Language of document : ECLI:EU:C:2016:784

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 19 octombrie 2016(1)

Cauza C‑477/16 PPU

Openbaar Ministerie

împotriva

Ruslanas Kovalkovas

[cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam, Țările de Jos)]

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Noțiunile «autoritate judiciară» și «decizie judiciară» – Mandat european de arestare emis de ministerul justiției dintr‑un stat membru pentru executarea unei pedepse privative de libertate”





1.        Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam, Țările de Jos) adresează prin intermediul prezentei trimiteri preliminare aceleași întrebări pe care le‑a adresat Curții într‑o trimitere preliminară anterioară(2), cu anumite nuanțe, deoarece MEA(3) în litigiu a fost emis de Ministerul Justiției din Republica Lituania. Dacă în cauza Poltorak mandatul european de arestare era emis de Direcția generală a poliției naționale suedeze, în prezenta cauză trebuie să se stabilească dacă Ministerul Justiției lituanian poate fi încadrat în noțiunea „autoritate judiciară” prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI(4).

2.        Având în vedere similitudinea întrebărilor preliminare, în prezenta cauză vom reitera în mare măsură considerațiile din cuprinsul Concluziilor prezentate astăzi în cauza Poltorak. Pe de altă parte, în anul 2014, autoritățile lituaniene au revizuit regimul MEA, adaptându‑l la cerințele deciziei‑cadru în conformitate cu propunerile Consiliului, ceea ce implică faptul că, din punct de vedere general, această trimitere preliminară are în esență un caracter „istoric”, limitându‑se la MEA concret a cărui executare este în discuție.

I –    Cadrul normativ

A –    Dreptul Uniunii

1.      Tratatul privind Uniunea Europeană

3.        Conform articolului 6:

„(1)      Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale [denumită în continuare «Carta»], astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.

(2)      Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3)      Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin [CEDO] și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

2.      Carta

4.        Conform articolului 47, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

[…]”

3.      Decizia‑cadru

5.        La considerentul (5) se arată că:

„Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. […]”

6.        Conform considerentului (6):

„Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare”.

7.        Considerentul (8) are următorul cuprins:

„Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia”.

8.        În plus, la considerentul (10) se arată că:

„Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol”.

9.        Conform articolului 1, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)      Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană”.

10.      Articolul 6, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”, prevede:

„(1)      Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)      Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)      Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern”.

11.      În conformitate cu articolul 7, privind autoritatea centrală:

„(1)      Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista autoritățile judiciare competente.

(2)      Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

[…]”

12.      În ceea ce privește raporturile cu alte instrumente legale, articolul 31 alineatul (1) litera (a) prevede:

„(1)      Fără a aduce atingere aplicării acestora în relațiile dintre statele membre și statele terțe, prezenta decizie‑cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în relațiile dintre statele membre:

(a)      Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare;

[…]”

B –    Dreptul lituanian

Europos arešto orderio išdavimo ir asmens perėmimo pagal Europos arešto orderi taisyklės (Norme privind emiterea MEA și predarea unei persoane în temeiul MEA, în vigoare în anul 2013)(5)

13.      Conform secțiunii I punctul 4 din aceste norme, Ministerul Justiției emite un MEA în vederea arestării unei persoane condamnate, printr‑o hotărâre, la o pedeapsă privativă de libertate, care s‑a sustras pentru a evita executarea pedepsei, cu condiția ca perioada rămasă de executat să fie de cel puțin patru luni și să existe motive pentru a considera că persoana în cauză se poate afla într‑un stat membru.

14.      Conform secțiunii II punctul 7, în cazul condamnării in absentia, instanța transmite Ministerului Justiției o copie a hotărârii de condamnare, însoțită de proiectul de MEA, ținând seama de criteriile privind emiterea unui MEA care sunt prevăzute de propriile norme.

15.      Conform secțiunii II punctul 8, în cazul sustragerii persoanei condamnate, cererea privind emiterea unui MEA trebuie transmisă Ministerului Justiției de către autoritatea de executare a pedepsei.

16.      În conformitate cu secțiunea III punctul 12, Ministerul Justiției analizează documentele transmise de autoritatea judiciară sau de serviciul penitenciar și, în cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute de aceleași norme, emite MEA, luând în considerare gravitatea și tipul infracțiunii, precum și personalitatea condamnatului. În cazul în care consideră că nu există motive pentru emiterea unui MEA, Ministerul Justiției retrimite cererea instituției solicitante.

17.      Conform secțiunii III punctul 16, în cazul în care se emite MEA, acesta trebuie semnat de ministrul justiției sau de persoana căreia i s‑a delegat această sarcină.

II – Litigiul principal și întrebările preliminare

18.      La 29 iunie 2016, procurorul de pe lângă Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam) a solicitat prezentei instanțe să dea curs unui MEA emis de Ministerul Justiției din Republica Lituania în luna august 2013, la o dată nespecificată, în vederea arestării și a predării domnului Kovalkovas, cetățean lituanian care nu are domiciliul și nici reședința în Țările de Jos și care, în prezent, este închis în centrul de detenție din Zwaag (Țările de Jos).

19.      MEA are ca obiect executarea hotărârii pronunțate de Tribunalul din Jonava (Lituania) la 13 februarie 2012, prin care domnul Kovalkovas a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de patru ani și șase luni, în calitate de autor al mai multor infracțiuni de vătămare corporală.

20.      Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă MEA a fost emis de o „autoritate judiciară”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru, și, prin urmare, dacă reprezintă o „decizie judiciară”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din aceeași decizie.

21.      În acest context, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam) a decis să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Expresia «autoritate judiciară», prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru […], și expresia «decizie judiciară», prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru […], sunt noțiuni autonome ale dreptului Uniunii?

2)      Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ: în baza căror criterii se poate determina dacă o autoritate a statului membru emitent este o «autoritate judiciară» de această natură și dacă [MEA] emis de aceasta este, în consecință, o «decizie judiciară» de această natură?

3)      Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ: Ministerul Justiției din Republica Lituania se încadrează în noțiunea «autoritate judiciară», prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru […], iar [MEA] emis de această autoritate este, în consecință, o «decizie judiciară» cum este cea prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru […]?

4)      Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ: desemnarea unei autorități precum Ministerul Justiției din Republica Lituania drept autoritate judiciară emitentă este conformă cu dreptul Uniunii?”

22.      Instanța de trimitere justifică aceste întrebări preliminare prin motivele prezentate în ordonanța de trimitere din cauza Poltorak (C‑452/16 PPU), la care adaugă mai multe observații(6).

23.      În primul rând, instanța de trimitere arată că, în conformitate cu propunerea de decizie‑cadru a Consiliului, sistemul MEA se distinge prin natura sa eminamente judiciară, eliminându‑se faza politică specifică procedurii de extrădare.

24.      În al doilea rând, instanța de trimitere subliniază că, în lumina considerentelor (5) și (6) din decizia‑cadru, scopul acesteia este de a exclude intervenția responsabililor politici în deciziile privind emiterea și executarea MEA.

25.      În al treilea rând, faptul că decizia‑cadru nu conține o definiție a noțiunii „autoritate judiciară” nu permite să se concluzioneze că un minister al justiției poate fi calificat ca atare, indiferent dacă se admite că această noțiune reprezintă o categorie specifică legislațiilor naționale sau că este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii.

26.      Potrivit instanței de trimitere, faptul că MEA se întemeiază pe o hotărâre judiciară ar putea avea relevanță, deoarece s‑ar putea considera că MEA se bazează pe o „decizie judiciară” în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru și că, prin urmare, Ministerul Justiției l‑a emis la cererea unei instanțe din Lituania. Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam) invocă în acest sens o hotărâre a Supreme Court (Curtea Supremă, Regatul Unit), care stabilește condițiile în care MEA emis de un minister ar putea fi considerat ca provenind de la o autoritate judiciară(7). Având în vedere că această hotărâre a fost pronunțată anterior Hotărârii Curții în cauza Bob‑Dogi(8), întrebările preliminare adresate sunt relevante pentru Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam), deoarece, în această din urmă hotărâre, Curtea a subliniat că MEA poate fi emis numai de o autoritate al cărei statut și ale cărei atribuții îi permit să asigure o protecție judiciară suficientă.

III – Procedura în fața Curții

27.      Trimiterea preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 2 septembrie 2016, solicitându‑se soluționarea acesteia prin aplicarea procedurii preliminare de urgență (articolul 267 al patrulea paragraf TFUE).

28.      În reuniunea administrativă din 12 septembrie 2016, Curtea a hotărât judecarea prezentei cauze potrivit procedurii preliminare de urgență și în comun cu cauza Poltorak (C‑452/16 PPU). De asemenea, Curtea a decis, în conformitate cu articolul 111 din Regulamentul de procedură, să omită faza scrisă, și, în conformitate cu articolul 109 din acest regulament, să invite Republica Lituania să ofere anumite detalii cu privire la sistemul MEA.

29.      Informațiile solicitate Republicii Lituania au fost transmise prin scrisoarea guvernului lituanian înregistrată la grefa Curții la 23 septembrie 2016.

30.      La 5 octombrie 2016, s‑a desfășurat ședința publică, în comun cu cea în cauza C‑452/16, în care s‑au înfățișat reprezentantul în proces al domnului Poltorak, guvernele neerlandez, german, elen, finlandez și suedez, precum și Comisia.

IV – Analiză

31.      Astfel cum am arătat la începutul prezentelor concluzii, întrebările preliminare adresate de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam) sunt similare celor formulate în cauza Poltorak. În realitate, acestea sunt identice, cu toate că, în opinia instanței de trimitere, noua trimitere preliminară are o „dimensiune specială”, deoarece MEA a fost emis „de un responsabil politic care acționează ca reprezentant al Ministerului Justiției”(9).

32.      Totuși, în opinia noastră, această împrejurare nu diferă din punct de vedere calitativ de cea din cauza Poltorak. Niciunuia dintre organele care au emis MEA în cele două cauze nu i se poate atribui statutul de „autoritate judiciară”, în sensul deciziei‑cadru, fie ca urmare a calității sale „polițienești”, în ceea ce privește prima cauză, fie ca urmare a calității sale „politice”, în ceea ce privește prezenta cauză. În ultimul rând, aceste organe nu pot oferi garanția respectării drepturilor și a libertăților fundamentale, care stau la baza încrederii reciproce pe care se întemeiază sistemul deciziei‑cadru.

33.      În consecință, având în vedere motivele expuse la punctele 27-30 din Concluziile noastre prezentate în cauza Poltorak, considerăm că prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere trebuie să primească un răspuns afirmativ și că, prin urmare, expresiile „autoritate judiciară” și „decizie judiciară”, în sensul articolului 6 alineatul (1) și, respectiv, al articolului 1 alineatul (1) din decizia‑cadru sunt noțiuni autonome ale dreptului Uniunii și trebuie interpretate în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

34.      Răspunsul la cea de a doua și la cea de a treia întrebare preliminară, conform argumentelor expuse la punctele 34-54 din Concluziile noastre prezentate în cauza Poltorak, ar trebui să fie în sensul că o autoritate precum Ministerul Justiției din Republica Lituania nu îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerată „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru. Argumentele cu privire la Direcția generală a poliției naționale suedeze pot fi extrapolate, mutatis mutandis, la Ministerul Justiției lituanian, care „stabilește și […] aplică politica statului” în domeniul său de competență.

35.      Conform informațiilor furnizate de instanța de trimitere, pe baza unui raport de evaluare al Consiliului din 2007(10), emiterea unui MEA de către Republica Lituania este condiționată de existența unui mandat național de arestare sau a unei decizii definitive de condamnare. În această ipoteză, instanța de executare sau, în cazul sustragerii persoanei condamnate după pronunțarea deciziei de condamnare, serviciul penitenciar poate solicita Ministerului Justiției să emită un MEA. Acesta emite MEA după ce examinează documentele relevante și se asigură că există motive în acest sens.

36.      În opinia noastră, acest sistem nu respectă decizia‑cadru(11). Astfel cum am arătat la punctul 60 din Concluziile prezentate în cauza Poltorak, sistemul analizat ar putea intra sub incidența respectivei decizii numai dacă Ministerul Justiției lituanian „îndeplinește următoarele cerințe, pe care le considerăm esențiale pentru a menține nivelul garanțiilor judiciare pe care se întemeiază sistemul MEA: a) acționează în temeiul mandatului și sub supravegherea unei autorități judiciare, în sensul articolului 6 din decizia‑cadru; b) nu are putere discreționară și nici marjă de apreciere cu privire la emiterea MEA, fiind obligat să respecte mandatul primit de la autoritatea judiciară. În plus, aceasta din urmă, în cazul în care are îndoieli cu privire la mandat, ar trebui să consulte Curtea, prin intermediul trimiterii preliminare, cu privire la interpretarea deciziei‑cadru”.

37.      Inițierea procedurii de emitere a MEA de către serviciul penitenciar, fără intervenția autorității judiciare, implică nerespectarea primei cerințe dintre cele menționate.

38.      Atunci când, dimpotrivă, procedura de emitere este inițiată de autoritatea judiciară, Ministerul Justiției dispune de o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă, în cele din urmă, emite MEA, fără ca decizia sa să poată fi supusă controlului judiciar.

39.      În răspunsul oferit la cererea de informații formulată de Curte, guvernul lituanian a menționat că Ministerul Justiției adoptă o decizie privind MEA numai dacă instanța a constatat că emiterea sa este în conformitate cu principiile proporționalității sau ale economiei de procedură(12). În cazul în care Ministerul Justiției are îndoieli în acest sens, poate solicita instanței să justifice cu mai multă claritate faptul că cererea de emitere a MEA respectă principiile respective(13). În continuare, guvernul lituanian explică, într‑un mod destul de ambiguu, că, în cazul primirii „unui răspuns negativ de la instanță în ceea ce privește conformitatea emiterii [MEA] cu principiile proporționalității și economiei […]”,ministerul nu emite mandatul. Dimpotrivă, în cazul în care primește „un răspuns conform căruia emiterea [MEA]” respectă aceste principii, acesta emite mandatul(14).

40.      Considerăm că afirmația guvernului lituanian este oarecum ambiguă, deoarece din explicațiile sale ar putea rezulta că examinarea proporționalității revine exclusiv în sarcina instanței. Cu toate acestea, determinant nu este „răspunsul” instanței, ci aprecierea acestui răspuns de către Ministerul Justiției. În caz contrar, este de neînțeles cum ar putea instanța să ofere „un răspuns negativ […] în ceea ce privește conformitatea emiterii [MEA] cu principiile proporționalității și economiei”. Răspunsul negativ în discuție este mai degrabă rezultatul analizei efectuate în privința sa de Ministerul Justiției, care, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 12 din normele privind MEA, decide în cele din urmă cu privire la oportunitatea emiterii MEA.

41.      În această ipoteză, nu este îndeplinită cerința la care facem referire la punctul 66 din Concluziile prezentate în cauza Poltorak, și anume ca autoritatea care emite un MEA să acționeze în temeiul „mandatului și sub controlul unei autorități judiciare autentice care o supraveghează”(15).

42.      Având în vedere considerațiile anterioare, trebuie să facem referire la o împrejurare care diferențiază prezenta cauză de cauza Poltorak. Este vorba despre o informație care nu are legătură cu „dimensiunea specială” politică a autorității care a emis MEA, ci cu faptul că – după cum a arătat chiar instanța de trimitere(16) și a confirmat guvernul lituanian – Republica Lituania a comunicat Consiliului, la 6 februarie 2014, că, în viitor, MEA va putea fi emis numai de anumite instanțe, Ministerul Justiției fiind, prin urmare, exclus.

43.      Cu toate că informația menționată nu implică, în sine, că cererea de decizie preliminară a rămas fără obiect (,deoarece MEA în litigiu în procedura a quo a fost emis în conformitate cu sistemul anterior și nu reiese că autoritățile judiciare lituaniene au emis un alt mandat în locul său), aceasta este în mod cert relevantă, deoarece, având în vedere schimbarea normativă: a) minima ingerință în domeniul autonomiei procedurale a statului membru devine inutilă, spre deosebire de cea care, în opinia noastră, era inevitabilă în cauza Poltorak; și b) însăși Republica Lituania a optat pentru adaptarea sistemului său la cerințele rezultate din decizia‑cadru.

44.      În ultimul rând, în ceea ce privește cererea formulată de guvernul lituanian(17), care a fost susținută în cadrul ședinței de guvernul Țărilor de Jos și de Comisie, referitoare la limitarea în timp a efectului hotărârii Curții, în cazul în care prin aceasta se constată că MEA emis de Ministerul Justiției nu este o decizie judiciară, facem trimitere la punctele 68-70 din Concluziile prezentate în cauza Poltorak, în cuprinsul cărora redăm motivele pentru care am considerat că nu se impune o astfel de limitare.

V –    Concluzie

45.      În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul de Primă Instanță din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează:

„1)      Expresiile «decizie judiciară» și «autoritate judiciară», prevăzute la articolul 1 alineatul (1) și, respectiv, la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, sunt noțiuni autonome ale dreptului Uniunii și trebuie interpretate în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

2)      O autoritate care are competențe precum cele ale Ministerului Justiției din Republica Lituania nu îndeplinește cerințele necesare pentru a fi considerată «autoritate judiciară» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI, iar mandatul european de arestare emis în prezenta cauză nu constituie o «decizie judiciară» în sensul articolului 1 alineatul (1) din respectiva decizie‑cadru.”


1      Limba originală: spaniola.


2      Hotărârea Poltorak (C‑452/16 PPU), pendinte la această instanță.


3      Mandat european de arestare.


4      Decizia‑cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO L 81, p. 24) (denumită în continuare „decizia‑cadru”).


5      Ordinul nr. 1R-195/I‑114 din 26 august 2004 (denumit în continuare „Norme privind MEA”).


6      Punctul 4.2 din decizia de trimitere.


7      Bucnys v. Ministry of Justice [2013] UKSC 71 (20 noiembrie 2013), punctul 66: „A European arrest warrant issued by a Ministry in respect of a convicted person with a view to his or her arrest and extradition can be regarded as issued by a judicial authority for the purposes of Council Framework Decision 2002/584/JHA and Part 1 of the Extradition Act 2003 if the Ministry only issues the warrant at the request of, and by way of endorsement of a decision that the issue of such a warrant is appropriate made by: a) the court responsible for the sentence [Un mandat european de arestare emis de un minister cu privire la o persoană condamnată în vederea arestării și extrădării sale poate fi considerat ca fiind emis de o autoritate judiciară în sensul Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului și al Părții I din Legea din 2003 privind extrădarea, în cazul în care ministerul emite mandatul numai la cerere și prin însușirea unei decizii conform căreia emiterea unui astfel de mandat este adecvată, adoptată de: a) instanța care a pronunțat hotărârea]”.


8      Hotărârea din 1 iunie 2016 (C‑241/15, EU:C:2016:385).


9      Punctul 4.1 in fine din ordonanța de trimitere.


10      Evaluation report on the fourth round of mutual evaluations „the practical application of the European Arrest Warrant and corresponding surrender procedures between Member States” [Raportul de evaluare a celei de a patra runde de evaluări reciproce „Punerea în aplicare practică a mandatului european de arestare și a procedurilor de predare între statele membre”, Documentul Consiliului nr. 12399/1/07 REV 1 (denumit în continuare „raport de evaluare”)].


11      Aceasta este și opinia Consiliului, redată în raportul său de evaluare, p. 30, punctul 7.2.1.1.


12      Răspunsul guvernului lituanian, punctul 38.


13      Loc. ult. cit., punctul 39. Guvernul lituanian se referă la această posibilitate ca la un „drept” al Ministerului Justiției. Totuși, conform punctului 12 din Normele privind MEA, aceasta pare, mai degrabă, o obligație.


14      Loc. ult. cit., punctul 40.


15      Pe de altă parte, considerăm că acesta este spiritul jurisprudenței britanice invocate de instanța de trimitere, la care am făcut referire la nota de subsol nr. 7.


16      Punctul 4.1 din ordonanța de trimitere.


17      Punctul 48 din răspunsul Guvernului Lituaniei la întrebările Curții.