HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera a doua)

30 ianuarie 2014

Cauza F‑151/12

Jakob Ohrgaard

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiția privind reședința prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut – Exercitarea de funcții într‑o organizație internațională – Noțiune – Stagiu de cinci luni efectuat la Comisie – Excludere”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care domnul Ohrgaard solicită anularea deciziei din 6 martie 2012 prin care Comisia Europeană i‑a refuzat dreptul de a beneficia de indemnizația de expatriere și, în măsura în care se va dovedi necesar, anularea deciziei din 31 august 2012 de respingere a reclamației lui

Decizia:      Anulează Decizia Comisiei Europene din 6 martie 2012 prin care se refuză domnului Ohrgaard dreptul de a beneficia de indemnizația de expatriere, astfel cum a fost modificată prin Decizia din 31 august 2012 de respingere a reclamației. Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de domnul Ohrgaard.

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune introdusă de funcționari – Act care lezează – Acțiune îndreptată împotriva deciziei de respingere a reclamației – Decizie adoptată după reexaminarea unei decizii anterioare – Admisibilitate

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2.      Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Servicii efectuate pentru un alt stat sau pentru o organizație internațională – Noțiune – Urmarea unui stagiu la o instituție – Excludere

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (a) și (b)]

1.      Atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează ce se substituie actului contestat.

(a se vedea punctele 13 și 16)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, punctul 55; 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, punctul 32

2.      În cadrul stabilirii existenței unui drept la indemnizația de expatriere a unui funcționar, reiese din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din anexa VII la statut că, în vederea neutralizării perioadelor în care funcționarul sau agentul a avut reședința pe teritoriul statului pe teritoriul căruia este situat locul de repartizare al funcționarului sau, respectiv, în afara teritoriului menționat, legiuitorul a prevăzut o diferență după cum reședința este motivată de situații ce rezultă din servicii efectuate pentru un alt stat sau pentru o organizație internațională ori de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale.

Un stagiu la Comisie, conceput ca o perioadă de specializare care vine în completarea fie a pregătirii universitare, fie a cunoștințelor necesare desfășurării unei activități salariate, nu poate fi considerat ca intrând sub incidența noțiunii de exercitare a atribuțiilor, această noțiune impunând ca activitatea să contribuie în special la realizarea obiectivelor statului sau ale organizației internaționale în cauză. O astfel de concluzie, având în vedere finalitatea principală a stagiilor efectuate la Comisie, nu poate fi contestată de faptul că anumiți stagiari primesc, în funcție de disponibilitățile bugetare și de situația lor de familie, o bursă sau chiar, în privința angajaților din sectorul public sau privat, de faptul că aceștia își primesc în continuare salariul.

Pe de altă parte, este adevărat că această soluție diferă de cea de la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut în privința funcționarilor care nu au avut niciodată cetățenia statului de repartizare și că această soluție conduce la o diferență de tratament care este motivată în mare parte de cetățenia persoanei în cauză.

Totuși, nu este mai puțin adevărat că această diferență de tratament se justifică, pe de o parte, prin diferența din însuși modul de redactare pe care legiuitorul l‑a conferit articolului 4 alineatul (1) litera (a) și litera (b) din anexa VII la statut și, pe de altă parte, prin diferența de durată a perioadei de referință, care este considerabil mai lungă pentru funcționarul care a avut cetățenia statului membru de repartizare.

(a se vedea punctele 40, 43-45, 47 și 49)