Cauza T‑577/14

Gascogne Sack Deutschland GmbH
și
Gascogne

împotriva

Uniunii Europene, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene

„Răspundere extracontractuală – Precizia cererii introductive – Prescripție – Admisibilitate – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale – Termen rezonabil de soluționare – Prejudiciu material – Pierderi suferite – Dobânzi calculate la cuantumul amenzii neplătite – Comisioane de constituire a garanției bancare – Pierdere a unei șanse – Prejudiciu moral – Legătură de cauzalitate”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a treia extinsă) din 10 ianuarie 2017

1.      Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare – Cerințe de formă – Identificarea obiectului litigiului – Expunere sumară a motivelor invocate – Cerere introductivă prin care se solicită repararea prejudiciilor pretins cauzate de o instituție a Uniunii

[Statutul Curții de Justiție, art. 21 primul paragraf și art. 53 primul paragraf; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (1) lit. (c)]

2.      Acțiune în despăgubire – Termen de prescripție – Momentul de la care începe să curgă termenul – Răspundere pentru o nerespectare a termenului rezonabil de soluționare de către instanța Uniunii – Data pronunțării hotărârii în cauză

(art. 340 al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 46 și art. 53 primul paragraf)

3.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate – Condiţii cumulative – Lipsa uneia dintre condiții – Respingerea în întregime a acţiunii în despăgubire

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

4.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Normă de drept care conferă drepturi particularilor – Noţiune – Nerespectare a termenului rezonabil de soluționare de către instanța Uniunii – Includere – Criterii de apreciere

(art. 340 al doilea paragraf TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf)

5.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate – Sarcina probei

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

6.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări și de aplicare a unei amenzi – Caracter executoriu – Contestarea deciziei în fața instanței Uniunii – Nerepunere în discuție a caracterului executoriu

(art. 101 TFUE, 263 TFUE, 278 TFUE și art. 299 primul paragraf TFUE)

7.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Legătură de cauzalitate – Rupere ca urmare a comportamentului culpabil al reclamantului sau al altor persoane

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

8.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Legătură de cauzalitate – Noţiune – Comisioane de constituire a garanției bancare care rezultă din opțiunea unei întreprinderi de a nu plăti amenda aplicată de Comisie – Nerespectare de către instanța Uniunii a termenului rezonabil de soluționare cu ocazia acțiunii întreprinderii menționate – Existența unei legături de cauzalitate – Condiții

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

9.      Acțiune în despăgubire – Competența instanței Uniunii – Limite – Interdicţia de a se pronunţa ultra petita – Obligația de a respecta cadrul litigiului definit de părți – Posibilitatea instanței Uniunii de a decide din oficiu să repare un prejudiciu suferit într‑o perioadă diferită de cea indicată în cererea introductivă – Excludere

[art. 268 TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 21; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (1)]

10.    Acțiune în despăgubire – Obiect – Repararea prejudiciului pretins suferit de cadrele de conducere și de salariații întreprinderii reclamante – Neabilitarea întreprinderii menționate să exercite o acțiune în justiție în numele cadrelor de conducere și al salariaților menționați – Inadmisibilitate

(art. 268 TFUE)

11.    Răspundere extracontractuală – Condiții – Prejudiciu real și cert – Sarcina probei

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

12.    Răspundere extracontractuală – Prejudiciu – Prejudiciu reparabil – Prejudiciu moral cauzat de menținerea reclamantului într‑o stare de incertitudine prelungită ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare – Includere

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

13.    Procedură jurisdicțională – Durata procedurii în fața Tribunalului – Termen rezonabil – Litigiu privind existența unei încălcări a normelor de concurență – Nerespectarea unui termen rezonabil – Consecințe

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf)

14.    Răspundere extracontractuală – Prejudiciu – Reparare – Luarea în considerare a deprecierii monetare – Dobânzi compensatorii și moratorii – Modalități de calcul

[art. 340 al doilea paragraf TFUE; Regulamentul nr. 1268/2012 al Comisiei, art. 83 alin. (2) lit. (b) și art. 111 alin. (4) lit. (a)]

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 25)

2.      Termenul de prescripție începe să curgă atunci când sunt îndeplinite condițiile de care depinde nașterea obligației de a repara prejudiciile menționate la articolul 340 al doilea paragraf TFUE. Aceste condiții și, astfel, normele care reglementează prescripția acțiunilor având ca obiect repararea acestor prejudicii nu se pot întemeia decât pe criterii strict obiective. Prin urmare, aprecierea subiectivă cu privire la realitatea prejudiciului de către victima acestuia nu poate fi luată în considerare pentru a se stabili data la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în răspundere extracontractuală a Uniunii.

În ceea ce privește o acțiune în despăgubire prin care se urmărește repararea unui prejudiciu pretins suferit ca urmare a unei eventuale nerespectări a termenului rezonabil de soluționare, faptul care stă la baza acțiunii în sensul articolului 46 din Statutul Curții de Justiție este o neregularitate de procedură care ia forma unei pretinse încălcări a cerințelor legate de respectarea termenului de soluționare rezonabil de către o instanță a Uniunii. Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 menționat trebuie să țină seama, așadar, de această circumstanță. În special, termenul de prescripție nu poate începe să curgă la o dată la care faptul cauzator continuă să se producă, ci momentul de la care începe să curgă acest termen trebuie stabilit la o dată la care faptul cauzator s‑a concretizat în întregime. Prin urmare, în cazul specific al unei acțiuni în despăgubire prin care se urmărește repararea unui prejudiciu pretins suferit ca urmare a unei eventuale nerespectări a termenului rezonabil de soluționare, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție trebuie să fie stabilit, atunci când o decizie a pus capăt termenului de soluționare în litigiu, la data la care această decizie a fost adoptată. Astfel, o asemenea dată constituie o dată certă, stabilită pe baza unor criterii obiective. Ea garantează respectarea principiului securității juridice și permite protecția drepturilor reclamantelor.

(a se vedea punctele 43-47)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 52 și 53)

4.      Încalcă articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin faptul că a depășit termenul rezonabil de soluționare, ceea ce constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme a dreptului Uniunii având ca obiect conferirea unor drepturi particularilor, procedura care a fost urmată în două cauze în materie de concurență în fața Tribunalului a căror durată s‑a ridicat la aproximativ 5 ani și 9 luni care nu poate fi justificată de niciuna dintre circumstanțele proprii cauzelor respective.

Astfel, în perioada cuprinsă între finalizarea fazei scrise a procedurii odată cu depunerea duplicii și deschiderea fazei orale a procedurii s‑a procedat printre altele la sinteza argumentelor părților, la pregătirea cauzelor pentru judecată, la o analiză în fapt și în drept a litigiilor și la pregătirea fazei orale a procedurii. Așadar, durata acestei perioade depinde în special de complexitatea litigiului, precum și de comportamentul părților și de survenirea unor incidente procedurale.

În ceea ce privește complexitatea litigiului, mai întâi, acțiunile care privesc aplicarea dreptului concurenței de către Comisie prezintă un grad de complexitate superior altor tipuri de cauze, ținând seama în special de lungimea deciziei atacate, de volumul dosarului și de necesitatea efectuării unei aprecieri detaliate a unor fapte numeroase și complexe, adesea întinse în timp și în spațiu. Prin urmare, o durată de 15 luni între finalizarea fazei scrise a procedurii și deschiderea fazei orale a procedurii constituie în principiu o durată adecvată pentru examinarea cauzelor care privesc aplicarea dreptului concurenței. În continuare, acțiunile formulate împotriva aceleiași decizii adoptate de Comisie în temeiul dreptului concurenței al Uniunii necesită în principiu o examinare paralelă, chiar și în cazul în care aceste acțiuni nu sunt conexate. Această examinare paralelă este justificată în special de conexitatea acțiunilor menționate, precum și de necesitatea asigurării unei coerențe în analiza acestora și în răspunsul care trebuie dat. În consecință, examinarea paralelă a unor cauze conexe poate justifica o prelungire cu o durată de o lună pentru fiecare cauză conexă suplimentară a perioadei cuprinse între finalizarea fazei scrise a procedurii și deschiderea fazei orale a acesteia. În sfârșit, gradul de complexitate factuală, juridică și procedurală a cauzei nu justifică reținerea unei durate mai lungi dat fiind în special că, între finalizarea fazei scrise a procedurii și deschiderea fazei orale a procedurii, procedura nu a fost nici întreruptă, nici întârziată de adoptarea de către Tribunal a unei măsuri de organizare a acesteia.

În ceea ce privește comportamentul părților și survenirea unor incidente procedurale în cauza în discuție, faptul că reclamatele au solicitat redeschiderea fazei scrise a procedurii nu poate justifica termenul de 3 ani și 8 luni care trecuse deja de la depunerea duplicii.

În consecință, în durata de 46 de luni care s‑a scurs între finalizarea fazei scrise a procedurii și deschiderea fazei orale a procedurii există o perioadă de inactivitate nejustificată de 20 de luni în fiecare dintre aceste cauze.

(a se vedea punctele 61, 64, 66, 67, 69, 70, 74-76 și 78)

5.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 79 și 80)

6.      În conformitate cu articolul 299 primul paragraf TFUE, o decizie a Comisiei privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE constituie titlu executoriu, din moment ce aceasta cuprinde o obligație pecuniară în sarcina destinatarilor. Pe de altă parte, introducerea unei acțiuni în anulare împotriva acestei decizii, în temeiul articolului 263 TFUE, nu repune în discuție caracterul executoriu al deciziei respective, dat fiind că, potrivit articolului 278 TFUE, acțiunile cu care este sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu au efect suspensiv.

(a se vedea punctul 102)

7.      Condiția referitoare la legătura de cauzalitate prevăzută la articolul 340 TFUE impune ca comportamentul reproșat să fie cauza determinantă a prejudiciului. Cu alte cuvinte, chiar și în cazul unei eventuale contribuții a instituțiilor la prejudiciul pentru care se solicită despăgubirea, contribuția menționată ar putea fi prea îndepărtată în temeiul unei răspunderi care revine altor persoane, eventual reclamantului.

(a se vedea punctul 117)

8.      Un prejudiciu care constă în comisioane de constituire a garanției bancare plătite de o societate sancționată printr‑o decizie a Comisiei anulată ulterior de instanța Uniunii nu rezultă în mod direct din nelegalitatea acestei decizii întrucât acest prejudiciu rezultă din propria opțiune a acestei societăți de a constitui o garanție bancară pentru a nu executa obligația de a plăti amenda în termenul acordat prin decizia în litigiu. Cu toate acestea, situația este diferită în cazul în care procedura în fața instanței Uniunii a depășit termenul rezonabil de soluționare, dat fiind că, primo, în momentul constituirii garanției bancare, încălcarea termenului rezonabil de soluționare era imprevizibilă, iar reclamanta se putea aștepta în mod legitim ca acțiunea sa să fie soluționată într‑un termen rezonabil. Secundo, depășirea termenului menționat a intervenit ulterior opțiunii inițiale efectuate de reclamantă de a constitui o garanție bancară.

Rezultă că există o legătură de cauzalitate suficient de directă între, pe de o parte, încălcarea termenului rezonabil de soluționare de către instanța Uniunii și, pe de altă parte, prejudiciul care a fost suferit de reclamant înaintea pronunțării hotărârii în discuție și care constă în plata comisioanelor de constituire a garanției bancare în perioada care corespunde depășirii acestui termen rezonabil. În această privință, plata comisioanelor de constituire a garanției bancare după pronunțarea hotărârii menționate, care a pus capăt încălcării termenului rezonabil de soluționare în cauza în discuție, nu prezintă o legătură de cauzalitate suficient de directă cu această încălcare, întrucât plata unor asemenea comisioane decurge din opțiunea personală și autonomă a reclamantului, ulterioară încălcării respective, de a nu plăti amenda, de a nu solicita suspendarea executării deciziei în litigiu și de a declara recurs împotriva hotărârii menționate mai sus.

(a se vedea punctele 118-120, 130 și 131)

9.      Rezultă din normele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii, în special din articolul 21 din Statutul Curții de Justiție și din articolul 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, că litigiul este în principiu determinat și delimitat de părți și că instanța Uniunii nu se poate pronunța ultra petita. Astfel, instanța Uniunii nu poate să se îndepărteze de cererea unui reclamant și să decidă din oficiu să repare un prejudiciu suferit într‑o perioadă diferită cronologic de cea în care acesta susține că a suferit un prejudiciu

(a se vedea punctele 136 și 137)

10.    Trebuie respinsă ca inadmisibilă o cerere de reparare a prejudiciilor morale pretins suferite de cadrele de conducere și de salariații unui reclamant, din moment ce nu reiese din dosar că acesta din urmă a fost abilitat de cadrele de conducere și de salariații menționați să formuleze o acțiune în despăgubire în numele lor.

(a se vedea punctul 148)

11.    În cadrul unei acțiuni în despăgubire, în măsura în care un reclamant nu invocă niciun element de natură să demonstreze existența și să determine întinderea prejudiciului său moral sau nematerial, revine acestuia cel puțin să facă dovada că, prin gravitatea sa, comportamentul incriminat era de natură să îi cauzeze un asemenea prejudiciu.

(a se vedea punctul 151)

12.    Circumstanța că un reclamant a fost plasat într‑o situație de incertitudine, în special în ceea ce privește succesul acțiunii sale, este inerentă oricărei proceduri jurisdicționale. Cu toate acestea, nerespectarea termenului rezonabil de soluționare este de natură să pună un reclamant într‑o situație de incertitudine care depășește incertitudinea provocată în mod obișnuit de o procedură jurisdicțională. Această stare de incertitudine prelungită exercită în mod necesar o influență asupra planificării deciziilor care trebuie adoptate și asupra administrării societății și cauzează un prejudiciu moral.

(a se vedea punctele 155-157)

13.    Ținând seama de necesitatea de a se asigura respectarea normelor de concurență din dreptul Uniunii, instanța Uniunii nu îi poate permite reclamantului, numai pentru motivul nerespectării unui termen rezonabil de soluționare, să repună în discuție temeinicia sau cuantumul unei amenzi, în condițiile în care toate motivele îndreptate împotriva constatărilor în legătură cu cuantumul acestei amenzi și cu comportamentele pe care le sancționează au fost respinse.

Rezultă că nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil în cadrul examinării unei acțiuni în justiție îndreptate împotriva unei decizii a Comisiei de aplicare a unei amenzi unei întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență din dreptul Uniunii nu poate determina anularea, în tot sau în parte, a amenzii aplicate prin această decizie.

(a se vedea punctele 161 și 162)

14.    Din moment ce sunt îndeplinite condițiile răspunderii extracontractuale a Uniunii, consecințele nefavorabile care rezultă din intervalul de timp care s‑a scurs între survenirea faptului prejudiciabil și evaluarea despăgubirilor nu pot fi ignorate, în măsura în care este necesar să se țină seama de deprecierea monetară. În această privință, dobânzile compensatorii urmăresc să compenseze scurgerea timpului până la evaluarea judiciară a cuantumului prejudiciului, independent de orice întârziere imputabilă debitorului. Finalul perioadei ce dă dreptul la această reevaluare monetară trebuie în principiu să coincidă cu data pronunțării hotărârii prin care se constată obligația de reparare a prejudiciului suferit de reclamant. În lipsa dovedirii de către un reclamant a faptului că consecințele nefavorabile legate de trecerea timpului pot fi calculate pe baza ratei utilizate de Banca Centrală Europeană pentru principalele sale operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte procentuale, eroziunea monetară legată de trecerea timpului se reflectă în rata anuală a inflației constatată, pentru perioada în cauză, de Eurostat în statul membru în care este stabilit reclamantul.

(a se vedea punctele 168, 169 și 176)