ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(judecător unic)
4 iunie 2013
Cauza F‑119/11
Luigi Marcuccio
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul de procedură – Cerere introductivă depusă prin fax în termenul de introducere a acțiunii și semnată prin intermediul unei ștampile sau al unui alt mod de reproducere a semnăturii avocatului – Tardivitatea acțiunii”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care domnul Marcuccio solicită printre altele ca Tribunalul să constate inexistența decizia Comisiei Europene prin care a fost respinsă cererea sa din 6 septembrie 2010, precum și a deciziei prin care a fost respinsă reclamația sa din 20 martie 2011, sau să anuleze respectivele decizii, să stabilească existența anumitor fapte care au avut loc la 14, la 16 și la 19 martie 2002, să constate ilegalitatea acestora și să oblige Comisia să efectueze anumite operațiuni și să îl despăgubească pentru prejudiciul suferit. Depunerea prin poștă a cererii introductive a fost precedată de trimiterea prin fax, la 11 noiembrie 2011, a unui document prezentat ca fiind copia originalului cererii introductive
Decizia: Respinge acțiunea, în parte ca vădit inadmisibilă și în parte ca vădit nefondată. Domnul Marcuccio suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.
Sumarul ordonanței
1. Funcționari – Acte ale administrației – Prezumție de validitate – Act inexistent – Noțiune – Decizie de respingere a cererii de despăgubiri a unui funcționar – Nemotivare – Excludere a acestei noțiuni
(art. 288 TFUE)
2. Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Semnătură olografă a unui avocat – Normă fundamentală de strictă aplicare – Lipsă – Inadmisibilitate
[Statutul Curții de Justiție, art. 19 al treilea paragraf, art. 21 primul paragraf și art. 32 primul paragraf, și anexa I, art. 7 alin. (1); Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 34 alin. (1) primul paragraf, art. 35 alin. (1) lit. (b) și art. 51 alin. (3) și (4); Statutul funcționarilor, art. 91 alin. (3)]
1. Actele instituțiilor Uniunii se bucură în principiu de o prezumție de legalitate și produc, așadar, efecte juridice, chiar dacă sunt afectate de neregularități, atât timp cât nu au fost anulate sau retrase. Cu toate acestea, prin excepție de la acest principiu, actele afectate de o neregularitate a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică a Uniunii trebuie să fie prezumate că nu au produs niciun efect juridic. Gravitatea consecințelor legate de constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Uniunii presupune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să se limiteze la ipoteze extreme.
Nu se poate considera, în orice caz, că se încadrează în categoria ipotezelor extreme atingerea adusă principiului inviolabilității domiciliului și dreptului la respectarea vieții private, precum și încălcarea obligației de motivare, invocate de un funcționar, în raport cu o decizie a Comisiei de respingere implicită a cererii de despăgubiri formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului pretins cauzat de pătrunderea în locuința sa de serviciu deținută în calitate de agent al Comisiei, fie și numai pentru motivul că, pe de o parte, prin faptul că a omis să răspundă la cererea respectivului funcționar în termenul de patru luni, Comisia nu a adus atingere principiului inviolabilității domiciliului acestuia și nici vieții sale private și, pe de altă parte, o decizie de respingere a acestei cereri nu poate fi considerată ca fiind inexistentă numai pentru motivul că nu ar fi fost motivată, un astfel de viciu neafectând legalitatea unei asemenea decizii, care are drept unic efect să îi permită reclamantului să sesizeze Tribunalul cu o cerere de despăgubiri.
(a se vedea punctele 25 și 28)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: 24 noiembrie 2010, Marcuccio/Comisia, T‑9/09 P, punctul 37 și jurisprudența citată
2. Rezultă din articolul 19 al treilea paragraf și din articolul 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, aplicabile procedurii în fața Tribunalului Funcției Publice în temeiul articolului 7 alineatul (1) din anexa I la acest statut, că un reclamant trebuie să fie reprezentat de o persoană abilitată în acest scop și că instanțele Uniunii nu pot fi sesizate în mod valabil decât printr‑o cerere introductivă semnată de aceasta.
Rezultă de asemenea din textul articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții și în special din utilizarea termenului „reprezentate” că o „parte” în sensul acestei dispoziții, indiferent de calitatea acesteia, nu are posibilitatea să formuleze ea însăși o acțiune în fața instanțelor Uniunii, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț care trebuie să fie autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European. Și alte dispoziții ale Statutului Curții, precum articolul 21 primul paragraf și articolul 32 din acesta, confirmă că o parte și apărătorul său nu pot fi una și aceeași persoană. Aceste dispoziții ale statutului sunt reluate, în ceea ce privește Tribunalul Funcției Publice, în special la articolul 34 alineatul (1) primul paragraf, la articolul 35 alineatul (1) litera (b) și la articolul 51 alineatele (3) și (4) din Regulamentul de procedură. Or, nici Statutul Curții, nici Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice nu prevăd vreo derogare sau excepție de la această obligație.
Astfel, cerința unei semnături olografe în sensul articolului 34 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice urmărește, în scopul asigurării securității juridice, să garanteze autenticitatea cererii introductive și să excludă riscul ca aceasta să nu fie în realitate întocmită de autorul abilitat în acest scop. Prin urmare, această cerință trebuie să fie considerată o normă fundamentală de formă și trebuie să facă obiectul unei aplicări stricte, astfel încât nerespectarea sa determină inadmisibilitatea acțiunii. În ceea ce privește aplicarea, pe cererea de sesizare a instanței, a unei ștampile care reproduce semnătura avocatului împuternicit de reclamant sau un alt mod de reproducere a semnăturii acestuia, trebuie să se constate că numai această modalitate indirectă și mecanică de a „semna” nu permite să se constate că chiar avocatul este în mod necesar cel care a semnat actul de procedură în cauză.
(a se vedea punctele 30-32, 35 și 36)
Trimitere la:
Curte: 5 decembrie 1996, Lopes/Curtea de Justiție, C‑174/96 P, punctul 8 și jurisprudența citată
Tribunalul de Primă Instanță: 23 mai 2007, Parlamentul/Eistrup, T‑223/06 P, punctele 51 și 52