HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
2 august 2021(*)
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Domeniu de aplicare – Articolul 2 punctul 11 – Noțiunea de «deplasare sau reținere ilicită a unui copil» – Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 – Cerere de înapoiere a unui copil de vârstă mică în privința căruia părinții exercită împreună drepturile privind încredințarea – Resortisanți ai unor țări terțe –Transferul copilului și al mamei sale către statul membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 (Dublin III)”
În cauza C‑262/21 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda), prin decizia din 23 aprilie 2021, primită de Curte la 23 aprilie 2021, în procedura
A
împotriva
B,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot (raportor), președinte de cameră, domnul L. Bay Larsen, doamna C. Toader și domnii M. Safjan și N. Jääskinen, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 28 iunie 2021,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru A, de J. Kuusivaara, asianajaja;
– pentru B, de E. Wehka‑aho și A. Saarikoski, luvan saaneet oikeudenkäyntiavustajat;
– pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;
– pentru guvernul suedez, de O. Simonsson, J. Lundberg, C. Meyer‑Seitz, A. M. Runeskjöld, M. Salborn Hodgson, H. Shev, H. Eklinder și R. Shahsavan Eriksson, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Huttunen, W. Wils și A. Azema, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 iulie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctul 11 și a articolului 11 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles IIa”), a articolului 13 primul paragraf litera (b) și a articolului 20 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980 (denumită în continuare „Convenția de la Haga”), precum și a articolului 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A, pe de o parte, și B, pe de altă parte, resortisanți ai unei țări terțe, tatăl și, respectiv, mama unui copil minor, în legătură cu o cerere prezentată de tată în temeiul Convenției de la Haga pentru a obține înapoierea copilului în Suedia, în urma transferului acestuia și al mamei sale în Finlanda în executarea unei decizii luate în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).
Cadrul juridic
Dreptul internațional
3 Articolul 1 din Convenția de la Haga prevede:
„Prezenta convenție are drept obiect:
a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant;
b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într‑un stat contractant.”
4 Articolul 13 primul paragraf din această convenție prevede:
„Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:
a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri;
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să‑l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să‑l situeze într‑o situație intolerabilă.”
5 Articolul 20 din convenția menționată prevede:
„Înapoierea copilului potrivit dispozițiilor articolului 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
Dreptul Uniunii
Regulamentul Bruxelles IIa
6 Considerentele (5), (17) și (33) ale Regulamentului Bruxelles IIa au următorul cuprins:
„(5) În vederea garantării egalității tuturor copiilor, prezentul regulament reglementează toate hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială.
[…]
(17) În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, [Convenția de la Haga] ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. […]
[…]
(33) Prezentul regulament recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de [cartă]. În special, prezentul regulament se asigură că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din [cartă].”
7 Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:
[…]
(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.
[…]
(2) Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:
(a) încredințarea și dreptul de vizită;
(b) tutela, curatela și instituțiile similare;
(c) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să‑l reprezinte sau să‑l asiste;
(d) plasarea copilului într‑o familie substitutivă sau într‑un centru de plasament;
(e) măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.”
8 Potrivit articolului 2 din regulamentul menționat:
„În sensul prezentului regulament:
[…]
7. «răspundere părintească» înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;
[…]
11. «deplasare sau reținere ilicită a unui copil» înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:
(a) a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale
și
(b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau [să] fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.”
9 În temeiul articolului 11 alineatele (1) și (4) din același regulament:
„(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza [Convenției de la Haga] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).
[…]
(4) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din [Convenția de la Haga] în cazul în care se stabilește că s‑au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.”
Regulamentul Dublin III
10 Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III:
„Interesul superior al copilului reprezintă elementul fundamental pentru statele membre în ceea ce privește toate procedurile prevăzute de prezentul regulament.”
11 Potrivit articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III:
„În cazul în care solicitantul este titularul unuia sau al mai multor permise de ședere sau vize valabile eliberate de diferite state membre, responsabilitatea examinării cererii de protecție internațională este asumată de statele membre în următoarea ordine:
(a) statul membru care a eliberat permisul de ședere care conferă dreptul la cea mai lungă ședere sau, atunci când perioadele de valabilitate sunt identice, statul membru care a eliberat permisul de ședere cu data de expirare cea mai îndepărtată;
[…]”
12 În temeiul articolului 29 alineatele (1)-(3) din acest regulament:
„(1) Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3).
[…]
(3) În cazul în care o persoană a fost transferată în mod eronat sau o decizie de transfer este anulată în urma unui apel sau a unei revizuiri după ce a avut loc transferul, statul membru care a efectuat transferul acceptă înapoi, imediat, persoana în cauză.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 În luna mai 2019, A și B, resortisanți ai unei țări terțe, care, începând din anul 2016, locuiseră în Finlanda, s‑au mutat în Suedia. La 5 septembrie 2019, din relația lor s‑a născut un copil. Copilul avea atunci reședința obișnuită în Suedia, iar cei doi părinți exercitau împreună drepturile privind încredințarea acestuia.
14 Mama beneficia, în temeiul permisului de ședere acordat tatălui în calitate de salariat, atât de un permis de ședere familial în Finlanda pentru perioada cuprinsă între 28 decembrie 2017 și 27 decembrie 2021, cât și de un permis de ședere familial în Suedia pentru perioada cuprinsă între 11 martie 2019 și 16 septembrie 2020.
15 Printr‑o decizie din 11 noiembrie 2019, autoritățile suedeze competente au luat copilul în îngrijire și l‑au plasat împreună cu mama sa într‑un centru de primire pentru femei aflate în dificultate în Suedia, până la transferul lor în Finlanda, la 24 noiembrie 2020. Această decizie a fost confirmată printr‑o hotărâre a unei instanțe administrative din 17 ianuarie 2020, care a invocat acte de violență ale tatălui asupra mamei, la care copilul fusese martor, riscul real pentru dezvoltarea și sănătatea copilului, precum și riscul ca acesta să fie dus în țara de origine a părinților de către tată fără consimțământul mamei.
16 Potrivit informațiilor suplimentare furnizate de guvernul suedez ca răspuns la o cerere a Curții, la începutul plasării, tatăl nu era autorizat să aibă acces decât la fotografii și la înregistrări video ale copilului. În continuare, au fost organizate vizite în prezența unui lucrător social, dar acestea s‑au limitat la contacte foarte scurte din cauza vârstei mici a copilului și deoarece tatăl nu era considerat o persoană sigură pentru copil.
17 La 21 noiembrie 2019, tatăl a solicitat un permis de ședere pentru copil în Suedia ca urmare a legăturii de familie cu acesta din urmă. La 4 decembrie 2019, mama a solicitat de asemenea un permis de ședere pentru copil în Suedia.
18 La 7 august 2020, mama a depus o cerere de azil în Suedia pentru ea însăși și pentru copil, întemeindu‑se pe actele de violență domestică pe care le suferise din partea tatălui și pe riscul grav de a fi victimă, în caz de înapoiere în țara sa de origine, a unor acte de violență din partea familiei tatălui în numele onoarei.
19 La 27 august 2020, Republica Finlanda a arătat că este responsabilă de examinarea cererilor de azil ale mamei și copilului în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, pentru motivul că termenul de expirare a permisului de ședere care îi fusese eliberat de Republica Finlanda (27 decembrie 2021) era mai îndepărtat decât cel al permisului de ședere eliberat de Regatul Suediei (16 septembrie 2020).
20 Printr‑o decizie din 27 octombrie 2020, autoritățile suedeze au clasat cererea de ședere introdusă de tată pentru copil, au respins ca inadmisibilă cererea de azil depusă de mamă pentru ea însăși și pentru copil și au dispus transferul copilului și al mamei sale în Finlanda. Din această decizie reiese că la adoptarea ei a fost luat în considerare interesul superior al copilului, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. În această privință s‑a considerat că tatăl constituia o amenințare pentru copil și că, ținând seama de faptul că acesta nu avea contact cu tatăl său, o separare a tatălui și a copilului pentru o anumită perioadă nu era contrară interesului superior al copilului. În plus, întrucât tatăl avea un permis de ședere în Finlanda, transferul copilului în acest stat nu a fost considerat un obstacol pentru exercitarea de către tată a unui drept de vizită.
21 La 24 noiembrie 2020, mama s‑a conformat în mod voluntar deciziei de transfer în Finlanda al ei însăși și al copilului său, luată de autoritățile suedeze în temeiul articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.
22 La 7 decembrie 2020, tatăl a introdus o acțiune împotriva deciziei autorităților suedeze de clasare a cererii sale de permis de ședere pentru copil și de transfer al acestuia către Finlanda.
23 Printr‑o hotărâre din 21 decembrie 2020, Migrationsdomstolen i Stockholm (Tribunalul pentru Imigrație cu sediul în Stockholm, Suedia) a anulat această decizie și a retrimis cauza la autoritatea suedeză competentă în materie de imigrație, ținând seama de faptul că tatăl copilului nu fusese ascultat în cursul procedurii.
24 Printr‑o decizie din 29 decembrie 2020, autoritatea suedeză competentă în materie de imigrație a clasat cauzele, în urma plecării copilului către Finlanda. La 19 ianuarie 2021, tatăl a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Migrationsdomstolen i Stockholm (Tribunalul pentru Imigrație cu sediul în Stockholm), care a fost respinsă printr‑o hotărâre din 6 aprilie 2021.
25 La 5 ianuarie 2021, tatăl a depus o nouă cerere de permis de ședere pentru copil, pentru motive familiale, la autoritățile suedeze. Examinarea acestei cereri de permis de ședere în Suedia este în curs.
26 La 11 ianuarie 2021, mama a depus o cerere de azil pentru ea însăși și pentru copil în Finlanda. La 26 martie 2021, autoritățile finlandeze au retras permisul de ședere de care beneficia mama în Finlanda și care urma în principiu să expire la 27 decembrie 2021. Examinarea cererilor de azil în Finlanda este în curs.
27 În ceea ce privește încredințarea, în luna noiembrie 2020, respectiv cu puțin timp înainte de transferul mamei și al copilului în Finlanda, Västmanlands tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Västmanland, Suedia) a menținut exercitarea împreună de către părinți a drepturilor privind încredințarea copilului. Mama copilului a contestat competența acestei instanțe suedeze de a soluționa litigiul în urma transferului copilului către Finlanda. La 29 aprilie 2021, instanța menționată a pronunțat divorțul părinților, a încredințat copilul exclusiv mamei sale și a respins cererea privind dreptul de vizită al tatălui copilului. Printr‑o hotărâre a Svea hovrätt (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Suedia) din 23 și 24 iunie 2021, cererea tatălui de admitere a unui recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță a fost respinsă.
28 La 21 decembrie 2020, tatăl a sesizat Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki, Finlanda) cu o acțiune prin care a solicitat să se dispună înapoierea imediată a copilului în Suedia. Într‑un memoriu din 26 ianuarie 2021 comunicat acestei instanțe de autoritățile suedeze, acestea au amintit că copilul și mama nu dispuneau de un permis de ședere valabil în Suedia și că aceștia nu aveau, așadar, nici dreptul de a intra în Suedia, nici dreptul de a locui acolo.
29 Printr‑o decizie din 25 februarie 2021, Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki) a respins acțiunea, arătând printre altele că nu era necesar să se considere că mama a deplasat în mod ilicit copilul din țara sa de reședință. Tatăl a formulat la instanța de trimitere un recurs având ca obiect anularea acestei decizii.
30 În aceste condiții, Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 2 punctul 11 din Regulamentul [Bruxelles IIa], referitor la deplasarea ilicită a unui copil, trebuie interpretat în sensul că poate fi calificată astfel situația în care unul dintre părinți, fără acordul celuilalt părinte, deplasează copilul din statul său de reședință către un alt stat membru, care este statul membru responsabil în temeiul unei decizii de transfer luate de o autoritate conform Regulamentului [Dublin III]?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 2 punctul 11 din Regulamentul Bruxelles IIa, referitor la reținerea ilicită, trebuie interpretat în sensul că poate fi calificată astfel situația în care o instanță din statul de reședință al copilului a anulat decizia luată de o autoritate de a transfera examinarea dosarului, dar în care copilul a cărui înapoiere se dispune nu mai are un permis de ședere valabil în statul său de reședință și nici dreptul de intrare sau de ședere în statul respectiv?
3) Dacă, având în vedere răspunsul dat la prima sau la a doua întrebare, Regulamentul Bruxelles IIa trebuie interpretat în sensul că este vorba despre o deplasare sau reținere ilicită a copilului și că, în consecință, acesta ar trebui trimis în statul său de reședință, articolul 13 primul paragraf litera b) din Convenția de la [Haga] trebuie interpretat în sensul că se opune înapoierii copilului
i) pentru motivul că există un risc grav, în sensul acestei dispoziții, ca înapoierea, în cazul în care este trimis singur, a unui nou‑născut a cărui mamă a avut grijă personal de el să îl expună unui pericol fizic sau psihic ori să îl plaseze în orice alt mod într‑o situație intolerabilă; sau
ii) pentru motivul că, în statul său de reședință, copilul ar fi luat în îngrijire și plasat într‑un centru de primire, fie singur, fie împreună cu mama sa, ceea ce ar indica faptul că există un risc grav, în sensul acestei dispoziții, ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic ori să îl plaseze în orice alt mod într‑o situație intolerabilă; sau
iii) pentru motivul că copilul, fără un permis de ședere valabil, ar fi plasat într‑o situație intolerabilă în sensul acestei dispoziții?
4) În cazul în care, având în vedere răspunsul dat la a treia întrebare, motivele de refuz prevăzute la articolul 13 primul paragraf litera b) din Convenția de la [Haga] pot fi interpretate în sensul că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic ori să îl plaseze în orice alt mod într‑o situație intolerabilă, articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul Bruxelles IIa coroborat cu noțiunea de „interes superior al copilului”, prevăzută la articolul 24 din [cartă], precum și în același regulament, trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație în care nici copilul, nici mama nu au un permis de ședere valabil în statul de reședință al copilului și, prin urmare, nu au nici dreptul de intrare și nici dreptul de ședere în această țară, statul de reședință al copilului trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru a garanta șederea legală a copilului și a mamei sale în statul membru respectiv? În cazul în care statul de reședință al copilului are o asemenea obligație, principiul încrederii reciproce dintre statele membre trebuie interpretat în sensul că statul care predă copilul poate, în conformitate cu acest principiu, să prezume că statul de reședință al copilului va îndeplini obligațiile respective sau interesul copilului impune obținerea din partea autorităților din statul de reședință a unor precizări privind măsurile concrete care au fost sau care vor fi luate pentru protecția sa, pentru ca statul membru care predă copilul să poată aprecia, printre altele, caracterul corespunzător al acestor măsuri în raport cu interesul copilului?
5) În cazul în care statul de reședință al copilului nu are obligația, amintită mai sus la a patra întrebare preliminară, de a lua măsuri corespunzătoare, articolul 20 din Convenția de la [Haga] trebuie interpretat, în lumina articolului 24 din [cartă], în situațiile menționate mai sus la a treia întrebare preliminară punctele i)-iii), în sensul că acesta se opune înapoierii copilului întrucât înapoierea acestuia ar putea fi considerată contrară, în sensul dispoziției respective, principiilor fundamentale privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale?”
Procedura în fața Curții
31 La 21 mai 2021, ca răspuns la o solicitare de informații a Curții, instanța de trimitere a precizat printre altele că cererea tatălui având ca obiect obținerea unei ordonanțe în vederea înapoierii copilului în temeiul Regulamentului Dublin III a fost respinsă ca inadmisibilă.
32 În aceste condiții, instanța de trimitere a precizat formularea celei de a doua întrebări preliminare după cum urmează:
„În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 2 punctul 11 din Regulamentul Bruxelles IIa, referitor la reținerea ilicită, trebuie interpretat în sensul că poate fi calificată astfel situația în care o instanță din statul de reședință al copilului a anulat decizia luată de o autoritate de a transfera examinarea dosarului, care a fost clasat după ce copilul și mama și‑au părăsit statul de reședință, dar în care copilul a cărui înapoiere este solicitată nu mai are un permis de ședere valabil în statul său de reședință și nici dreptul de intrare sau de ședere în acest stat?”
33 Printr‑un memoriu din 31 mai 2021, guvernul suedez a răspuns la întrebările scrise adresate de Curte și a prezentat documentele solicitate de aceasta.
Cu privire la procedura preliminară de urgență
34 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
35 În susținerea cererii sale, ea a subliniat că răspunsurile pe care Curtea le va da la întrebările preliminare vor fi determinante pentru soluționarea litigiului în măsura în care vor conduce sau nu la dispunerea înapoierii copilului în Suedia. Instanța de trimitere a invocat printre altele considerentul (17) al Regulamentului Bruxelles IIa, potrivit căruia, în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, și a precizat că, având în vedere vârsta copilului, durata șederii sale în Finlanda și faptul că prelungirea procedurii poate fi prejudiciabilă pentru dezvoltarea unei relații între tată și copilul său, consideră că aplicarea procedurii de urgență este absolut indispensabilă.
36 În această privință, este necesar să se arate, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Regulamentului Bruxelles IIa, care a fost adoptat printre altele în temeiul articolului 61 litera (c) CE, devenit articolul 67 TFUE, care figurează în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, aceasta poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.
37 În al doilea rând, acțiunea în discuție în litigiul principal a fost formulată de un tată care este separat de mai multe luni de copilul său mai mic de doi ani, în scopul de a obține înapoierea imediată a acestuia din urmă în Suedia, în temeiul Convenției de la Haga.
38 În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 6 mai 2021, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a doua întrebare
39 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 11 din Regulamentul Bruxelles IIa trebuie interpretat în sensul că poate constitui o deplasare ilicită sau o reținere ilicită, în sensul acestei dispoziții, situația în care unul dintre părinți, fără acordul celuilalt părinte, este determinat să își ia copilul din statul în care are reședința obișnuită către un alt stat membru în executarea unei decizii de transfer luate de primul stat membru în temeiul Regulamentului Dublin III, iar apoi să locuiască în al doilea stat membru după ce această decizie de transfer a fost anulată fără ca totuși autoritățile din primul stat membru să fi decis să reprimească persoanele transferate sau să le autorizeze șederea.
40 În primul rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare material al Regulamentului Bruxelles IIa, reiese din cuprinsul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din respectivul regulament că acesta din urmă se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind, printre altele, atribuirea, exercitarea, delegarea și retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești. În acest cadru, noțiunea „materii civile” nu trebuie interpretată în mod restrictiv, ci ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii care cuprinde, în special, toate cererile, măsurile sau deciziile în materie de „răspundere părintească”, în sensul regulamentului menționat, în conformitate cu obiectivul amintit în considerentul (5) al acestuia (Hotărârea din 21 octombrie 2015, Gogova, C‑215/15, EU:C:2015:710, punctul 26 și jurisprudența citată).
41 În această privință, noțiunea de „răspundere părintească” face obiectul, la articolul 2 punctul 7 din Regulamentul Bruxelles IIa, al unei definiții cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul drepturilor și al obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Pe de altă parte, deși articolul 1 alineatul (2) din acest regulament cuprinde o enumerare a materiilor acoperite de regulamentul menționat în ceea ce privește „răspunderea părintească”, această enumerare nu este exhaustivă, ci doar orientativă, după cum o indică folosirea expresiei „în special” (Hotărârea din 21 octombrie 2015, Gogova, C‑215/15, EU:C:2015:710, punctul 27 și jurisprudența citată).
42 Pentru a determina dacă o cerere intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles IIa, trebuie să se țină seama de obiectul acesteia (Hotărârea din 21 octombrie 2015, Gogova, C‑215/15, EU:C:2015:710, punctul 28 și jurisprudența citată).
43 Din decizia de trimitere reiese că tatăl copilului a depus cererea la instanța de trimitere în scopul de a obține înapoierea imediată a acestuia în Suedia în temeiul Convenției de la Haga. Astfel, dat fiind că obiectul unei cereri precum cea în discuție în litigiul principal se referă la răspunderea părintească, Regulamentul Bruxelles IIa este aplicabil.
44 În al doilea rând, în ceea ce privește calificarea drept ilicită a deplasării sau a reținerii unui copil, reiese din înșiși termenii articolului 2 punctul 11 din Regulamentul Bruxelles IIa că trebuie să fie considerată ca atare deplasarea sau reținerea unui copil care a avut loc cu încălcarea încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale, sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau să fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente.
45 Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 34 din concluzii, din această dispoziție reiese că o calificare drept ilicită a deplasării sau a reținerii unui copil necesită îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, o deplasare cu încălcarea unui drept privind încredințarea atribuit în temeiul legislației statului membru în care copilul avea reședința obișnuită, ceea ce necesită identificarea reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2017, OL, C‑111/17 PPU, EU:C:2017:436, punctul 53), și, pe de altă parte, exercitarea efectivă a încredințării sau ca aceasta să fi fost exercitată dacă nu ar fi avut loc deplasarea sau reținerea ilicită.
46 Acest lucru este în plus confirmat de obiectivul urmărit de Regulamentul Bruxelles IIa. Într‑adevăr, deși acest regulament urmărește, după cum reiese din preambulul său, crearea unui spațiu judiciar întemeiat pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare prin stabilirea de norme care să reglementeze competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești, în timp ce Convenția de la Haga are ca obiect, potrivit articolului 1 litera a), să asigure înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant, există o legătură strânsă între aceste două instrumente, care au în esență ca obiectiv comun să descurajeze răpirile de copii între state și, în caz de răpire, să se obțină înapoierea fără întârziere a copilului în statul reședinței sale obișnuite (Hotărârea din 19 septembrie 2018, C.E. și N.E., C‑325/18 PPU și C‑375/18 PPU, EU:C:2018:739, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
47 Procedura de înapoiere avută în vedere de Convenția de la Haga și de Regulamentul Bruxelles IIa urmărește ca unul dintre părinți să nu își poată consolida poziția cu privire la chestiunea încredințării copilului sustrăgându‑se, printr‑o conduită ilicită, competenței instanțelor desemnate în principiu, conform normelor prevăzute printre altele de acest regulament, pentru a se pronunța cu privire la răspunderea părintească în privința acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 decembrie 2009, Detiček, C‑403/09 PPU, EU:C:2009:810, punctul 49, Hotărârea din 9 octombrie 2014, C, C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 67, și Hotărârea din 8 iunie 2017, OL, C‑111/17, EU:C:2017:436, punctul 63 și jurisprudența citată).
48 Or, faptul că un părinte care dispune de drepturile privind încredințarea copilului se deplasează cu acest copil în alt stat membru decât cel în care acest copil are reședința obișnuită, pentru a se conforma unei decizii de transfer, care îl vizează atât pe acest părinte, cât și pe copilul său, luate de autoritățile naționale competente în temeiul Regulamentului Dublin III nu poate fi considerat o conduită ilicită, în sensul jurisprudenței menționate la punctul precedent, susceptibilă să constituie o deplasare ilicită în sensul articolului 2 punctul 11 din Regulamentul Bruxelles IIa, fără a fi necesar să se verifice în prealabil dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul 45 din prezenta hotărâre, printre altele condiția referitoare la deplasarea cu încălcarea unui drept privind încredințarea exercitat efectiv.
49 Astfel, respectarea unei decizii de transfer care este obligatorie pentru părintele și pentru copilul în discuție întrucât la data transferului aceasta avea caracter executoriu, nefiind, la această dată, nici suspendată, nici anulată, trebuie considerată o simplă consecință legală a acestei decizii, care nu poate fi reproșată acestui părinte.
50 Nu se poate considera nici că rămânerea pe teritoriul statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională constituie o conduită ilicită, nici chiar după anularea deciziei de transfer, atunci când părintele și copilul în discuție nu au făcut obiectul unei decizii de reprimire adoptate de autoritățile statului membru care a efectuat transferul, în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, ulterior datei de transfer și atunci când ei nu sunt autorizați să locuiască în acest din urmă stat membru.
51 Într‑o asemenea situație, reținerea copilului este, astfel, o simplă consecință a situației sale administrative așa cum a fost determinată prin decizii executorii ale statului membru în care acesta avea reședința obișnuită.
52 În sfârșit, trebuie adăugat că o interpretare potrivit căreia un solicitant de protecție internațională, precum mama în litigiul principal, ar trebui să se abțină de la a se conforma unei decizii de transfer pentru motivul că comportamentul său ar putea fi considerat drept ilicit în temeiul Regulamentului Bruxelles IIa ar aduce atingere principiului securității juridice și realizării obiectivului Regulamentului Dublin III.
53 În consecință, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 2 punctul 11 din Regulamentul Bruxelles IIa trebuie interpretat în sensul că nu poate constitui o deplasare ilicită sau o reținere ilicită în sensul acestei dispoziții situația în care unul dintre părinți, fără acordul celuilalt părinte, este determinat să își ia copilul din statul său de reședință obișnuită către un alt stat membru în executarea unei decizii de transfer luate de primul stat membru în temeiul Regulamentului Dublin III, iar apoi să locuiască în al doilea stat membru după ce această decizie de transfer a fost anulată fără ca totuși autoritățile din primul stat membru să fi decis să reprimească persoanele transferate sau să le autorizeze șederea.
Cu privire la a treia-a cincea întrebare
54 Ținând seama de răspunsul dat la primele două întrebări, nu este necesar să se răspundă la a treia-a cincea întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
55 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 2 punctul 11 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 trebuie interpretat în sensul că nu poate constitui o deplasare ilicită sau o reținere ilicită în sensul acestei dispoziții situația în care unul dintre părinți, fără acordul celuilalt părinte, este determinat să își ia copilul din statul său de reședință obișnuită către un alt stat membru în executarea unei decizii de transfer luate de primul stat membru în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, iar apoi să locuiască în al doilea stat membru după ce această decizie de transfer a fost anulată fără ca totuși autoritățile din primul stat membru să fi decis să reprimească persoanele transferate sau să le autorizeze șederea.
Semnături