HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII
EUROPENE (Camera a doua)
15 martie 2011(*)
„Funcție publică — Funcționari — Reportarea zilelor de concediu anual — Articolul 4 din anexa V la statut — Motive impuse de cerințele de serviciu — Articolul 73 din statut — Directiva 2003/88/CE — Dreptul la concediu anual plătit — Concediu medical”
În cauza F‑120/07,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,
Guido Strack, fost funcționar al Comisiei Europene, cu domiciliul în Köln (Germania), reprezentat de H. Tettenborn, avocat,
reclamant,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de domnul J. Currall și de doamna B. Eggers, în calitate de agenți,
pârâtă,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a doua),
compus din domnul H. Tagaras, președinte, domnul S. Van Raepenbusch (raportor) și doamna M. I. Rofes i Pujol, judecători,
grefier: domnul J. Tomac, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 mai 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă primită prin fax la grefa Tribunalului la 22 octombrie 2007 (originalul fiind depus ulterior la 30 octombrie 2007), domnul Strack solicită:
— anularea deciziilor Comisiei Comunităților Europene din 30 mai 2005, din 25 octombrie 2005, din 15 martie 2007 și din 20 iulie 2007, în măsura în care acestea limitează la 12 numărul zilelor de concediu neefectuat în 2004, care pot fi reportate în anul următor și pentru care se calculează, în mod corespunzător, suma compensatorie la data la care reclamantul și‑a încetat activitatea și
— obligarea Comisiei la plata unei compensații financiare pentru cele 26,5 zile de concediu anual, la care se adaugă, începând de la 1 aprilie 2005, dobânzi de întârziere.
Cadrul juridic
Statutul funcționarilor Uniunii Europene
2 Potrivit articolului 1e alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”):
„Funcționarii în activitate beneficiază de condiții de muncă ce respectă normele de sănătate și de siguranță corespunzătoare, cel puțin echivalente cu cerințele minime aplicabile în temeiul măsurilor adoptate în aceste domenii în temeiul tratatelor.”
3 Articolul 57 primul paragraf din statut prevede:
„Funcționarul are dreptul la un concediu anual de cel puțin 24 de zile lucrătoare și cel mult 30 de zile lucrătoare pe an calendaristic, în conformitate cu o reglementare ce urmează să fie stabilită de comun acord de instituțiile [Uniunii], după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor.”
4 Potrivit articolului 1 din anexa V la statut:
„La angajarea în muncă și la încetarea raporturilor de muncă, fracțiunea de an lucrată îi dă dreptul funcționarului la un concediu de două zile lucrătoare pentru fiecare lună completă lucrată, iar fracțiunea de lună îi dă dreptul la un concediu de două zile lucrătoare în cazul în care perioada lucrată este mai mare de 15 zile și de o zi lucrătoare în cazul în care aceasta este mai mică sau egală cu 15 zile.”
5 Articolul 3 din anexa V la statut prevede:
„În cazul în care, pe perioada concediului anual, un funcționar contractează o boală care l‑ar fi împiedicat să își îndeplinească atribuțiile de serviciu în cazul în care nu ar fi fost în concediu, concediul anual se prelungește cu durata incapacității de muncă, justificată corespunzător prin certificat medical.”
6 Articolul 4 din anexa V la statut, a cărui versiune germană a făcut obiectul unei rectificări (JO 2007, L 248, p. 26), prevede:
„În cazul în care, din alte motive decât cele impuse de cerințele de serviciu, un funcționar nu și‑a epuizat concediul anual înainte de sfârșitul anului calendaristic în curs, perioada de concediu reportată în anul următor nu poate depăși 12 zile.
În cazul în care un funcționar nu și‑a epuizat concediul anual până la data încetării raporturilor de muncă, acestuia i se plătește, cu titlu compensatoriu, pentru fiecare zi de concediu neefectuat, o sumă egală cu a treizecea parte din remunerația sa lunară cuvenită la data încetării raporturilor de muncă.
La încetarea raporturilor de muncă ale unui funcționar care a efectuat un număr de zile de concediu anual mai mare decât numărul de zile la care avea dreptul la data plecării, se efectuează o reținere calculată în modul indicat în paragraful anterior.”
7 O circulară a Direcției Generale (DG) Personal și Administrație, publicată în Informații Administrative nr. 66‑2002 din 2 august 2002, prevede:
„Dacă numărul de zile de concediu neefectuat este mai mare de 12, zilele de concediu care depășesc cele 12 zile prevăzute de statut nu pot fi reportate decât dacă se dovedește că funcționarul nu le‑a putut efectua în cursul anului calendaristic în curs din motive impuse de cerințele de serviciu.”
8 Circulara menționată a fost înlocuită, începând de la 1 mai 2004, prin Decizia C(2004) 1597 a Comisiei din 28 aprilie 2004 privind crearea dispozițiilor de aplicare în materie de concedii, care prevăd între altele:
„Reportarea a mai mult de 12 zile este autorizată numai dacă se dovedește că persoana interesată nu le‑a putut efectua în timpul anului calendaristic în curs din motive impuse de cerințele de serviciu (care trebuie să se justifice în mod explicit) și se adaugă la drepturile corespunzătoare anului calendaristic următor în urma deciziei [responsabilului de resurse umane];
[...]
Nu este autorizată reportarea a mai mult de 12 zile dacă zilele de concediu neefectuat rezultă din alte motive decât cele impuse de cerințele de serviciu (de exemplu, pentru motive de sănătate: boală, accident, recuperarea concediului anual ca urmare a unui accident sau a unei boli intervenite pe parcursul unui concediu anual, concediu de maternitate, concediu de adopție, concediu pentru creșterea copilului, concediu din motive familiale, concediu pentru interese personale, concediu fără plată, concediu pentru efectuarea serviciului militar etc.);
[...]”
9 Din Concluzia nr. 53A/70 a șefilor de administrații din 9 ianuarie 1970 rezultă de asemenea că reportarea concediului trebuie să fie limitată la 12 zile chiar și în cazul unei boli prelungite.
10 Articolul 73 alineatul (1) din statut prevede:
„În condițiile stabilite de o reglementare adoptată de comun acord de către instituțiile [Uniunii Europene] după obținerea avizului Comitetului pentru Statutul funcționarilor, funcționarul este asigurat, de la data începerii raporturilor de muncă, împotriva riscurilor de boală profesională și de accident. [...]
Riscurile neasigurate sunt precizate în reglementarea respectivă.”
Directiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru
11 Potrivit considerentului (6) al Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3):
„Trebuie luate în considerare principiile Organizației Internaționale a Muncii privind organizarea timpului de lucru, inclusiv cele referitoare la munca de noapte.”
12 Articolul 1 din Directiva 2003/88 prevede următoarele:
„Obiectul și domeniul de aplicare
(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
(2) Prezenta directivă se aplică:
(a) perioadelor minime de [...] concediu anual [...]”.
13 Articolul 7 din această directivă are următorul cuprins:
„Concediul anual
(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și[/sau] practicile naționale.
(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
14 Articolul 7 din Directiva 2003/88 nu figurează printre dispozițiile pentru care este posibilă o derogare în conformitate cu articolul 17 din directiva menționată.
Situația de fapt aflată la originea litigiului
15 Reclamantul a fost angajat în cadrul Comisiei la 1 septembrie 1995. Începând cu această dată și până la 31 martie 2002, acesta și‑a exercitat atribuțiile în cadrul Oficiului pentru Publicații al Comunităților Europene (OPOCE). La 1 ianuarie 2001, el a fost promovat în gradul A 6. În perioada cuprinsă între 1 aprilie 2002 și 15 februarie 2003, acesta a lucrat la DG Întreprinderi a Comisiei, înainte de a fi repartizat la Eurostat începând de la 16 februarie 2003. De la 1 martie 2004 până la pensionarea sa pentru invaliditate, la 1 aprilie 2005, acesta s‑a aflat în concediu medical.
16 La 27 decembrie 2004, reclamantul a solicitat reportarea în anul 2005 a 38,5 zile de concediu neefectuat în 2004, arătând că nu a putut efectua aceste zile de concediu în special din cauza bolii sale profesionale. Cererea a fost respinsă la 30 mai 2005 de șeful unității pentru afaceri administrative și personal din cadrul direcției „Resurse” a DG Eurostat în ceea ce privește cele 26,5 zile suplimentare față de cele 12 zile reportate de drept (denumită în continuare „decizia din 30 mai 2005”).
17 La 4 iulie 2005, reclamantul a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziei din 30 mai 2005, în care solicita, cu titlu subsidiar, suspendarea acestei din urmă decizii până la adoptarea celei referitoare la recunoașterea originii profesionale a bolii sale în temeiul articolului 73 din statut.
18 Această reclamație a fost respinsă prin decizia autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) din 25 octombrie 2005. Această din urmă decizie preciza totuși următoarele:
„În cazul în care AIPN ar trebui să admită favorabil o cerere ulterioară de recunoaștere a originii profesionale a bolii sale, ar fi posibil [pentru reclamant] să formuleze o nouă cerere de reportare a diferenței de concediu pentru anul 2004. Numai în această ipoteză ar trebui să se soluționeze problema dacă originea profesională a unei boli implică admiterea existenței unor motive impuse de cerințele de serviciu, în sensul articolului 4 din anexa V la statut, atunci când neepuizarea concediului anual se explică printr‑o astfel de boală.”
19 Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2006, Comisia a informat reclamantul despre faptul că recunoștea că, de la examenele medicale la care acesta fusese supus, starea sa de sănătate se agravase și că, în consecință, cheltuielile pentru tratamente medicale în legătură directă cu această agravare i‑ar fi fost rambursate până la consolidarea leziunilor, în conformitate cu articolul 73 din statut. Rezulta de asemenea din concluziile medicului desemnat de instituție, anexate la această scrisoare, că o consolidare nu intervenise încă și că o nouă apreciere în această privință nu putea avea loc decât la expirarea unui termen de doi ani.
20 Ca urmare a acestei scrisori, reclamantul a introdus, la 22 noiembrie 2006, o nouă cerere de reportare a diferenței de zile de concediu pentru anul 2004, care a fost respinsă prin decizia din 15 martie 2007 a șefului unității pentru condiții de angajare și drepturi și obligații nepecuniare din cadrul direcției B „Statut: politică, administrare și consultanță” a DG Personal și Administrație (denumită în continuare „decizia din 15 martie 2007”).
21 La 9 aprilie 2007, reclamantul a formulat o reclamație, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, împotriva acestei din urmă decizii. Reclamația respectivă a fost respinsă prin decizia AIPN din 20 iulie 2007.
Concluziile părților și procedura
22 Reclamantul solicită Tribunalului:
— anularea deciziilor Comisiei din 30 mai 2005, din 25 octombrie 2005, din 15 martie 2007 și din 20 iulie 2007, în sensul că acestea limitează la 12 numărul zilelor de concediu neefectuate în 2004 care pot fi reportate în anul următor și, în consecință, limitează suma plătită reclamantului cu titlu de sumă compensatorie la data la care și‑a încetat activitatea;
— „obligarea Comisiei la plata unei compensații financiare pentru cele 26,5 zile de concediu anual neefectuat și care nu au făcut obiectul niciunei compensări, în temeiul articolului 4 al doilea paragraf din anexa V la Statutul funcționarilor, la care se adaugă, începând de la 1 aprilie 2005, o dobândă superioară cu 2 % pe an față de rata stabilită pentru perioada în cauză de Banca Centrală Europeană pentru principalele operațiuni de refinanțare”;
— obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
23 Comisia solicită Tribunalului:
— respingerea acțiunii;
— obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
24 Prin decizia președintelui Tribunalului din 16 noiembrie 2007, prezenta cauză a fost repartizată Camerei întâi a Tribunalului.
25 Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2007, grefa a invitat părțile la o reuniune informală, la 4 decembrie 2007, pentru a căuta o soluționare amiabilă a prezentului litigiu, precum și a celorlalte litigii aflate pe rolul Tribunalului.
26 După ședința informală din 4 decembrie 2007, părțile au prezentat observații cu privire la proiectul de acord conținut în procesul‑verbal al reuniunii amintite, fără a ajunge totuși să se înțeleagă cu privire la termenii unui astfel de acord.
27 Părțile au fost convocate la o a doua reuniune informală a cărei dată a fost stabilită la 6 martie 2008, după întoarcerea din vacanță a reclamantului. Acesta din urmă a declinat totuși invitația, în măsura în care considera că desfășurarea unei noi reuniuni informale era lipsită de utilitate în raport cu poziția adoptată de Comisie. Aceasta din urmă a regretat că reuniunea informală nu se putea desfășura din cauza neprezentării reclamantului, exprimându‑și totodată speranța că se va putea ajunge la un acord și arătându‑se dispusă să caute o soluționare amiabilă.
28 Prin Decizia din 8 octombrie 2008 a președintelui Tribunalului, prezenta cauză a fost reatribuită Camerei a doua a Tribunalului.
29 Prin scrisoarea din 15 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat conexarea prezentei cauze cu acțiunile sale aflate atunci pe rol înregistrate cu numerele de referință F‑118/07, F‑119/07, F‑121/07, F‑132/07 și F‑62/09. Tribunalul a refuzat să admită această cerere prin decizia din 26 ianuarie 2010 și a informat reclamantul prin scrisoarea grefei din 18 martie 2010.
30 Într‑o scrisoare din 30 martie 2010, reclamantul a contestat reatribuirea prezentei cauze Camerei a doua a Tribunalului.
31 În cursul ședinței care s‑a desfășurat la 5 mai 2010, i s‑a solicitat reclamantului să transmită Tribunalului documente care îl privesc referitoare la desfășurarea procedurii în temeiul articolului 73 din statut și la care se referise în cadrul pledoariei.
32 În cursul acestei ședințe, Tribunalul a solicitat Comisiei să transmită observații scrise cu privire la eventualele consecințe, pentru prezentul litigiu, ale Hotărârii Curții de Justiție din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff (C‑350/06 și C‑520/06, denumită în continuare „Hotărârea Schultz‑Hoff”), invocată de reclamant în susținerea acțiunii sale în cadrul observațiilor orale.
33 Reclamantul și Comisia au dat curs acestor cereri ale Tribunalului la 26 și, respectiv, la 31 mai 2010.
În drept
Cu privire la concluziile în anulare
Cu privire la obiectul acțiunii
34 Pe lângă anularea deciziilor din 30 mai 2005 și din 15 martie 2007, reclamantul solicită anularea deciziilor din 25 octombrie 2005 și din 20 iulie 2007, prin care se resping două reclamații formulate la 4 iulie 2005 și, respectiv, la 9 aprilie 2007. În această privință, trebuie să amintim că concluziile în anulare îndreptate în mod formal împotriva respingerii unei reclamații au drept efect sesizarea Tribunalului cu privire la actul împotriva căruia a fost formulată reclamația, atunci când acestea sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, punctul 8, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, punctul 43, Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Notarnicola/Curtea de Conturi, F‑85/08, punctul 14). Prin urmare, trebuie să se considere că acțiunea trebuie privită ca îndreptată numai împotriva deciziilor din 30 mai 2005 și din 15 martie 2007.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii în măsura în care aceasta este îndreptată împotriva deciziei din 30 mai 2005
35 Se impune constatarea că decizia din 30 mai 2005 prin care Comisia a respins prima cerere de reportare a 26,5 zile de concediu anual, suplimentare față de cele 12 zile de concediu anual reportate de drept, nu a făcut obiectul, în conformitate cu articolul 91 alineatul (3) din statut, al unei acțiuni în fața Tribunalului în termenul de trei luni de la respingerea reclamației împotriva deciziei respective, care a avut loc la 25 octombrie 2005.
36 Or, termenele de depunere a unei reclamații și de exercitare a unei acțiuni stabilite la articolele 90 și 91 din statut sunt de ordine publică și nu pot fi lăsate la dispoziția părților sau a instanței (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 25 septembrie 1991, Lacroix/Comisia, T‑54/90, punctul 24, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 mai 2006, Lavagnoli/Comisia, T‑95/04, punctul 41).
37 În consecință, trebuie să se respingă acțiunea ca tardivă, în măsura în care este îndreptată împotriva deciziei din 30 mai 2005.
Cu privire la fond
— Argumentele părților
38 Reclamantul invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 4 primul și al doilea paragraf din anexa V la statut. Primul paragraf al acestui articol ar permite în mod specific funcționarului care nu și‑a efectuat integral concediul anual din motive impuse de cerințele de serviciu să obțină reportarea în anul următor a mai mult de 12 zile. Această interpretare ar fi coroborată cu Informații Administrative nr. 66‑2002 a Comisiei.
39 În speță, potrivit reclamantului, boala care l‑a împiedicat să își efectueze concediile are legătură cu cerințele de serviciu la care se referă articolul 4 primul paragraf din anexa V la statut, în măsura în care, întrucât exercitarea atribuțiilor constituie cauza bolii, motivul împiedicării ar avea o origine profesională.
40 Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 iunie 2005, Castets/Comisia (T‑80/04), nu ar fi contrară acestei interpretări întrucât se referă la o absență pentru cauză de boală de origine neprofesională. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, circumstanțe proprii persoanei funcționarului îl împiedicaseră pe acesta din urmă să își efectueze concediul anual.
41 Potrivit reclamantului, articolul 4 primul și al doilea paragraf din anexa V la statut prevede un sistem de compensare pentru situațiile în care funcționarul nu și‑a putut efectua concediul anual nu din cauza unor circumstanțe proprii persoanei sale sau a unui caz de forță majoră, ci pentru motive de serviciu. Or, în speță, reclamantul s‑ar fi îmbolnăvit din cauza unor circumstanțe care au legătură cu serviciul.
42 În cadrul ședinței, reclamantul s‑a prevalat de Hotărârea Schultz‑Hoff, ulterioară introducerii prezentei acțiuni, și în special de punctele 25, 44 și 45 din această hotărâre, de unde ar rezulta că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 se opune ca un lucrător care, din cauza incapacității de muncă pentru motive medicale, s‑a aflat în imposibilitatea de a‑și efectua concediile să fie privat de orice drept la concediu anual plătit.
43 Comisia răspunde că articolul 4 primul paragraf din anexa V la statut interzice reportarea a mai mult de 12 zile de concediu anual dacă un funcționar, din motive care nu au legătură cu serviciul, nu și‑a epuizat concediul anual înainte de sfârșitul anului calendaristic în curs.
44 Potrivit Comisiei, rezultă din jurisprudență (Hotărârea Curții din 9 iulie 1970, Tortora/Comisia, 32/69, punctele 13 și 14, Hotărârea Castets/Comisia, citată anterior, punctele 28 și 29) că dreptul la reportarea concediului anual nu ar exista decât dacă un funcționar nu și‑a putut efectua zilele de concediu anual din motive impuse de cerințele de serviciu și, prin urmare, atunci când „activitățile profesionale” ale acestuia l‑au împiedicat să beneficieze de concediu anual integral. Or, atunci când un funcționar beneficiază de un concediu medical, acesta ar fi, prin definiție, scutit să își exercite atribuțiile și, prin urmare, nu ar fi în serviciu în sensul articolului 4 primul paragraf din anexa V la statut. Nefiind în serviciu, a fortiori, acesta nu ar putea fi considerat absent pentru motive care țin de serviciu.
45 Circumstanța că boala unui funcționar ar fi recunoscută în continuare ca boală profesională nu ar schimba niciun element legat de faptul că acest funcționar, în sensul jurisprudenței citate anterior, nu era la serviciu pe parcursul concediului său medical și, prin urmare, nu era împiedicat să își efectueze concediul anual din motive impuse de cerințele de serviciu.
46 Comisia adaugă că, în orice ipoteză, drepturile funcționarului în ceea ce privește compensația ca urmare a incapacității de muncă sunt reglementate în mod exhaustiv la articolul 73 din statut și nu justifică nicio indemnizație suplimentară pentru zilele de concediu anual neefectuat pentru motive de sănătate.
47 Această interpretare ar fi confirmată de Informații Administrative nr. 66 2002 și de dispozițiile aplicabile în materie de concedii.
48 Cu titlu subsidiar, Comisia susține că, deși, în raportul anexat la decizia din 8 noiembrie 2006, medicul Comisiei a apreciat că agravarea bolii preexistente a reclamantului a avut loc cu ocazia exercitării atribuțiilor, acesta a precizat de asemenea că agravarea nu ar fi survenit dacă nu ar fi existat boala preexistentă. Comisia adaugă că o decizie definitivă în această privință în temeiul articolului 73 din statut lipsește pentru moment. Or, în speță, Tribunalul nu poate statua în materie, din moment ce, potrivit unei jurisprudențe constante, instanțele Uniunii nu sunt abilitate să se pronunțe cu privire la existența unei legături de cauzalitate între o activitate profesională și un prejudiciu material și moral dacă acesta face, în paralel, obiectul unei proceduri în executarea articolului 73 din statut sau ar putea face, în principiu, obiectul unei asemenea proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, punctul 200).
49 În sfârșit, Comisia observă că reclamantul nu afirmă că boala sa a fost declanșată de evenimente de natură profesională care au avut loc numai în 2004. Dimpotrivă, acesta arată că motivele incapacității sale de muncă se întemeiază în special pe fapte din anii 2002 și 2003. Or, cerințele de serviciu în sensul articolului 4 din anexa V la statut trebuie să fi intervenit pe parcursul anului calendaristic în curs și să fi împiedicat funcționarul să își efectueze concediul anual pe parcursul aceluiași an.
50 Pe de altă parte, în observațiile din 31 mai 2010 referitoare la domeniul de aplicare al Hotărârii Schultz‑Hoff, Comisia susține că articolul 4 din anexa V la statut constituie o lex specialis care prevalează asupra articolului 1e alineatul (2) din statut și care nu poate, în lumina Directivei 2003/88, să facă obiectul unei interpretări conforme contra legem. Noțiunea „cerințe de serviciu”, prevăzută la articolul 4 menționat mai sus, nu poate include o boală.
51 Comisia adaugă că reclamantul nu a invocat excepția de nelegalitate împotriva articolului 4 din anexa V la statut în raport cu articolul 7 din Directiva 2003/88 și că, în consecință, o asemenea excepție nu poate fi examinată din oficiu de Tribunal.
52 Cu titlu subsidiar, Comisia observă că articolul 7 din Directiva 2003/88 privește dreptul la un concediu anual, nu și modalitățile de reportare a acestui concediu și nu interzice stingerea dreptului la concediu anual care nu ar fi fost efectuat în cursul unei perioade de referință sau de report. O asemenea restricție ar fi de natură să mențină competitivitatea economică a Europei.
53 În Hotărârea Schultz‑Hoff, Curtea ar fi considerat numai că imposibilitatea pentru un lucrător de a efectua tot concediul anual ca urmare a unei perioade de report, pentru faptul că s‑a aflat în concediu medical pe parcursul întregii perioade de referință și în afara perioadei de report stabilite prin dreptul național, era incompatibilă cu Directiva 2003/88. Această situație nu ar fi comparabilă cu cea din speță, întrucât articolul 4 din anexa V la statut permite mai precis, în situațiile în care concediul anual nu a putut fi efectuat pentru motive medicale, o reportare de 12 zile de concediu corespunzătoare jumătății concediului anual.
54 Comisia adaugă că reclamantul a beneficiat, la data încetării activității sale, de o compensație corespunzătoare jumătății concediului său anual din 2004 și proratei concediului anual din 2005. În plus, acesta nu ar fi fost bolnav pe tot parcursul anului 2004 și, prin urmare, ar fi putut efectua zilele de concediu anual, în special cele din 2003, care făcuseră deja obiectul unei reportări.
— Aprecierea Tribunalului
55 Trebuie să amintim, cu titlu introductiv, că, în temeiul articolului 1e alineatul (2) din statut, „[f]uncționarii în activitate beneficiază de condiții de muncă ce respectă normele de sănătate și de siguranță corespunzătoare, cel puțin echivalente cu cerințele minime aplicabile în temeiul măsurilor adoptate în aceste domenii în temeiul tratatelor”.
56 Or, Directiva 2003/88, adoptată în temeiul articolului 137 alineatul (2) CE are drept obiect, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1), stabilirea unor cerințe minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
57 În consecință, fără a fi nevoie, în acest stadiu, să se examineze modul în care ar fi necesar să se soluționeze un eventual conflict între o dispoziție din statut și cerințe minime de securitate și de sănătate a lucrătorilor adoptate la nivelul Uniunii, este necesar să se considere că revenea, în speță, Comisiei sarcina de a asigura garantarea respectării cerințelor menționate în privința reclamantului în aplicarea și în interpretarea normelor din statut referitoare în special la concediul anual.
58 În aceste condiții, înainte de a examina, în raport cu circumstanțele speței, domeniul de aplicare al articolului 4 primul paragraf din anexa V la statut, a cărui încălcare este invocată de reclamant, trebuie să se examineze, în lumina jurisprudenței Curții, conținutul cerințelor minime pertinente ale Directivei 2003/88 și, în special, ale articolului 7 din aceasta.
59 În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul fiecărui lucrător la concediu anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres de directiva însăși (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 26 iunie 2001, BECTU, C‑173/99, punctul 43, Hotărârea Curții din 18 martie 2004, Merino Gómez, C‑342/01, punctul 29, Hotărârea Curții din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, punctul 48, și Hotărârea Schultz‑Hoff, punctul 22). Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene garantează, de altfel, dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit.
60 În mod special, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 prevede obligația statelor membre de a lua măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Din același articol reiese că, în mod normal, lucrătorul trebuie să poată beneficia de un repaus efectiv, dintr‑o preocupare pentru protecția eficientă a securității și a sănătății sale, întrucât numai în cazul în care se pune capăt raportului de muncă, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 permite înlocuirea dreptului la concediu anual plătit cu o compensație financiară (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior BECTU, punctul 44, și Merino Gómez, punctul 30, și Hotărârea Schultz‑Hoff, punctul 23). În plus, articolul 7 din Directiva 2003/88 nu figurează printre dispozițiile de la care, în temeiul articolului 17 din aceasta, se permite să se deroge în mod expres.
61 Este cert de asemenea că finalitatea dreptului la concediu anual plătit este aceea de a‑i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere. Această finalitate diferă de cea a dreptului la concediu medical, care se acordă lucrătorului pentru a putea să se refacă după o boală (Hotărârea Schultz‑Hoff, punctul 25). În această privință, trebuie arătat că, potrivit articolului 5 alineatul 4 din Convenția nr. 132 a Organizației Internaționale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale plătite (revizuită), de care trebuie să se țină seama în interpretarea Directivei 2003/88, potrivit considerentului (6) al acesteia, „[...] absențele de la serviciu pentru motive independente de voința persoanei angajate interesate, precum absențele datorate unei boli, [...] vor fi calculate ca parte din perioada de serviciu”.
62 Din considerațiile care precedă, Curtea a dedus, în Hotărârea Schultz‑Hoff (punctul 41), că, în ceea ce privește lucrătorii aflați în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucrătorilor, de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință stabilită de legislația statului menționat. În acest sens, o dispoziție națională care prevede o perioadă de report pentru concedii anuale neefectuate la sfârșitul perioadei de referință are drept finalitate acordarea unei posibilități suplimentare de a beneficia de concediile menționate lucrătorului care a fost împiedicat să își efectueze concediile anuale (Hotărârea Schultz‑Hoff, punctul 42).
63 În consecință, chiar dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, în principiu, ca o reglementare națională să prevadă pierderea dreptului la concediu anual plătit la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report, este necesar și ca lucrătorul să fi avut efectiv posibilitatea de a exercita, în cursul perioadei în cauză, dreptul pe care directiva i‑l conferă. Nu aceasta este în mod evident situația unui lucrător care, pe toată durata sau numai pe o parte din perioada de referință și în afara perioadei de report stabilite de dreptul național, s‑a aflat în concediu medical.
64 Curtea a considerat astfel, în Hotărârea Schultz‑Hoff (punctele 45 și 50), că a admite că, în asemenea împrejurări specifice de incapacitate de muncă, dispozițiile naționale relevante și în special cele prin care se stabilește perioada de report pot să prevadă stingerea dreptului lucrătorului la concediu anual plătit garantat de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, fără ca lucrătorul să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul la concediu anual plătit, ar aduce atingere dreptului social conferit în mod direct fiecărui lucrător de articolul 7 din directiva menționată.
65 În sfârșit, atunci când efectuarea concediului anual plătit nu mai este posibilă, pentru motive independente de voința lucrătorului, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 prevede că lucrătorul are dreptul la o indemnizație financiară. Potrivit jurisprudenței Curții, indemnizația financiară la care are dreptul lucrătorul trebuie să fie calculată astfel încât acesta din urmă să fie plasat într‑o situație comparabilă celei în care ar fi fost dacă ar fi exercitat dreptul respectiv pe durata raportului de muncă. Rezultă că remunerația obișnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menținută în perioada de repaus care corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce privește calculul indemnizației financiare pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă (Hotărârea Schultz‑Hoff, punctul 61).
66 În prezenta cauză, trebuie să desprindă concluzii din Directiva 2003/88, astfel cum a fost interpretată de Curte, în scopul aplicării și al interpretării normelor din statut referitoare la concediul anual, și în special ale articolului 4 primul și al doilea paragraf din anexa V la statut.
67 Rezultă din dosar și, în special, dintr‑o scrisoare din 14 aprilie 2005 a Serviciului medical al Comisiei adresată reclamantului că acesta din urmă a fost în concediu medical fără întrerupere de la 2 martie 2004 până la stabilirea invalidității la 1 aprilie 2005.
68 Astfel, se impune constatarea că reclamantul s‑a aflat aproape tot anul 2004 în imposibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu anual plătit. Împrejurarea că acesta ar fi putut epuiza acest drept în ianuarie și în februarie 2004 nu poate fi, în mod evident, luată în considerare sub sancțiunea ca protecția dreptului la concediu anual plătit să fie total teoretică, astfel cum s‑a stabilit prin jurisprudența Curții. În Hotărârea Schultz‑Hoff (punctele 50 și 51), Curtea a vizat de altfel, în mod explicit, situația unui lucrător care a lucrat în cursul unei părți a perioadei de referință înainte de a fi în concediu medical de lungă durată și a asimilat această situație celei a lucrătorului care s‑a aflat în concediu medical pe toată perioada de referință și în afara perioadei de report stabilite prin dreptul național.
69 În consecință, din articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 rezultă că reclamantul, a cărui incapacitate de muncă justificată din punct de vedere medical a continuat până la stabilirea invalidității la 1 aprilie 2005, nu poate fi privat de posibilitatea de a beneficia de o indemnizație financiară pentru concediul anual neefectuat.
70 Rămâne de examinat problema întinderii acestei compensații financiare și cea dacă, astfel cum susține Comisia, însuși textul articolului 4 primul paragraf din anexa V la statut se opune, în speță, plății unei compensații financiare pentru zilele de concediu anual neefectuate suplimentare față de cele a căror reportare este permisă.
71 Potrivit Comisiei, numai motivele impuse de cerințele de serviciu pot justifica o reportare mai mare de 12 zile de concediu anual în anul următor.
72 În această privință, este suficient să se constate că articolul 4 din anexa V la statut nu reglementează problema, invocată în speță, dacă este necesar să se reporteze zile de concediu anual plătit atunci când, în cursul perioadei de referință, un funcționar s‑a aflat în imposibilitatea de a‑și efectua zilele de concediu anual din motive independente de voința sa, precum motive medicale.
73 Această constatare nu este contrazisă de Hotărârea din 29 martie 2007, Verheyden/Comisia (T‑368/04, punctele 61‑63), în care Tribunalul de Primă Instanță a considerat că termenii „cerințe de serviciu”, utilizați la articolul 4 primul paragraf din anexa V, nu pot fi interpretați ca acoperind absența de la serviciu justificată printr‑un concediu medical, iar aceasta chiar și în cazul unei boli prelungite (a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Castets/Comisia, citată anterior, punctul 33). Astfel, nu numai că poziția Tribunalului nu se întemeiază pe orice asimilare a concediului medical cu o absență justificată de cerințe de serviciu, ci faptele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Verheyden/Comisia, citată anterior, nu corespund celor din prezenta cauză, în care reclamantul s‑a aflat în imposibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu anual plătit pe aproape toată perioada de referință.
74 De altfel, rezultă din articolul 3 din anexa V la statut, care reglementează un alt aspect al raportului dintre concediul medical și concediul anual, respectiv situația în care un funcționar ar fi afectat de o boală în cursul concediului anual, că legiuitorul a intenționat să facă în mod clar distincția între concediul medical și concediul anual, ale căror finalități corespunzătoare, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 61 de mai sus, sunt diferite.
75 În aceste condiții, este necesar să se considere că cerințele minime de securitate și de sănătate prevăzute la articolul 1e din statut și în special dispozițiile articolului 7 din Directiva 2003/88, completează dispozițiile statutare propriu‑zise referitoare la concedii.
76 Este adevărat că articolul 7 din Directiva 2003/88 garantează o perioadă minimă de concediu anual plătit de patru săptămâni, în timp ce concediul anual pe care îl pot pretinde funcționarii Uniunii, în conformitate cu articolul 57 primul paragraf din statut, se ridică la cel puțin 24 de zile. În speță, cererea inițială a reclamantului de reportare în anul 2005 a zilelor sale de concediu anual neefectuat în 2004 s‑a ridicat chiar la 38,5 zile, ținând seama de reportarea zilelor sale de concediu anual neefectuat în 2003 (a se vedea punctul 16 de mai sus).
77 Nu este mai puțin adevărat că, întrucât legiuitorul Uniunii a stabilit concediul anual pentru funcționari la 24 de zile, interpretarea dată de Curte, în Hotărârea Schultz‑Hoff, articolului 7 din Directiva 2003/88, pentru situația în care un lucrător este împiedicat să își efectueze concediul anual din cauza unei absențe pentru motive de boală de lungă durată, rămâne pe deplin aplicabilă întregului concediu anual, astfel cum este stabilit de statut, prin aplicarea articolului 1e coroborat cu articolul 57 din statut, în pofida restricțiilor conținute la articolul 4 primul paragraf din anexa V la statut, în ceea ce privește posibilitățile de reportare a concediului anual neefectuat în anul următor.
78 În sfârșit, în ceea ce privește argumentul întemeiat de Comisie pe necesitatea de a menține competitivitatea economică în Europa, este suficient să se constate că acest argument nu a fost în niciun mod susținut și nu se poate dezvolta în situația dată.
79 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că prin refuzul reportării, în circumstanțele speței, prin aplicarea articolului 4 primul paragraf din anexa V la statut, peste cele 12 zile de drept, a zilelor de concediu anual neefectuat de reclamant din cauza unui concediu medical de lungă durată, Comisia nu a respectat domeniul de aplicare al dispoziției menționate. În consecință, decizia din 15 martie 2007 trebuie să fie anulată.
Cu privire la cererea de despăgubiri
Argumentele părților
80 Reclamantul apreciază că admisibilitatea cererii sale de despăgubiri decurge, potrivit unei jurisprudențe constante, din caracterul accesoriu al acestei cereri în raport cu acțiunea în anulare.
81 Pe fond, reclamantul susține că, în speță, greșeala de serviciu are la bază nelegalitatea care afectează deciziile în litigiu. Prejudiciul suferit ar consta în neplata sumei compensatorii prevăzute la articolul 4 al doilea paragraf din anexa V la statut, în ceea ce privește cele 26,5 zile în litigiu, precum și dobânzile nepercepute de la acel moment. Legătura de cauzalitate ar rezulta din faptul că, în lipsa deciziilor atacate, pârâta ar fi procedat la plata datorată.
82 Pentru situația în care Tribunalul ar aprecia că deciziile în litigiu sunt licite, reclamantul solicită repararea prejudiciilor suferite din cauza a numeroase alte greșeli de serviciu care ar fi fost săvârșite de Comisie, „între altele, acțiunile ilicite ale agenților Comisiei și hărțuirea la care a fost supus la OPOCE, erorile săvârșite cu ocazia procedurii de investigație conduse de [Oficiul European de Luptă Antifraudă], în special lipsa ilicită a informării reclamantului deja denunțată de [M]ediatorul [european], evaluarea nelegală a reclamantului și nepromovarea sa, numirea pe un post la [OPOCE] și care a cauzat prejudicii reclamantului, precum și acțiunile ilicite ale pârâtei evocate în mod exhaustiv în reclamație”. Legătura de cauzalitate dintre aceste greșeli de serviciu și boala reclamantului ar fi dovedită având în vedere rapoartele medicale și deciziile pârâtei. Or, boala în discuție ar constitui mai precis motivul pentru care reclamantul ar fi fost împiedicat să își efectueze concediul anual în 2004. Prin urmare, ar trebui să se repare prejudiciul suferit care constă în special într‑un prejudiciu adus calității vieții în urma faptului de a se afla în concediu medical în loc să se poată destinde pe perioada concediului anual, precum și în absența unei posibilități de a părăsi locul de repartiție. Ar fi posibil să se repare forfetar prejudiciul suferit prin trimiterea la articolul 4 al doilea paragraf din anexa V la statut.
83 Reclamantul precizează că această cerere, formulată cu titlu subsidiar, a fost prezentată în etapa procedurii precontencioase astfel încât cerințele articolului 90 și următoarele din statut ar fi fost respectate.
84 Comisia contestă că reclamantul a formulat o cerere de despăgubiri în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut pentru zilele de concediu pierdute din cauza pretinsei conduite culpabile a Comisiei, pe care ar fi descris‑o de altfel pe scurt și care, în opinia acestuia, ar fi cauzat boala sa psihică.
85 Acțiunea în despăgubiri ar trebui în orice caz respinsă din motive de litispendență, pretinsele motive ale bolii sale fiind deja acoperite integral de acțiunea înregistrată cu numărul de referință F‑118/07, Strack/Comisia.
86 În sfârșit, o acțiune în despăgubiri ar trebui să fie de asemenea respinsă din cauza priorității procedurii în temeiul articolului 73 din statut.
Aprecierea Tribunalului
87 Din concluziile în despăgubiri rezultă că reclamantul solicită, cu titlu principal, aplicarea în privința sa a articolului 4 al doilea paragraf din anexa V la statut pentru 26,5 zile de concediu anual neefectuat în 2004.
88 În această privință, este suficient să se constate că cererea menționată coincide cu măsurile care vor trebui luate de Comisie în executarea prezentei hotărâri în anulare.
89 Pe de altă parte, nu este necesară pronunțarea asupra cererii în despăgubiri invocate de reclamant, cu titlu subsidiar, pentru situația în care motivele îndreptate împotriva deciziei din 15 martie 2007 ar fi respinse de Tribunal.
90 În consecință, trebuie respinse concluziile referitoare la despăgubiri ca lipsite de obiect.
Cu privire la cheltuielile de judecată
91 În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură, prevederile capitolului VIII al titlului II din regulamentul menționat, referitoare la cheltuielile de judecată, nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu data intrării în vigoare a prezentului regulament de procedură, și anume 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului Uniunii Europene continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.
92 Articolul 87 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Uniunii Europene prevede la alineatul (2) că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții cu privire la cea mai mare parte a motivelor sale, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor formulate în acest sens de reclamant.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia din 15 martie 2007 a Comisiei Europene prin care a fost respinsă cererea domnului Strack de a beneficia de reportarea diferenței de zile de concediu pentru anul 2004.
2) Respinge în rest acțiunea.
3) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată și pe cele efectuate de domnul Strack.
Tagaras | Van Raepenbusch | Rofes i Pujol |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 martie 2011.
Textul prezentei decizii, precum și textele deciziilor instanțelor Uniunii Europene citate în aceasta sunt disponibile pe pagina internet www.curia.europa.eu și fac, în principiu, obiectul unei publicări, în ordine cronologică, în Repertoriul jurisprudenței Curții de Justiție și a Tribunalului sau în Repertoriul de jurisprudență – Funcție publică, după caz.