CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GERARD HOGAN
prezentate la 19 decembrie 2019(1)
Cauza C‑779/18
Mikrokasa S.A. w Gdyni,
Revenue Niestandaryzowany Sekurytyzacyjny Fundusz Inwestycyjny Zamknięty w Warszawie
împotriva
XO
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich (Tribunalul Districtual din Siemianowice Śląskie, Polonia)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Contracte de credit pentru consumatori – Directiva 2008/48 – Întinderea armonizării – Concept de cost total al creditului pentru consumator – Directiva 93/13 – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Derogare prevăzută pentru clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”
1. Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66) stabilește cadrul juridic care reglementează contractele de credit de consum. Mai precis, articolul 10 detaliază tipul de informații care trebuie menționate în orice contract de credit de acest gen. În speță, Curtea este invitată, prin prezenta cerere de decizie preliminară, să clarifice anumite aspecte privind domeniul de aplicare și interpretarea corectă a acestei dispoziții.
2. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost adresată Curții de Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich (Tribunalul Districtual din Siemianowice Śląskie, Polonia), la 12 decembrie 2018, în cadrul a două acțiuni introduse de Mikrokasa S.A., cu sediul în Gdynia, și de Revenue Niestandardiyzowany Sekurytyzacyjny Fundusz Inwestycyjny Zamknięty, cu sediul în Varșovia, împotriva pârâtei XO, conexate de instanța de trimitere, cu privire la cererile de plată a sumelor datorate în temeiul a două contracte distincte de credit de consum.
3. Chestiunea principală ridicată în prezenta cauză privește gradul de armonizare, precum și domeniul de aplicare al articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 și măsura în care cerințele directivei menționate pot fi completate cu cerințele impuse de dreptul național. Înainte de a examina aceste chestiuni, este necesar să se prezinte dispozițiile legale relevante.
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
4. Considerentele (3), (4), (6)-(9), (19) și (31) ale Directivei 2008/48, în versiunea aplicabilă în anul 2016, au următorul cuprins:
„(3) Aceste rapoarte și consultări au evidențiat diferențe substanțiale între legile diferitor state membre în domeniul creditelor pentru persoane fizice, în general, și al creditelor de consum, în special. O analiză a legilor naționale care transpun Directiva 87/102/CEE[(2)] arată că statele membre utilizează diverse mecanisme de protecție a consumatorului, pe lângă cele prevăzute în Directiva 87/102/CEE, datorită situațiilor juridice sau economice diferite la nivel național.
(4) Situația de fapt și de drept care rezultă din aceste diferențe naționale duce în anumite cazuri la denaturarea concurenței între creditorii din [Uniune] și împiedică buna funcționare a pieței interne, în situațiile în care statele membre au adoptat dispoziții obligatorii diferite, mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 87/102/CEE. Această situație limitează posibilitatea consumatorilor de a face uz direct de oferta de credite transfrontaliere care crește treptat. Denaturările și limitările menționate pot avea, la rândul lor, consecințe asupra cererii de bunuri și servicii.
[…]
(6) În conformitate cu dispozițiile tratatului, piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne în care este asigurată libera circulație a mărfurilor și a serviciilor, precum și libertatea de stabilire. Dezvoltarea unei piețe a creditului, mai transparente și eficiente, în cadrul acestui spațiu fără frontiere interne este esențială pentru promovarea dezvoltării activităților transfrontaliere.
(7) Pentru a facilita apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, este necesar să se prevadă un cadru comunitar armonizat într‑o serie de domenii fundamentale. Având în vedere dezvoltarea continuă a pieței creditului de consum și mobilitatea crescândă a cetățenilor europeni, o legislație comunitară anticipativă, care să poată fi adaptată la formele viitoare de credit și care să permită statelor membre un grad corespunzător de flexibilitate în procesul de punere în aplicare, ar trebui să faciliteze elaborarea unei legislații moderne în domeniul creditului de consum.
(8) Pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.
(9) O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din [Uniunea Europeană] un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, nu ar trebui să li se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispozițiilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale. […]
[…]
(19) Pentru a putea lua decizii în deplină cunoștință de cauză, consumatorii ar trebui să primească, înaintea încheierii contractului de credit, informații adecvate, pe care consumatorul le poate lua cu el și reflecta asupra lor, cu privire la condițiile și costul creditului, precum și la obligațiile care le revin. Pentru a asigura cel mai înalt grad de transparență și comparabilitate a ofertelor, astfel de informații ar trebui să includă în special dobânda anuală efectivă aferentă creditului, stabilită în același mod în întreaga [Uniune] […]
[…]
(31) Pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin în temeiul contractului de credit, acesta din urmă ar trebui să cuprindă toate informațiile necesare într‑un mod clar și concis.”
5. Articolul 1 din Directiva 2008/48, intitulat „Obiectul”, prevede:
„Obiectul prezentei directive este de a armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.”
6. Potrivit articolului 3 litera (g) din această directivă, intitulat „Definiții”:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
(g) «costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii.”
7. Articolul 5 din Directiva 2008/48, intitulat „Informații precontractuale”, stipulează:
„(1) Cu o perioadă rezonabilă de timp înainte ca un consumator să încheie un contract de credit sau să accepte o ofertă, creditorul și, unde este cazul, intermediarul de credit furnizează consumatorului, pe baza termenilor și a condițiilor de creditare oferite de către creditor, precum și, dacă este cazul, a preferințelor exprimate și a informațiilor furnizate de către consumator, informațiile necesare care să îi permită consumatorului să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit. Aceste informații, furnizate pe hârtie sau pe alt suport durabil, sunt furnizate prin intermediul formularului «Informații standard la nivel european privind creditul de consum» care figurează în anexa II. Se consideră că creditorul a respectat cerințele de informare prevăzute la prezentul alineat și la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2002/65/CE[(3)] în cazul în care a furnizat «Informații standard la nivel european privind creditul de consum».
Aceste informații menționează:
(a) tipul de credit;
(b) identitatea și adresa creditorului, precum și, dacă este cazul, identitatea și adresa intermediarului de credit implicat;
(c) valoarea totală a creditului și condițiile care guvernează tragerea;
(d) durata contractului de credit;
(e) în cazul unui credit acordat sub forma unei amânări la plată pentru un anumit bun sau serviciu și în cazul contractelor de credit legate, bunul sau serviciul respectiv și prețul actual al acestuia;
(f) rata dobânzii aferente creditului, condițiile care guvernează aplicarea ratei dobânzii aferente creditului și, unde este cazul, orice indice sau rată de referință aplicabilă ratei inițiale a dobânzii aferente creditului, ca și termenele, procedurile și condițiile în care variază rata dobânzii aferente creditului; […]
(g) dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator […]
[…]
Orice informații suplimentare pe care creditorul ar dori să i le furnizeze consumatorului sunt oferite într‑un document separat care poate fi anexat la formularul «Informații standard la nivel european privind creditul de consum».
[…]
(4) La cerere, în plus față de «Informațiile standard la nivel european privind creditul de consum», consumatorului i se va furniza gratuit și un exemplar din proiectul de contract de credit.
[…]
(6) Statele membre se asigură că creditorii și, unde este cazul, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații corespunzătoare, pentru a‑i permite să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, unde este cazul, prin explicarea informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în conformitate cu alineatul (1), caracteristicile esențiale ale produselor propuse și efectele exacte pe care le pot avea asupra consumatorului, inclusiv consecințele neplății din partea consumatorului […]”
8. Articolul 10 din directiva citată, intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Contractele de credit trebuie redactate pe hârtie sau pe un alt suport durabil.
Toate părțile contractante primesc câte un exemplar al contractului de credit. Prezentul articol nu aduce atingere niciunei norme naționale privind valabilitatea încheierii de contracte de credit care respectă legislația [Uniunii].
(2) Contractul de credit specifică în mod clar și concis:
(a) tipul de credit;
(b) identitățile și adresele părților contractante, precum și, dacă este cazul, numele și adresele intermediarilor de credit implicați;
(c) durata contractului de credit;
(d) valoarea totală a creditului și condițiile care reglementează tragerea creditului;
(e) în cazul unui credit acordat sub forma unei amânări la plată pentru un anumit bun sau serviciu sau în cazul contractelor de credit legate, bunul sau serviciul respectiv și prețul actual al acestuia;
(f) rata dobânzii aferente creditului, condițiile care guvernează aplicarea acestei rate și, atunci când este disponibil, orice indice sau rată de referință aplicabilă ratei inițiale a dobânzii aferente creditului, precum și perioadele, procedurile și condițiile în care variază rata dobânzii aferente creditului și, în cazul în care se aplică rate diferite ale dobânzii aferente creditului în circumstanțe diferite, informațiile sus‑menționate privind toate nivelurile aplicabile;
(g) dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului de credit; se menționează toate ipotezele folosite pentru calcularea acestei rate;
[…]”
9. Alineatul (1) al articolului 22 din Directiva 2008/48, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, precizează:
„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”
B. Dreptul național
10. Ustawa z dnia 7 lipca 2005 r. o zmianie ustawy Kodeks cywilny oraz o zmianie niektórych en nych ustaw (Legea din 7 iulie 2005 de modificare a Legii de instituire a Codului civil și a altor legi, Dz. U. din 2005, nr. 157, poziția 1316) a introdus, în ustawa z dnia 23 kwietnia 1964 r. – Kodeks cywilny (Legea din 23 aprilie 1964 – Codul Civil) (Dz. U. din 2014, poziția 121, textul consolidat), cu modificările ulterioare (denumit în continuare „Codul civil”), articolul 359 (22). Această dispoziție stabilește un cuantum maxim al dobânzilor care pot fi solicitate în baza unui act juridic, și anume dublul dobânzii legale anuale. În prezent, acest cuantum maxim al dobânzii reprezintă 10 % din capitalul împrumutat.
11. Unii dintre creditori au eludat acest plafon impus la nivel național, crescând în mod artificial cuantumul comisioanelor practicate. Ca răspuns, instanțele naționale au statuat că, în momentul în care clauzele care stabileau aceste comisioane sau costuri au fost contestate sau în momentul în care creditorul a formulat o cerere de plată în fața unei instanțe, acestuia i‑a revenit, în consecință, sarcina de a dovedi existența unei contraprestații pentru orice comision sau cost practicat suplimentar față de dobândă. În lipsa unei astfel de contraprestații sau în cazul în care comisionul sau costurile s‑ar dovedi a fi datorate în schimbul capitalului furnizat, instanțele naționale au considerat că aceste comisioane sau costuri urmăreau să eludeze dispozițiile articolului 359 alineatul (2) din Codul civil. În consecință, cuantumul lor a fost redus până la cuantumul maxim al dobânzilor care pot fi solicitate în temeiul articolului 359 alineatul (2) din Codul civil. În cazul în care comisioanele sau costurile reprezentau o contraprestație pentru un alt serviciu decât furnizarea de capital, astfel de clauze puteau fi totuși declarate nule, însă doar dacă sunt abuzive în sensul dispozițiilor naționale care asigură transpunerea Directivei 93/13/CEE a Consiliului(4).
12. Pentru a întări controlul prețurilor practicate de creditori, legiuitorul polonez a instituit ulterior un mecanism de plafonare a cuantumului costurilor de credit, altele decât dobânda, care poate fi solicitat, în baza articolului 5 alineatul (6a) și a articolului 36a din ustawa z dnia 12 maja 2011 r. o kredycie konsumenckim (Legea din 12 mai 2011 privind creditul pentru consumatori) (Dz. U. din 2011, nr. 126, poziția 715) (denumită în continuare „Legea privind creditul pentru consumatori”).
13. Articolul 5 alineatele (6), (6a), (7) și (8) din Legea privind creditul pentru consumatori definește o serie de noțiuni la care se face referire în legea menționată. În versiunea citată de instanța de trimitere, aceste dispoziții prevăd:
„(6) «Costul total al creditului» – toate costurile pe care consumatorul trebuie să le suporte în legătură cu contractul de credit, în special:
(a) dobânzi, taxe, comisioane, impozite și marje care sunt cunoscute de creditor, precum și
(b) costuri pentru servicii accesorii, în special primele de asigurare, în cazul în care acestea sunt o condiție obligatorie pentru acordarea creditului sau pentru acordarea acestuia în condițiile contractuale prevăzute,
– cu excepția taxelor notariale, care sunt suportate de consumator;
(6a) «costuri de credit altele decât dobânda» – toate costurile suportate de consumator în legătură cu contractul de credit, cu excepția dobânzii;
(7) «valoarea totală a creditului» – cuantumul maxim al tuturor sumelor de bani puse la dispoziție consumatorului de către creditor în temeiul contractului de credit, cu excepția costurilor de credit creditate, iar în cazul contractelor în care nu a fost prevăzut un astfel de cuantum maxim, cuantumul tuturor sumelor de bani puse la dispoziție consumatorului de către creditor în temeiul contractului de credit, cu excepția costurilor de credit creditate;
(8) «valoarea totală plătibilă de către consumator» – suma dintre valoarea totală a creditului și costurile totale de credit.”
14. Articolul 13 din Legea privind creditul pentru consumatori are următorul cuprins:
„1. Creditorul sau intermediarul de credit este obligat ca, înainte de a încheia un contract de credit pentru consumatori, să informeze consumatorul, pe un suport durabil, într‑un termen care să îi permită acestuia să studieze informațiile:
[…]
(5) valoarea totală a creditului;
(6) termenele și modalitățile de plată a creditului;
(7) valoarea totală plătibilă de către consumator;
[…]
(10) în anumite cazuri, informații cu privire la alte costuri, care trebuie suportate de consumator în legătură cu contractul de credit, în special cu privire la dobândă, comisioane, marje, taxe, între care taxele de administrare a unuia sau mai multor conturi, în care sunt înregistrate atât intrări, cât și ieșiri, inclusiv taxe pentru utilizarea unor instrumente de plată utilizate atât pentru efectuarea unor plăți, cât și a unor vărsăminte, precum și costuri pentru servicii auxiliare, în special cheltuieli de asigurare, în cazul în care acestea sunt cunoscute creditorului, precum și condițiile în care aceste costuri pot fi modificate;
(11) informații privind necesitatea suportării taxelor notariale, în cazul în care există astfel de taxe;
[…]”
15. Articolul 30 din Legea privind creditul pentru consumatori prevede următoarele:
„1. Sub rezerva articolelor 31-33, contractul de credit încheiat cu consumatorul trebuie să conțină următoarele date:
[…]
(2) natura creditului;
[…]
(4) valoarea totală a creditului;
(5) termenele și modalitățile de plată a creditului;
(6) rata dobânzii aferente creditului, […]
(7) dobânda anuală efectivă și costul total al creditului acordat consumatorului, calculat la data încheierii contractului de credit, inclusiv toate ipotezele folosite pentru calcularea acestei rate;
(8) condițiile și termenele de rambursare a creditului, […]
(9) lista perioadelor și condițiilor pentru plata dobânzii aferente creditului și a tuturor celorlalte costuri de credit, în cazul în care creditorul sau intermediarul de credit acordă un nou termen pentru rambursarea creditului;
(10) informații cu privire la alte costuri care trebuie suportate de consumator în legătură cu contractul de credit, în special cu privire la taxe, printre care taxele de administrare a unuia sau mai multor conturi în care sunt înregistrate atât intrări, cât și ieșiri, inclusiv taxe pentru utilizarea unor instrumente de plată utilizate atât pentru efectuarea unor operațiuni de plată, cât și pentru efectuarea unor decontări, a plății unor comisioane, marje, precum și a costurilor unor servicii accesorii, în special prime de asigurare, în cazul în care acestea sunt cunoscute de către creditor, precum și condițiile în care aceste costuri pot fi modificate;
[…]”
16. Articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori stipulează următoarele:
„1. Cuantumul maxim al costurilor de credit altele decât dobânda se stabilește conform următoarei formule:
în care simbolurile au următoarea semnificație:
MPKK – cuantumul maxim al costurilor de credit altele decât dobânda;
K – valoarea totală a creditului;
n – perioada de rambursare în zile;
R – numărul de zile din an.
2. Costurile creditului altele decât dobânda nu trebuie să depășească valoarea totală a creditului în întreaga perioadă de creditare.
3. Acea parte a costurilor de credit altele decât dobânda care provine din contractul de credit, care depășește suma maximă a costurilor de credit altele decât dobânda calculată în conformitate cu alineatul (1) sau valoarea totală a creditului nu este datorată.”
17. Articolul 45 alineatul (1) din Legea privind creditul pentru consumatori prevede decăderea din dreptul de a pretinde dobânzi și alte costuri aferente creditului cu titlu de sancțiune în cazul nerespectării articolului 36a. În conformitate cu articolul 47 din această lege, clauzele contractuale nu pot exclude sau limita drepturile consumatorului.
II. Litigiul principal și întrebările preliminare
18. Cele două cauze aflate pe rolul instanței de trimitere, pe care aceasta le‑a conexat prin decizia din 8 noiembrie 2018, privesc plata creanțelor care rezultă din două contracte de credit distincte încheiate de XO.
19. Prima cauză se referă la un contract privind un credit în numerar încheiat la 21 decembrie 2016 între societatea Mikrokasa și XO, în temeiul căruia XO a beneficiat de un împrumut în cuantum de 4 000 zloți (PLN) (aproximativ 940 de euro). În cadrul acestui contract, care nu a fost negociat între părți, XO s‑a angajat să plătească, pentru acest împrumut, o taxă de punere la dispoziție în cuantum de 600 PLN (aproximativ 139 de euro), o taxă de administrare în cuantum de 3 400 PLN (aproximativ 790 de euro), precum și o dobândă în cuantum anual de 7 %, care se ridica în total la suma de 371,87 PLN (aproximativ 86 de euro) pe durata împrumutului.
20. Contractul privind creditul în numerar prevede că „valoarea plătibilă de către consumator” – care este descrisă ca fiind „suma pe care creditorul o pune la dispoziția dumneavoastră, precum și toate costurile pe care dumneavoastră trebuie să le suportați în legătură cu contractul de credit” – era în cuantum de 8 371,87 zloți polonezi (aproximativ 1 946 de euro). Contractul privind creditul în numerar menționează de asemenea că acele „costuri de credit altele decât dobânda” se ridicau la cuantumul de 4 000 PLN (aproximativ 929 de euro).
21. Reclamanta explică faptul că acele costuri de credit altele decât dobânda au fost stabilite la limita inferioară a costurilor suportate de furnizorii de credite, astfel încât aceste costuri ar fi fost adesea în mod necesar mai reduse decât costurile suportate efectiv de creditori. Reclamanta a făcut referire, de asemenea, la jurisprudența instanțelor naționale poloneze, conform căreia examinarea caracterului excesiv al costurilor de credit altele decât dobânda nu ar fi admisibilă, în cazul în care aceste sume nu depășesc limitele cuantumului maxim al costurilor de credit altele decât dobânda.
22. Întrucât XO nu a plătit niciuna din sumele datorate societății Mikrokasa, aceasta din urmă a sesizat Sąd Rejonowy Lublin Zachód w Lublin Zachód (Tribunalul Districtual din Lublinul de Vest, Polonia), la 30 iunie 2017, cu o cerere de plată a sumei de 8 184,53 zloți polonezi aferentă împrumutului pe care XO nu îl rambursase.
23. Prin decizia din 10 octombrie 2017, Sąd Rejonowy Lublin Zachód w Lublin West (Tribunalul Districtual din Lublinul de Vest) a constatat lipsa motivelor pentru emiterea unui ordin de plată și a retrimis respectiva cauză instanței competente cu soluționarea cauzelor privind consumatorii, și anume instanța de trimitere.
24. Cea de a doua cauză privește un contract de împrumut încheiat la 21 noiembrie 2016 între societatea IPF Polska sp. z o.o., Varșovia (denumită în continuare „creditorul”) și XO, contract care, de asemenea, nu a fost negociat între părți, în temeiul căruia creditorul a pus la dispoziția XO o sumă de bani în cuantum de 3 000 de zloți polonezi (aproximativ 698 de euro).
25. În cadrul acestui contract de împrumut, XO era obligată să plătească un comision pentru acordarea împrumutului în cuantum de 2 084 de zloți polonezi (aproximativ 484 de euro) și o dobândă în cuantum anual de 10 %, care se ridica în total la suma de 248,41 zloți polonezi (aproximativ 57 de euro).
26. Reclamanta în această a doua cauză, Revenue Niestandaryzowany Sekurytyzacyjny Fundusz Inwestycyjny Zamknięty w Warszawie (denumită în continuare „Revenue”), a achiziționat creanța față de pârâtă de la creditor, în temeiul unui contract de cesionare a creanței. Pârâta a achitat reclamantei doar o mică parte din creanța rezultată din contractul de împrumut.
27. La 27 octombrie 2017, Revenue a sesizat Sąd Rejonowy Lublin Zachód w Lublin West (Tribunalul Districtual din Lublinul de Vest) cu o cerere de chemare în judecată împotriva lui XO, solicitând plata sumei de 5 196,68 zloți polonezi (aproximativ 1 208 euro).
28. La 29 noiembrie 2017, Sąd Rejonowy Lublin Zachód w Lublinie (Tribunalul Districtual din Lublinul de Vest) a emis un ordin de plată în care a fost luată în considerare cererea formulată în actul de sesizare. Consumatorul a contestat acest ordin, iar cea de a doua cauză a fost retrimisă spre rejudecare la instanța de trimitere.
29. În memoriile depuse, XO a susținut în esență că protecția prevăzută la articolul 359 (21) este insuficientă și că noțiunea „costuri de credit altele decât dobânda” utilizată de această dispoziție pentru a calcula comisioanele maxime care pot fi practicate nu reflectă costurile de credit efective.
30. În această privință, instanța națională arată că, în ambele cauze, costurile de credit altele decât dobânda nu depășesc cuantumul maxim permis în temeiul articolului 36a din Legea privind creditul pentru consumatori. Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea articolului 36a din Legea privind creditul pentru consumatori cu dreptul Uniunii, în măsura în care noțiunea de costuri de credit altele decât dobânda nu este menționată în Directiva 2008/48. Chiar dacă articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori urmărește alte obiective decât informarea consumatorilor, crearea acestei noi categorii de costuri ar putea fi contrară obiectivului de protecție a consumatorilor urmărit de directiva menționată, în special datorită faptului că articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori nu prevede obligația de informare a consumatorilor cu privire la costurile de credit altele decât dobânda, inclusiv în cazul în care acestea sunt inferioare pragului prevăzut de această dispoziție.
31. În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă diferitele clauze care stabilesc costurile de credit altele decât dobânda intră sub incidența Directivei 93/13 și dacă acestea se încadrează în excepția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din această directivă. Astfel, deși articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori stabilește un plafon maxim pentru costurile de credit altele decât dobânda care pot fi practicate, această dispoziție nu stabilește cuantumul exact al costurilor de credit altele decât dobânda care pot fi practicate. Prin urmare, se pune problema dacă clauzele privind prețul care sunt conforme cu această dispoziție pot fi considerate ca reflectând acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul prevăzut de articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.
32. Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich (Tribunalul Districtual din Siemianowice Śląskie) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dispozițiile Directivei [2008/48], cu modificările ulterioare, în special articolul 3 litera (g), articolul 10 alineatul (1) și articolul 22 alineatul (1), trebuie să fie interpretate în sensul că se opun separării așa‑numitelor «costuri de credit altele decât dobânda», care sunt stabilite în sumă fixă, conform unei formule de calcul legale descrise la articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori dintr‑un anumit «cost total al creditului pentru consumatori» menționat în directivă, într‑un mod în care permit disimularea față de consumator a costurilor creditului altele decât dobânda suportate efectiv de întreprindere?
2) Dispozițiile Directivei [93/13], în special articolul 1 alineatul (2), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1), trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unui control al clauzelor din contractele de credit încheiate cu consumatorii pe baza condițiilor descrise la articolul 3 din directiva menționată, în măsura în care în discuție sunt așa‑numitele «costuri de credit altele decât dobânda», care sunt stabilite pe baza criteriilor descrise la articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori?”
III. Analiză
33. În conformitate cu solicitarea Curții, ne vom limita în prezentele concluzii la examinarea primei întrebări preliminare.
A. Observații preliminare
34. De la bun început, trebuie să se semnaleze că îndoielile exprimate de instanța de trimitere sunt legate de trimiterea făcută la articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori la noțiunea de „costuri de credit altele decât dobânda”. Din moment ce Directiva 2008/48 nu conține nicio mențiune cu privire la o astfel de noțiune similară, instanța de trimitere ridică problema dacă legislația națională poate face trimitere la această noțiune și dacă contractele de credit ar trebui sau pur și simplu ar putea să menționeze cuantumul acestor costuri. Astfel, prima întrebare ridică două probleme distincte.
35. Prima problemă constă în a stabili dacă articolul 10 alineatul (2) coroborat cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 se opune unei dispoziții de drept național cum este articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, care face trimitere, pentru aplicarea sa, la o noțiune care nu este prevăzută de Directiva 2008/48, precum cea de „costuri de credit altele decât dobânda”.
36. Cea de a doua problemă privește aspectul dacă aceste dispoziții de drept al Uniunii contravin unei reglementări naționale care permite contractelor de credit să includă, printre informațiile furnizate consumatorilor, alte informații decât cele stabilite prin această directivă, precum cele referitoare la „costurile de credit altele decât dobânda”.
37. Vom examina succesiv aceste două probleme.
38. În această privință, reiese că nu sunt pertinente toate dispozițiile citate de instanța de trimitere în cadrul primei sale întrebări și anume articolul 3 litera (g), articolul 10 alineatul (1) și articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48.
39. În ceea ce privește articolul 3 litera (g), cu toate că acesta definește noțiunea „costul total al creditului pentru consumatori”, nu reiese din dosar că referirea la acest cost total sau calcularea acestuia este contestată în vreunul dintre cele două contracte aflate în litigiu în speță.
40. În ceea ce privește articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2008/48, din modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că ea privește suportul pe care trebuie să fie redactate contractele de credit. Respectiva dispoziție pare, așadar, de asemenea fără legătură cu prima întrebare adresată. Desigur, articolul 10 alineatul (1) precizează că această dispoziție se aplică fără a aduce atingere normelor naționale privind valabilitatea încheierii contractelor de credit care sunt conforme cu dreptul Uniunii. Cu toate acestea, din moment ce o astfel de indicație urmărește să clarifice domeniul de aplicare al celorlalte dispoziții prevăzute la articolul 10, această dispoziție nu poate fi interpretată în mod autonom.
41. În aceste condiții, se poate nota că alineatul pertinent al articolului 10 din Directiva 2008/48 nu este, de fapt, alineatul (1), ci mai curând alineatul (2), care definește elementele relevante ale informațiilor care trebuie să figureze în contracte de credit.
42. Astfel, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, propunem să se examineze problema ridicată, în primul rând, cu privire la aspectul dacă articolul 10 alineatul (2) coroborat cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care face trimitere la cuantumul costurilor de credit datorate, altele decât dobânda, în măsura în care o astfel de reglementare nu impune creditorilor să menționeze respectivul cuantum în contractele de credit și, în al doilea rând, cu privire la aspectul dacă, potrivit acestor dispoziții, o reglementare națională poate permite creditorilor, cu titlu voluntar, să menționeze această informație într‑un contract de credit.
B. Cu privire la posibilitatea ca legislația națională să utilizeze o noțiune care nu este prevăzută de Directiva 2008/48 în cadrul contractelor de credit
43. Articolul 1 din Directiva 2008/48 prevede că aceasta armonizează anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.
44. În această privință, considerentul (9) al acestei directive precizează că, referitor la aceste aspecte, pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne, este necesară o armonizare completă a legislației naționale.
45. Astfel, articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 precizează că, în măsura în care respectiva directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în aceeași directivă(5).
46. În acest context, articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 prevede, astfel cum reiese din titlul său, armonizarea informațiilor care trebuie incluse în mod obligatoriu într‑un contract de credit. Dispoziția menționată nu menționează printre respectivele elemente cuantumul costurilor de credit datorate, altele decât dobânda.
47. Articolul 10 alineatul (2) impune totuși obligația creditorilor de a specifica „în mod clar și concis” costul total al creditului pentru consumator. Acest ultim termen este definit de articolul 3 litera (g) ca însemnând „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția cheltuielilor notariale”. Însă, având în vedere că legiuitorul Uniunii a impus creditorilor doar să menționeze acest total – iar nu diferitele costuri care compun acest total – statele membre nu pot prevedea nicio obligație alternativă în legislația lor națională, indiferent dacă o astfel de obligație de informare privește o sumă care constituie o parte din costul total al creditului în sensul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 sau nu(6). În consecință, o lege națională nu poate fi contrară respectivei directive, întrucât nu prevede obligația de a informa consumatorii cu privire la costurile de credit altele decât dobânda, în sensul acestui termen în conformitate cu dreptul național.
48. Aceasta nu înseamnă, însă, că articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 se opune ca statele membre să utilizeze informații care nu au fost menționate în această directivă în scopul aplicării unei dispoziții legislative care nu impune obligații privind furnizarea de informații. Este vorba despre o distincție crucială care, în opinia noastră, reprezintă însăși esența prezentei cauze. Astfel, atunci când un act al Uniunii armonizează un anumit aspect al actelor cu putere de lege sau al normelor ori procedurilor administrative ale statelor membre, o astfel de armonizare nu se opune aplicării unei reglementări naționale care nu intră sub incidența sa, în măsura în care astfel de norme nu împiedică ele însele aplicarea dreptului Uniunii.
49. De exemplu, în cauza Assica și Kraft Foods Italia(7), Curtea a statuat că, deși regimul protecției indicațiilor geografice și al denumirilor de proveniență instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 2081/92 al Consiliului(8) este exhaustiv, această exclusivitate nu se opune aplicării unui regim de protecție a denumirilor geografice care nu se situează în afara domeniului de aplicare al acestui regulament. Având în vedere că prin acest regulament se urmărește protejarea indicațiilor și a denumirilor aferente produselor pentru care există o legătură specială între caracteristicile și originea lor geografică, Curtea a statuat că exclusivitatea respectivului regim nu se opune existenței unui regim național prin care se urmărește interzicerea utilizării indicațiilor geografice înșelătoare, în măsura în care regimul menționat nu impune, pentru punerea sa în aplicare, ca produsele în cauză să aibă anumite caracteristici(9).
50. De asemenea, în domeniul dreptului consumatorilor, în acest caz invocând Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului(10), Curtea a statuat, în Hotărârea Kirschstein(11), că, chiar dacă această directivă realizează o armonizare completă a normelor privind practicile comerciale neloiale(12), ea nu se opune unei norme naționale care sancționează persoanele care, fără să fi fost abilitate în mod corespunzător în acest scop, conferă anumite diplome. Din moment ce norma în discuție în respectiva cauză nu avea drept scop sancționarea anumitor acorduri pentru promovarea sau pentru comercializarea serviciilor în domeniul învățământului superior, ci viza mai degrabă să se stabilească operatorul care este autorizat să presteze un serviciu, fără să reglementeze în mod direct practicile pe care acest operator le poate pune ulterior în aplicare pentru a promova sau a derula vânzările acestui serviciu, Curtea a considerat că această normă națională nu se încadrează în domeniul armonizat prin Directiva 2005/29(13).
51. În cauza principală, informațiile din dosar indică faptul că noțiunea „costuri de credit altele decât dobânda”, prevăzută la articolul 5 alineatul (6a) din Legea privind creditul pentru consumatori, este utilizată numai în scopul aplicării articolului 36a din această lege, deși este de competența instanței de trimitere să confirme acest aspect.
52. În măsura în care reglementarea națională nu prevede obligația de a informa consumatorul cu privire la cuantumul costurilor de credit datorate altele decât dobânda, ci vizează mai degrabă stabilirea unui cuantum maxim pentru acest tip de costuri care pot fi puse în seama unui consumator – interpretare confirmată în cadrul ședinței de guvernul polonez – menționarea acestui cuantum, care figurează la articolul 5 alineatul (6a) și la articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, nu intră sub incidența armonizării complete realizate prin Directiva 2008/48.
53. Potrivit instanței de trimitere, articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori poate intra totuși în conflict cu Directiva 2008/48, în măsura în care metoda prevăzută în această dispoziție, de calcul al cuantumului maxim al costurilor de credit altele decât dobânda, care pot fi puse în seama consumatorilor, nu reflectă costul real al creditului suportat de creditor.
54. Trebuie subliniat însă că nici Directiva 2008/48, nici vreun alt instrument de drept al Uniunii de altfel(14), nu armonizează costul contractelor de credit sau cuantumul maxim al tarifelor care pot fi percepute consumatorilor. Rezultă că statele membre pot, în principiu, să utilizeze dispozițiile de drept național pentru a reglementa prețurile pe piața creditului de consum, chiar dacă se bazează în acest scop pe concepte care nu reflectă costurile reale ale creditului suportate de creditor, cu condiția ca aceste dispoziții să nu afecteze domeniile armonizate prin dreptul Uniunii.
55. Instanța de trimitere ridică de asemenea problema compatibilității articolului 36a din Legea privind creditul pentru consumatori cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, ca urmare a lipsei unei obligații a creditorilor de a menționa în contractele de credit costurile de credit datorate, altele decât dobânda, în condițiile în care astfel de informații ar putea fi importante pentru consumatori.
56. În această privință, este suficient să se amintească faptul că Directiva 2008/48 nu menționează cuantumul costurilor de credit datorate, altele decât dobânda, printre informațiile care trebuie incluse în mod imperativ în contractul de credit. Întrucât armonizarea realizată de această directivă este exhaustivă, caracterul valabil al reglementării naționale nu poate fi contestat pentru motivul că nu au fost incluse astfel de informații(15).
57. În acest context, nu trecem cu vederea faptul că instanța de trimitere pare să repună în mod implicit în discuție temeinicia armonizării complete realizate prin articolul 10 alineatul (2), din moment ce respectivul articol pare să fie contrar obiectivului de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, urmărit de Directiva 2008/48(16). Totuși, se poate observa că, astfel cum a subliniat Comisia în ședința de audiere a pledoariilor, deși acest obiectiv specific prezintă, fără îndoială, o importanță considerabilă, nu este nici pe departe singurul obiectiv vizat de această directivă. Astfel, din considerentele (3)-(7) ale directivei menționate reiese că aceasta urmărește, în primul rând, să reducă diferențele naționale încă prezente și denaturarea concurenței între creditori, obiectiv care poate fi atins numai printr‑o armonizare completă a informațiilor care trebuie incluse într‑un contract de împrumut.
58. Pe de altă parte, se poate observa de asemenea că furnizarea de informații excesive către consumatori poate, de fapt, să fie contraproductivă. Dat fiind că Directiva 2008/48 prevede deja că legislațiile naționale trebuie să stipuleze în sarcina creditorilor obligația de a include în contractele de împrumut de consum informații cum ar fi valoarea totală a creditului(17), dobânda anuală efectivă(18) sau valoarea totală plătibilă de către consumator(19), legiuitorul Uniunii putea în mod rezonabil să considere că asemenea informații sunt suficiente pentru a permite consumatorilor să evalueze consecințele economice potențial semnificative ale contractului de împrumut și că nu era necesar să oblige creditorii să menționeze în contractul de credit cuantumul costurilor de credit datorate altele decât dobânda. Cu toate că unii, fără îndoială, și‑ar putea dori ca situația să stea altfel, era vorba, în orice caz, despre o alegere politică a legiuitorului Uniunii.
59. Aceste considerații pot fi privite, în opinia noastră, drept o justificare pentru concluzia potrivit căreia directiva respectivă se opune ca statele membre să impună furnizorilor de credite, prin dispozițiile de drept național, alte obligații de informare decât cele expres prevăzute la articolul 10 alineatul (2).
60. În orice caz, în litigiul principal, din dosarul cauzei reiese că nici articolul 5 alineatul (6a), nici articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori nu impun menționarea cuantumului costurilor de credit datorate altele decât dobânda în contractul de împrumut, acest aspect făcând, desigur, obiectul controlului exercitat de instanțele naționale. Totuși, dacă această interpretare este corectă, atunci trebuie arătat că aceste dispoziții fac doar trimitere la acest tip de costuri numai în scopul aplicării unui mecanism de control al prețurilor în cazul acestor cheltuieli.
61. În consecință, considerăm că aceste dispoziții naționale nu contravin articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, din moment ce nu intră în domeniul de aplicare al actelor cu putere de lege și al procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit de consum care au făcut obiectul unei armonizări complete prin articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48.
C. Cu privire la posibilitatea ca un creditor să menționeze în mod voluntar cuantumul costurilor de credit datorate altele decât dobânda
62. În ceea ce privește posibilitatea de a menționa în mod voluntar într‑un contract de credit cuantumul costurilor de credit datorate altele decât dobânda, trebuie arătat, astfel cum reiese din considerentele (3)-(9) ale Directivei 2008/48, că aceasta vizează atât să remedieze denaturări ale concurenței în legătură cu aplicarea diferitor măsuri la nivel național în domeniul protecției consumatorilor, pe de o parte, cât și să garanteze un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, pe de altă parte. Niciunul dintre aceste două obiective nu ar impune să se interzică creditorilor să adauge alte informații în contractele de credit.
63. În special, în ceea ce privește obiectivul de a remedia denaturările concurenței, trebuie arătat că astfel de denaturări pot exista numai în măsura în care legislația națională în materia protecției consumatorilor impune obligații distincte care nu există în Directiva 2008/48. Cu toate acestea, dacă se aplică principiul proporționalității ‐ potrivit căruia orice act adoptat de Uniune nu poate depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor sale(20) ‐ Directiva 2008/48 nu interzice creditorilor să furnizeze în mod voluntar alte informații consumatorilor.
64. Această soluție poate părea evidentă, însă este posibil să fi existat îndoieli, din moment ce, pe de o parte, informațiile menționate în această dispoziție cuprind toate cele necesare încheierii unui contract. Pe de altă parte, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/48, care privește informațiile ce trebuie furnizate înainte de încheierea unui contract de credit sau de acceptarea unei oferte de către orice consumator, menționează în mod expres, la al treilea subparagraf că, atunci când creditorul furnizează informații suplimentare față de cele menționate la al doilea subparagraf, acestea trebuie furnizate într‑un document separat.
65. Cu toate acestea, faptul că articolul 10 alineatul (2) se referă la toate elementele constitutive ale unui contract nu este suficient pentru a concluziona că intenția legiuitorului Uniunii era de a limita clauzele unui contract de credit la elementele menționate.
66. În plus, considerăm că lipsa, la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, a unei dispoziții similare cu cea a celui de al treilea subparagraf al articolului 5 alineatul (1) nu ar trebui interpretată în sensul că interzice creditorilor să menționeze în contractele de credit alte informații decât cele menționate în această dispoziție.
67. Astfel, deși atât articolul 5 alineatul (1), cât și articolul 10 alineatul (2) contribuie la realizarea obiectivului general urmărit prin Directiva 2008/48 de a informa consumatorul, rolul obligațiilor de informare prevăzute de aceste dispoziții este totuși ușor diferit.
68. Articolul 5 din Directiva 2008/48 armonizează informațiile precontractuale care trebuie furnizate consumatorilor sub forma unui document cuprinzător. După cum reiese din considerentul (19) al Directivei 2008/48, informațiile care trebuie furnizate în acest stadiu sunt cele care, potrivit acestui considerent, asigură cel mai înalt grad de transparență și comparabilitate a ofertelor.
69. Astfel, pentru ca o asemenea comparație să aibă eficiență, informațiile furnizate trebuie să aibă în mod necesar un caracter standardizat. Acest lucru, la rândul său, presupune faptul că termenii de comparație trebuie să se limiteze la aspectele considerate pertinente de legiuitorul Uniunii. Astfel, după cum a fost subliniat de un studiu empiric realizat de Office of Fair Trading (denumit în continuare „OFT”)(21) ‐ instituția însărcinată cu protecția intereselor consumatorilor pe teritoriul Regatului Unit înainte de a fi desființată la 1 aprilie 2014 – „multe persoane nu citesc contractele în întregime, ci se concentrează mai degrabă pe elemente principale precum prețul”(22). În cazul în care un contract este compus din mai multe documente, consumatorul „renunță adesea la citirea unui document în locul altuia, alegând să citească documentul pe care îl consideră ca fiind cel mai important”(23).
70. Deși acest studiu a fost realizat după adoptarea Directivei 2008/48, experiența curentă sugerează că aceste rezultate nu sunt deloc surprinzătoare. Limbajul tern întâlnit în mod frecvent în modelele standard ale contractelor de credit nu este capabil să trezească interesul nimănui, cu excepția unei grup redus de avocați intrepizi și dedicați specializați în drept contractual. Cu toate acestea, studiul menționat ilustrează motivele pentru care, în opinia noastră, legiuitorul Uniunii putea să decidă în mod rezonabil, în contextul cerințelor impuse de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/48, că elementele de informare considerate a fi esențiale ar trebui să fie comunicate într‑un singur document cuprinzător, și anume formularul „Informații standard la nivel european privind creditul de consum”, în timp ce restul informațiilor trebuie să fie furnizate într‑un document separat(24).
71. Articolul 10 alineatul (2) urmărește un obiectiv ușor diferit din moment ce consumatorul trebuie să compare diverse oferte și să o aleagă pe cea mai avantajoasă pentru el pe baza informațiilor menționate la articolul 5. Astfel cum reiese din considerentul (31) al Directivei 2008/48, obiectivul specific urmărit de articolul 10 alineatul (2) este acela de a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin sau îi vor reveni în temeiul contractului de credit într‑un mod clar și concis. Un asemenea obiectiv nu împiedică creditorii să includă în același document alte informații decât cele vizate la articolul 10 alineatul (2), ci dimpotrivă(25).
72. În plus, din moment ce orice clauză contractuală poate fi considerată ca furnizând informații sub o formă sau alta(26), interpretarea articolului 10 din Directiva 2008/48, potrivit căreia acesta definește în mod exhaustiv lista informațiilor care pot fi menționate într‑un contract, ar însemna, în practică, că Directiva 2008/48 armonizează efectiv însuși conținutul contractelor de împrumut, în condițiile în care această directivă nu face nicio referire la o asemenea armonizare. Cu toate acestea, din cuprinsul articolului 1 din directiva menționată reiese clar că reglementează numai anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit de consum.
73. Având în vedere ansamblul acestor considerații, rezultă că, în opinia noastră, Directiva 2008/48 nu impune legislației naționale să interzică creditorilor includerea, printre informațiile care trebuie furnizate în cadrul unui contract de credit de consum, a altor informații precum cuantumul costurilor de credit datorate, altele decât dobânda.
74. Cu toate acestea, întrucât articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 precizează că orice informație vizată de această dispoziție trebuie să fie specificată în mod clar și concis, aceste informații suplimentare nu pot fi incluse în cazul în care, astfel cum a subliniat Comisia în ședință, includerea unor astfel de informații ar putea afecta sau ar putea crea un risc de confuzie în privința informațiilor prevăzute la articolul 10 alineatul (2)(27).
75. Având în vedere toate cele de mai sus, considerăm că articolul 10 alineatul (2) coroborat cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca legislația națională să facă referire la cuantumul costurilor de credit datorate altele decât dobânda, în măsura în care o astfel de reglementare nu impune creditorilor să menționeze respectivele cuantumuri în cazul contractelor de credit. În schimb, creditorii pot, desigur, furniza în mod voluntar acele informații suplimentare, în măsura în care acestea, coroborate cu toate celelalte informații suplimentare furnizate, nu au ca efect faptul că informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) nu mai sunt prezentate în mod clar și concis.
Concluzie
76. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții de Justiție să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich (Tribunalul Districtual din Siemianowice Slaskie, Polonia) după cum urmează:
„Articolul 10 alineatul (2) coroborat cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca legislația națională să facă referire la cuantumul costurilor de credit datorate altele decât dobânda, în măsura în care o astfel de reglementare nu impune creditorilor să menționeze respectivele cuantumuri în cazul contractelor de credit. În schimb, creditorii pot, desigur, furniza în mod voluntar acele informații suplimentare, în măsura în care acestea, coroborate cu toate celelalte informații suplimentare furnizate, nu au ca efect faptul că informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) nu mai sunt prezentate în mod clar și concis.”