Language of document : ECLI:EU:C:2019:100

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NILS WAHL

prezentate la 6 februarie 2019(1)

Cauza C724/17

Vantaan kaupunki

împotriva

Skanska Industrial Solutions Oy,

NCC Industry Oy,

Asfaltmix Oy

[Cerere de decizie preliminară formulată de korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda)]

„Cerere de decizie preliminară – Articolul 101 TFUE – Aplicarea dreptului concurenței în domeniul dreptului privat – Răspundere civilă – Acțiune în despăgubire – Repararea unui prejudiciu cauzat printr‑un comportament contrar dreptului concurenței al Uniunii – Condiții prealabile pentru acordarea despăgubirilor – Persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor – Noțiunea de întreprindere – Principiul continuității economice”






1.        Prezenta cauză privește condițiile care stau la baza răspunderii civile pentru încălcarea dreptului concurenței al Uniunii Europene, răspundere care a fost susținută cu tărie de avocatul general Van Gerven, trecut în neființă, în concluziile sale de referință prezentate acum aproximativ 25 de ani în cauza Banks(2). Am fost impresionat de acele concluzii atunci și încă le consider un izvor de inspirație. Prin urmare, este o plăcere să ne încheiem mandatul de avocat general prin prezentarea unor concluzii tocmai în acest domeniu și să contribuim la dezvoltarea jurisprudenței construite pe baza concluziilor prezentate în cauza Banks.

2.        De la momentul prezentării concluziilor menționate s‑au produs evoluții jurisprudențiale(3) și legislative(4) importante în domeniul răspunderii civile. Cu toate acestea, numeroase chestiuni de o importanță fundamentală rămân nesoluționate. Una dintre aceste chestiuni privește persoanele care pot fi considerate răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea legislației antitrust.

3.        În cadrul aplicării dreptului concurenței al Uniunii de către autoritățile publice din domeniul concurenței, aplicarea principiul continuității economice servește la identificarea persoanelor răspunzătoare pentru încălcarea normelor respective. Bazat pe o accepțiune largă a noțiunii de „întreprindere” prevăzute în dispozițiile tratatului în materie de concurență, principiul menționat impune ca răspunderea să nu fie limitată la entitatea juridică care a participat la comportamentul anticoncurențial. În cazul restructurărilor sau al altor schimbări în structura corporativă, o amendă poate fi aplicată oricărei entități identice din punct de vedere economic cu entitatea care a încălcat dreptul concurenței al Uniunii(5).

4.        În speță, se ridică problema dacă acest principiu fundamental al dreptului Uniunii în materie de concurență trebuie aplicat și în contextul aplicării dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului privat. Mai precis, întrebarea adresată Curții este aceea dacă, în cadrul unei acțiuni în despăgubire de drept civil, o societate care a continuat activitatea economică a unui participant la înțelegere poate fi considerată răspunzătoare de plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a articolului 101 TFUE.

I.      Cadrul juridic

5.        Potrivit dreptului finlandez, numai subiectul de drept care a cauzat prejudiciul este, în principiu, răspunzător pentru plata despăgubirilor.

6.        Potrivit dreptului finlandez al societăților, orice societate cu răspundere limitată este o persoană juridică distinctă, cu patrimoniu propriu și cu răspundere proprie.

7.        În plus, în ceea ce privește condițiile prealabile pentru acordarea despăgubirilor în contextul răspunderii extracontractuale, persoana care cu intenție sau din culpă provoacă un prejudiciu este, potrivit dreptului finlandez, răspunzătoare pentru plata despăgubirilor.

II.    Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

8.        În perioada 1994-2002, pe piața asfaltului din Finlanda a existat o înțelegere. Prin decizia din 29 septembrie 2009, korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda) a amendat șapte societăți pentru comportament anticoncurențial considerat contrar dispozițiilor naționale privind restrângerea concurenței, precum și a normei prevăzută în prezent la articolul 101 TFUE (având în vedere efectul înțelegerii respective asupra schimburilor comerciale dintre statele membre).

9.        Una dintre societățile obligate la plata amenzilor a fost Lemminkäinen Oyj, societate cu care Vantaan kaupunki (municipalitatea Vantaa, Finlanda) a încheiat mai multe contracte de lucrări de asfaltare între anii 1998 și 2001.

10.      Spre deosebire de Lemminkäinen Oyj, alte societăți care au participat la înțelegere, și anume Sata‑Asfaltti Oy, Interasfaltti Oy și Asfalttineliö Oy, au fost între timp lichidate voluntar, iar asociații unici ai acestora, care în prezent își desfășoară activitatea sub denumirea Skanska Industrial Solutions Oy, NCC Industry Oy și Asfaltmix Oy, au preluat activele filialelor lor și au continuat activitatea economică a acestora.

11.      În temeiul principiul continuității economice, korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a sancționat cu amendă Skanska Industrial Solutions Oy, pentru comportamentul propriu și pentru comportamentul societății Sata‑Asfaltti Oy, NCC Industry Oy, pentru comportamentul societății Interasfaltti Oy, și Asfaltmix Oy, pentru comportamentul societății Asfalttineliö Oy.

12.      Ca urmare a deciziei adoptate de korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă), Vantaan kaupunki a formulat o acțiune în despăgubire în fața Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) îndreptată împotriva societăților obligate la plata amenzilor, inclusiv Skanska Industrial Solutions Oy, NCC Industry Oy și Asfaltmix Oy.

13.      În cadrul acestei proceduri, Vantaan kaupunki a solicitat obligarea acestora la plata în solidar a unor despăgubiri aferente prețurilor achitate pentru lucrările de asfaltare care au fost supraevaluate din cauza înțelegerii. Skanska Industrial Solutions Oy, NCC Industry Oy și Asfaltmix Oy au contestat acțiunea, susținând inter alia că nu răspund pentru prejudicii produse de societăți autonome din punct de vedere juridic. În consecință, acestea au afirmat că pretențiile ar fi trebuit formulate împotriva societăților lichidate. În opinia acestora, având în vedere că pretențiile respective nu au fost invocate în cadrul procedurii de lichidare a societăților care au participat la înțelegere, obligațiile s‑au stins.

14.      Prin urmare, chestiunea care se află în centrul litigiului național este aceea dacă Skanska Industrial Solutions Oy, NCC Industry Oy și Asfaltmix Oy pot fi considerate răspunzătoare de plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin comportamentul anticoncurențial al Sata‑Asfaltti Oy, Interasfaltti Oy și Asfalttineliö Oy. Tribunalul de Primă Instanță și Curtea de apel au adoptat poziții divergente cu privire la acest aspect.

15.      Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a constatat că, în cazul în care principiul continuității economice nu s‑ar aplica într‑o astfel de situație, ar putea fi în practică imposibil sau excesiv de dificil ca o persoană să obțină despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a normelor relevante în materie de concurență. Această concluzie este adevărată în special în cazul în care societatea care a săvârșit încălcarea în discuție și‑a încetat activitatea și a fost dizolvată. Ținând seama de aceste aspecte, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a considerat că, pentru a asigura efectul util al articolului 101 TFUE, stabilirea răspunderii pentru plata amenzii, pe de o parte, și stabilirea răspunderii pentru plata despăgubirilor, pe de altă parte, ar trebui să respecte aceleași principii. Pentru aceste motive, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a concluzionat că Skanska Industrial Solutions Oy, NCC Industry Oy și Asfaltmix Oy erau răspunzătoare pentru plata despăgubirilor rezultate din comportamentul anticoncurențial al Sata‑Asfaltti Oy, al Interasfaltti Oy și al Asfalttineliö Oy.

16.      Această decizie a fost atacată cu apel în fața curții de apel competente, Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki, Finlanda). Curtea de apel a constatat că nu existau motive pentru aplicarea principiului continuității economice în acțiunile civile care urmăresc repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust. În opinia instanței respective, necesitatea de a asigura eficacitatea dreptului concurenței al Uniunii nu poate fi invocată pentru a justifica o încălcare a principiilor răspunderii extracontractuale ce rezultă din sistemul juridic național. Principiile care guvernează aplicarea amenzilor nu trebuie să se aplice în contextul unei acțiuni în despăgubire, în lipsa unor prevederi mai detaliate în acest sens. Astfel, instanța de apel a respins pretențiile Vantaan kaupunki în măsura în care acestea erau îndreptate împotriva Skanska Industrial Solutions Oy, a NCC Industry Oy și a Asfaltmix Oy pentru comportamentul Sata‑Asfaltti Oy, al Interasfaltti Oy și al Asfalttineliö Oy.

17.      În cadrul aceleiași proceduri, Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki) a obligat Lemminkäinen Oyj la plata unor despăgubiri către Vantaan kaupunki pentru prejudiciul cauzat prin înțelegere. Lemminkäinen Oyj a plătit între timp municipalității despăgubirile la care a fost obligată.

18.      Cu toate acestea, la fel ca Vantaan kaupunki, Lemminkäinen Oyj a formulat recurs în fața korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda), recurs care a fost admis în principiu. Lemminkäinen Oyj susține inter alia că valoarea despăgubirilor pe care a fost obligată să le plătească trebuie redusă, deoarece Vantaan kaupunki nu a solicitat despăgubiri de la întreprinderile care au participat la înțelegere (în prezent dizolvate). Recursul formulat de Vantaan kaupunki în fața korkein oikeus (Curtea Supremă) a fost admis, în principiu, cu privire la chestiunea dacă răspunderea civilă poate fi imputată Skanska Industrial Solutions Oy, NCC Industry Oy și Asfaltmix Oy pe baza principiului continuității economice.

19.      În lumina argumentelor prezentate în fața sa, korkein oikeus (Curtea Supremă) trebuie să decidă în prezent dacă răspunderea pentru plata despăgubirilor poate fi atribuită unei societăți care a preluat activitatea economică a unui participant la înțelegere care a fost dizolvat în cadrul unei proceduri de lichidare voluntară. În această privință, korkein oikeus (Curtea Supremă) arată că regula de bază a răspunderii extracontractuale în temeiul dreptului finlandez este că numai persoanele (juridice) care au provocat prejudiciul pot fi trase la răspundere pentru despăgubiri. Acest lucru este valabil cu excepția anumitor situații în care „ridicarea vălului corporativ” (engl. „lifting the corporate veil”) a fost considerată necesară pentru a garanta că răspunderea nu este eludată în mod nejustificat.

20.      Având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii, korkein oikeus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

„1)      Determinarea persoanelor cărora le revine obligația de a repara un prejudiciu cauzat ca urmare a unui comportament contrar articolului 101 TFUE se realizează prin aplicarea directă a acestui articol sau pe baza normelor de drept național?

2)      În cazul în care persoanele cărora le revine obligația de a repara prejudiciul sunt determinate pe baza articolului 101 TFUE, sunt ținute să răspundă de prejudiciu numai persoanele care intră sub incidența noțiunii de «întreprindere»? În cadrul determinării persoanelor care au obligația de a repara prejudiciul se aplică aceleași principii pe care Curtea le‑a aplicat pentru determinarea persoanelor responsabile în materie de amenzi și potrivit cărora răspunderea se poate întemeia pe apartenența la aceeași unitate economică sau pe continuitatea economică?

3)      În cazul în care persoanele cărora le revine obligația de a repara prejudiciul trebuie determinate pe baza dispozițiilor naționale ale statului membru, trebuie să se considere că încalcă cerința efectivității prevăzută de dreptul Uniunii o reglementare națională potrivit căreia o societate care, după ce a dobândit toate acțiunile unei societăți comerciale care a participat la o înțelegere contrară articolului 101 TFUE, a dizolvat‑o pe aceasta din urmă și i‑a preluat activitatea, nu răspunde de repararea prejudiciului cauzat ca urmare a comportamentului anticoncurențial al societății dizolvate, chiar dacă repararea prejudiciului de către societatea dizolvată este practic imposibilă sau excesiv de dificilă? Cerința efectivității se opune interpretării dreptului național al unui stat membru în sensul că angajarea răspunderii pentru un prejudiciu este condiționată de faptul că o operațiune de transformare a întreprinderii, precum cea descrisă anterior, trebuie să se fi realizat în mod ilegal sau artificial în scopul de a eluda obligația de a repara prejudiciul cauzat de încălcarea legislației antitrust sau în alt mod neloial sau cel puțin ca la data la care s‑a realizat operațiunea de transformare a întreprinderii societatea să fi avut cunoștință sau să fi trebuit să aibă cunoștință de încălcarea dreptului concurenței?”

21.      Au depus observații scrise Vantaan kaupunki, Skanska Industrial Solutions Skanska Oy (denumită în continuare „Skanska”), NCC Industry Oy (denumită în continuare „NCC Industry”) și Asfaltmix Oy (denumită în continuare „Asfaltmix”), guvernele finlandez, italian și polonez, precum și Comisia Europeană. Cu excepția Asfaltmix, a guvernului italian și a guvernului polonez, părțile interesate au prezentat de asemenea observații orale în ședința din 16 ianuarie 2019.

III. Analiză

22.      Prezentul litigiu vizează un aspect fundamental al aplicării dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului privat, și anume interacțiunea dintre dreptul Uniunii și dreptul național al statelor membre în ceea ce privește reglementarea acțiunilor în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului concurenței al Uniunii. Într‑adevăr, principiile care guvernează răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii se bazează în mare măsură pe jurisprudența Curții. Cu toate acestea, deși Curtea a desprins din tratate dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii(6) și a furnizat orientări cu privire la unele aspecte mai specifice ale dreptului de a solicita despăgubiri(7), aplicarea dreptului concurenței al Uniunii în domeniul privat se întemeiază însă și pe normele naționale de drept privat și de procedură.

23.      Legiuitorul Uniunii a dorit să aducă clarificări cu privire la interacțiunea dintre dreptul Uniunii și dreptul intern al statelor membre prin intermediul Directivei 2014/104, un instrument care nu este însă aplicabil ratione temporis în prezenta cauză. Directiva menționată a armonizat în prezent anumite aspecte legate de acțiunile in repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust, formulate în fața instanțelor naționale. Totuși, ca și în cazul jurisprudenței, directiva menționată lasă fără răspuns mai multe chestiuni de principiu.

24.      Una dintre aceste chestiuni privește modul în care (și în special pe ce temei juridic) se determină persoanele răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii. În prezenta cauză, Curtea are ocazia să abordeze această chestiune, mai precis să decidă în ce măsură dreptul Uniunii determină modul în care trebuie imputată răspunderea în acțiunile de drept civil în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust, formulate în fața instanțelor naționale.

25.      Înainte de a analiza această chestiune, vom expune câteva observații introductive privind sistemul de aplicare a dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului privat.

A.      Introducere: sistemul de aplicare a dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului privat

26.      În general, în ceea ce privește răspunderea extracontractuală în sistemele juridice europene, o parte poate solicita, prin intermediul unei acțiuni în despăgubire, repararea prejudiciului cauzat printr‑un anumit comportament sau printr‑o anumită acțiune. Totuși, în funcție de sistemul juridic, limitele precise ale unor astfel de cereri formulate în fața instanțelor sunt reglementate de norme și de principii extrem de diferite. Diversele tradiții juridice din statele membre explică de ce există diferențe, inter alia, în ceea ce privește tipul de comportamente care ar putea da naștere la răspundere (de exemplu, răspunderea extracontractuală, delictuală, cvasidelictuală sau răspunderea obiectivă); domeniul de aplicare personal în ceea ce privește persoanele care pot fi considerate ca fiind prejudiciate, legătura de cauzalitate, persoanele care pot fi trase la răspundere pentru prejudiciul invocat, precum și categoriile de prejudicii pentru care se pot acorda despăgubiri.

27.      Totuși, în pofida acestor diferențe, cererile de despăgubire tind să aibă în Europa mai ales un rol reparatoriu/compensatoriu (restitutio in integrum). Deși obligația de a plăti despăgubiri poate avea și o funcție de descurajare în anumite contexte, răspunderea pentru plata despăgubirilor ca funcție autonomă de descurajare (sau de sancționare) a unui comportament nedorit este un fenomen fără îndoială mai puțin răspândit în peisajul juridic european.

28.      În contextul dreptului concurenței al Uniunii, acțiunile în despăgubire sunt însă menite să îndeplinească ambele funcții. Pe de o parte, o cerere de despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii are o funcție compensatorie. Asemenea acțiuni permit particularilor să solicite repararea integrală a oricărui prejudiciu pe care pretind că l‑au suferit ca urmare a încălcării dreptului concurenței al Uniunii(8). Pe de altă parte, o cerere de drept civil în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de încălcări ale dreptului concurenței poate avea și o funcție disuasivă, asigurând astfel în mod complementar aplicarea legislației în domeniul dreptului public.

1.      Accentul pus în jurisprudență pe deplina efectivitate a dreptului concurenței al Uniunii și pe efectul disuasiv

29.      Prin utilizarea unor termeni categorici precum drepturile și efectivitatea dreptului concurenței al Uniunii, Curtea a pus un accent deosebit pe funcția de descurajare a acțiunilor în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii.

30.      Curtea a pus bazele unui sistem de aplicare a dreptului Uniunii în domeniul dreptului prin Hotărârile Courage(9) și Manfredi(10). În aceste cauze, Curtea a recunoscut dreptul oricărei persoane fizice de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑un comportament anticoncurențial(11).

a)      Funcția dublă a acțiunilor civile în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust

31.      Reiese din jurisprudență că dreptul de a solicita despăgubiri nu a fost stabilit însă doar pentru a se asigura repararea prejudiciului cauzat printr‑un comportament anticoncurențial. Mai degrabă, acest drept a fost legat de necesitatea de a asigura deplina efectivitate a dreptului concurenței al Uniunii(12). În această privință, Curtea a recunoscut explicit că dreptul la despăgubire consolidează eficiența dreptului concurenței al Uniunii prin descurajarea întreprinderilor de la participarea la acorduri sau la alte practici anticoncurențiale care sunt adesea disimulate. Acțiunile civile în despăgubire formulate în fața instanțelor naționale sunt astfel un instrument care contribuie la menținerea unei concurențe reale în Uniunea Europeană(13). Cu alte cuvinte, aceste acțiuni au ca scop descurajarea întreprinderilor de la participarea la comportamente care prejudiciază concurența.

32.      Este important de observat însă că, deși Curtea a recunoscut dreptul de a solicita despăgubiri pe baza articolului 101 TFUE, până în prezent nu a definit în mod clar condițiile esențiale ale răspunderii civile. În plus, cadrul legal procedural și material necesar pentru a invoca dreptul de a obține despăgubiri în fața unei instanțe este plasat în mod evident, în principiu, în sfera dreptului intern(14). Astfel cum a statuat Curtea în hotărârile pronunțate ulterior Hotărârilor Courage și Manfredi, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, statele membre sunt obligate să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a articolului 101 TFUE (sau a articolului 102 TFUE), inclusiv normele de aplicare a noțiunii de legătură de cauzalitate. Cu toate acestea, statele membre trebuie să se asigure că aceste norme de drept național respectă principiile echivalenței și efectivității(15).

33.      Și totuși, care sunt chestiunile care privesc acțiunile în despăgubire reglementate de dreptul Uniunii și care sunt cele guvernate de dreptul național al statelor membre? Un răspuns la această întrebare poate fi dedus, în opinia noastră, din jurisprudența mai recentă.

b)      Interacțiunea dintre dreptul Uniunii și dreptul național, precum și consolidarea efectului disuasiv ca obiectiv al acțiunilor civile în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust

34.      Hotărârea pronunțată de Curte în cauza Kone(16) are un rol esențial în clarificarea acestui aspect. În cauza respectivă, Curtea a reținut că victimele „prețului de protecție” (persoanele care au suferit un prejudiciu indirect din cauza prețurilor mai ridicate ca urmare a încălcării articolului 101 TFUE) pot solicita repararea unui astfel de prejudiciu prin intermediul unei acțiuni de drept civil în despăgubire. Astfel, s‑a considerat că articolul 101 TFUE(17) se opune unei norme de drept național care exclude în mod categoric posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs de prețuri de protecție.

35.      Se disting două aspecte intercorelate.

36.      În primul rând, Curtea a reamintit, în cauza Kone, că statele membre trebuie să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o înțelegere sau dintr‑o practică interzisă de articolul 101 TFUE, inclusiv cele de aplicare a noțiunii de legătură de cauzalitate. Statele membre sunt însă obligate să garanteze că respectivele norme de drept național respectă principiile echivalenței și efectivității. Cu alte cuvinte, normele în cauză nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de natură internă și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii(18).

37.      Având în vedere această afirmație, ar putea părea că astfel compatibilitatea cu dreptul Uniunii a oricărei norme de drept național care reglementează acțiunile în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust trebuie examinate pe baza testului clasic de echivalență și de eficacitate. Cu toate acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că, după ce a făcut această constatare generală, Curtea a reținut că, în special în domeniul dreptului concurenței, aplicarea normelor de drept intern relevante nu trebuie să aducă atingere aplicării efective a articolului 101 TFUE(19). Într‑adevăr, după cum se observă la o privire mai atentă, examinarea subsecventă se efectuează prin raportare la deplina efectivitate a articolului 101 TFUE(20).

38.      Motivarea reținută de Curte ni se pare în mod incontestabil mai mult decât o examinare bazată pe principiile echivalenței și efectivității. În opinia noastră, este vorba despre o apreciere a compatibilității normei de drept național care formează obiectul litigiului în lumina eficacității depline a unei dispoziții din tratat, respectiv articolul 101 TFUE.

39.      Diferența dintre o evaluare pe baza principiilor echivalenței și efectivității, pe de o parte, și o evaluare bazată pe deplina eficacitate a articolului 101 TFUE, pe de altă parte, este una importantă. Aceasta ajută la stabilirea liniei de demarcație dintre chestiunile reglementate de dreptul Uniunii și, respectiv, de sistemul juridic intern al statelor membre.

40.      Potrivit modului nostru de interpretare a jurisprudenței, testul clasic al echivalenței și efectivității se aplică doar cu privire la „stabilirea detaliilor pentru exercitarea” dreptului la despăgubiri în fața instanțelor naționale. Cu alte cuvinte, acest criteriu se aplică cu privire la norme care (într‑un fel sau altul) se referă la aplicarea dreptului de a solicita despăgubiri în fața unei instanțe(21). Aceste norme trebuie stabilite de statele membre.

41.      În schimb, în cazul în care sunt în joc condițiile fundamentale ale dreptului de a solicita despăgubiri (cum ar fi legătura de cauzalitate), condițiile respective trebuie examinate în raportul cu articolul 101 TFUE.

42.      Este desigur adevărat că, în cauza Kone, Curtea s‑a abținut de la a da o definiție pozitivă în sensul dreptului Uniunii a noțiunii de „legătură de cauzalitate”. Aceasta a procedat astfel contrar propunerii prezentate de doamna avocată generală Kokott(22). În schimb, Curtea a procedat cu prudență (cum face adesea) și și‑a limitat răspunsul la strictul necesar în cauza respectivă(23). Astfel, făcând referire la eficacitatea deplină a articolului 101 TFUE, Curtea a decis că această dispoziție din tratat se opune unei prevederi de drept național care reglementează legătura de cauzalitate și care exclude de la bun început posibilitatea de a solicita despăgubiri întemeiate pe existența unui preț de protecție.

43.      Cu alte cuvinte, deși Curtea a lăsat dezvoltarea sensului noțiunii de legătură de cauzalitate în sarcina unei jurisprudențe viitoare, această situație nu trebuie interpretată, în opinia noastră, în sensul că condițiile fundamentale ale unei cereri de despăgubire sunt reglementate de dreptul național.

44.      În al doilea rând, ca un corolar imediat la accentul pus pe eficacitatea deplină a articolului 101 TFUE, rațiunea de a fi a dreptului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii a fost strâns legată, în Hotărârea Kone, de efectul disuasiv. Într‑adevăr, prin negarea aplicabilității unei norme care condiționează stabilirea răspunderii civile de existența unei legături de cauzalitate directe, Curtea a reținut că articolul 101 TFUE se opune unei norme de drept intern în temeiul căreia se exclude ca întreprinderi care participă la o înțelegere să răspundă civil pentru prejudiciul care rezultă dintr‑o creștere a prețurilor ca urmare a unui comportament anticoncurențial(24).

45.      „Prejudiciul” cauzat de prețul de protecție este o consecință a unei decizii independente privind prețurile luate de o persoană care nu a participat la comportamentul anticoncurențial incriminat. O astfel de decizie poate afecta un număr mare de persoane. Prin urmare, numărul de persoane care beneficiază, în prezent, de dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii direct în temeiul articolului 101 (sau al articolului 102 TFUE) crește în mod semnificativ. Având în vedere aceste constatări, Hotărârea Kone constituie o etapă decisivă în consolidarea rolului acțiunilor în despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea legislației antitrust ca un instrument conceput pentru a descuraja întreprinderile să adopte comportamente anticoncurențiale.

2.      Cu privire la chestiunea dacă accentul pus pe efectul disuasiv este justificat

46.      Deși s‑ar putea discuta îndelung pe marginea avantajelor practice care rezultă din soluția pronunțată în cauza Kone pentru eficacitatea sistemului de asigurare a aplicării legislației în domeniul dreptului privat, accentul pus de Curte pe efectul disuasiv în general este justificat, în opinia noastră, pentru mai multe motive. Vom evidenția aici, pe scurt, două dintre acestea.

47.      În primul rând, astfel cum a observat Curtea, asigurarea aplicării legislației în domeniul dreptului privat prin intermediul acțiunilor civile în despăgubire constituie un factor suplimentar de descurajare a comportamentelor anticoncurențiale, descurajare la care nu se poate ajunge doar prin sistemul de asigurare a aplicării legislației în domeniul dreptului public. Ca și aplicarea legislației în domeniul dreptului public, aplicarea legislației în domeniul dreptului privat are ca obiectiv influențarea comportamentului întreprinderilor pe piață, pentru a le descuraja să adopte comportamente anticoncurențiale.

48.      Pe de o parte, în cazul în care persoanele (care adesea au informații directe despre înțelegeri sau despre alte comportamente anticoncurențiale) au la dispoziție acțiuni de drept civil eficiente, aceasta reprezintă o posibilitate sporită ca un număr mai mare de restricții ilegale în materie de concurență să fie depistate și ca vinovații să răspundă în fața legii(25). Cu alte cuvinte, riscul de a fi depistat crește considerabil. Pe de altă parte, în timp ce efectul disuasiv al unei singure cereri de despăgubire este oarecum neglijabil, numărul de potențiali reclamanți este cel care, împreună cu un risc sporit de a fi depistat, ajută la a explica de ce sistemele de aplicare a legislației în domeniul dreptului privat (precum acțiunile în despăgubire) reprezintă un mijloc eficient de a asigura respectarea normelor de concurență(26).

49.      În al doilea rând, trebuie amintit că un prejudiciu cauzat printr‑un comportament anticoncurențial este de obicei un prejudiciu de natură pur economică. Deși poate fi destul de simplu să se identifice și să se dovedească prejudiciul direct adus intereselor economice ale anumitor persoane, trebuie subliniat că încălcările dreptului concurenței implică și prejudicii indirecte și, pe un plan mai general, consecințe negative asupra structurii și funcționării pieței. În mod evident, cuantificarea sau dovedirea prejudiciului și, a fortiori, a legăturii de cauzalitate pe baza unui scenariu probabil ridică o multitudine de probleme.

50.      Cu toate acestea, adevăratul prejudiciu cauzat prin restricțiile ilegale în materie de concurență este cel generat de frânarea evoluției generate de aceste restricții, cu alte cuvinte o pierdere a eficienței economice cauzate de comportamentul anticoncurențial în cauză. Acest lucru înseamnă că prejudiciul determinat în acțiunile în despăgubire întemeiate pe o încălcare a dreptului concurenței este, în realitate, un indicator pentru ineficiența economică generată de încălcare și pentru pierderea aferentă pentru societate în ansamblul său în ceea ce privește reducerea bunăstării consumatorilor. În concluzie, funcția compensatorie a unei acțiuni în despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței rămâne, în opinia noastră, subordonată funcției sale disuasive.

51.      Având în vedere aceste considerații, vom trece acum la examinarea în detaliu a întrebărilor adresate de Korkein oikeus (Curtea Supremă).

B.      Observații privind întrebările preliminare

52.      Instanța de trimitere a adresat Curții trei întrebări preliminare, dintre care două au fost prezentate cu titlu subsidiar (în funcție de răspunsul dat la prima întrebare preliminară). Toate cele trei întrebări sunt legate în mod intrinsec și au în vedere clarificarea unei singure chestiuni: dreptul Uniunii impune ca, în cadrul unei acțiuni în despăgubire în fața unei instanțe naționale, o persoană să aibă dreptul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii de către o societate care a preluat activitatea comercială a unui participant la înțelegere? Cu alte cuvinte, principiul continuității economice ar trebui aplicat în acest context?

53.      În opinia noastră, această întrebare impune un răspuns afirmativ.

54.      Pentru a explica această soluție, vom examina prima și a doua întrebare preliminară pe rând.

1.      Determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor este o chestiune reglementată de dreptul Uniunii

55.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea articolului 101 TFUE trebuie să fi stabilite în temeiul dreptului Uniunii sau dacă chestiunea respectivă este în continuare reglementată de dreptul național.

56.      Majoritatea părților care au prezentat observații în prezenta cauză au susținut că determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor este o chestiune reglementată de dreptul național. În opinia acestora, marja de manevră de care dispun statele membre în această privință este limitată de principiile echivalenței și efectivității.

57.      Nu împărtășim acest punct de vedere.

58.      Pe de o parte, având în vedere că articolul 101 TFUE are efect direct, acesta produce consecințe juridice în relațiile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze. Astfel cum s‑a arătat mai sus, Curtea a dedus din efectul direct al articolului 101 TFUE dreptul oricărei persoane de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a prevederii respective. Pe de altă parte, Curtea a statuat în mod repetat, în acest context, că obligația privind stabilirea detaliilor pentru exercitarea dreptului revine statelor membre, supusă condițiilor respectării (cel puțin a) principiilor echivalenței și efectivității(27).

59.      Determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii este o normă detaliată care reglementează exercitarea dreptului de a solicita repararea prejudiciului? Sau este o condiție fundamentală a răspunderii reglementată de dreptul Uniunii?

60.      În opinia noastră, este o condiție fundamentală a răspunderii reglementată de dreptul Uniunii.

61.      Determinarea persoanelor care pot fi răspunzătoare pentru plata despăgubirilor nu este o chestiune care privește modalitățile introducerii unei cereri de despăgubire sau ale unei norme care reglementează punerea efectivă în practică a dreptului de a solicita despăgubiri. Determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor este reversul medaliei în raport cu dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului Uniunii în materie de concurență. Într‑adevăr, existența unui drept de a solicita despăgubiri în temeiul articolului 101 TFUE presupune încălcarea unei obligații juridice(28). Presupune de asemenea existența unei persoane răspunzătoare pentru încălcarea respectivă.

62.      Persoana respectivă poate fi identificată pe baza articolului 101 TFUE, o prevedere aplicabilă întreprinderilor. Într‑adevăr, destinatarii interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE sunt întreprinderile, un concept care a fost aplicat de Curte cu flexibilitate în contextul asigurării aplicării legislației în domeniul dreptului public și al impunerii de amenzi.

63.      Conform principiilor trasate în jurisprudență, noțiunea cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. În cazul în care o asemenea entitate încalcă dreptul concurenței al Uniunii, răspunderea pentru această încălcare revine, potrivit principiului răspunderii personale, întreprinderii respective(29).

64.      Având în vedere acest aspect, avem dificultăți în a găsi un motiv întemeiat pentru care determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor în contextul răspunderii civile ar trebui efectuată pe o bază diferită. Dimpotrivă.

65.      În cadrul ședinței, Comisia a sugerat că lipsa jurisprudenței Curții cu privire la această chestiune, împreună cu faptul că Directiva 2014/104 face, în prezent, trimitere în mod expres la răspunderea în solidar a unei întreprinderi pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea legislației antitrust(30), indică faptul că determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor este o chestiune de drept național, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Totuși, împrejurarea că Curtea nu a avut ocazia să clarifice această chestiune sau că legiuitorul Uniunii a inclus în directivă o dispoziție referitoare la răspunderea în solidar a întreprinderilor nu dezvăluie prea mult despre temeiul juridic pe baza căruia trebuie determinate persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor sau într‑adevăr despre principiile aplicate pentru identificarea acestor persoane.

66.      Determinarea persoanelor răspunzătoare afectează direct însăși existența unui drept de a solicita despăgubiri. Ca atare, aceasta constituie o chestiune de o importanță fundamentală, de același ordin cu dreptul de a cere despăgubiri. Cu alte cuvinte, ca și în cazul legăturii de cauzalitate, o altă condiție constitutivă a răspunderii, identificarea persoanelor răspunzătoare se va face în temeiul dreptului Uniunii.

67.      Condițiile constitutive ale răspunderii trebuie să fie uniforme(31). În cazul în care definiția persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor ar fi diferită de la un stat membru la altul, ar exista un risc evident ca operatorii economici să fie tratați în mod diferit, în funcție de sistemul național de drept care reglementează cererea de despăgubire. Din punctul de vedere al asigurării eficiente a respectării dreptului concurenței al Uniunii, plasarea obligației de a determina persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor în sarcina statelor membre ar restrânge considerabil limitele dreptului de a solicita despăgubiri. Totodată, aplicarea unor norme diferite de la un stat membru la altul în ceea ce privește o chestiune fundamentală care afectează direct însăși existența dreptului de a cere despăgubiri nu numai că ar încălca unul dintre obiectivele fundamentale ale dreptului concurenței al Uniunii, respectiv crearea unor condiții‑cadru cât mai uniforme pentru toate întreprinderile care își desfășoară activitatea pe piața internă, ci, în plus, ar incita la „forum shopping”(32).

68.      În concluzie, o astfel de soluție ar afecta în mod negativ funcția de descurajare a acțiunilor în despăgubire și, așadar, caracterul efectiv al aplicării dreptului concurenței al Uniunii, un obiectiv căruia Curtea i‑a acordat o importanță deosebită în jurisprudența sa.

69.      Prin urmare, într‑o acțiune în despăgubire în fața unei instanțe naționale, persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii ar trebui stabilite în temeiul dreptului Uniunii, cu trimitere la articolul 101 TFUE (sau, de la caz la caz, la articolul 102 TFUE).

70.      Aceasta ar însemna că principiul continuității economice ar trebui aplicat într‑o acțiune formulată în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust, formulată în fața unei instanțe naționale, pentru a determina persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor?

2.      Chestiunea dacă principiul continuității economice este aplicabil pentru a determina persoanele răspunzătoare pentru plata unei despăgubiri în contextul unei acțiuni de drept civil în încălcarea legislației antitrust

71.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să afle dacă determinarea persoanelor răspunzătoare pentru plata despăgubirilor este reglementată de aceleași principii precum cele stabilite de Curte în contextul aplicării amenzilor.

72.      Este util să începem prin a reitera, pe scurt, principiile de bază din jurisprudența Curții cu privire la principiul continuității economice, care, astfel cum ar trebui reamintit, au fost dezvoltate în contextul aplicării dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului public.

73.      Principiul continuității economice este o expresie a definiției mai largi a întreprinderii în dreptul concurenței al Uniunii. Se aplică în special în cazurile în care entitatea care a săvârșit încălcarea a încetat să existe din punct de vedere juridic sau economic. Astfel cum a explicat Curtea, dacă o sancțiune ar fi aplicată unei întreprinderi care continuă să existe din punct de vedere juridic, dar care nu mai exercită activități economice, sancțiunea riscă să fie lipsită de efect disuasiv(33).

74.      În general, deși răspunderea personală reprezintă regula principală, rațiunea pe care se întemeiază extinderea răspunderii asupra entității care a preluat activitatea entității care a încălcat dreptul concurenței al Uniunii este aceea că întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simpla schimbare a identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale. Ar fi astfel compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare dreptului concurenței și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive(34).

75.      Din perspectiva dreptului concurenței al Uniunii, prin urmare, o modificare juridică sau organizațională nu are neapărat ca efect crearea unei noi întreprinderi exonerate de răspundere pentru comportamentul entității precedente care a săvârșit încălcarea în cazul în care, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități. Sub acest aspect, forma juridică a entității care a săvârșit încălcarea și, respectiv, cea a succesorului său sunt, conform celor stabilite de Curte, fără relevanță(35). Motivul este că, din punct de vedere economic, entitatea rămâne aceeași.

76.      În opinia noastră, argumentele care au fost invocate în contextul asigurării aplicării dreptului concurenței în domeniul dreptului public pentru a justifica raportarea la noțiunea extinsă de „întreprindere” și, ca un corolar imediat, principiul continuității economice sunt de asemenea valabile în contextul unei cereri de despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii. Aceasta deoarece o acțiune de drept civil în despăgubire, la fel ca aplicarea dreptului concurenței în domeniul dreptului public de către autoritățile de concurență competente, are și funcția, deși poate nu prin intermediul aceluiași mecanism, de a descuraja întreprinderile să se angajeze în comportamente anticoncurențiale. Într‑adevăr, după cum a subliniat Vantaan kaupunki, asigurarea aplicării dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului public și privat formează împreună un sistem complet de punere în aplicare a acestui drept, deși cu două aspecte, care trebuie să fie considerate un întreg.

77.      Dacă principiul continuității economice nu s‑ar aplica în contextul acțiunilor în despăgubire, ar slăbi în mod considerabil elementul disuasiv corelativ dreptului oricărei persoane de a cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr‑o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii.

78.      În plus, astfel cum relevă prezenta cauză, întreprinderile ar putea evita răspunderea civilă prin mecanisme corporative sau de altă natură care ar face practic imposibilă pentru particulari exercitarea dreptului lor la despăgubiri în temeiul articolului 101 TFUE. În această privință, Skanska, NCC și Asfaltmix au susținut în fața Curții că Vantaan kaupunki ar fi putut solicita despăgubiri din partea societăților dizolvate în prezent. Deși legislația finlandeză privind societățile pare să permită într‑adevăr unei persoane prejudiciate să introducă o astfel de acțiune, este dificil de imaginat cum o astfel de acțiune ar asigura unei persoane dreptul la despăgubiri: este evident că nu pot fi urmărite sume care nu există.

79.      Cu siguranță, ar putea părea problematic ca o întreprindere să poată fi considerată răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de comportamentul anticoncurențial al altei întreprinderi (dizolvate), pentru simplul motiv că aceasta a preluat activitatea economică a celei care a săvârșit încălcarea. Astfel, se poate afirma că aplicarea principiului continuității economice în cazul unei cereri de despăgubire răstoarnă logica de natură civilă a unei astfel de cereri, având în vedere în special că persoana care a săvârșit încălcarea nu este aceeași (din punct de vedere juridic) cu persoana răspunzătoare pentru plata despăgubirilor.

80.      Cu toate acestea, în opinia noastră, nu există nimic extraordinar sau surprinzător în legătură cu această soluție. Astfel cum am explicat mai sus, acțiunile în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust fac parte din sistemul de asigurare a aplicării dreptului concurenței al Uniunii în domeniul dreptului public, un sistem care (în ansamblul său) are drept scop principal descurajarea întreprinderilor de la adoptarea unor comportamente anticoncurențiale. În acest sistem, răspunderea este legată de active, mai degrabă decât de o anumită personalitate juridică. Prin urmare, din punct de vedere economic, aceleiași întreprinderi care a săvârșit încălcarea i se aplică și sancțiuni de drept public și sancțiuni de drept privat. Având în vedere că sistemele de aplicare a legislației în domeniul dreptului public și în cel al dreptului privat sunt complementare și constituie părți componente ale aceluiași întreg, o soluție potrivit căreia interpretarea noțiunii de „întreprindere” ar fi diferită în funcție de mecanismul utilizat pentru a asigura aplicarea dreptului concurenței al Uniunii ar fi pur și simplu inacceptabilă.

81.      În consecință, considerăm că articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru determinarea persoanei căreia îi revine obligația de a plăti despăgubirile pentru un prejudiciu cauzat ca urmare a încălcării prevederii respective, se aplică principiul continuității economice, astfel încât, în cadrul unei acțiuni de drept civil în despăgubire formulate în fața unei instanțe naționale, o persoană poate solicita despăgubiri de la o întreprindere care a preluat activitatea economică a unui participant la înțelegere.

82.      Înainte de a concluziona, este însă necesară o observație finală, observație determinată de argumentele invocate de NCC Industry în ședință.

83.      În susținerea pledoariei sale, NCC Industry a solicitat Curții să limiteze în timp efectul hotărârii pronunțate în cazul în care Curtea ar considera că principiul continuității economice trebuie aplicat pentru a determina persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor într‑o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislației antitrust. Această cerere era întemeiată însă pe un motiv general și insuficient susținut în ce privește consecințele financiare pe care o astfel de interpretare le‑ar avea asupra operatorilor economici care au participat la achiziția întreprinderii. Prin urmare, cererea respectivă trebuie să fie respinsă de la bun început, fără a fi necesar să se analizeze în detaliu dacă cele două condiții cumulative prevăzute de jurisprudență sunt îndeplinite în acest caz(36).

IV.    Concluzie

84.      Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda) după cum urmează:

„Articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru determinarea persoanei căreia îi revine obligația de a plăti despăgubirile pentru un prejudiciu cauzat ca urmare a încălcării prevederii respective, se aplică principiul continuității economice, astfel încât, în cadrul unei acțiuni de drept civil în despăgubire formulate în fața unei instanțe naționale, o persoană poate solicita despăgubiri de la o întreprindere care a preluat activitatea economică a unui participant la înțelegere.”


1      Limba originală: engleza.


2      Concluziile domnului avocat general Van Gerven prezentate în cauza Banks (C‑128/92, EU:C:1993:860).


3      A se vedea în special Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461).


4      Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).


5      Pentru o exprimare timpurie a acestui principiu, a se vedea Hotărârea din 28 martie 1984, Compagnie Royale Asturienne des Mines și Rheinzink/Comisia (29/83 și 30/83, EU:C:1984:130, punctul 9). Pentru exemple mai recente, a se vedea Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, EU:C:1999:356, punctul 145), Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 59), Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, EU:C:2007:775, punctele 45 și 46), și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin (C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctele 39 și 40).


6      Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 26), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 60).


7      A se vedea de exemplu Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctele 95-97), Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer (C‑360/09, EU:C:2011:389, punctul 32), și Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 37).


8      A se vedea în special Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctele 95 și 96 și jurisprudența citată).


9      Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465).


10      Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461).


11      Chiar înainte de Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465), Curtea a recunoscut efectul direct al actualelor articole 101 și 102 TFUE. A se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 1974, BRT și Société belge des auteurs, compositeurs et éditeurs (127/73, EU:C:1974:6, punctul 16), și Hotărârea din 18 martie 1997, Guérin automobiles/Comisia (C‑282/95 P, EU:C:1997:159, punctul 39).


12      Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465, punctele 24-26), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 59).


13      Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 27), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 91). A se vedea și Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer (C‑360/09, EU:C:2011:389, punctul 29), Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții (C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 42), Hotărârea din 6 iunie 2013, Donau Chemie și alții (C‑536/11, EU:C:2013:366, punctul 23), și Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 23).


14      Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 62).


15      Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 29), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 62).


16      Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317).


17      Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 37).


18      Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctele 24 și 25 și jurisprudența citată).


19      Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 26 și jurisprudența citată).


20      Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 27 și următoarele, în special punctul 34). A se vedea cu titlu de comparație, în ceea ce privește aplicarea principiilor echivalenței și efectivității, Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer (C‑360/09, EU:C:2011:389, punctele 30-32), și Hotărârea din 6 iunie 2013, Donau Chemie și alții (C‑536/11, EU:C:2013:366, punctele 32-34).


21      Aceasta este ceea ce doamna avocată generală Kokott a calificat drept modul de a solicita despăgubiri. A se vedea Concluziile prezentate de doamna avocată generală Kokott în cauza Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:45, punctul 23). S‑ar putea face în continuare distincție între normele de drept material și normele strict de procedură, precum și între cerințele care decurg din normele de drept al Uniunii pe care aceste norme trebuie să le respecte. A se vedea în acest sens W. Van Gerven, „Of rights, remedies and procedures”, în Common Market Law Review, Vol. 37, 2000, 501-536, în special la 503 și 504.


22      Concluziile doamnei avocate generale Kokott prezentate în cauza Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:45, punctul 31 și următoarele).


23      C. Sunstein, One case at a time: judicial minimalism on the Supreme Court, Harvard, Harvard University Press, 1999. În contextul dreptului Uniunii Europene cu privire la minimalismul judiciar, D. Sarmiento, „Half a case at a time: dealing with judicial minimalism at the European Court of Justice”, în M. Claes și alții, Constitutional conversations, Cambridge, Intersentia, 2012, 11-40.


24      Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 37).


25      Deși Comisia subliniază caracterul compensatoriu al acțiunilor în despăgubire, recunoaște totuși utilitatea acestora în a descuraja întreprinderile de la adoptarea unor comportamente anticoncurențiale. A se vedea în acest sens Cartea Albă a Comisiei cu privire la acțiunile în despăgubire pentru cazurile de încălcare a normelor CE antitrust COM(2008) 165 final, p. 3 cu trimiterile de acolo. Disponibilă la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A52008DC0165 (accesată la 22 ianuarie 2019).


26      A se vedea de asemenea Concluziile domnului avocat general Van Gerven prezentate în cauza Banks (C‑128/92, EU:C:1993:860, punctul 44).


27      În special, Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, EU:C:2001:465, punctele 24 și 29), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctele 61 și 62). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer (C‑360/09, EU:C:2011:389, punctele 29 și 30), Hotărârea din 6 iunie 2013, Donau Chemie și alții (C‑536/11, EU:C:2013:366, punctele 23 și 27), și Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctele 23 și 24).


28      Ideea legăturii dintre drepturi și obligații juridice se datorează lui Hohfeld. A se vedea W. Hohfeld, „Some Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning”, în Yale Law Journal, Vol. 23, 1913, 16-59, în special la 30-32. A se vedea și W. Van Gerven, „Of rights, remedies and procedures”, în Common Market Law Review, Vol. 37, 2000, 501-536, în special la 524.


29      A se vedea de exemplu Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, EU:C:2007:775, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată), Hotărârea din 13 iunie 2013, Versalis/Comisia (C‑511/11 P, EU:C:2013:386, punctul 51), și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin (C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 39).


30      Articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2014/104 prevede: „Statele membre se asigură că întreprinderile care au încălcat legislația în materie de concurență printr‑un comportament comun sunt răspunzătoare în solidar pentru prejudiciul cauzat de încălcarea legislației în materie de concurență, acest lucru având drept efect faptul că fiecare dintre întreprinderile respective are obligația de despăgubire integrală a prejudiciului, iar partea prejudiciată are dreptul de a solicita despăgubiri integrale de la oricare dintre acestea până când este despăgubită integral”.


31      Concluziile domnului avocat general Van Gerven prezentate în cauza Banks (C‑128/92, EU:C:1993:860, punctele 49-54) privind astfel de condiții (existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta ilicită și caracterul ilicit al faptei respective). În analiza respectivă, persoanele răspunzătoare pentru plata despăgubirilor păreau a fi, în mod implicit, întreprinderile care adoptaseră comportamentul ilicit.


32      Pentru un raționament similar în ceea ce privește problematica legăturii de cauzalitate, a se vedea Concluziile doamnei avocate generale Kokott prezentate în cauza Kone și alții (C‑557/12, EU:C:2014:45, punctul 29).


33      Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, EU:C:2007:775, punctele 40 și 42 și jurisprudența citată).


34      A se vedea inter alia Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, EU:C:2007:775, punctul 41 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin (C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 40).


35      Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, EU:C:2007:775, punctul 43).


36      Pentru condițiile respective, a se vedea de exemplu Hotărârea din 22 septembrie 2016, Microsoft Mobile Sales International și alții (C‑110/15, EU:C:2016:717, punctele 59-61 și jurisprudența citată).