redeschidere, iar atunci când motivul constă în lipsa posibilității de a acționa sau în lipsa unei reprezentări adecvate, de la data la care partea, organul sau reprezentantul său legal a luat cunoștință de hotărâre.

14.      Articolul 401¹ din KPC prevede că redeschiderea procedurii poate fi solicitată și în cazul în care Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] a statuat că un act normativ în temeiul căruia a fost pronunțată hotărârea este incompatibil cu Constituția, cu un acord internațional ratificat sau cu o lege.

15.      Potrivit articolului 407 alineatul 2 din KPC, cererea de redeschidere a procedurii se introduce în termen de trei luni de la data de la care decizia Curții Constituționale dobândește autoritate de lucru judecat.

16.      În conformitate cu articolul 410 alineatul 1 din KPC, instanța respinge cererea dacă este introdusă după expirarea termenului prevăzut, dacă este inadmisibilă sau dacă este lipsită de temei legal.

III. Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare

17.      La 16 iunie 2015, FY a încheiat un contract de împrumut cu societatea de credit de consum Profi Credit Polska. Rambursarea împrumutului a fost garantată prin emiterea unui bilet la ordin în alb, semnat de FY.

18.      La 30 octombrie 2017, Profi Credit Polska a introdus o acțiune împotriva lui FY la Sąd Rejonowy dla Warszawy Pragi‑Południe (Tribunalul Districtual Warszawa Praga‑Południe din Varșovia, Polonia, denumit în continuare „Tribunalul Districtual”) pentru plata sumei datorate, majorată cu dobânzi. Decizia de trimitere nu detaliază împrejurările care au condus la această acțiune. Cu toate acestea, ceea ce pare relevant este faptul că numai biletul la ordin (completat de această societate, cu indicarea sumei datorate) și notificarea rezilierii contractului de împrumut au fost anexate la cererea introductivă.

19.      După ce a constatat că nu există motive pentru emiterea unei somații de plată, Tribunalul Districtual a fixat un termen de judecată(3). Citarea lui FY a fost considerată efectuată. La 17 aprilie 2018, această instanță a pronunțat o hotărâre într‑o cauză judecată în lipsă prin care a obligat‑o pe FY la plata sumei solicitate (respingând acțiunea doar în ceea ce privește o parte din dobânzile solicitate), întemeindu‑se numai pe conținutul biletului la ordin și al cererii introductive. Aceasta nu a solicitat Profi Credit Polska să îi furnizeze contractul de împrumut și, ca atare, nu a examinat dacă acest contract conținea clauze abuzive. Această hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă a fost declarată imediat executorie, iar FY nu a contestat‑o.

20.      Cu toate acestea, la 25 iunie 2019, FY a introdus la aceeași instanță o cerere de redeschidere a procedurii. Ea a susținut că această instanță a interpretat în mod eronat Directiva 93/13 și nu a ținut seama, în special, de Hotărârea Curții Profi Credit Polska I(4) (ulterioară pronunțării hotărârii în cauza judecată în lipsă). În opinia sa, Tribunalul Districtual nu a examinat caracterul abuziv al clauzelor contractuale în discuție, privând‑o astfel de posibilitatea de a acționa în sensul articolului 401 punctul 2) din KPC.

21.      Prin ordonanța din 27 august 2020, Tribunalul Districtual a respins această cerere, considerând că ea a fost introdusă tardiv și că nu avea niciun temei legal. Tribunalul a arătat de asemenea că FY ar fi trebuit să își apere cauza (în procedura care a condus la pronunțarea hotărârii într‑o cauză judecată în lipsă), însă nu a procedat astfel.

22.      FY a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Sąd Okręgowy Warszawa‑Praga w Warszawie (Tribunalul Regional Warszawa‑Praga din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere în litigiul principal.

23.      În cursul procedurii în fața acestei instanțe, Rzecznik Finansowy (Ombudsmanul financiar) a arătat că un motiv de redeschidere a procedurii care a condus la pronunțarea hotărârii într‑o cauză judecată în lipsă se putea întemeia pe o interpretare largă a articolului 401¹ din KPC, care privește redeschiderea procedurii în temeiul unei decizii (ulterioare) a curții constituționale naționale. În opinia sa, pronunțarea hotărârii într‑o cauză judecată în lipsă s‑a efectuat cu încălcarea obligației instanței de a examina din oficiu clauzele contractuale ale contractului de împrumut în cauză(5). Ombudsmanul financiar a subliniat asemănarea dintre rolul Curții Constituționale și cel al Curții pentru a susține argumentul potrivit căruia o decizie a acesteia din urmă poate servi, de asemenea, drept motiv valabil pentru redeschiderea procedurii, în conformitate cu principiul echivalenței.

24.      Cu titlu subsidiar, Ombudsmanul financiar a arătat că ar putea fi de asemenea posibilă redeschiderea procedurii în cauză în temeiul articolului 401 punctul 2) din KPC, întrucât neefectuarea examinării ex officio de către o instanță se încadrează în domeniul de aplicare al acestei dispoziții (și este echivalentă cu privarea părții de posibilitatea de a acționa)(6). În plus, el a fost de acord cu FY în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor în discuție.

25.      În acest context, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la demersul corect care trebuie urmat.

26.      Pe de o parte, aceasta subliniază importanța principiului autorității de lucru judecat și subliniază că nicio dispoziție de drept al Uniunii sau de drept național nu impune instanțelor naționale obligația de a redeschide o procedură în care s‑a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă pentru a ține seama de o hotărâre a Curții de interpretare a dreptului Uniunii.

27.      Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă este posibil să se ajungă la concluzia contrară pe baza principiului echivalenței sau a obligației de a interpreta dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii.

28.      În special, instanța de trimitere subliniază că, în lumina hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele Profi Credit Polska I, Profi Credit Polska II(7) și Kancelaria Medius, este „foarte probabil” ca hotărârea în lipsă să fi fost pronunțată „cu încălcarea flagrantă” a normelor naționale de transpunere a articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13(8). Cu toate acestea, ea explică faptul că nu este în măsură să aprecieze acest aspect deoarece are o capacitate limitată de a verifica, în primul rând, dacă termenele au fost respectate și, în al doilea rând, dacă cererea de redeschidere a procedurii se întemeiază pe unul dintre motivele legale. Acesta este contextul procedural în care trebuie să verifice dacă o decizie preliminară interpretativă poate constitui un astfel de motiv.

29.      În lumina acestor considerații, Sąd Okręgowy Warszawa‑Praga w Warszawie (Tribunalul Regional Warszawa‑Praga din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 4 alineatul (3) și articolul 19 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în lumina principiului echivalenței rezultat din jurisprudența [Curții], trebuie interpretate în sensul că o hotărâre a [Curții] cu privire la interpretarea dreptului Uniunii pronunțată în temeiul articolului 267 primul paragraf TFUE are ca efect redeschiderea unei proceduri civile finalizate printr‑o hotărâre definitivă anterioară, în măsura în care o dispoziție de drept național, cum este articolul 401¹ din [KPC], permite redeschiderea unei proceduri în cazul unei hotărâri definitive pronunțate în temeiul unei dispoziții care a fost declarată de Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] ca fiind incompatibilă cu un act normativ de rang superior?

2)      Principiul interpretării conforme ce rezultă din articolul 4 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și din jurisprudența [Curții] impune o interpretare extensivă a unei dispoziții de drept național, cum este articolul 401 punctul 2) din [KPC], astfel încât să includă printre motivele de redeschidere a procedurii, enunțate în dispoziția respectivă, o hotărâre definitivă pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, în care instanța – încălcând obligațiile ce rezultă din Hotărârea Curții în cauza [Profi Credit Polska I] – a omis să examineze contractul dintre consumator și creditor sub aspectul clauzelor contractuale abuzive, limitându‑se doar la examinarea valabilității formale a biletului la ordin?”

30.      Guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Ambele părți au prezentat observații orale în ședința din 24 ianuarie 2023.

IV.    Analiză

31.      Vom aborda temeinicia întrebărilor adresate în prezenta cauză prin formularea, în primul rând, a unor observații preliminare cu privire la poziția pe care dreptul Uniunii o adoptă în ceea ce privește efectul național al autorității de lucru judecat, în special în materie de protecție a consumatorilor, precum și cu privire la securitatea juridică, autoritatea de lucru judecat constituind o expresie specifică a acesteia (1).

32.      În al doilea rând, vom explica faptul că principiul echivalenței nu impune ca redeschiderea procedurii civile să devină posibilă pe baza unei decizii preliminare interpretative a Curții în condițiile în care acest lucru este posibil, potrivit dreptului național, pe baza anumitor hotărâri ale curții constituționale naționale (2).

33.      În al treilea rând, pentru a sugera un răspuns la a doua întrebare preliminară (care privește obligația de interpretare conformă), va fi necesară clarificarea mai multor aspecte pe care le implică această întrebare. În acest context, vom explica de ce efectivitatea protecției consumatorilor împotriva clauzelor abuzive nu impune în mod automat statelor membre să prevadă o cale de atac extraordinară atunci când instanța națională a omis să verifice dacă clauzele contractuale de care este ținut consumatorul sunt efectiv abuzive sau nu. Vom explica totuși de asemenea că împrejurările specifice în care pare să fi fost pronunțată hotărârea într‑o cauză judecată în lipsă, rămasă definitivă, impun să se ofere consumatorului în cauză o cale de atac. Deși posibilitatea de a admite cererea lui FY de redeschidere a procedurii va depinde, în opinia noastră, de posibilitățile de interpretare disponibile în temeiul dreptului polonez (și de termenele aplicabile), vom explica faptul că jurisprudența Curții îi oferă alte căi procedurale prin care poate fi restabilit dreptul său de a nu fi ținută de clauzele contractuale (pretins) abuzive (3).

A.      Dreptul Uniunii, efectele naționale ale autorității de lucru judecat și principiul securității juridice

34.      Trebuie subliniat, de la început, că unele căi de atac extraordinare, precum cea în discuție în litigiul principal, permit în general să se revină asupra unor hotărâri judecătorești rămase definitive. Ca atare, aceste căi de atac afectează, așadar, prin însăși natura lor, principiul autorității de lucru judecat, care, altfel, se opune repunerii în discuție a hotărârilor judecătorești definitive.

35.      Deși principiul autorității de lucru judecat este expresia principiului securității juridice(9), funcționarea sa nu este întotdeauna absolută (după cum o ilustrează existența căilor de atac extraordinare). În această privință, reiese din jurisprudența Curții că din excepțiile de la acest principiu, definite de legiuitorul național, pot decurge excepții suplimentare impuse de dreptul Uniunii.

36.      Problema dacă acest drept poate impune, în anumite situații, înlăturarea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat este abordată, în lipsa unor norme specifice în materie, prin prisma clasică a principiilor echivalenței și efectivității, care încadrează exercitarea autonomiei procedurale a statelor membre în conformitate cu obligația de cooperare loială consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE. În consecință, poziția generală a dreptului Uniunii este că acesta nu impune anularea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat pentru a remedia o incompatibilitate a unei situații interne cu dreptul Uniunii, cu excepția cazului în care o concluzie contrară este impusă de unul dintre principiile menționate mai sus(10).

37.      În acest cadru, aprecierea este efectuată în general cu prudență. Curtea amintește în mod repetat importanța principiului autorității de lucru judecat, care este prezentat ca fiind justificat atât de interesul stabilității dreptului și a raporturilor juridice, cât și de o bună administrare a justiției(11). Astfel cum s‑a subliniat, acest principiu servește și intereselor justițiabililor de a obține o soluționare definitivă a litigiilor și, din acest motiv, poate fi considerat o garanție care decurge din dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, contribuind în același timp la obiectivul mai larg al interesului general de a avea un sistem juridic în a cărui stabilitate societatea poate avea încredere(12).

38.      În consecință, căile de atac extraordinare, ca excepții de la principiul autorității de lucru judecat, necesită o examinare atentă. Deși condițiile precise ale aplicabilității lor pot fi diferite în funcție de ordinea juridică examinată, acestea reflectă un echilibru delicat stabilit de legiuitorul național între interesul general legat de securitatea juridică, pe de o parte, și interesul de a obține un rezultat echitabil în împrejurări specifice și limitate, pe de altă parte(13).

39.      Elaborarea lor prudentă reflectă aspectul deja amintit că acestea afectează stabilitatea raporturilor juridice și aduc atingere principiului securității juridice, care decurge implicit din articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO)(14) și este considerat ca fiind „unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept(15). Din acest motiv, s‑a considerat că hotărârile definitive ar trebui să rămână intacte, cu excepția cazului în care se impune o concluzie contrară ca urmare a unor circumstanțe de natură substanțială și imperativă, cum ar fi corectarea unor vicii fundamentale sau erori judiciare(16).

40.      Aceste observații generale sunt, în mod firesc, relevante și pentru aprecierea prezentei cauze și înseamnă că, pentru a furniza un răspuns la ambele întrebări adresate de instanța de trimitere în prezenta cauză, principiile menționate mai sus, care vizează consolidarea aplicării dreptului Uniunii, vor fi examinate într‑un context deosebit de complex și de delicat.

B.      Principiul echivalenței și deciziile Curții Constituționale

41.      Pentru a propune un răspuns la prima întrebare preliminară, vom începe prin a analiza mai în detaliu limitele impuse de dreptul Uniunii în general și de principiul echivalenței în special în privința efectelor naționale ale autorității de lucru judecat (a). Cu ajutorul cadrului analitic aplicabil prezentat, vom identifica categoria deciziilor Curții Constituționale care trebuie examinate în lumina acestuia. Acest aspect a generat o dezbatere amplă în cursul prezentei proceduri (b). În acest context, vom prezenta motivele care ne determină să considerăm că diferențele dintre caracteristicile deciziilor naționale relevante, pe de o parte, și cele ale deciziilor preliminare interpretative ale Curții, pe de altă parte, se opun aplicării principiului echivalenței astfel încât să se impună ca aceste decizii preliminare să constituie un (nou) temei legal pentru calea de atac extraordinară în cauză (c).

1.      Principiul echivalenței și efectele naționale ale autorității de lucru judecat

42.      Astfel cum am menționat deja, principiul echivalenței poate, în anumite condiții, să afecteze întinderea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat.

43.      Mai precis, acest principiu interzice statelor membre să prevadă norme procedurale mai puțin favorabile pentru cererile referitoare la încălcarea dreptului Uniunii decât cele aplicabile unei proceduri similare întemeiate pe o încălcare a dreptului național(17). În acest context, aceasta înseamnă că, atunci când dreptul național prevede excepții de la efectele naționale ale autorității de lucru judecat pentru a permite remedierea încălcărilor drepturilor care decurg din dreptul național, aceste excepții trebuie să se aplice și acțiunilor similare întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii.

44.      Pentru a se verifica dacă, în general, o acțiune de natură internă poate fi considerată similară unei acțiuni vizând protecția drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, este necesar să se țină seama, în principiu, de obiectul, de cauza și de elementele esențiale ale acestora(18).

45.      Cu toate acestea, în contextul prezentei cauze, întrebarea nu este dacă două proceduri date trebuie considerate similare (și, prin urmare, trebuie să fie reglementate în condiții echivalente)(19), ci mai curând dacă trebuie inițiată o procedură pe baza unei decizii preliminare interpretative atunci când la baza sa se poate afla un anumit tip de hotărâre judecătorească națională.

46.      În trecut, un scenariu similar a condus la pronunțarea Hotărârii Impresa Pizzarotti(20), a Hotărârii XC și a Hotărârii Hochtief(21).

47.      Situația care a condus la pronunțarea Hotărârii Impresa Pizzarotti a implicat o instanță națională (de ultim grad) care dispunea de ceea ce părea a fi o competență destul de largă de a‑și completa propriile hotărâri definitive în vederea remedierii unor încălcări ale dreptului intern, prin intermediul unui mecanism denumit „lucru judecat cu formare progresivă”(22). Curtea a concluzionat că, în astfel de împrejurări, acest mecanism trebuie să fie pus la dispoziție pentru a readuce situația în conformitate cu reglementarea relevantă a Uniunii (în domeniul contractelor de achiziții publice).

48.      În Hotărârea Hochtief, pronunțată într‑o cauză de atribuire a contractelor de achiziții publice, Curtea a făcut, de asemenea, o afirmație destul de largă în sensul că, atunci când normele de procedură permit revenirea asupra unei hotărâri definitive pentru a face ca situația să fie compatibilă cu o hotărâre judecătorească anterioară, în cazul în care atât instanța, cât și părțile o cunoșteau pe aceasta din urmă, această posibilitate ar trebui să prevaleze și pentru a face situația compatibilă cu o hotărâre anterioară a Curții(23).

49.      În acest context, o examinare atentă a raționamentului Curții arată că aceste condiții, care permiteau să se revină asupra unei hotărâri definitive, au fost prezentate ca un scenariu ipotetic care trebuie verificat de instanța de trimitere. Acest scenariu a fost adaptat pentru a reflecta situația existentă în cauza respectivă, care privea o decizie preliminară ce ar fi fost ignorată în etapa ulterioară a procedurii în care a fost solicitată. În opinia noastră, a rămas neclarificat aspectul dacă normele naționale care permiteau să se revină asupra hotărârilor judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat erau efectiv aplicabile în acest scenariu ipotetic(24).

50.      În sfârșit, în Hotărârea XC, Curtea a exclus posibilitatea ca principiul echivalenței să fie utilizat pentru a extinde la pretinse încălcări ale drepturilor fundamentale garantate de dreptul Uniunii redeschiderea unei proceduri penale în caz de încălcare a CEDO. Curtea și‑a întemeiat raționamentul pe „legătura funcțională strânsă” dintre calea de atac națională în discuție și procedura în fața Curții EDO(25). Această cale de atac a fost instituită în esență pentru a pune în aplicare hotărâri ale Curții EDO pronunțate, potrivit înțelegerii noastre, în cauze care, luate în considerare în mod individual, prezintă raporturi de conexitate(26). În principiu, instanța nu poate fi sesizată, iar aceste hotărâri nu pot fi pronunțate decât după epuizarea tuturor căilor de atac naționale. Curtea a pus în contrast această situație cu logica ce guvernează valorificarea pe cale judiciară a drepturilor întemeiate pe dreptul Uniunii, la care se recurge înainte de adoptarea unei hotărâri judecătorești naționale definitive, nu în ultimul rând prin intermediul mecanismului procedurii preliminare.

51.      Deși această jurisprudență oferă, desigur, un cadru de referință util, niciuna dintre hotărârile menționate mai sus nu corespunde exact situației în cauză. Astfel, examinarea implicațiilor principiului echivalenței este în mod necesar specifică fiecărei spețe, deoarece implică o comparație a elementelor specifice ale căilor de atac în cauză.

52.      Pentru a putea efectua o astfel de analiză în prezenta cauză, vom clarifica în continuare tipurile de decizii ale Curții Constituționale care trebuie considerate relevante în acest sens.

2.      Decizii relevante ale Curții Constituționale

53.      Deși acest lucru nu este precizat în cuprinsul primei întrebări preliminare, rezultă că deciziile Curții Constituționale care pot fi invocate în vederea redeschiderii procedurii în temeiul articolului 401¹ din KPC sunt ulterioare hotărârii judecătorești definitive a cărei revizuire este solicitată. Astfel, din câte înțelegem, logica care stă la baza articolului 401¹ din KPC, la care se referă această întrebare, include ideea că, prin intermediul unei hotărâri ulterioare a Curții Constituționale, devine evident că o hotărâre judecătorească anterioară se întemeiază pe un temei nelegal.

54.      În același mod, cele trei decizii preliminare interpretative menționate mai sus(27), considerate de instanța de trimitere posibile motive de redeschidere a procedurii în discuție, au fost pronunțate ulterior hotărârii în lipsă. Prin urmare, prima întrebare preliminară trebuie înțeleasă în sensul că vizează determinarea aspectului dacă se poate stabili o echivalență între hotărârile respective ale Curții Constituționale, pe de o parte, și deciziile preliminare interpretative ale Curții, pe de altă parte, pronunțate, atât unele, cât și celelalte, ulterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive a cărei revizuire este solicitată.

55.      Acestea fiind clarificate, instanța de trimitere a explicat că există două categorii de decizii ale Curții Constituționale care pot servi drept temei pentru revizuirea unei hotărâri definitive în temeiul articolului 401¹ din KPC. Acestea au fost denumite „simple hotărâri”, pe de o parte, și „hotărâri interpretative negative”, pe de altă parte(28).

56.      Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, instanța de trimitere a explicat că, prin intermediul primei întrebări, ea solicită clarificări cu privire la consecințele care trebuie deduse din principiul echivalenței în privința acestor două categorii.

57.      În această privință, observăm următoarele.

58.      După cum s‑a explicat în decizia de trimitere, atunci când Curtea Constituțională constată, prin intermediul unei „simple hotărâri”, că dispoziția națională supusă controlului este incompatibilă cu un act normativ de rang superior, aceasta privează dispoziția națională supusă controlului de forța sa obligatorie.

59.      Atât guvernul polonez, cât și Comisia par să fie de acord cu această poziție, precum și cu faptul că o „hotărâre simplă” a Curții Constituționale constituie un motiv de redeschidere a unei proceduri civile potrivit articolului 401¹ din KPC.

60.      Cu toate acestea, se pare că există un dezacord în ceea ce privește categoria „hotărârilor interpretative negative”.

61.      S‑ar părea că, printr‑o hotărâre interpretativă, Curtea Constituțională adoptă o poziție cu privire la aspectul dacă o anumită interpretare a unei dispoziții de drept național este sau nu compatibilă cu norma de referință în raport cu care este exercitat controlul. În special, atunci când, printr‑o astfel de hotărâre, se ajunge la un rezultat negativ, fiind exclusă o anumită interpretare ca fiind nelegală (denumită în continuare hotărâre interpretativă negativă”), validitatea actului interpretat nu este afectată.

62.      Instanța de trimitere recunoaște că, deși este posibil să se invoce o „hotărâre interpretativă negativă” în scopul redeschiderii unei proceduri administrative, aspectul dacă același lucru este posibil în ceea ce privește procedura civilă (în discuție în litigiul principal) nu este clar în dreptul polonez. Aceeași instanță admite că opinia dominantă tinde să încline spre un răspuns negativ. Cu toate acestea, ea însăși consideră că un răspuns afirmativ este posibil.

63.      În acest context, Comisia a arătat în ședință că guvernul polonez este cel mai în măsură să aprecieze acest aspect. Curtea a atras însă atenția asupra faptului că, în temeiul dreptului național, deciziile Curții Constituționale sunt considerate ca având un efect obligatoriu erga omnes, fără nicio distincție între diferitele tipuri de hotărâri pe care această instanță le poate adopta.

64.      Guvernul polonez a susținut că „o hotărâre interpretativă negativă” nu afectează validitatea dispoziției interpretate și, prin urmare, nu poate servi drept temei pentru redeschiderea procedurii civile. În ședință, acesta a subliniat că poziția sa se întemeiază pe o rezoluție a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia, denumită în continuare „Curtea Supremă”), care, în opinia sa, reglementează acest aspect(29).

65.      Observăm că aspectul dacă o „hotărâre interpretativă negativă” a Curții Constituționale constituie temei pentru redeschiderea procedurii civile potrivit articolului 401¹ din KPC nu este, desigur, o chestiune asupra căreia trebuie să se pronunțe Curtea. Procedura prevăzută la articolul 267 TFUE se întemeiază pe o separare clară a funcțiilor în contextul căreia instanțele naționale au competența exclusivă de a interpreta dreptul național. Pentru acest motiv, observațiile instanței de trimitere cu privire la conținutul unei astfel de reglementări nu pot fi puse în discuție în cadrul prezentei proceduri(30).

66.      Prin urmare, vom porni de la premisa reținută de instanța de trimitere potrivit căreia o „hotărâre interpretativă negativă” poate constitui temei pentru redeschiderea procedurii civile potrivit articolului 401¹ din KPC și vom include această categorie de decizii în prezenta analiză.

3.      Consecințele care trebuie deduse din principiul echivalenței

67.      Vom începe aprecierea cu privire la consecințele care trebuie deduse din principiul echivalenței în prezenta cauză prin examinarea finalității căii de atac extraordinare în discuție. În acest context, vom explica faptul că această cale de atac este, fără îndoială, legată de ceea ce pare a fi o poziție directă adoptată de Curtea Constituțională cu privire la incompatibilitatea unei dispoziții de drept național (de rang inferior) cu un act normativ de rang superior sau cu privire la nelegalitatea unei anumite interpretări a unei astfel de reglementări de rang inferior (i).

68.      În continuare, vom analiza caracteristicile specifice ale deciziilor preliminare interpretative, care constau în furnizarea unei interpretări cu caracter obligatoriu a dreptului Uniunii în cadrul unui dialog judiciar mai larg, în care trebuie deduse consecințele precise, în privința reglementării naționale în cauză (ca reglementare de rang inferior), de către instanța națională și în care forma exactă a acestor consecințe depinde de mai multe variabile. În opinia noastră, această dimensiune specifică face extrem de dificilă adaptarea acestor hotărâri la logica specifică a căii de atac extraordinare în discuție, fără a aduce atingere imperativului securității juridice (ii).

69.      În cazul în care această diferență fundamentală nu ar fi percepută ca un obstacol în calea aplicării principiului echivalenței, vom discuta, cu titlu subsidiar, modul în care ar trebui definită categoria eventualelor decizii preliminare care ar putea constitui motive de redeschidere a procedurii, astfel încât să se asigure că limitele principiului echivalenței, precum și imperativul securității juridice sunt respectate în continuare (iii). Vom dezvolta această considerație subsidiară abordând aspectul legat de termenele aplicabile. Acest aspect al cauzei evidențiază, în sine, provocările legate de integrarea logicii trimiterilor preliminare în mecanismul căii de atac extraordinare în discuție (iv).

a)      Acțiunile interne în cauză: obiectul și legătura lor funcțională

70.      Revenind la cele trei criterii, obiect, cauză și elemente esențiale, menționate la punctul 44 de mai sus, din dosarul cauzei reiese că obiectul procedurilor respective care pot conduce la pronunțarea unei hotărâri a Curții Constituționale, care poate fi invocată potrivit articolului 401¹ din KPC, îl reprezintă, în general, fie constatarea (in)compatibilității unei anumite dispoziții naționale cu un act normativ de rang superior și (in)validitatea ulterioară a acesteia, fie constatarea unei interpretări a dispoziției respective ca fiind incompatibilă cu un act normativ de rang superior.

71.      Prin urmare, obiectul căii de atac extraordinare prevăzute la articolul 401¹ din KPC pare să fie acela de a permite revizuirea unei hotărâri definitive după ce temeiul juridic pe care se întemeiază hotărârea respectivă și‑a pierdut forța obligatorie sau după ce s‑a dovedit în mod clar că hotărârea respectivă se întemeiază pe o interpretare ilicită a dreptului național.

72.      Cu alte cuvinte și reiterând limbajul utilizat de Curte în Hotărârea XC, pare să existe o legătură funcțională între calea de atac prevăzută la articolul 401¹ din KPC și constatarea incompatibilității dispoziției de drept național (sau a nelegalității interpretării sale) care a fost invocată în cadrul procedurii a cărei redeschidere este solicitată.

73.      Totuși, spre deosebire de Hotărârea XC, legătura funcțională este întrucâtva mai slabă în prezenta cauză, întrucât, pentru ca revizuirea să fie posibilă în temeiul articolului 401¹ din KPC, nu este necesar ca hotărârea „declanșatoare” a Curții Constituționale să fie pronunțată într‑o cauză care are o legătură individuală cu procedura pentru care se solicită redeschiderea.

74.      Astfel, această cale de atac pare să fie disponibilă pentru orice parte a cărei cauză a fost soluționată potrivit unui temei juridic național declarat ulterior nelegal, cu condiția ca cererea de revizuire să fie formulată în termenul aplicabil.

75.      Pentru acest motiv și spre deosebire de situația care a condus la pronunțarea Hotărârii XC, nu pare relevant faptul că o decizie preliminară interpretativă constituie, în general, un mijloc ex ante de asigurare a conformității chiar înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești naționale definitive. Desigur, acest lucru este valabil pentru cazul individual în care se solicită o astfel de hotărâre. Cu toate acestea, în opinia noastră, această considerație specifică încetează să mai fie determinantă atunci când legătura funcțională dintre calea de atac extraordinară și hotărârea națională „declanșatoare” a Curții Constituționale este extinsă pentru a include orice hotărâre ulterioară a acestei instanțe care a invalidat temeiul juridic în cauză sau care a exclus ca nelegală interpretarea adoptată a reglementării naționale.

76.      Prin aceasta nu se epuizează însă toate elementele specifice care caracterizează deciziile preliminare interpretative ce trebuie luate în considerare.

77.      Ceea ce pare a fi decisiv în contextul prezentei cauze sunt diferențele în ceea ce privește logica care guvernează consecințele care trebuie deduse din categoriile respective de hotărâri judecătorești în discuție.

78.      Potrivit înțelegerii noastre, atunci când Curtea Constituțională declară o dispoziție de drept național ca fiind incompatibilă cu un act normativ de rang superior, acest lucru nu lasă prea mult loc pentru discuții cu privire la consecințele juridice care decurg din această declarație pentru reglementarea de rang inferior în cauză. Astfel cum s‑a menționat mai sus, reglementarea respectivă este declarată incompatibilă și dispare din ordinea juridică. Calea de atac extraordinară în discuție permite ulterior concretizarea acestor consecințe la nivelul hotărârilor judecătorești pronunțate în baza acestui temei juridic (invalidat).

79.      Aceeași observație poate fi făcută, mutatis mutandis, cu privire la „hotărârile interpretative negative”.

80.      Deși astfel de hotărâri nu afectează validitatea reglementării naționale interpretate, imposibilitatea de a adopta o anumită interpretare a reglementării de rang inferior în discuție constituie, precum în cazul „simplelor hotărâri”, o consecință directă și nemediată a hotărârii Curții Constituționale. O asemenea constatare este, așadar, „transpusă” la nivelul hotărârilor judecătorești definitive care cuprind o astfel de interpretare ilicită a respectivei reglementări de rang inferior, prin posibilitatea revizuirii acestora prin intermediul căii de atac extraordinare în cauză.

81.      Spre deosebire de aceasta, obiectul principal al deciziilor preliminare interpretative este de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii (ca drept de rang superior în cauză). Deși, în acest mod, ele constituie un temei cu caracter obligatoriu din care trebuie să se deducă consecințele adecvate pentru norma de drept național, eventual incompatibilă, în discuție, aceste consecințe specifice trebuie să fie deduse de instanța națională respectivă, odată ce decizia preliminară este pronunțată, iar procedura principală este reluată. Este important de remarcat faptul că forma exactă a acestor consecințe va depinde, de regulă, de mai multe variabile.

82.      Acest aspect are, în opinia noastră, un impact fundamental asupra posibilității de a stabili cu ușurință dacă o anumită decizie preliminară va genera, in fine, consecințe juridice care pot fi considerate similare cu cele produse de hotărârile respective ale Curții Constituționale. Acest lucru are, la rândul său, implicații importante pentru previzibilitatea situațiilor în care calea de atac extraordinară în discuție, astfel extinsă, s-ar putea aplica. Vom aborda acest aspect mai în detaliu în cele ce urmează.

b)      Caracteristicile specifice ale deciziilor preliminare interpretative relevante pentru prezenta cauză

83.      După cum am arătat deja pe scurt, procedura preliminară (interpretativă) are ca scop principal să furnizeze instanțelor naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe (scopul său la nivel micro) și, în același timp, să asigure interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în întreaga Uniune Europeană (scopul său la nivel macro)(31).

84.      Este important de remarcat că pronunțarea unei decizii preliminare are loc într‑un context mai larg al dialogului judiciar reprezentat de procedura preliminară și în care rolul Curții este completat de intervenția ulterioară a instanței de trimitere respective: deși rolul Curții este de a furniza o interpretare obligatorie a dreptului Uniunii, consecințele care decurg din această interpretare în cazul concret sunt de competența instanțelor naționale, care acționează în conformitate cu principiul general al supremației dreptului Uniunii(32).

85.      În plus, în cazul în care se identifică un conflict între dreptul Uniunii și dreptul național, soluția sa va depinde de mai multe variabile.

86.      În ceea ce privește dreptul Uniunii, aspectul dacă, în special, incompatibilitatea identificată a dreptului național cu dreptul Uniunii va conduce la înlăturarea dreptului național depinde de natura specifică a dispoziției de drept al Uniunii în cauză (cum ar fi aplicabilitatea sa în relațiile orizontale sau efectul său direct în cazul relațiilor verticale, observându‑se că efectul direct este condiția ca dreptul Uniunii să poată impune înlăturarea dreptului național)(33).

87.      Pe planul dreptului național, aspectul dacă incompatibilitatea identificată va determina inaplicabilitatea efectivă a dreptului național va depinde de opțiunile interpretative din cadrul ordinii juridice în cauză. Astfel, chiar și atunci când dintr‑o decizie preliminară rezultă, în definitiv, că o anumită dispoziție de drept național este incompatibilă cu dreptul Uniunii, acest lucru poate să nu însemne neapărat sfârșitul existenței sale în ordinea juridică, întrucât instanța națională poate găsi o modalitate de a o interpreta în conformitate cu dreptul Uniunii. În principiu, această posibilitate trebuie avută în vedere în primul rând, iar numai atunci când nu permite soluționarea incompatibilității, reglementarea incompatibilă în discuție trebuie înlăturată (în cazul în care o astfel de măsură este impusă de dreptul Uniunii)(34).

88.      În opinia noastră, această logică contrastează destul de puternic cu logica ce reglementează ambele categorii relevante de hotărâri ale Curții Constituționale. După cum am explicat deja, în cazul în care astfel de hotărâri identifică o incompatibilitate, acestea indică de asemenea în mod direct consecințele specifice care trebuie deduse în privința reglementării de rang inferior în discuție (și anume, nevaliditatea sa ori imposibilitatea de a adopta o anumită interpretare).

89.      Dorim să adăugăm că această distincție nu este afectată de faptul că ambele categorii de hotărâri judecătorești comparate par să producă efecte erga omnes(35).

90.      O astfel de similitudine prima facie a condus la unele discuții în cadrul ședinței(36).

91.      Cu toate acestea, considerațiile care precedă arată, în opinia noastră, că termenii efectelor erga omnes – în ambele cazuri comparate – au un sens și consecințe fundamental diferite. Este important de remarcat că faptul că hotărârile judecătorești rezultate sunt, în ambele cazuri, general obligatorii nu pare să clarifice modul în care acestea interacționează cu reglementarea incompatibilă de rang inferior.

92.      Diferența pe care am identificat‑o în această privință are, în opinia noastră, un impact important asupra posibilității de a anticipa (în temeiul exclusiv al hotărârii judecătorești) situațiile specifice în care s‑ar aplica calea de atac extraordinară în discuție în cazul în care o decizie preliminară interpretativă ar impune inițierea acesteia: aceasta ar putea fi situația în anumite cazuri, dar nu neapărat și în altele.

93.      Cu alte cuvinte, aplicarea principiului echivalenței în aceste împrejurări ar implica un cost deloc neglijabil al unei securități juridice reduse. Astfel, identificarea situațiilor susceptibile să conducă la redeschiderea procedurii ar necesita o analiză intermediară separată (cu eventuala necesitate de audiere a părților) referitoare la aspectul dacă o anumită decizie preliminară produce in fine consecințe care pot fi considerate comparabile cu cele produse de oricare dintre hotărârile relevante ale Curții Constituționale.

94.      Acestea fiind spuse, dacă necesitatea de a iniția o astfel de discuție nu este considerată un obstacol în calea „activării” principiului echivalenței, vom analiza în continuare, cu titlu subsidiar, modul în care ar trebui definită categoria de decizii preliminare care ar putea conduce la redeschiderea procedurii, astfel încât să se asigure că limitele principiului echivalenței, precum și imperativul securității juridice, continuă să fie respectate.

c)      Clarificare subsidiară a categoriei relevante de decizii preliminare susceptibile să conducă la redeschiderea procedurii

95.      În primul rând, ar trebui să se stabilească în ce măsură categoria relevantă de decizii preliminare interpretative poate să includă deciziile preliminare interpretative care conduc la concluzia că o anumită dispoziție de drept național trebuie înlăturată sau cea a celor care conduc (doar) la excluderea unei anumite interpretări a dreptului național în urma constatării incompatibilității sale cu dreptul Uniunii.

96.      Răspunsul la această întrebare depinde probabil de aspectul dacă elementul național de comparare relevant este „hotărârea simplă” sau „hotărârea interpretativă negativă” a Curții Constituționale. Amintim că din dosarul cauzei rezultă că, în timp ce prima categorie invalidează reglementarea incompatibilă de rang inferior, cea de a doua exclude doar o modalitate de interpretare a acesteia.

97.      Un răspuns simplu la această întrebare pare să fie acela că posibilele consecințe ale unei decizii preliminare nu vor corespunde niciodată cu exactitate primei categorii (întrucât Curtea nu poate invalida niciodată în mod direct o reglementare de drept național)(37), în condițiile în care acestea ar putea corespunde, așa cum susține în esență Comisia, celei de a doua categorii(38).

98.      Este posibil însă ca delimitarea menționată să nu fie pe deplin convingătoare. Amintim că o hotărâre preliminară interpretativă poate conduce la inaplicabilitatea efectivă a dreptului național. Astfel, se poate susține că, în cele din urmă, nu există multe diferențe între declararea unei dispoziții naționale ca fiind lipsită de efecte, pe de o parte, și menținerea efectelor sale, fiind totodată înlăturată posibilitatea efectivă ca aceasta să reglementeze anumite relații sociale, pe de altă parte.

99.      În plus, odată ce s‑a stabilit (contrar sugestiei noastre principale din secțiunea anterioară) că lipsa unor consecințe juridice imediate (pentru dreptul național) care ar constitui o consecință directă a unei decizii preliminare nu se opune aplicării principiului echivalenței, acest lucru ar putea fi valabil și în ceea ce privește diferența dintre invalidarea (directă) a reglementării naționale și înlăturarea acesteia (care, în plus, poate conduce la abrogarea sa efectivă de către legiuitorul național la un moment ulterior).

100. În sfârșit, trebuie amintit, de asemenea, că compararea căilor de atac sau a hotărârilor respective în scopul aplicării principiului echivalenței constă în a verifica dacă aceste căi de atac sau hotărâri sunt similare. Pentru ca principiul echivalenței să fie aplicabil, nu este necesar ca acestea să fie identice.

101. Acestea fiind spuse, deși această abordare nu pare să pună probleme în contextul căilor de atac ordinare, considerăm că aceasta ar trebui să fie tratată cu mai multă reținere în privința căilor de atac extraordinare ca urmare a faptului că astfel de căi de atac afectează principii fundamentale precum autoritatea de lucru judecat și securitatea juridică.

102. Astfel, în opinia noastră, ar trebui să se țină seama de diferența pe planul consecințelor juridice precise pentru reglementarea de rang inferior în discuție, ceea ce înseamnă, în acest context specific, că elementul de comparație național relevant ar trebui să se limiteze la „hotărârea interpretativă negativă”, iar nu la „simpla hotărâre”.

103. În plus și pentru aceleași motive, deciziile preliminare comparabile ar trebui să se limiteze în continuare la cele care conduc la excluderea unei anumite interpretări a reglementării naționale, dar care nu merg până la a impune înlăturarea aplicării acesteia. Astfel, aceasta ar fi o categorie diferită și mai invazivă de consecințe juridice pe care o „hotărâre interpretativă negativă” nu pare să le producă.

104. În al doilea rând, categoria relevantă de decizii preliminare ar putea, în opinia noastră, să le includă numai pe cele care privesc exact și aceeași reglementare precum cea pe care se întemeiază hotărârea definitivă a cărei revizuire este solicitată. Orice definiție mai largă a elementului de comparație relevant s‑ar extinde dincolo de obiectul specific al categoriei relevante de hotărâri ale Curții Constituționale (și ar afecta în acest sens și imperativul securității juridice).

105. Astfel, aceste hotărâri par să privească un act specific sau o dispoziție de drept național specifică. Potrivit înțelegerii noastre, nu este posibil să se admită o cerere de introducere a căii de atac extraordinare în discuție prin analogie, și anume prin invocarea unei pretinse nevalidități sau a unei interpretări pretins incompatibile a unei dispoziții naționale care (în pofida similitudinii) este diferită de cea care a fost efectiv examinată de Curtea Constituțională.

106. În al treilea rând, având în vedere că însuși obiectul „hotărârilor interpretative” constă în adoptarea unei poziții cu privire la compatibilitatea unei anumite interpretări a reglementării naționale cu un act normativ de rang superior, înțelegem că răspunsul la această întrebare este reflectat în dispozitivul acestor hotărâri, așa cum a explicat în esență guvernul polonez în ședință.

107. Deși respectarea principiului echivalenței (și, din nou, imperativul securității juridice) ar impune delimitarea în același mod a categoriei relevante a deciziilor preliminare interpretative, o astfel de delimitare poate conduce la rezultate arbitrare în lumina logicii care guvernează aceste hotărâri.

108. Astfel, deși Curtea poate, în anumite cazuri, să formuleze observația relevantă în dispozitivul deciziei sale, o asemenea observație poate, în alte cazuri, să rezulte din motivarea acesteia. Acest lucru reflectă faptul că deciziile menționate au ca scop principal furnizarea unei interpretări a dreptului Uniunii și că obiectul lor precis depinde de modul în care sunt formulate întrebările, precum și de elementele specifice ale contextului juridic și factual național.

109. În plus, ar trebui subliniat că printre condițiile pentru admiterea unei cereri de revizuire a unei hotărâri judecătorești definitive se numără aspectul esențial al termenelor. În această privință, principiul securității juridice impune să se determine în mod clar momentul de la care acestea încep să curgă. În speță, acest moment pare să coincidă cu publicarea deciziei relevante a Curții Constituționale. Cu toate acestea, instanța de trimitere pare să considere că se poate întemeia pe oricare dintre cele trei decizii preliminare diferite pentru a admite eventual cererea de redeschidere a procedurii pendinte în fața sa. Această abordare evidențiază în sine, în opinia noastră, provocările legate de implicațiile integrării logicii deciziilor preliminare în mecanismul căii de atac extraordinare în discuție.

d)      Ce element din jurisprudența relevantă a Curții este determinant pentru examinarea termenelor aplicabile?

110. Instanța de trimitere a identificat trei decizii preliminare interpretative (Hotărârea Profi Credit Polska I, Hotărârea Profi Credit Polska II și Hotărârea Kancelaria Medius) din care, în opinia sa, rezultă că pronunțarea hotărârii într‑o cauză judecată în lipsă s‑a efectuat cu încălcarea normelor naționale de transpunere a articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13. Amintim că această pretinsă încălcare constă în faptul că Tribunalul Districtual a pronunțat această hotărâre fără a examina eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale în cauză și, neavându‑le la dispoziție, nu a solicitat prezentarea acestora.

111. Deși suntem în mod cert de acord cu instanța de trimitere că această jurisprudență este relevantă pentru aprecierea condițiilor în care a fost pronunțată hotărârea în lipsă și deși aceasta poate conduce la concluzia sugerată de instanța de trimitere(39), considerăm că numai una dintre aceste hotărâri (Hotărârea Kancelaria Medius) corespunde efectiv parametrilor pe care i‑am sugerat, cu titlu subsidiar, în secțiunea anterioară. Totuși, această hotărâre preliminară nu este, fără îndoială, prima care permite să se deducă consecințe similare.

112. Precizăm că, în Hotărârea Kancelaria Medius, Curtea a interpretat dispoziții specifice din Directiva 93/13 în sensul că exclud o anumită interpretare a reglementării naționale(40), care, astfel cum subliniază Comisia, pare să coincidă cu cea în discuție în litigiul principal(41). În plus, această afirmație figurează în dispozitivul hotărârii (și chiar dacă reglementarea incompatibilă nu este identificată nominal în dispozitiv, ea este menționată în alte părți ale hotărârii Curții).

113. Mai precis, din această hotărâre rezultă că, în cazul în care instanța națională are îndoieli cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, deși nu dispune de un document care cuprinde clauzele respective, aceasta trebuie să fie în măsură să solicite ca un atare document să fie prezentat (pentru a examina clauzele respective)(42).

114. Deși această constatare pare să corespundă destul de bine situației din litigiul principal, această hotărâre se bazează de fapt pe jurisprudența anterioară, inclusiv la celelalte două hotărâri identificate de instanța de trimitere (dar fără a se limita la acestea).

115. În primul rând, în Hotărârea Profi Credit Polska I, Curtea a concluzionat că Directiva 93/13 se opune unor norme naționale care pun instanța națională în imposibilitatea de a examina din oficiu caracterul eventual abuziv al clauzelor contractuale cuprinse într‑un contract încheiat cu un consumator, în cazul în care modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la ordonanța de plată sunt, pe scurt, prea restrictive. În speță, caracterul deosebit de restrictiv al normelor aplicabile a determinat Curtea să concluzioneze că aceasta era într‑adevăr situația(43).

116. În această privință, instanța de trimitere arată că, deși litigiul principal nu privește o ordonanță de plată (și, prin urmare, aceeași reglementare națională), condițiile în care poate fi contestată hotărârea în discuție, pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, sunt la fel de restrictive.

117. În al doilea rând, Curtea a abordat în mod specific în Hotărârea Profi Credit Polska II consecințele care trebuie deduse din imposibilitatea instanței naționale de a proceda la examinarea din oficiu, precizând în mod clar că instanța națională care are îndoieli cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale poate solicita prezentarea documentelor relevante(44).

118. În al treilea rând, caracterul obligatoriu al unei astfel de abordări proactive a fost, în opinia noastră, precizat în Hotărârea Lintner (pronunțată anterior Hotărârii Kancelaria Medius)(45).

119. Având în vedere aceste elemente jurisprudențiale, care este hotărârea Curții care trebuie luată în considerare pentru a verifica respectarea termenului de introducere a unei cereri de redeschidere a unei proceduri?

120. În acest stadiu, considerăm că este util să amintim că, în prezenta cauză, Comisia a pledat în favoarea constatării echivalenței dintre o „hotărâre interpretativă negativă” și o decizie preliminară interpretativă. Ea a adăugat însă de asemenea că acest lucru ar trebui să fie valabil numai în măsura în care concluzia privind incompatibilitatea reglementării naționale este clară.

121. Un astfel de criteriu de claritate este poate cel mai bine asociat Hotărârii Kancelaria Medius. Totuși, așa cum tocmai am explicat, această hotărâre (pronunțată, în măsura în care este relevant, în lipsa unor concluzii ale avocatului general)(46) nu este, cu siguranță, prima care a abordat aspectul general invocat în litigiul principal.

122. Observăm că, potrivit elementelor din dosar, cererea de redeschidere a procedurii trebuie formulată în termen de trei luni de la publicarea hotărârii respective a Curții Constituționale(47).

123. Deducem din informațiile furnizate de instanța de trimitere că FY a depus cererea la aproximativ 9 luni de la pronunțarea Hotărârii Profi Credit Polska I, ceea ce, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, ar fi putut face ca cererea sa să fie depusă cu o întârziere de 6 luni. Acesta este probabil motivul pentru care instanța de trimitere ia în considerare posibilitatea de a identifica pretinsul viciu al hotărârii pronunțate într‑o cauză judecată în lipsă și pe baza hotărârilor ulterioare, Profi Credit Polska II sau Kancelaria Medius (pronunțate la aproximativ 4 și, respectiv, 12 luni de la depunerea cererii de către FY).

124. Trebuie să precizăm că aceste considerații ne lasă oarecum perplecși întrucât, în opinia noastră, este dificil de admis că principiul echivalenței ar putea conduce la un rezultat în care termenul în discuție ar putea începe să curgă de la fiecare decizie preliminară nouă a Curții care ar aduce clarificări suplimentare cu privire la consecințele care trebuie deduse din dreptul Uniunii pentru interpretarea unei anumite dispoziții de drept intern.

125. Amintim că redeschiderea procedurii în discuție în prezenta cauză reprezintă o cale de atac extraordinară care, prin natura sa, constituie o excepție de la principiul autorității de lucru judecat. Pentru a respecta principiul securității juridice, condițiile în care se poate aplica o astfel de cale de atac trebuie, așadar, să fie clar definite pentru a asigura previzibilitatea, ceea ce include stabilirea unui termen precis în care poate fi invocată o astfel de cale de atac.

126. Această cerință impune astfel să se determine care este, în timp, prima decizie preliminară care permite să se concluzioneze că o hotărâre definitivă s‑a întemeiat pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu dreptul Uniunii și, din acest motiv, ar fi trebuit să conducă la o interpretare diferită a acestuia, conformă cu dreptul Uniunii. Cu toate acestea și pentru motivele pe care le‑am identificat mai sus, acest lucru se poate dovedi întrucâtva dificil dacă ceea ce se solicită este același nivel de claritate nominală cu privire la reglementarea care este incompatibilă cu dreptul Uniunii și la consecințele precise ale unei astfel de constatări.

127. În lumina acestor considerații, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că principiul echivalenței, ca manifestare a obligației de cooperare consacrată la articolul 4 alineatul (3) TFUE, nu impune ca o cale de atac extraordinară care permite redeschiderea unei proceduri civile în temeiul unei hotărâri a curții constituționale naționale, (i) prin care o dispoziție de drept național, invocată în cadrul acestei proceduri, este declarată incompatibilă cu un act normativ de rang superior și, prin urmare, nulă sau, (ii) prin care o anumită interpretare a unei dispoziții de drept național, invocată în cadrul acestei proceduri, este declarată incompatibilă cu un act normativ de rang superior, să fie posibilă de asemenea pe baza unei hotărâri a Curții pronunțate în cadrul unei proceduri întemeiate pe articolul 267 TFUE și prin care s‑a interpretat o dispoziție de drept al Uniunii.

C.      Interpretarea conformă cu dreptul Uniunii (și considerații mai largi privind efectivitatea și echivalența)

128. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă obligația de interpretare a dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii implică faptul că motivul de redeschidere a procedurii civile prevăzut la articolul 401 punctul 2) din KPC trebuie interpretat în sens larg, astfel încât, în noțiunea legală de „privare ilegală a unei părți de posibilitatea de a acționa”, să fie inclusă încălcarea de către instanța națională a obligației sale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract încheiat cu un consumator.

129. Pentru a oferi un răspuns util la cea de a doua întrebare preliminară, vom începe prin a explica deja motivele care probabil au dat naștere acestei întrebări. Un astfel de exercițiu necesită o examinare mai atentă a elementelor furnizate de instanța de trimitere cu privire la interpretarea noțiunii legale de „privare ilegală a unei părți de posibilitatea de a acționa” (a).

130. Având în vedere modul de redactare a celei de a doua întrebări, vom explica în continuare că este de competența instanței naționale să determine rezultatul precis care poate fi obținut printr‑o interpretare conformă cu dreptul Uniunii (b).

131. Este important de remarcat că, pentru ca această metodă de interpretare să devină relevantă, trebuie să se stabilească mai întâi norma exactă a dreptului Uniunii a cărei respectare trebuie asigurată. În această privință, întrebarea instanței de trimitere pare să se întemeieze pe premisa potrivit căreia dreptul Uniunii impune statelor membre să prevadă o cale de atac extraordinară care să permită contestarea unei hotărâri judecătorești definitive adoptate în lipsa unei examinări a clauzelor contractuale ale unui contract încheiat cu un consumator. În lipsa unei norme specifice de drept al Uniunii în acest sens, vom analiza premisa de la care pornește instanța de trimitere examinând aspectul dacă este posibilă deducerea existenței acesteia din principiul echivalenței (c) sau din considerente de efectivitate (d).

1.      Noțiunea de „privare ilegală a unei părți de posibilitatea de a acționa”

132. Din dosarul cauzei rezultă că o situație în care o parte a fost privată în mod ilegal de posibilitatea de a acționa constituie, în dreptul polonez, un motiv distinct de redeschidere a procedurii civile. Acesta este menționat la articolul 401 punctul 2) din KPC, împreună cu motivele referitoare la o persoană care „nu avea capacitatea de a fi parte în procedură sau nu a fost reprezentată”.

133. Aceste motive se referă, în conformitate cu textul articolului 401 punctul 2) prima teză din KPC, la nulitatea procedurii și, prin urmare, după cum înțelegem, la anumite vicii de procedură care au afectat procedura finalizată printr‑o hotărâre definitivă(48). În acest context, lista viciilor de procedură care pot conduce la redeschiderea procedurii, astfel cum este prevăzută la articolul 401 punctul 2) din KPC, pare relativ scurtă, ceea ce se datorează, fără îndoială, caracterului excepțional al căilor de atac extraordinare în general(49).

134. Instanța de trimitere explică faptul că scenariul specific al privării ilegale de posibilitatea de a acționa vizează o situație în care o parte nu a putut participa la o anumită procedură sau la o parte substanțială a acesteia din cauza unei încălcări a normelor de procedură fie de către instanță, fie de către partea adversă.

135. În aceeași ordine de idei, guvernul polonez a explicat în ședință că privarea nelegală de posibilitatea de a acționa intervine în general atunci când pârâtul nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la procedura inițiată împotriva sa.

136. Cu toate acestea, instanța de trimitere explică de asemenea că această noțiune a fost aplicată de Curtea Supremă atunci când redeschiderea procedurii a fost solicitată pe baza unei decizii (ulterioare și legate de situația de fapt) a Curții EDO prin care s‑a constatat că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de articolul 6 alineatul (1) din CEDO(50).

137. În lipsa unor informații suplimentare în decizia de trimitere și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, înțelegem că această concluzie a fost formulată ca urmare a lipsei de motivare de către o instanță națională a respingerii unei cereri de asistență judiciară formulată de o parte în legătură cu introducerea unui recurs (pentru care reprezentarea de către un avocat este obligatorie). Înțelegem de asemenea că situația în cauză a fost considerată ca opunându‑se posibilității reclamantului de a recurge la această cale de atac procedurală.

138. Acest element jurisprudențial național pare să determine instanța de trimitere să ridice problema dacă motivul de redeschidere în discuție trebuie interpretat (de asemenea) în sens larg, astfel încât să includă neexaminarea din oficiu de către instanța națională a legalității clauzelor care figurează într‑un contract încheiat cu un consumator, cu încălcarea cerințelor care decurg din jurisprudența Curții. În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de interpretare ar putea fi impusă de principiul potrivit căruia dreptul național trebuie interpretat în conformitate cu dreptul Uniunii. Vom aborda în prezent această întrebare.

2.      Obligația de interpretare conformă a dreptului național și limitele competenței Curții

139. Potrivit unei jurisprudențe constante, instanțele naționale trebuie să interpreteze, „în măsura posibilului, dispozițiile dreptului național astfel încât aplicarea acestora să contribuie la punerea în practică a dreptului Uniunii”(51). Deși, în acest scop, instanțele naționale trebuie, în definitiv, să utilizeze toate mijloacele posibile prevăzute în ordinea juridică respectivă în acest scop, această metodă nu poate servi drept temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național(52).

140. Din această descriere rezultă că, deși metoda interpretării conforme urmărește să asigure deplina efectivitate a dreptului Uniunii(53), utilizarea sa și identificarea limitelor sale sunt în mod necesar lăsate la latitudinea instanțelor naționale, în funcție de indicațiile pe care Curtea le poate furniza, în măsura posibilului, pe baza elementelor din dosar(54).

141. Astfel, în conformitate cu separarea funcțiilor între Curte, pe de o parte, și instanțele naționale, pe de altă parte, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, interpretarea dreptului național este de competența exclusivă a celor din urmă(55). Rezultă că Curtea nu poate constata în mod formal dacă un anumit rezultat interpretativ la nivel național este impus de principiul interpretării conforme, întrucât aspectul dacă conformitatea cu dreptul Uniunii poate fi realizată în acest mod depinde de domeniul de aplicare al dispoziției naționale în cauză și de „flexibilitatea interpretativă” a acesteia.

142. Cu toate acestea, pentru a oferi asistență instanței de trimitere, este necesar, nu în ultimul rând pentru a se confirma pertinența principiului interpretării conforme, să se stabilească, la nivelul dreptului Uniunii, „măsura de legalitate” precisă a cărei respectare trebuie asigurată.

143. În această privință, a doua întrebare preliminară adresată pare să se întemeieze pe premisa potrivit căreia dreptul Uniunii, în special articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, impun posibilitatea redeschiderii unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă pentru a remedia pretinsa omisiune a instanței naționale de a examina legalitatea clauzelor unui contract încheiat cu un consumator. Întrucât nu pare să existe în reglementarea națională aplicabilă un temei legal expres pentru redeschiderea procedurii civile care să corespundă unui astfel de scenariu, instanța de trimitere are în vedere o interpretare largă a articolului 401 punctul 2) din KPC pentru a include o atare situație.

144. În conformitate cu pozițiile exprimate în esență de guvernul polonez și de Comisie, observăm că redeschiderea unei proceduri civile prin care se urmărește remedierea neexaminării din oficiu de către o instanță națională a clauzelor unui contract încheiat cu un consumator ar consolida fără îndoială efectivitatea protecției consumatorilor. Curtea a subliniat însă în mod constant că revine statelor membre, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, sarcina de a stabili proceduri interne de examinare a caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale, respectând în același timp principiile echivalenței și efectivității(56).

145. Astfel, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens în dreptul Uniunii, nu se poate prezuma, fără o examinare suplimentară, că nerespectarea de către instanța națională a uneia dintre cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, în cadrul unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre definitivă, conduce în mod automat la concluzia că statele membre trebuie să prevadă o cale de atac extraordinară pentru a permite să se revină asupra unei astfel de hotărâri definitive.

146. O astfel de obligație ar putea, în opinia noastră, să fie stabilită numai în temeiul principiului efectivității sau pe baza unor considerații în legătură cu efectivitatea drepturilor care decurg din dreptul Uniunii. Voi examina aceste aspecte pe rând în cele două secțiuni de mai jos.

3.      Considerații în legătură cu principiul echivalenței

147. Așa cum s‑a amintit deja la punctul 43 din prezentele concluzii, principiul echivalenței interzice statelor membre să prevadă norme procedurale mai puțin favorabile pentru cererile referitoare la încălcarea dreptului Uniunii decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe o încălcare a dreptului național.

148. În acest context și după cum amintește Comisia, Curtea a explicat în repetate rânduri că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 (care impune în esență ca clauzele abuzive să nu fie obligatorii pentru consumatori) constituie „o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică”(57). De asemenea, Curtea a observat (în cauze privind consumatorii și cu titlu mai general) că „acele condiții stabilite de dreptul național pentru invocarea din oficiu a unei norme de drept [al Uniunii] să nu fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează aplicarea din oficiu a unor norme de același rang de drept intern”(58).

149. Prin urmare, în cazul în care se constată că motivul de redeschidere a procedurii civile întemeiat pe privarea părții de posibilitatea de a acționa se aplică, în dreptul intern, astfel încât să remedieze omisiunile instanțelor naționale de a invoca din oficiu chestiuni de ordine publică, atunci principiul echivalenței s‑ar aplica astfel încât domeniul de aplicare al motivului de redeschidere a procedurii în cauză să se aplice situației din litigiul principal(59).

150. Acestea fiind spuse, dorim să subliniem că informațiile disponibile în dosarul cauzei nu indică faptul că interpretarea articolului 401 punctul 2) din KPC, în modul pe care tocmai l‑am menționat, a fost adoptată efectiv. Prin urmare, eventuala necesitate de a aplica principiul echivalenței în aceste împrejurări rămâne o situație ipotetică pe care instanța de trimitere trebuie să o verifice.

4.      Efectivitatea protecției dreptului consumatorilor de a nu fi ținuți de clauze contractuale abuzive

151. Pornind de la premisa care rezultă din întrebarea instanței de trimitere, astfel cum s‑a explicat la punctul 143 de mai sus, se ridică problema dacă efectivitatea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii și, în special, de Directiva 93/13 impune ca o cale de atac extraordinară să devină disponibilă atunci când se susține că aceste drepturi nu au fost protejate în mod adecvat. Aceasta include situații – pentru ceea ce este relevant în speță – în care se susține că instanța națională nu a procedat la o examinare din oficiu a eventualului caracter abuziv al clauzelor contractuale dintr‑un contract încheiat cu un consumator.

152. În opinia noastră, este destul de ușor de înțeles că o astfel de întrebare este adresată în lumina protecției destul de extinse care a fost conferită până în prezent de jurisprudența Curții drepturilor consumatorilor în temeiul dreptului Uniunii, și în special al Directivei 93/13.

153. Într‑o jurisprudență în prezent constantă, Curtea interpretează această directivă în sensul că implică o obligație a instanțelor naționale de a examina din oficiu caracterul pretins abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu un consumator. Fără a fi necesar să se precizeze în detaliu această jurisprudență(60), Curtea a confirmat mai întâi că această obligație este subordonată condiției ca instanța națională să dispună de „elementele de drept și de fapt necesare în acest scop”(61). De asemenea, în hotărârile ulterioare, Curtea a confirmat că, atunci când instanța națională nu are la dispoziție aceste elemente relevante (dar are îndoieli cu privire la caracterul echitabil al clauzelor în cauză), aceasta trebuie să fie în măsură să solicite ca ele să fie prezentate(62).

154. Aspectele respective ale obligației instanțelor naționale de a adopta o astfel de abordare proactivă au fost deduse în mod progresiv din articolul 6 alineatul (1) și din articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, care impun în esență statelor membre să se asigure că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori și că oferă „mijloace adecvate și eficace” pentru a preveni utilizarea în continuare a unor astfel de clauze.

155. Nu există nicio îndoială că obligațiile rezultate impuse instanțelor naționale au necesitat, în anumite ordini juridice, o ajustare importantă a rolului instanței, astfel cum este perceput în mod tradițional, care, în litigiile civile, ar trebui în general să se bazeze pe susținerile factuale ale părților. De asemenea, nu există nicio îndoială cu privire la faptul că nivelul de protecție impus în prezent poate fi diferit de cerințele din alte domenii ale dreptului Uniunii, în care particularii se pot afla, de asemenea, în situații de vulnerabilitate(63).

156. Aceste cerințe specifice și, în unele cazuri, nou-impuse instanțelor naționale în domeniul protecției consumatorilor par, în prezent, să fie destul de bine cunoscute și integrate.

157. Acestea fiind spuse, deși jurisprudența Curții clarifică, în opinia noastră, faptul că examinarea din oficiu a clauzelor incluse într‑un contract încheiat cu un consumator trebuie, în principiu, să fie efectuată într‑un anumit stadiu al procedurii, considerăm că consecințele lipsei unei astfel de examinări asupra hotărârii judecătorești pronunțate (care a rămas definitivă) sunt nuanțate. În special, în pofida faptului că o astfel de neexaminare poate, în anumite cazuri, să se opună efectului autorității de lucru judecat, acest lucru nu înseamnă, în opinia noastră, că acest efect trebuie să fie înlăturat în toate situațiile în care clauzele unui contract de consum nu au făcut obiectul unui control (i). Considerăm însă, de asemenea, că condițiile restrictive în care ar fi putut fi contestată hotărârea pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, în discuție în litigiul principal, implică faptul că consumatorul afectat trebuie să dispună de o cale de atac pentru a remedia situația rezultată. Această cale de atac poate lua forma redeschiderii procedurii, în cazul în care un astfel de rezultat poate fi obținut printr‑o interpretare conformă, dar nu trebuie neapărat să ia această formă (ii).

a)      Considerații privind efectivitatea și efectele naționale ale autorității de lucru judecat

158. În conformitate cu cele menționate deja mai sus, poziția dreptului Uniunii în ceea ce privește efectele naționale ale autorității de lucru judecat este că nu există nicio obligație generală care să impună repunerea în discuție, în special prin instituirea unei căi de atac specifice, a autorității de lucru judecat a deciziilor naționale contrare dreptului Uniunii(64).

159. Cu toate acestea, este adevărat că, în mai multe cauze, Curtea a ajuns la o concluzie contrară întemeiată pe considerații privind efectivitatea care trebuie asigurată în privința anumitor norme de drept al Uniunii.

160. Curtea a ajuns la această concluzie, mai întâi, într‑o situație în care o hotărâre națională definitivă care încălca dreptul Uniunii a împiedicat recuperarea ajutoarelor de stat acordate ilegal și, prin urmare, a afectat repartizarea competențelor între Uniune și statele membre în domeniul respectiv(65).

161. Acest lucru s‑a produs, apoi, și atunci când efectele naționale ale autorității de lucru judecat au fost definite într‑un mod atât de larg încât a devenit imposibil din punct de vedere structural să se obțină rezultate conforme cu dreptul Uniunii în alte cauze similare. Curtea a ajuns la această concluzie în cauzele referitoare la TVA și, din nou, la ajutoare de stat(66).

162. Niciuna dintre cele două categorii de situații (fie din punctul de vedere al domeniului vizat, fie, mai important, al dificultăților structurale întâmpinate) nu pare relevantă în litigiul principal.

163. În al treilea rând, Curtea a adoptat o abordare destul de strictă în ceea ce privește efectele naționale ale autorității de lucru judecat în domeniul protecției consumatorilor. Mai precis, aceasta a precizat că garantarea unei protecții efective a dreptului consumatorilor de a nu fi ținuți de clauzele contractuale considerate abuzive în temeiul Directivei 93/13 impune să nu se țină seama de efectele autorității de lucru judecat în dreptul național fie în faza de apel a procedurii ordinare, fie în cursul procedurii de executare silită.

164. În ceea ce privește primul aspect, în Hotărârea Unicaja Banco(67), Curtea a impus neluarea în considerare a caracterului definitiv al unei hotărâri pronunțate în primă instanță, în măsura în care această hotărâre a împiedicat în esență recuperarea de către consumator a unei părți din suma plătită profesionistului în temeiul unei „clauze‑prag” considerate abuzive. Astfel, deși prin această hotărâre pronunțată în primă instanță s‑a dispus restituirea sumelor plătite în temeiul clauzei menționate, aceasta a impus o limitare în timp a unei astfel de obligații de restituire, în conformitate cu jurisprudența (de la acea dată) a instanței supreme naționale(68).

165. Ulterior, Curtea a statuat că o astfel de limitare în timp este contrară Directivei 93/13(69). Această constatare a intervenit însă după expirarea termenelor de introducere a unei căi de atac în cauza respectivă, numai banca în cauză fiind cea care a formulat o asemenea cale de atac (contestând decizia instanței de prim grad de jurisdicție de a o obliga la plata tuturor cheltuielilor de judecată). Apelul a fost admis. Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), Curtea a precizat că instanța de apel avea de fapt obligația de a anula partea din hotărârea pronunțată în primă instanță care a dobândit autoritate de lucru judecat și de a invoca din oficiu caracterul abuziv al limitării în timp, deși, în primul rând, această parte a hotărârii pronunțate în primă instanță nu a fost contestată și, în al doilea rând, situația rezultată a agravat poziția juridică a băncii care a introdus apelul împotriva unui aspect diferit al hotărârii pronunțate în primă instanță.

166. În ceea ce privește al doilea aspect menționat la punctul 164 de mai sus, Curtea a impus să se revină asupra hotărârilor judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat, pronunțate în cadrul unei proceduri de ordonanță de plată sau al unei proceduri de executare ipotecară.

167. Mai precis, în Hotărârea Finanmadrid EFC, Curtea a impus să se revină asupra hotărârilor judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat în faza de executare silită a procedurii ordonanței de plată, conferind instanței naționale competența de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze care figura în contractul subiacent, în condițiile în care această instanță nu dispunea de această competență în temeiul dreptului intern și în care clauzele contractuale nu fuseseră examinate în fazele anterioare ale procedurii(70).

168. În plus, în Hotărârea Banco Primus, Curtea a aplicat această abordare în privința situațiilor în care, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, a avut loc o examinare, dar aceasta s‑a limitat doar la anumite clauze ale contractului subiacent. Curtea a concluzionat în esență că protecția care trebuie acordată consumatorilor în temeiul Directivei 93/13 ar fi „incompletă și insuficientă” în cazul în care instanța sesizată în cadrul procedurii de executare ipotecară ar fi împiedicată să examineze din oficiu caracterul abuziv al celorlalte clauze rămase neexaminate(71).

169. În Hotărârea Ibercaja Banco(72), în mod similar și în principiu, s‑a impus înlăturarea, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, a efectelor naționale ale autorității de lucru judecat într‑o situație în care instanța națională a examinat clauzele contractuale în cauză fără a preciza însă în mod expres acest lucru în hotărârea definitivă. Curtea a subliniat că, în astfel de împrejurări, consumatorul nu a fost informat cu privire la existența acestei examinări și nici, cel puțin în mod sumar, cu privire la motivele în temeiul cărora instanța a apreciat că respectivele clauze în discuție erau lipsite de caracter abuziv, ceea ce l‑a împiedicat să aprecieze în deplină cunoștință de cauză dacă era necesară introducerea unei căi de atac împotriva acestei decizii(73).

170. La prima vedere, din această jurisprudență se poate deduce că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești se opune unui control în ceea ce privește efectivitatea protecției care trebuie acordată consumatorilor, în orice situație avută în vedere, numai atunci când această hotărâre a fost pronunțată după o examinare a clauzelor contractuale relevante (și numai atunci când se face o mențiune expresă cu privire la rezultatul acestei examinări)(74).

171. Cu toate acestea, în opinia noastră, o astfel de concluzie generală nu este pe deplin corectă.

172. În primul rând, observăm că o astfel de concluzie ar face ca ambele întrebări adresate în prezenta cauză să rămână imediat fără obiect, întrucât consecința logică a acesteia ar fi că efectele juridice ale autorității de lucru judecat pur și simplu nu se produc: în pofida faptului că este definitivă din punct de vedere formal, o hotărâre judecătorească pronunțată fără examinarea relației contractuale subiacente nu poate împiedica o anumită formă de rejudecare a litigiului. În consecință, nu ar fi necesar să se examineze aspectul legat de căile de atac extraordinare, întrucât acestea sunt, astfel cum am explicat deja, instrumente excepționale care dau posibilitatea de a se reveni asupra unei hotărâri judecătorești definitive.

173. În al doilea rând și mai important, este dificil, în opinia noastră, să se anticipeze consecințele mai largi ale unei astfel de interpretări a jurisprudenței Curții, mai ales atunci când aceasta este plasată în contextul jurisprudenței sale privind termenele de introducere a unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză inițiată de un consumator(75).

174. În al treilea rând, ceea ce este de asemenea important, jurisprudența examinată mai sus trebuie interpretată în lumina jurisprudenței anterioare a Curții referitoare la o „pasivitate totală a consumatorului(76)”, a cărei relevanță a fost confirmată recent de Curte.

175. Astfel, Curtea a observat în hotărârea sa anterioară pronunțată în cauza Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones că principiul efectivității nu merge până la a impune instanței naționale sesizate cu o cerere de executare silită a unei hotărâri arbitrale (pronunțată în lipsa consumatorului) obligația de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze arbitrale cuprinse într‑un contract încheiat cu un consumator, în cazul în care consumatorul nu a solicitat anularea hotărârii respective, iar termenul aplicabil de două luni, stabilit în acest scop, nu poate fi considerat problematic(77).

176. Curtea a făcut trimitere la această jurisprudență anterioară în hotărârea sa recentă pronunțată în cauza Unicaja Banco, menționată mai sus, pentru a confirma că faptele care au condus la aceasta din urmă nu implică o pasivitate totală din partea consumatorului: deși acesta nu a contestat o hotărâre în primă instanță pronunțată în procedura principală, acest lucru s‑a datorat faptului că Hotărârea Gutierrez Naranjo a Curții, prin care jurisprudența națională pe care se întemeia acea hotărâre în primă instanță a fost declarată incompatibilă cu Directiva 93/13, a fost pronunțată abia după expirarea termenelor de introducere a căii de atac(78).

177. Din această perspectivă, considerăm că eventuala neexaminare a caracterului abuziv al clauzelor dintr‑un contract încheiat cu un consumator poate totuși să conducă la un efect real de autoritate de lucru judecat atunci când, în special, consumatorul nu a participat la nicio fază a procedurii.

178. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă o astfel de situație a intervenit în împrejurările din litigiul principal.

179. Din decizia de trimitere rezultă că FY nu a participat la procedura care a condus la hotărârea pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă și că nu a încercat să o conteste (deși aceasta i‑a fost comunicată în mod corespunzător). Aceste elemente indică, la prima vedere, pasivitatea ei în sensul jurisprudenței Curții, menționată anterior.

180. Cu toate acestea, situația ei specifică trebuie apreciată în contextul general al normelor procedurale naționale aplicabile în cauză.

181. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, se pare că normele procedurale aplicabile hotărârii pronunțate în lipsă au împiedicat respectiva instanță de prim grad de jurisdicție să examineze clauzele contractuale în cauză, întrucât această instanță a trebuit să se limiteze la situația de fapt invocată de reclamantă(79).

182. În opinia noastră, din Hotărârea Profi Credit Polska I rezultă că o astfel de soluție procedurală nu este în sine incompatibilă cu cerințele Directivei 93/13 în măsura în care această examinare poate interveni în a doua instanță, iar condițiile de exercitare a căii de atac sunt definite astfel încât să nu facă excesiv de dificilă sau imposibilă introducerea efectivă a acesteia de către consumator.

183. În această privință, din decizia de trimitere reiese că hotărârea pronunțată în lipsă a devenit imediat executorie și că aceasta ar fi putut fi contestată în termen de două săptămâni, timp în care FY ar fi trebuit să prezinte motivele și probele pe care dorea să le invoce.

184. Astfel cum arată atât instanța de trimitere, cât și Comisia, aceste condiții par mai degrabă similare cu cele pe care Curtea le‑a considerat prea restrictive în Hotărârea Profi Credit Polska I(80). În opinia noastră, acestea coroborate cu neexaminarea eventualului caracter abuziv al clauzelor în primă instanță pot conduce într‑adevăr la concluzia similară, și anume că nu permit asigurarea respectării drepturilor conferite consumatorului de Directiva 93/13. În acest context, întrebările adresate în cadrul prezentei proceduri nu privesc acest aspect specific și revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această descriere a normelor procedurale aplicabile este corectă.

185. În cazul în care s‑ar confirma caracterul lor prea restrictiv, ar rezulta, în opinia noastră, că nu se poate considera că FY a dat dovadă de o pasivitate totală.

186. Într‑un asemenea caz, considerăm că efectivitatea dreptului consumatorilor de a nu fi ținuți de clauze contractuale abuzive impune ca aceștia să aibă la dispoziție o cale de atac.

187. Totuși, nu considerăm că această cale de atac trebuie să ia în mod necesar forma unei redeschideri a procedurii. Vom aborda acest aspect în secțiunea următoare.

b)      Posibile căi de atac pentru restabilirea dreptului consumatorului de a nu fi ținut de o clauză contractuală pretins abuzivă

188. În primul rând, am amintit deja că obligația instanței naționale de a examina legalitatea clauzelor contractuale care afectează consumatorii se poate extinde la procedurile de executare silită(81). În această privință, informațiile disponibile în dosarul cauzei nu indică dacă procedura de executare a fost inițiată sau finalizată sau dacă, eventual, FY s‑a conformat deja în mod voluntar hotărârii pronunțate într‑o cauză judecată în lipsă. Cu toate acestea, în cazul în care perspectiva executării ar fi încă deschisă și în cazul în care o astfel de procedură de executare ar fi inițiată, rezultă, în opinia noastră, din jurisprudența menționată mai sus, că FY ar trebui să aibă posibilitatea de a invoca, în acest context, caracterul eventual abuziv al contractului subiacent(82).

189. În al doilea rând, rezultă de asemenea, în opinia noastră, că împrejurările procedurale specifice în care a fost pronunțată și a rămas definitivă hotărârea în lipsă conduc la concluzia că autoritatea de lucru judecat care însoțește această hotărâre nu o poate împiedica să invoce eventualul caracter abuziv al clauzelor în litigiu pentru a formula o cerere de restituire a sumelor respective.

190. Această interpretare este confirmată, în opinia noastră, de Hotărârea Ibercaja Banco, în care Curtea a stabilit dreptul consumatorului de a solicita despăgubiri (din partea profesionistului în cauză, potrivit înțelegerii noastre) în cazul în care instanța națională nu și‑a îndeplinit în mod corespunzător obligația de a examina eventualul caracter abuziv al contractului de împrumut subiacent, dar în care procedura de executare ipotecară s‑a încheiat deja, ceea ce a condus la transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil în cauză către un terț(83). Considerăm că acest raționament trebuie să se aplice a fortiori atunci când, pur și simplu, o contraprestație pecuniară a fost plătită de consumator direct profesionistului (pe baza unei clauze contractuale care trebuie considerată abuzivă și, prin urmare, nulă și atunci când condițiile în care se putea formula opoziție la o hotărâre pronunțată în lipsă erau incompatibile cu nivelul de protecție care trebuie asigurat consumatorilor în temeiul Directivei 93/13, astfel cum am menționat deja mai sus).

191. În sfârșit, calea de atac națională respectivă ar putea lua de asemenea forma căii de atac extraordinare în cauză în măsura în care dreptul național permite interpretarea noțiunii de lipsire a părții de posibilitatea de a acționa astfel încât să includă situația în discuție.

192. În această privință, informațiile din dosar ne determină să sugerăm că instanța de trimitere ar putea aprecia dacă cadrul procedural aplicabil, astfel cum este descris la punctele 183 și 184 de mai sus, ar putea fi considerat de natură a împiedica accesul lui FY la o cale de atac specifică, în mod similar cu ceea ce pare să fi fost reținut (sub rezerva verificării de către instanța de trimitere) de către Curtea Supremă într‑o situație în care instanța națională nu a indicat motivul pentru care unui reclamant i s‑a refuzat asistența juridică pentru a formula o acțiune în anulare conformă(84).

193. În acest context, chiar dacă o astfel de interpretare conformă se dovedește posibilă, cererea în cauză ar trebui să se încadreze în termenul aplicabil(85). Acest termen, potrivit înțelegerii noastre a textului articolului 407 punctul 1) din KPC, începe să curgă de la momentul la care partea respectivă ia cunoștință de „hotărâre”(86). Decizia de trimitere nu conține informații suplimentare cu privire la modul în care trebuie înțeleasă această normă. La prima vedere, înțelegem că textul său se referă la hotărârea definitivă pronunțată în cadrul unei proceduri în care pârâtul ar fi fost privat de posibilitatea de a acționa. Este, desigur, de competența instanței de trimitere să verifice această interpretare.

194. Cu toate acestea, în cazul în care instanța de trimitere concluzionează că respectiva cale de atac extraordinară nu poate fi utilizată, ca urmare a limitelor interpretării conforme sau a termenelor aplicabile, nu considerăm că cerința efectivității dreptului consumatorilor în discuție merge până la a impune instituirea căii de atac extraordinare în discuție, în pofida condițiilor în care aceasta se poate aplica, astfel cum sunt definite de dreptul național.

195. Curtea a explicat că natura adecvată și efectivă a protecției procedurale de care beneficiază consumatorii trebuie apreciată în lumina căilor de atac deja disponibile(87).

196. În această privință, din decizia de trimitere rezultă că omisiunea instanței naționale dezbătută în prezenta cauză constituie temeiul unei alte căi de atac extraordinare, și anume a recursului extraordinar. Instanța de trimitere precizează că această cale de atac poate fi formulată doar de Ombudsman și de Procurorul general, cu consecința că numai un număr redus de cauze pot fi examinate pe această cale. Nu este însă mai puțin adevărat că această cale de atac face deja parte din contextul procedural global la nivel național.

197. În plus, ceea ce este poate mai important, considerăm că jurisprudența existentă a Curții reflectă într‑un mod destul de cuprinzător diferitele aspecte ale procedurii interne care, în caz contrar, ar putea împiedica consumatorii (care nu au dat dovadă de pasivitate totală) să se opună executării unui titlu al cărui eventual caracter abuziv nu a fost examinat sau să obțină despăgubiri pentru ceea ce au plătit (sau au pierdut) în temeiul unei astfel de baze ilegale.

198. În aceste condiții, considerăm că nu este necesar să se introducă un nivel suplimentar de protecție care să necesite, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, redeschiderea procedurii, mai ales dacă se ia în considerare caracterul excepțional al unei astfel de căi de atac.

199. Astfel cum am explicat mai sus, aplicabilitatea căilor de atac extraordinare se bazează, în general, pe un echilibru global realizat de legiuitorul național între valorile concurente în discuție. A impune ca domeniul de aplicare (material sau personal) al acestor căi de atac să devină mai larg pentru a compensa în mod specific neexaminarea de către instanța națională a legalității unui contract încheiat cu un consumator poate perturba acest echilibru global dacă, de exemplu, nu există o protecție procedurală comparabilă în alte domenii ale dreptului, cu toate că asemenea domenii pot conduce de asemenea la situații de refuz ilegal al protecției care ar trebui să fie altfel garantată persoanelor aflate într‑o situație de vulnerabilitate(88).

200. Având în vedere aceste considerații, apreciem că obligația de a asigura protecția efectivă a drepturilor consumatorilor în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu impune instituirea unei căi de atac extraordinare pentru a permite redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată fără examinarea eventualului caracter abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract încheiat cu un consumator. Totuși, această obligație impune să se prevadă o cale de atac, care trebuie să fie identificată în ordinea juridică națională în discuție, atunci când o astfel de hotărâre definitivă a fost pronunțată și a rămas definitivă pe baza unor norme procedurale care nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de Directiva 93/13.

V.      Concluzie

201. Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Okręgowy Warszawa-Praga w Warszawie (Tribunalul Regional Warszawa‑Praga din Varșovia, Polonia) după cum urmează:

1)      Principiul echivalenței, ca una dintre manifestările obligației de cooperare loială consacrate la articolul 4 alineatul (3) TUE,

trebuie interpretat în sensul că nu impune ca o cale de atac extraordinară, care permite redeschiderea procedurii civile pe baza:

–        unei hotărâri a curții constituționale naționale prin care o dispoziție de drept național, invocată în cadrul acestei proceduri, este declarată incompatibilă cu un act normativ de rang superior și, prin urmare, nevalidă sau

–        o anumită interpretare a unei dispoziții de drept național, invocată în cadrul acestei proceduri, este declarată ca fiind incompatibilă cu un act normativ de rang superior,

să fie disponibilă pe baza unei hotărâri a Curții pronunțate în cadrul unei proceduri în temeiul articolului 267 TFUE și de interpretare a unei dispoziții de drept al Uniunii.

2)      Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

trebuie interpretate în sensul că nu impun instituirea unei căi de atac extraordinare pentru a permite redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată fără examinarea eventualului caracter abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract încheiat cu un consumator. Totuși, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că impun instituirea unei căi de atac, care trebuie să fie identificată în ordinea juridică națională în discuție, atunci când o astfel de hotărâre judecătorească definitivă a fost pronunțată și a rămas definitivă pe baza unor norme procedurale care nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de Directiva 93/13.

1      Limba originală: engleza.

2      Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

3      Decizia de trimitere nu oferă precizări suplimentare cu privire la motivele care au determinat instanța de trimitere să considere că nu putea emite o somație de plată.

4      Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, EU:C:2018:711, denumită în continuare „Hotărârea Profi Credit Polska I”).

5      Ombudsmanul financiar a făcut trimitere la Hotărârea Profi Credit Polska I și la Ordonanța din 28 noiembrie 2018, PKO Bank Polski (C‑632/17, EU:C:2018:963).

6      Făcând trimitere la Hotărârea din 4 iunie 2020, Kancelaria Medius (C‑495/19, EU:C:2020:431, denumită în continuare „Hotărârea Kancelaria Medius”).

7      Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska (C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, denumită în continuare „Hotărârea Profi Credit Polska II”).

8      În ceea ce privește conținutul acestor dispoziții, a se vedea punctele 7 și 8 din prezentele concluzii.

9      Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269, punctul 46).

10      A se vedea de exemplu Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin (C‑676/17, EU:C:2019:700, denumită în continuare „Hotărârea Călin”, punctele 28-30 și jurisprudența citată).

11      A se vedea de exemplu Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții (C‑234/17, EU:C:2018:853, denumită în continuare „Hotărârea XC”, punctul 52 și jurisprudența citată).

12      A se vedea în acest sens și pentru o analiză mai amplă, Turmo, A., „Res Judicata in European Union Law. A multi‑faceted principle in a multilevel judicial system”, în EU Law Live Press, 2022, p. 46.

13      A se vedea de asemenea Wiśniewski, T., „Extraordinary remedies in Polish civil procedure”, în Studia Prawnicze – The Legal Studies, nr. 4 (220), 2019, p. 107.

14      Curtea EDO, 19 mai 2020, REDQUEST LIMITED împotriva Slovaciei, ECLI:CE:ECHR:2020:0519JUD000274917, § 29 (denumită în continuare „Hotărârea REDQUEST a Curții EDO”).

15      Curtea EDO, 25 iunie 2009, OOO LINK OIL SPB împotriva Rusiei, ECLI:CE:ECHR:2009:0625DEC004260005 (denumită în continuare „Hotărârea Link Oil a Curții EDO”, textul nu este sistematizat în puncte).

16      Hotărârea REDQUEST a Curții EDO, § 29, Hotărârea Link Oil a Curții EDO, Curtea EDO, 9 iunie 2015, PSMA, SPOL. S R. O. împotriva Slovaciei (ECLI:CE:ECHR:2015:0609JUD004253311, §§ 68-70).

17      A se vedea printre numeroase exemple Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco (C‑869/19, EU:C:2022:397, denumită în continuare „Hotărârea Unicaja Banco”, punctul 22 și jurisprudența citată).

18      Ibid., punctul 23, Hotărârea Călin, punctul 35, și Hotărârea XC, punctul 27. Uneori, Curtea s‑a referit numai la „obiectul” și la „elementele esențiale”, ca de exemplu în Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales (C‑118/08, EU:C:2010:39, denumită în continuare „Hotărârea Transportes Urbanos”, punctul 35). Diferența dintre cele două abordări este, în orice caz, minoră, categoria „elementelor esențiale” fiind suficient de largă pentru a include orice aspect relevant al procedurii judiciare.

19      A se vedea, pentru un exemplu în acest sens, Hotărârea Transportes Urbanos.

20      Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti (C‑213/13, EU:C:2014:2067, denumită în continuare „Hotărârea Impresa Pizzarotti”).

21      Hotărârea din 29 iulie 2019, Hochtief Solutions Magyarországi Fióktelepe (C‑620/17, EU:C:2019:630, denumită în continuare „Hotărârea Hochtief”).

22      Hotărârea Impresa Pizzarotti, punctul 55.

23      Hotărârea Hochtief, punctul 63.

24      Astfel, la punctul 63 din această hotărâre, Curtea a concluzionat că „revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă normele de procedură maghiare prevăd posibilitatea de a reveni asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat pentru a face ca situația rezultată din respectiva hotărâre să fie compatibilă cu o hotărâre judecătorească definitivă anterioară, pe care instanța care a pronunțat respectiva hotărâre, precum și părțile în cauza în care aceasta s‑a pronunțat o cunoșteau deja. Dacă aceasta ar fi situația […]”. Sublinierea noastră.

25      Hotărârea XC, punctele 31 și 34.

26      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Călin (C‑676/17, EU:C:2019:94, punctele 72-74).

27      A se vedea punctul 28 din prezentele concluzii.

28      A se vedea de asemenea Granat, M. și Granat, K., The Constitution of Poland: A Contextual Analysis, Hart Publishing, 2019, p. 147 și 148. Din decizia de trimitere și din explicațiile furnizate de guvernul polonez în ședință rezultă de asemenea că, deși există trei tipuri de proceduri în care Curtea Constituțională poate pronunța o hotărâre care poate servi drept temei pentru redeschiderea unei proceduri în temeiul articolului 401¹ din KPC [atunci când această instanță este sesizată (i) de un organism public autorizat în acest scop, (ii) de o instanță națională în cadrul unei proceduri în curs sau (iii) de un reclamant individual], întrebarea cu privire la care dintre aceste proceduri a fost efectiv utilizată nu are incidență asupra posibilității de a invoca motivul de revizuire în cauză.

29      Rezoluția Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) din 17 decembrie 2009, III PZP 2/09.

30      A se vedea de exemplu Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia (C‑34/19, EU:C:2020:148, denumită în continuare „Hotărârea Telecom Italia”, punctul 56 și jurisprudența citată).

31      A se vedea în special Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 27-30 și jurisprudența citată). A se vedea, pentru formularea cu privire la scopul „la nivel micro” și „la nivel macro”, Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:291, punctul 55).

32      A se vedea, cu privire la acest principiu, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, denumită în continuare „Hotărârea Popławski”, punctul 53 și jurisprudența citată).

33      Astfel cum s‑a precizat în Hotărârea Popławski, punctul 64.

34      A se vedea, pentru un exemplu în acest sens, Hotărârea Kancelaria Medius, punctele 47-51, în care Curtea a invitat instanța de trimitere să verifice mai întâi posibilitățile de interpretare conformă a normei naționale în cauză înainte de a aminti obligația (subsidiară) de înlăturare a aplicării acesteia.

35      Amintim că o hotărâre preliminară interpretativă este obligatorie nu numai în scopul aplicării sale în litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere în cauză (efecte inter partes), ci trebuie respectată și în cadrul altor proceduri în care aceeași normă interpretată de drept al Uniunii devine relevantă (efecte juridice erga omnes), ceea ce corespunde scopului la nivel micro și la nivel macro al procedurii preliminare descris la punctul 83 de mai sus.

36      Aceeași discuție a vizat și efectele juridice ex tunc. Potrivit unei jurisprudențe constante, sensul normei de drept al Uniunii în cauză, astfel cum a fost clarificat de Curte, trebuie considerat că a existat de la data intrării sale în vigoare. Hotărârea din 6 iulie 2023, Minister for Justice and Equality (Cerere de consimțământ – Efectele mandatului european de arestare inițial) (C‑142/22, EU:C:2023:544, punctul 32 și jurisprudența citată). În această privință, Comisia a subliniat că efectele juridice ale hotărârilor Curții Constituționale se extind (cel puțin) atât de departe în trecut încât să permită redeschiderea procedurii. La rândul său, guvernul polonez a arătat că hotărârile Curții Constituționale produc efecte pro futuro.

37      A se vedea în acest sens Lenaerts, K., Maselis, I., și Gutman, K., EU Procedural Law, Oxford European Union Law Library, 2015, p. 238.

38      Amintim că guvernul polonez susține că respectiva categorie de hotărâri interpretative negative nu constituie un motiv de redeschidere a procedurii civile care este, altfel, prevăzut la articolul 401¹ din KPC. A se vedea punctul 64 din prezentele concluzii.

39      Acest aspect nu face însă obiectul prezentei proceduri și, prin urmare, nu a fost discutat. A se vedea punctul 28 din prezentele concluzii.

40      A se vedea dispozitivul Hotărârii Kancelaria Medius, punctul 53.

41      Acestea fiind precizate, subliniem că normele specifice menționate în Hotărârea Kancelaria Medius rezultă din articolul 339 alineatul 2 din KPC, reprodus la punctul 8 din această hotărâre, în timp ce decizia de trimitere în prezenta cauză nu vizează decât articolul 339 alineatul 1 din KPC referitor la posibilitatea pronunțării unei hotărâri într‑o cauză judecată în lipsă în general. A se vedea punctul 10 din prezentele concluzii.

42      Hotărârea Kancelaria Medius, punctele 37-40.

43      Hotărârea Profi Credit Polska I, punctele 64-71. Aceste norme implicau: (i) un termen de decădere de două săptămâni pentru depunerea opoziției și (ii) obligația (a) de a indica dacă ordonanța este contestată în tot sau în parte, (b) de a menționa motivele și excepțiile invocate, precum și faptele și elementele de probă și (c) de a achita taxe judiciare de trei ori mai mari decât cele ale părții adverse.

44      Hotărârea Profi Credit Polska II, punctul 77.

45      Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner (C‑511/17, EU:C:2020:188, punctul 37). Pentru o observație cu privire la caracterul obligatoriu al examinării, a se vedea Concluziile avocatului general Medina prezentate în cauza Tuk Tuk Travel (C‑83/22, EU:C:2023:245, nota de subsol 32).

46      Amintim că din articolul 20 ultimul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese că o cauză poate fi judecată în lipsa unor astfel de concluzii atunci când nu pune o problemă nouă de drept.

47      Potrivit articolului 407 alineatul 2 din KPC. A se vedea punctul 15 din prezentele concluzii.

48      Poate că este util să se observe că ambele motive invocate în speță par să se refere la diferite tipuri de încălcări: de fond (articolul 401¹ din KPC, invocat în cadrul primei întrebări preliminare) sau procedurale [articolul 401 punctul 2) din KPC, invocat în cadrul celei de a doua întrebări preliminare]. Cu toate acestea, ambele motive sunt invocate în legătură cu aceeași pretinsă omisiune a instanței naționale de a efectua o examinare din oficiu. Presupunem că o astfel de omisiune poate fi calificată fie ca fiind de fond, fie ca fiind de procedură, dar nu ca fiind atât de fond, cât și de procedură. Acestea fiind spuse, dosarul cauzei nu conține informații suplimentare cu privire la delimitarea dintre încălcările legate de fond și cele legate de procedură ale dreptului național care pot declanșa calea de atac extraordinară în cauză. Prin urmare, prezentele concluzii pornesc de la ceea ce pare a fi premisa instanței de trimitere în sensul că o dublă calificare este posibilă în acest context.

49      Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, domeniul de aplicare aparent limitat al acestei dispoziții pare să fie confirmat de articolul 379 din KPC (menționat în parte în decizia de trimitere), care pare să se refere la o listă mai largă de șase categorii de vicii de procedură care atrag nulitatea procedurii (fără a permite însă, în mod necesar și per se, redeschiderea procedurii).

50      Decizia Curții Supreme poloneze I PZ 5/07 din 17 aprilie 2007 și, astfel cum înțelegem, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, Curtea EDO, 27 iunie 2006, Tabor împotriva Poloniei (ECLI:CE:ECHR:2006:0627JUD001282502).

51      A se vedea de exemplu Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Klausner Holz Niedersachsen (C‑505/14, EU:C:2015:742, denumită în continuare „Hotărârea Klausner”, punctul 31 și jurisprudența citată).

52      Ibid., punctul 32 și jurisprudența citată.

53      Hotărârea Popławski, punctul 55 și jurisprudența citată.

54      A se vedea de exemplu Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503, punctele 39 și 40 și jurisprudența citată), și Hotărârea Klausner, punctele 32-37.

55      A se vedea în acest sens Hotărârea Telecom Italia, punctul 56.

56      A se vedea de exemplu Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco (C‑600/19, EU:C:2022:394, denumită în continuare „Hotărârea Ibercaja Banco”, punctul 39 și jurisprudența citată).

57      Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones (C‑40/08, EU:C:2009:615, denumită în continuare „Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones”, punctul 52) sau, în acest sens, Hotărârea Ibercaja Banco, punctul 43.

58      În materie de protecție a consumatorilor, a se vedea, de exemplu, Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, punctul 49. A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen (C‑430/93 și C‑431/93, EU:C:1995:441, punctul 13 și jurisprudența citată), sau Hotărârea din 17 martie 2016, Bensada Benallal (C‑161/15, EU:C:2016:175, punctele 30, 31 și 35).

59      Sub rezerva, desigur, a termenelor aplicabile. A se vedea articolul 407 alineatul 1 din KPC, reprodus la punctul 13 din prezentele concluzii.

60      Pentru o imagine de ansamblu, a se vedea Werbrouck, J., și Dauw, E., „The national courts’ obligation to gather and establish the necessary information for the application of consumer law – the endgame?”, în European Law Review, Vol. 46, nr. 3, 2021, p. 225-244.

61      Astfel cum s‑a amintit, de exemplu, în Hotărârea Profi Credit Polska I, punctul 42 și în jurisprudența citată. A se vedea de asemenea Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, EU:C:2009:350, punctul 32).

62      A se vedea punctele 117 și 118 din prezentele concluzii.

63      A se vedea, cu titlu comparativ, Hotărârea din 22 iunie 2023, K. B. și F. S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:498, denumită în continuare „Hotărârea K. B. și F. S. (Invocare din oficiu în domeniul penal)”], în care s‑a constatat că dispozițiile aplicabile ale dreptului Uniunii nu se opun, în principiu, unei reglementări naționale care interzice instanței de fond care se pronunță în materie penală să invoce din oficiu, în vederea anulării procedurii, încălcarea obligației care revine autorităților competente de a informa prompt persoanele suspectate sau acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea.

64      Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauza XC și alții (C‑234/17, EU:C:2018:391, denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza XC”, punctul 41). A se vedea de asemenea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60, denumită în continuare „Hotărârea Banco Primus”, punctul 47 și jurisprudența citată), sau Hotărârea XC, punctul 51.

65      Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, punctul 63). Ulterior, Curtea a subliniat caracterul excepțional al acestei concluzii; a se vedea Hotărârea Impresa Pizzarotti, punctul 61.

66      A se vedea, în domeniul TVA‑ului, Hotărârea din 3 septembrie 2009, Fallimento Olimpiclub (C‑2/08, EU:C:2009:506, punctele 29-31), sau Hotărârea din 16 iulie 2020, UR (Supunerea avocaților la plata TVA‑ului) (C‑424/19, EU:C:2020:581, punctele 32 și 33). În domeniul ajutoarelor de stat, a se vedea Hotărârea Klausner, punctele 43-45. A se vedea de asemenea Concluziile prezentate în cauza XC, punctul 61.

67      Menționată la nota de subsol 17.

68      Efectele restitutorii ale declarării nulității unei „clauze‑prag” au fost limitate la sumele plătite de consumator ulterior pronunțării deciziei prin care s‑a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv.

69      Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 72-75).

70      Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98, punctele 45-54).

71      Hotărârea Banco Primus, punctul 52.

72      A se vedea nota de subsol 56 din prezentele concluzii.

73      Hotărârea Ibercaja Banco, punctul 49. A se vedea de asemenea Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții (C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, denumită în continuare „Hotărârea SPV Project 1503”, punctele 65 și 66).

74      Hotărârea Ibercaja Banco, punctul 50.

75      A se vedea de exemplu Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia (C‑485/19, EU:C:2021:313, punctele 63-66).

76      Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, punctul 47.

77      Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, punctele 33-48. Din această hotărâre rezultă că o astfel de obligație nu ar putea rezulta decât din principiul echivalenței în măsura în care instanța națională ar putea realiza o asemenea apreciere în cadrul unor acțiuni similare de natură internă. A se vedea punctul 53 și dispozitivul acestei hotărâri. A se vedea de asemenea Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C‑32/14, EU:C:2015:637, denumită în continuare „Hotărârea ERSTE Bank Hungary”, punctul 62 și jurisprudența citată).

78      Hotărârea Unicaja Banco, punctele 28 și 38. A se vedea de asemenea dispozitivul acestei hotărâri.

79      Instanța de trimitere a furnizat, în cadrul prezentei proceduri, doar textul articolului 399 alineatul 1 din KPC privind posibilitatea generală de a adopta o hotărâre în lipsă. Astfel cum am arătat deja, normele naționale în discuție în Hotărârea Kancelaria Medius priveau de asemenea articolul 339 alineatul 2 din KPC, care stabilește obligația instanței naționale de a se baza exclusiv pe susținerile reclamantei cu privire la situația de fapt. Desigur, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica relevanța și conținutul exact al unei astfel de norme pentru prezenta cauză.

80      Pentru descrierea normelor aplicabile în respectiva cauză, a se vedea nota de subsol 43. Observăm că singura diferență privește costurile. Spre deosebire de situația din Hotărârea Profi Credit Polska I, decizia de trimitere se limitează să indice că „taxele” care trebuie plătite în acest context trebuie reduse la jumătate.

81      A se vedea punctele 167-169, 175 și 176 din prezentele concluzii.

82      Dosarul cauzei nu conține nicio informație cu privire la normele aplicabile în materie de executare.

83      A se vedea Hotărârea Ibercaja Banco, punctele 57-59.

84      După cum s‑a discutat la punctele 136 și 137 din prezentele concluzii.

85      În mod similar cu ceea ce am arătat în contextul principiului echivalenței. A se vedea punctul 149 și nota de subsol 59 din prezentele concluzii.

86      A se vedea punctul 13 din prezentele concluzii.

87      Hotărârea ERSTE Bank Hungary, punctul 52.

88      A se vedea, cu titlu comparativ, situația descrisă în Hotărârea K. B. și F. S. (Invocare din oficiu în domeniul penal), rezumată la nota de subsol 63.