HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

11 iunie 2019(*)

„Funcție publică – Foști funcționari – Investigație a OLAF – Cazul «Eurostat» – Transmiterea către autoritățile judiciare naționale a unor informații privind fapte care pot face obiectul urmăririi penale – Neinformarea prealabilă a funcționarilor potențial implicați – Prejudicii pretins suferite ca urmare a comportamentului OLAF și al Comisiei în cursul procedurii – Prejudiciu moral, fizic și material – Legătură de cauzalitate”

În cauza T‑138/18,

Fernando De Esteban Alonso, fost funcționar al Comisiei Europene, cu domiciliul în Saint‑Martin‑de‑Seignanx (Franța), reprezentat de C. Huglo, avocat,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de R. Striani și de J. Baquero Cruz, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită repararea prejudiciilor morale, fizice și materiale pe care reclamantul pretinde că le‑ar fi suferit,

TRIBUNALUL (Camera a cincea),

compus din domnul D. Gratsias, președinte, doamna I. Labucka și domnul I. Ulloa Rubio (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic

1        Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), instituit prin Decizia 1999/352/CE, CECO, Euratom a Comisiei din 28 aprilie 1999 (JO 1999, L 136, p. 20, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 148), răspunde printre altele de desfășurarea, în cadrul instituțiilor, a investigațiilor administrative cu scopul de a investiga faptele grave legate de desfășurarea activităților profesionale care pot constitui o încălcare a obligațiilor de către funcționarii superiori și alte categorii de angajați ai Uniunii și care pot duce la măsuri disciplinare și, atunci când este cazul, la inițierea unei acțiuni penale.

2        Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de OLAF (JO 1999, L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129) reglementează inspecțiile, verificările și alte măsuri luate de angajații OLAF pentru îndeplinirea îndatoririlor acestora. Investigațiile efectuate de OLAF sunt investigații „externe”, și anume în afara instituțiilor Uniunii, și investigații „interne”, în cadrul acestor instituții. Acest regulament a fost abrogat de Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 septembrie 2013 privind investigațiile efectuate de OLAF (JO 2013, L 248, p. 1).

3        Potrivit considerentului (10) al Regulamentului nr. 1073/1999:

„întrucât aceste investigații trebuie efectuate în conformitate cu tratatul și în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, respectând Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil celorlalți agenți […] și respectând în totalitate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în special principiul echității, dreptul persoanelor implicate de a‑și exprima opiniile asupra faptelor care le privesc și principiul conform căruia concluziile unei investigații se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie; întrucât, în acest scop, instituțiile, organismele, oficiile și agențiile trebuie să prevadă termenii și condițiile în care sunt efectuate aceste investigații interne; întrucât, în consecință, statutul personalului ar trebui modificat pentru a prevedea drepturile și obligațiile funcționarilor și ale altor agenți în ceea ce privește investigațiile interne;”

4        Potrivit considerentului (13) al Regulamentului nr. 1073/1999:

„întrucât este de datoria autorităților naționale competente sau a instituțiilor, organismelor, oficiilor sau agențiilor, după caz, de a decide asupra măsurilor ce trebuie luate privind investigațiile încheiate pe baza raportului redactat de către [OLAF]; întrucât, cu toate acestea, ar trebui să fie de datoria directorului [OLAF] să înainteze direct autorităților judiciare ale statului membru respectiv informațiile culese de către [OLAF] în decursul investigațiilor interne privind situații care atrag după sine urmărirea penală;”

5        Potrivit considerentului (16) al Regulamentului nr. 1073/1999:

„întrucât, pentru a se garanta că concluziile investigațiilor efectuate de angajații oficiului sunt luate în considerare și că se iau măsurile ulterioare necesare, rapoartele ar trebui să aibă statutul de probă admisibilă în acțiunile administrative și judiciare; întrucât, în acest scop, acestea ar trebui redactate într‑o manieră compatibilă cu reglementările privind rapoartele administrative în statele membre;”

6        Articolul 4 din Regulamentul nr. 1073/1999 avea următorul cuprins:

„Investigațiile interne

(1)      În domeniile menționate la articolul 1, [OLAF] efectuează investigații administrative în cadrul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor […]

Aceste investigații interne sunt efectuate conform normelor tratatelor și, în special, celor din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, ținând seama în mod corespunzător de statutul personalului în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în prezentul regulament și în deciziile adoptate de către fiecare instituție, organism, oficiu și agenție. Instituțiile se consultă între ele cu privire la reglementările care urmează a fi prevăzute prin asemenea decizii.

[…]

(5)      În cazul în care investigațiile arată că un membru, director, funcționar sau alt agent poate fi personal implicat, instituția, organismul, oficiul sau agenția de care aparține acesta este informată de acest lucru.

În cazurile în care păstrarea secretului este esențială în scopul investigației sau în situațiile care necesită recurgerea la mijloace de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale, furnizarea acestor informații poate fi amânată.

[…]”

7        Articolul 9 din Regulamentul nr. 1073/1999, intitulat „Raportul investigației și măsurile întreprinse în urma investigațiilor”, prevedea:

„(1)      La încheierea unei investigații efectuate de către [OLAF], acesta redactează un raport, sub autoritatea directorului, menționând faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, și concluziile investigației, inclusiv recomandările directorului [OLAF] privind măsurile ce ar trebui luate.

(2)      La redactarea acestor rapoarte se iau în considerare cerințele procedurale prevăzute în legislația națională a statului membru respectiv. Rapoartele redactate pe această bază constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali. Acestea sunt supuse acelorași reguli de apreciere ca și cele aplicabile rapoartelor administrative redactate de către inspectorii administrativi naționali și au aceeași valoare ca și acele rapoarte.

(3)      Rapoartele redactate în urma unei investigații externe și orice informații conexe utile sunt transmise autorităților competente ale statelor membre în cauză în conformitate cu reglementările legate de investigațiile externe.

(4)      Rapoartele redactate în urma unei investigații interne și orice informații conexe utile sunt transmise instituției, organismului, oficiului sau agenției respective. Instituția, organismul, oficiul sau agenția respectivă ia acele măsuri, îndeosebi disciplinare sau judiciare, privind investigațiile interne, pe care rezultatele investigațiilor [le] reclamă și raportează aceste măsuri directorului [OLAF] în termenul stabilit de către acesta în concluziile raportului său.”

8        Articolul 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, intitulat „Transmiterea informațiilor de către [OLAF]”, prevedea:

„(1)      Fără a aduce atingere articolelor 8, 9 și 11 din prezentul regulament și dispozițiilor din Regulamentul (Euratom, CE) nr. 2185/96, [OLAF] poate înainta în orice moment autorităților competente ale statelor membre respective informațiile obținute în cursul investigațiilor externe.

(2)      Fără a aduce atingere articolelor 8, 9 și 11 din prezentul regulament, directorul [OLAF] transmite autorităților judiciare din statul membru respectiv informațiile obținute de către [OLAF] în cursul investigațiilor interne asupra chestiunilor susceptibile de a avea ca rezultat urmărirea penală. În funcție de cerințele investigației, acesta informează simultan statul membru respectiv.

(3)      Fără a aduce atingere articolelor 8 și 9 din prezentul regulament, [OLAF] poate în orice moment să transmită instituției, organismului, oficiului sau agenției respective informațiile obținute în cursul investigațiilor interne.”

9        Decizia 1999/396/CE, CECO, Euratom a Comisiei din 2 iunie 1999 privind condițiile și metodele de efectuare a investigațiilor interne pentru combaterea fraudei, a corupției și a oricăror activități ilegale care afectează interesele Comunităților (JO 1999, L 149, p. 57, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 156) prevede la articolul 4 modalitățile de informare a părții interesate, în termenii următori:

„În cazul în care apare posibilitatea implicării [personale a] unui membru, funcționar sau agent al Comisiei, partea interesată este informată rapid, atât timp cât acest lucru nu prejudiciază investigația. În orice situație, la finalizarea investigației, nu pot fi trase concluzii care fac trimitere nominală la un membru, funcționar sau agent al Comisiei fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc.

În cazurile în care este necesară menținerea secretului absolut în scopul desfășurării investigației și care necesită utilizarea unor proceduri de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale, respectarea obligației de a invita membrul, funcționarul sau agentul Comisiei să își exprime punctul de vedere poate fi amânată cu acordul președintelui Comisiei sau, respectiv, al secretarului său general.”

10      Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, privind dreptul la un proces echitabil, prevede:

„(2)      Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

(3)      Orice acuzat are, în special, dreptul:

(a)      să fie informat, în termenul cel mai scurt, într‑o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

(b)      să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

[…]”

11      Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede:

„Articolul 41

Dreptul la bună administrare

(1)      Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

(2)      Acest drept include în principal:

–        dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

–        dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

–        obligația administrației de a‑și motiva deciziile.

(3)      Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre.

[…]

Articolul 48

Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare

(1)      Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2)      Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

 Situația de fapt

12      Reclamantul, domnul Fernando De Esteban Alonso, este un fost funcționar al Comisiei Europene care a exercitat printre altele funcția de director al Direcției „Informatică, publicații și relații externe” a Oficiului pentru Statistică al Uniunii Europene (denumit în continuare „Eurostat”).

13      Din anul 1996, Eurostat asigura difuzarea către public a datelor statistice colectate bazându‑se pe Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, care înființase o rețea de puncte de vânzare numite „datashop” (denumite în continuare „unitățile datashop”). Relațiile dintre Eurostat, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene și fiecare datashop erau organizate pe baza unor convenții tripartite. Unitățile datashop prevedeau un circuit de facturare complex care permitea Eurostat să primească până la 55 % din prețul de facturare al datelor introduse pe piață.

14      În luna septembrie a anului 1999, un audit intern a constatat existența unor nereguli în gestiunea financiară a contractelor încheiate de Eurostat cu societățile Eurocost, Eurogramme, Datashop, Planistat și CESD Communautaire, care ar fi permis alimentarea unui „pachet financiar” căruia nu i se aplicau normele bugetare ale Comisiei. În urma acestui raport, OLAF a fost sesizat la 17 martie 2000 de direcția generală însărcinată cu controlul financiar. OLAF a început mai multe investigații privind în special contractele încheiate de Eurostat cu societățile Eurocost, Eurogramme, Datashop, Planistat și CESD Communautaire și subvențiile acordate acestora. În cursul uneia dintre aceste investigații, OLAF a cules informații prin care se urmărea să se demonstreze că un mecanism financiar instituit prin convențiile tripartite cu unitățile datashop din Luxemburg (Luxemburg), din Bruxelles (Belgia) și din Madrid (Spania) permitea să se scoată din partea „venituri” a bugetului Uniunii sume care trebuiau să revină în aceasta în mod legitim.

15      La 19 martie 2003, directorul general al OLAF a trimis autorităților judiciare franceze o scrisoare ce avea ca obiect „Transmiterea unor informații privind fapte care pot fi încadrate penal CMS Nr. IO/2002/0510 – Eurostat/Datashop/Planistat”, însoțită de o notă întocmită de doi investigatori OLAF, adresată în aceeași zi directorului general al OLAF, având ca obiect „Denunțarea unor fapte care pot fi încadrate penal CMS Nr. IO/2002/0510 – Eurostat/Datashop/Planistat” (denumită în continuare „nota din 19 martie 2003”). În urma acestei transmiteri, procureur de la République du tribunal de grande instance de Paris (procurorul Republicii de la Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța) a deschis la 4 aprilie 2003 un dosar de instrucție pentru faptele de tăinuire și de complicitate la abuzul de încredere.

16      La 3 aprilie 2003, directorul general al OLAF a adresat o notă de sinteză în atenția secretarului general al Comisiei, privind investigațiile în curs referitoare la Eurostat.

17      La 10 iulie 2003, Comisia a depus plângere împotriva lui X la procureur de la République du tribunal de grande instance de Paris (procurorul Republicii de la Tribunalul de Mare Instanță din Paris). Ea s‑a constituit de asemenea parte civilă.

18      La 25 septembrie 2003, s‑a încheiat investigația internă a OLAF privind cazul „Datashop – Planistat”. Raportul final al investigației și anexele sale au fost prezentate autorității judiciare franceze.

19      La 29 ianuarie 2004, ca răspuns la cererea parchetului, Comisia a autorizat ridicarea imunității reclamantului în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din Protocolul nr. 7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene. Ulterior, Comisia a deschis o procedură disciplinară împotriva reclamantului (nr. 04/001).

20      La 7 iulie 2008, la instrucțiunile procureur de la République du tribunal de grande instance de Paris (procurorul Republicii de la Tribunalul de Mare Instanță din Paris), reclamantul a fost convocat în calitate de martor de către poliția judiciară franceză la o audiere pentru fapte referitoare la Comisie în cadrul executării comisiei rogatorii nr. 2268/03/19.

21      La 9 septembrie 2008, în cursul audierii, reclamantul a fost reținut și, în ziua următoare, la 10 septembrie 2008, s‑a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa pentru abuz de încredere pentru că a „deturnat, în L[uxemburg], în B[elgia] și în S[pania], din anul 1995 până în anul 1997, […] o parte din fondurile care reveneau bugetului comunitar pentru a constitui fonduri paralele în legătură cu [unitățile datashop] din L[uxemburg], B[ruxelles] și M[adrid], a dat ordine pentru utilizarea acestor fonduri și [a determinat] o suprafacturare a societății [C.] pentru lucrări de statistică”.

22      La 15 septembrie 2008, în urma punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, reclamantul a introdus, la Comisie, o primă cerere de asistență în temeiul articolului 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă situației de fapt din speță (denumit în continuare „statutul”). Această cerere a fost respinsă printr‑o decizie a Comisiei din 17 decembrie 2008.

23      La 18 februarie 2009, reclamantul a formulat o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva respingerii cererii de asistență. Reclamația împotriva acestui refuz de asistență a fost respinsă prin decizia autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) din 1 aprilie 2009.

24      La 21 ianuarie 2013, Ministerul Public francez a întocmit un rechizitoriu de clasare în privința tuturor persoanelor împotriva cărora s‑a pus în mișcare acțiunea penală, printre care reclamantul. A urmat o ordonanță de clasare a judecătorului de instrucție de la tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris) din 9 septembrie 2013 (denumită în continuare „ordonanța de clasare”).

25      La 17 septembrie 2013, Comisia, în calitate de parte civilă, a formulat apel împotriva ordonanței de clasare.

26      La 12 decembrie 2013, reclamantul a introdus la Comisie o a doua cerere de asistență întemeiată pe articolul 24 din statut. Această a doua cerere de asistență a fost respinsă prin decizia Comisiei din 6 mai 2014.

27      Prin hotărârea din 23 iunie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a statuat că apelul Comisiei este nefondat și a confirmat ordonanța de clasare, pentru motivul în esență că „faptele denunțate […] țin[eau] de o încălcare a normelor bugetare europene, care a persistat din cauza neglijenței [în cadrul] verificărilor și a dezinteresului pentru controlul financiar”, că „simplul fapt de a se sustrage de la respectarea dispozițiilor privind controlul financiar și a normelor bugetare comunitare nu [era] suficient pentru a caracteriza [o] situație [de deturnare de fonduri comunitare]”, că „nu exist[au] probe suficiente împotriva nimănui de natură să se rețină abuzul de încredere [și] că faptele în cauză nu p[uteau] primi o altă calificare penală, printre care de fals și uz de fals, […] în lipsa unui element intențional caracterizat”.

28      La 27 iunie 2014, Comisia a formulat recurs în casație împotriva hotărârii care confirmă clasarea (a se vedea punctul 27 de mai sus).

29      La 28 iulie 2014, reclamantul a formulat o reclamație împotriva celui de al doilea refuz de asistență, întemeiată pe articolul 24 din statut. Această reclamație a fost completată la 18 august 2014. AIPN a respins reclamația completată a reclamantului prin decizia din 21 noiembrie 2014.

30      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 24 februarie 2015 (cauza F‑35/15), reclamantul a formulat o acțiune prin care solicita anularea deciziei AIPN din 21 noiembrie 2014 prin care se respingea reclamația sa referitoare la cererea de asistență formulată în temeiul articolului 24 din statut și obligarea Comisiei la plata sumei de 17 242,51 euro cu titlu provizoriu.

31      Prin Ordonanța din 15 iulie 2015, De Esteban Alonso/Comisia (F‑35/15, EU:F:2015:87), Tribunalul Funcției Publice a respins acțiunea. La 16 septembrie 2015, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii.

32      Prin scrisoarea din 10 aprilie 2016, Biroul „Investigații și cazuri disciplinare” al Comisiei a notificat reclamantului decizia sa de a închide dosarul în privința sa.

33      Prin hotărârea din 15 iunie 2016, Cour de cassation (Curtea de Casație) franceză a respins recursul Comisiei.

34      Prin Hotărârea din 9 septembrie 2016, De Esteban Alonso/Comisia (T‑557/15 P, nepublicată, EU:T:2016:456), Tribunalul a respins recursul pe care reclamantul l‑a formulat împotriva Ordonanței din 15 iulie 2015, De Esteban Alonso/Comisia (F‑35/15, EU:F:2015:87).

35      La 22 decembrie 2016, reclamantul a formulat o cerere de reparare a prejudiciilor suferite ca urmare a comportamentului Comisiei, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut. Prin decizia din 3 mai 2017, AIPN a respins această cerere ca nefondată.

36      La 1 august 2017, reclamantul a formulat o reclamație împotriva acestei decizii de respingere a cererii sale de reparare a prejudiciilor suferite ca urmare a comportamentului Comisiei.

37      Prin decizia din 29 noiembrie 2017, AIPN a respins reclamația ca nefondată.

 Procedura și concluziile părților

38      Prin act depus la grefa Tribunalului la 28 februarie 2018, reclamantul a introdus prezenta acțiune.

39      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 alineatul (3) literele (a) și (d) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a solicitat Comisiei, la 18 ianuarie 2019, să răspundă la întrebări și să furnizeze documente referitoare la cauză. Aceasta din urmă a dat curs acestei cereri la 6 februarie 2019.

40      În temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în lipsa cererii de organizare a unei ședințe prezentate de părțile principale în termenul de trei săptămâni de la notificarea închiderii fazei scrise a procedurii, Tribunalul poate decide să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii. În speță, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a decis, în lipsa unei asemenea cereri, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

41      Reclamantul solicită în esență Tribunalului:

–        obligarea OLAF la „depunerea notei din 19 martie 2003 referitoare la cauza Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, [și] obligarea Comisiei să îi plătească suma de 1 102 291,68 euro cu titlu de prejudicii morale, fizice și materiale pe care le‑ar fi suferit”;

–        obligarea Comisiei la plata sumei de 3 000 de euro cu titlu de cheltuieli nerambursabile, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

42      Comisia solicită Tribunalului:

–        declararea acțiunii ca nefondată și respingerea în totalitate a acesteia;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

43      În susținerea acțiunii formulate, reclamantul arată că OLAF și Comisia au încălcat principiul bunei administrări, obligația de solicitudine, precum și dreptul la apărare, astfel cum sunt consacrate de cartă și de dispozițiile Regulamentului nr. 1073/1999. Reclamantul invocă în esență existența unor erori săvârșite de OLAF și de Comisie ca urmare a faptului că, pe de o parte, el nu a fost ascultat înainte de transmiterea către autoritățile franceze a elementelor reținute împotriva sa și, pe de altă parte, Comisia a continuat urmărirea penală în privința sa în mod nejustificat. Aceste erori au cauzat, potrivit reclamantului, prejudicii materiale, morale și fizice grave în privința sa, care au o legătură de cauzalitate directă cu pretinsele erori săvârșite de OLAF și de Comisie.

44      Comisia contestă argumentele reclamantului.

 Observații introductive

45      Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unei cereri de acordare de daune interese formulate de un funcționar sau de un agent, răspunderea Uniunii presupune reunirea unui ansamblu de condiții în ceea ce privește nelegalitatea comportamentului reproșat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2010, Comisia/Petrilli, T‑143/09 P, EU:T:2010:531, punctul 45 și jurisprudența citată). Aceste trei condiții sunt cumulative, ceea ce implică faptul că, în măsura în care una dintre acestea nu este îndeplinită, nu se poate reține răspunderea Uniunii (Hotărârea din 13 decembrie 2018, UP/Comisia, T‑706/17, nepublicată, EU:T:2018:924, punctul 72).

46      În această privință, trebuie să se precizeze că contenciosul în materie de funcție publică în temeiul articolului 270 TFUE și al articolelor 90 și 91 din statut, inclusiv cel privind repararea unui prejudiciu produs unui funcționar sau unui agent, urmează reguli particulare și speciale în raport cu cele care decurg din principiile generale care reglementează răspunderea extracontractuală a Uniunii, la articolul 268 TFUE și la articolul 340 al doilea paragraf TFUE. Astfel, reiese în special din statut că, spre deosebire de orice alt particular, funcționarul sau agentul Uniunii este legat de instituția de care depinde prin raporturi juridice de muncă ce presupun un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce specifice, reflectat de obligația de solicitudine a instituției față de persoana interesată. Acest echilibru este destinat în esență să mențină relația de încredere care trebuie să existe între instituții și funcționarii lor, în scopul de a garanta cetățenilor îndeplinirea în bune condiții a misiunilor de interes general încredințate instituțiilor. Rezultă că, atunci când acționează în calitate de angajator, Uniunea este supusă unei răspunderi mai mari, care se manifestă prin obligația de a repara prejudiciile cauzate personalului său prin orice nelegalitate săvârșită în calitate de angajator (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2010, Comisia/Petrilli, T‑143/09 P, EU:T:2010:531, punctul 46 și jurisprudența citată).

47      În speță, reclamantul susține că cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii impuse de jurisprudență sunt îndeplinite. Tribunalul apreciază că trebuie să se examineze, mai întâi, condiția referitoare la nelegalitatea comportamentului reproșat OLAF și Comisiei, în continuare, cea referitoare la prejudiciu și, în sfârșit, cea referitoare la legătura de cauzalitate între elementele precedente.

 Cu privire la nelegalitatea comportamentului OLAF și al Comisiei

48      Reclamantul susține că erori au fost săvârșite atât de OLAF, cât și de Comisie. El arată în această privință că acestea au încălcat principiul bunei administrări, obligația de solicitudine, precum și dreptul la apărare, astfel cum sunt consacrate de cartă și de dispozițiile Deciziei 1999/396.

49      În primul rând, reclamantul afirmă că OLAF a încălcat dreptul său la apărare, precum și articolul 4 din Decizia 1999/396. El arată, mai întâi, faptul că Tribunalul, în Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 124), referitoare la același caz „Eurostat”, a declarat că nota din 19 martie 2003, transmisă de OLAF autorităților judiciare franceze, constituia o investigație internă. Reclamantul susține în acest sens că, în ceea ce privește această notă referitoare la o investigație internă deschisă în privința sa, el ar fi trebuit să fie informat și ascultat în legătură cu faptele care îl privesc înainte de transmiterea acesteia, în temeiul articolului 4 din Decizia 1999/396 și astfel cum ar fi fost recunoscut de jurisprudența Tribunalului în cauza Franchet și Byk/Comisia. El susține, în plus, că OLAF a săvârșit o încălcare destul de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor, în temeiul normelor care guvernează investigațiile interne ale OLAF, ca urmare a faptului că nu a amânat respectarea obligației de a‑l invita pe reclamant să își exprime punctul de vedere cu acordul secretarului general al Comisiei, în cazul în care administrația considera că investigația nu putea să îi fie comunicată.

50      În al doilea rând, reclamantul susține că Comisia a încălcat normele care guvernează procedura disciplinară prevăzute de Regulamentul nr. 1073/1999, ca urmare a faptului că a participat la procedurile în fața instanțelor naționale franceze, în calitate de parte civilă, fără ca investigația internă desfășurată de OLAF să se fi încheiat.

51      În al treilea rând, reclamantul afirmă că Comisia a încălcat dreptul la bună administrare și obligația de solicitudine prelungind urmărirea penală în privința sa, până la a sesiza Cour de cassation (Curtea de Casație), fără să prezinte elemente de probă suficiente în privința sa.

52      Comisia arată că ea nu a săvârșit nicio eroare de natură să angajeze răspunderea sa și solicită respingerea prezentului motiv.

 Cu privire la nelegalitatea comportamentului OLAF

53      Reclamantul susține că ar fi trebuit să fie informat și ascultat în legătură cu faptele care îl privesc înainte ca OLAF să transmită autorităților judiciare franceze nota din 19 martie 2003. El își întemeiază susținerile pe Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257), în care Tribunalul ar fi calificat investigația desfășurată de OLAF drept o investigație internă și ar fi considerat că în temeiul articolului 4 primul paragraf din Decizia 1999/396, prin nerespectarea obligației de informare care îi revine, OLAF a săvârșit o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

54      Comisia arată că reclamantul nu se afla în niciuna dintre cele două situații prevăzute de articolul 4 din Decizia 1999/396, dat fiind că informațiile cuprinse în nota din 19 martie 2003 pe care OLAF a trimis‑o autorităților naționale nu îl implicau personal și nici nu făceau trimitere nominală la acesta.

55      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că informarea funcționarilor vizați de investigație este prevăzută numai în cadrul investigațiilor interne, în conformitate cu articolul 4 din Decizia 1999/396. În această privință, trebuie să se constate că, astfel cum a stabilit Tribunalul la punctul 124 din Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257), trimiterea dosarului Datashop – Planistat către autoritățile judiciare franceze la 19 martie 2003 privea o investigație internă. În consecință, dispoziția menționată este aplicabilă și în prezentul caz.

56      Rezultă din dispozițiile articolului 4 primul paragraf din Decizia 1999/396 că funcționarul interesat este informat rapid cu privire la posibilitatea implicării sale personale, atât timp cât acest lucru nu prejudiciază investigația și că, în orice situație, la finalizarea investigației, nu pot fi trase concluzii care fac trimitere nominală la un funcționar al Comisiei fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc.

57      Încălcarea acestor dispoziții, care determină condițiile în care respectarea dreptului la apărare al funcționarului vizat poate fi conciliată cu cerințele de confidențialitate proprii oricărei investigații de această natură, ar constitui o încălcare a condițiilor de fond aplicabile procedurii de investigație (Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 129).

58      Cu toate acestea, articolul 4 din Decizia 1999/396 nu privește în mod explicit transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale și, prin urmare, nu prevede obligația de a informa funcționarul vizat înainte de o astfel de transmitere. Într‑adevăr, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF poate (investigații externe) sau trebuie (investigații interne) să transmită informații către autoritățile judiciare naționale. Prin urmare, această transmitere a informațiilor poate preceda „concluziile desprinse la finalizarea investigației”, care sunt în mod normal incluse în raportul investigației (Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 130).

59      Or, trebuie amintit că, în Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 132), Tribunalul a considerat că, la momentul transmiterii informațiilor către autoritățile judiciare naționale, nu exista niciun raport în sensul articolului 9 din Regulamentul nr. 1073/1999 care ar fi fost prezentat de OLAF Comisiei și care ar fi implicat personal reclamanții din această cauză. Totuși, Tribunalul a observat că nota din 19 martie 2003 transmisă autorităților judiciare franceze conținea „concluzii care fac trimitere nominală” la domul Yves Franchet și la domnul Daniel Byk și că, înainte de transmiterea către autoritățile judiciare franceze a dosarului Datashop – Planistat, aceștia din urmă ar fi trebuit să fie informați și ascultați în raport cu faptele care îi privesc, în baza articolului 4 din Decizia 1999/396 (Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 145).

60      Tribunalul a concluzionat, în cauza Franchet și Byk/Comisia, că, în pofida faptului că articolul 4 din Decizia 1999/396 prevede o excepție în privința cazurilor care necesită menținerea secretului absolut în scopul desfășurării investigației, potrivit căreia obligația de a invita funcționarul să își exprime punctul de vedere poate fi amânată cu acordul secretarului general al Comisiei, condițiile de aplicare a acestei excepții nu au fost respectate și că, în consecință, prin nerespectarea obligației de informare care îi revine, OLAF a săvârșit o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

61      În speță, Comisia susține că jurisprudența citată nu s‑ar putea aplica reclamantului dat fiind că informațiile cuprinse în nota din 19 martie 2003 pe care OLAF a trimis‑o autorităților naționale nu îl implicau personal și nici nu făceau trimitere nominală la acesta.

62      În această privință, trebuie amintit că articolul 4 primul paragraf din Decizia 1999/396 prevede modalitățile de informare a părții interesate în termenii următori:

„În cazul în care apare posibilitatea implicării [personale a] unui membru, funcționar sau agent al Comisiei, partea interesată este informată rapid, atât timp cât acest lucru nu prejudiciază investigația. În orice situație, la finalizarea investigației, nu pot fi trase concluzii care fac trimitere nominală la un membru, funcționar sau agent al Comisiei fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc.”

63      Or, această dispoziție trebuie interpretată în conformitate cu articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, astfel încât ea prevede, în primul rând, o obligație generală de informare a părții interesate de îndată ce apare posibilitatea „implicării [personale a]” acesteia, pe întreaga durată a investigației, cu excepția cazului în care această comunicare prejudiciază investigația. În al doilea rând, această obligație de informare devine cu atât mai importantă („în orice situație”) atunci când este vorba despre „concluzii care fac trimitere nominală la […] un funcționar”. Astfel, într‑un asemenea caz, persoana în cauză trebuie să poată să își exprime punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc înainte ca OLAF să tragă concluzii cu privire la investigație care fac trimitere nominală la aceasta.

64      Prin urmare, trebuie să se examineze dacă din informațiile transmise în nota din 19 martie 2003 autorităților judiciare franceze reiese posibilitatea „implicării [personale a]” reclamantului sau dacă aceste informații pot fi considerate „concluzii care fac trimitere nominală” la reclamant în sensul articolului 4 primul paragraf din Decizia 1999/396.

65      Trebuie să se arate de la bun început că reclamantul a solicitat Tribunalului obligarea OLAF la prezentarea „în mod complet și integral” a notei din 19 martie 2003 depusă la dosar în cauza Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257. Or, considerând chiar că, prin această cerere, reclamantul solicită în esență Tribunalului adoptarea unei măsuri de organizare a procedurii în privința Comisiei, trebuie să se constate că, în prezenta cauză, nota a fost anexată de aceasta din urmă la memoriul său în apărare (anexa B.2) și că lista anexelor care însoțesc nota, precum și anexele în discuție au fost solicitate de Tribunal în cadrul măsurilor de organizare a procedurii.

66      Trebuie să se arate, mai întâi, că, în scrisoarea care însoțește nota din 19 martie 2003, directorul general al OLAF arăta că, sub rezerva aprecierii de către autoritățile judiciare franceze, „s‑ar părea că OLAF a dezvăluit acțiuni frauduloase care au cauzat un prejudiciu bugetului comunitar și care ar putea fi încadrate penal”, precizând că „[i]nvestigația a evidențiat că faptele erau săvârșite de membri ai societății Planistat Europe SA, cu sediul în Paris, cu complicitatea activă a unor funcționari europeni”.

67      Pe de altă parte, în nota din 19 martie 2003, anexată la scrisoarea sus‑menționată, în cadrul „[i]storicul[ui] faptelor ce fac obiectul investigației”, la punctul 2.3, intitulat „Constatările realizate în cursul investigației”, se arăta că un raport de audit intern al Eurostat din luna septembrie a anului 1999 privind unitățile Datashop din Bruxelles, Luxemburg și Madrid, în baza căruia ar fi început investigația OLAF, „a evidențiat numeroase nereguli săvârșite în conducerea celor trei unități Datashop începând cu anul 1996 și până la sfârșitul anului 1999” și că, „[î]n speță, o parte importantă din cifrele de afaceri «declarate» de cele trei unități Datashop – între 50 și 55 % – alimentau fonduri obscure, a căror utilizare era subordonată autorizării de către un funcționar al [Eurostat]”.

68      Se preciza de asemenea că „fondurile obscure au servit de asemenea la plata unor cheltuieli legate de restaurante, hoteluri, călătorii […] pentru anumiți funcționari ai Eurostat, printre care domnul Byk”.

69      În continuare, în cadrul descrierii infracțiunilor, la punctul 3.1, intitulat „Abuz de încredere”, se arăta după cum urmează:

„Crearea de către anumiți funcționari comunitari a unei rețele de operatori economici, care are printre obiective și pe acela de a ascunde față de Comisie o parte din veniturile provenite din vânzarea unor produse sau prestații statistice comunitare, poate constitui o deturnare «de fonduri, de valori sau a unui bun oarecare», astfel cum se prevede la articolul 314-1 din Codul penal [francez], care definește abuzul de încredere. Toate elementele constitutive ale infracțiunii au fost realizate printr‑o acțiune comună de către funcționarii comunitari, directorii grupului Planistat și directorii unităților Datashop vizate. Funcționarii comunitari nu puteau ignora regulamentul financiar în vigoare, care îi obliga să prezinte totalitatea veniturilor.

În plus, aceiași funcționari comunitari au dispus de sumele în cauză în scopuri străine de interesul comunitar, în măsura în care aceste sume au servit în mod evident la plata unor cheltuieli neprevăzute în contractul încheiat între societatea Planistat Europe SA și Comisie sau chiar a unor cheltuieli personale ale funcționarilor. Intenția de fraudă reiese din această utilizare în alte scopuri decât în cele comunitare.”

70      În sfârșit, la punctul 3.3, intitulat „Asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni”, se arăta ceea ce urmează:

„Potrivit articolului 450-1 din Codul penal, «[c]onstituie o asociere în scopul săvârșirii de infracțiuni orice grupare constituită sau înțelegere stabilită în vederea pregătirii, caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, a uneia sau mai multor infracțiuni pedepsite cu cel puțin cinci ani de închisoare […]»

Rămâne întrebarea dacă această încadrare nu ar putea fi aplicată și în cadrul prezentului dosar în măsura în care, pentru a efectua deturnarea de fonduri, a fost necesară asocierea funcționarilor, a directorilor Planistat și a celor ai Datashop, care au săvârșit fapte ce reprezintă un abuz de încredere.

[…]”

71      În această privință, trebuie să se arate că, pe lângă faptul, deja constatat prin Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257), că nota din 19 martie 2003 conține „concluzii care fac trimitere nominală” la domnul Franchet și la domnul Byk, din aceeași notă reiese în mod clar implicarea altor „funcționari comunitari”, printre care reclamantul, în sensul articolului 4 primul paragraf din Decizia 1999/396. Astfel, trebuie să se arate că, având în vedere afirmațiile conținute în nota privind „funcționarii comunitari” și ținând seama de faptul că reclamantul era directorul Direcției „Informatică, publicații și relații externe” și superiorul ierarhic al domnului Byk, persoană la care se face trimitere nominală în notă, implicarea personală a reclamantului era mai mult decât probabilă, motiv pentru care acesta din urmă ar fi trebuit să fie cel puțin informat rapid de către OLAF. Această afirmație este confirmată de faptul că, în urma transmiterii notei din 19 martie 2003 de către directorul OLAF autorităților judiciare franceze, procurorul Republicii de la tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris) a deschis la 4 aprilie 2003 un dosar de instrucție împotriva reclamantului și a alți funcționari pentru faptele de tăinuire și de complicitate la abuz de încredere și că, în urma comunicării acestor informații, reclamantul a fost reținut și s‑a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa de autoritățile judiciare franceze fără să fi fost informat și nici ascultat în prealabil.

72      Comisia susține în această privință că raportul OLAF, nemenționând „funcționarii comunitari” care lucrau la Eurostat, rămânea foarte vag în ceea ce privește persoanele implicate și că nu era posibil să se identifice personal unul dintre acești funcționari. Potrivit acesteia, OLAF a lăsat instanțelor franceze o largă marjă de apreciere cu privire la măsurile care trebuiau luate în urma informațiilor transmise, atât în ceea ce privește obiectul, cât și destinatarii instrucției.

73      Trebuie să se arate că, contrar celor susținute de Comisie, atât obiectul informațiilor, cât și identitatea destinatarilor instrucției erau destul de clare în raportul OLAF, nelăsând instanțelor franceze o largă marjă de manevră în ceea ce privește implicarea reclamantului.

74      Astfel, cu privire la obiectul informațiilor, acestea erau suficient de detaliate, după cum reiese din titlul raportului, „denunțarea faptelor care pot fi încadrate penal”, și din conținutul punctului 2 din raport, „istoricul faptelor ce fac obiectul investigației”.

75      Cu privire la implicarea reclamantului, trebuie să se constate, în primul rând, că raportul evidențiază implicarea directă a domnului Franchet, directorul Eurostat și șeful reclamantului, precum și a domnului Byk, șef de unitate și subordonatul reclamantului. Astfel, reclamantul fiind plasat ierarhic între domnul Franchet și domnul Byk, chiar dacă nu se face trimitere nominală la acesta în raport, autoritățile penale franceze ar fi determinate în mod necesar să îl bănuiască pe reclamant de implicare în faptele care sunt descrise în raport. Această afirmație este confirmată de asemenea de ordonanța de clasare, în care este evidențiată relația profesională a reclamantului cu domnul Byk. Astfel, în ordonanța de clasare se afirmă că domnul Byk, „începând din anul 1994, lucra sub autoritatea [reclamantului]” și că reclamantul era „superiorul ierarhic al domnului Byk” (paginile 13 și 21).

76      În al doilea rând, implicarea reclamantului prin funcția sa și prin rolul său în cadrul Eurostat reiese în mod clar din faptele penale denunțate în nota din 19 martie 2003 și a fost confirmată de ordonanța de clasare. Astfel, la punctul 2.3 din nota din 19 martie 2003 referitor la „constatările realizate în cursul investigației” se arată, la al patrulea alineat, că, „[î]n speță, o parte importantă din cifrele de afaceri «declarate» de cele trei unități Datashop – între 50 și 55 % – alimentau fonduri obscure, a căror utilizare era subordonată autorizării de către un funcționar al [Eurostat]”. Or, astfel cum reiese de la pagina 9 din ordonanța de clasare, „directorul comercial al MESSAGERIES DU LIVRE solicita Eurostat, reprezentat de domnii […] sau DE ESTEBAN, pentru a obține autorizația de plată a facturilor trimise”. Trebuie să se arate că, astfel cum reiese din dosarul cauzei, numai cinci persoane puteau da această autorizație, dintre care una este cea la care se face trimitere nominală în notă, iar cealaltă este reclamantul. Pe de altă parte, la pagina 15 din ordonanța de clasare, se precizează că „mișcările realizate asupra rezervei financiare erau efectuate sub controlul […], până în anul 1998, [al reclamantului], directorul domnului Byk”. În consecință, nu mai exista nicio îndoială posibilă cu privire la identitatea persoanelor implicate în faptele descrise în nota trimisă de OLAF. Aceleași considerații se aplică afirmațiilor potrivit cărora „anumiți funcționari comunitari au creat o rețea de operatori economici, care are printre obiective și pe acela de a ascunde față de Comisie o parte din venituri” și „aceiași funcționari comunitari au dispus de sumele în cauză” (pagina 7 din nota din 19 martie 2013, punctul 3.1, „Abuz de încredere”). Astfel, persoanele implicate descrise ar avea un rol, ca urmare a funcțiilor acestora în cadrul Eurostat, de operatori economici care au capacitatea, de asemenea ca urmare a funcțiilor acestora, de a dispune de sumele în cauză. În consecință, implicarea reclamantului, care era directorul Direcției „Informatică, publicații și relații externe” a Comisiei și superiorul ierarhic al domnului Byk, reiese cu ușurință din faptele descrise în nota din 19 martie 2013.

77      În aceste împrejurări, este necesar să se arate, prin urmare, că, în temeiul informațiilor transmise de OLAF în nota din 19 martie 2003 autorităților judiciare franceze, reclamantul ar fi trebuit să fie asimilat, dată fiind funcția pe care o exercita la data faptelor, persoanelor la care se face trimitere nominală în concluziile OLAF.

78      Pe de altă parte, în ceea ce privește excepția referitoare la necesitatea de a menține secretul absolut în scopul desfășurării investigației, prevăzută la articolul 4 al doilea paragraf din Decizia 1999/396, s‑a constatat la punctele 148 și 149 din Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257), că, în pofida faptului că directorul general al OLAF a constatat în nota din 3 aprilie 2003 că „erau implicați funcționari ai Eurostat și ai Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene, că acest aspect al investigației făcuse obiectul unei transmiteri către autoritățile judiciare franceze și că era cazul să se amâne informarea funcționarilor în conformitate cu articolul 4 din Decizia 1999/396, datorită necesității de a menține secretul absolut în scopul desfășurării investigației”, Comisia a confirmat, într‑un răspuns scris adresat Tribunalului, că secretarul său general nu a avut ocazia să își dea acordul pentru amânarea executării obligației de a‑i invita pe domnii Franchet și Byk să își exprime punctul de vedere.

79      În speță, trebuie să se constate că Comisia a confirmat, în urma unei întrebări scrise adresate de Tribunal în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, că secretarul său general nu a fost sesizat în ceea ce îl privește pe reclamant, întrucât concluziile OLAF nu făceau trimitere nominală la acesta, și că, în consecință, cazul său nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 4 din Decizia 1999/396. Astfel, OLAF nu ar avea nici obligația de a‑i oferi posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere, nici, de altfel, posibilitatea de a amâna această audiere a reclamantului. Or, este necesar să se arate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 77 de mai sus, având în vedere informațiile conținute în nota din 19 martie 2003 și transmise de OLAF autorităților judiciare franceze, reclamantul ar fi trebuit să fie asimilat persoanelor la care se face trimitere nominală în concluziile OLAF în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al articolului 4 din Decizia 1999/396.

80      În plus, trebuie subliniat că, potrivit jurisprudenței, obligația de a solicita și de a obține acordul secretarului general al Comisiei nu este o simplă formalitate care ar putea, eventual, să fie îndeplinită ulterior. Într‑adevăr, cerința de a obține un astfel de acord și‑ar pierde rațiunea de a exista, și anume aceea de a garanta că este respectat dreptul la apărare al funcționarilor vizați, că informarea lor nu este amânată decât în cazuri cu adevărat excepționale și că aprecierea acestui caracter excepțional nu revine numai OLAF, ci necesită și aprecierea secretarului general al Comisiei (Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 151).

81      În consecință, condițiile de aplicare a excepției prevăzute la articolul 4 al doilea paragraf din Decizia 1999/396, care permit amânarea audierii în cauză, nu au fost îndeplinite nici în ceea ce îl privește pe reclamant, la care se făcea trimitere implicit, dar în mod cert în nota din 19 martie 2013.

82      În aceste împrejurări, OLAF a încălcat articolul 4 din Decizia 1999/396 și dreptul la apărare al reclamantului la transmiterea dosarului Datashop – Planistat către autoritățile judiciare franceze.

83      În orice caz, considerând chiar că reclamantul nu poate fi asimilat unei persoane la care se face trimitere nominală în concluziile OLAF în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al articolului 4 din Decizia 1999/396, trebuie să se constate că reiese din tot ceea ce precedă că reclamantul ar fi trebuit, cel puțin, să fie considerat ca fiind implicat în faptele care se află la originea prezentei cauze și, ca urmare a acestui fapt, ar fi trebuit să fie informat rapid, în măsura în care nu s‑a stabilit că acest lucru ar fi prejudiciat investigația, în conformitate cu prima teză a primului paragraf al aceluiași articol.

84      În această privință, trebuie să se constate că nu reiese din dosar niciun motiv care ar putea justifica omisiunea OLAF de a‑l informa pe reclamant. Dimpotrivă, potrivit procesului‑verbal al reuniunii nr. 1613 a Comisiei care a avut loc la 21 mai 2003, atașat la memoriul în apărare, Comisia a remarcat „intenția OLAF de a accelera investigațiile sale în curs și, în special, de a da funcționarilor pe care îi consideră ca fiind potențial implicați oportunitatea de a fi ascultați”. Din această afirmație reiese că, în acel stadiu, nu se identificase niciun motiv imperativ de a păstra secretul absolut privind investigația în cauză. În plus, niciun element din dosar nu pare să demonstreze că reclamantul ar fi putut, dacă ar fi fost informat cu privire la posibila sa implicare personală în săvârșirea faptelor, să prejudicieze investigația.

85      Astfel, trebuie să se considere că OLAF nu și‑a respectat obligația de a‑l informa pe reclamant, obligație care îi revine în temeiul primei teze a primului paragraf al articolului 4 din Decizia 1999/396.

86      Problema în ce măsură nelegalitățile constatate au putut fi la originea prejudiciului invocat de reclamant va fi examinată la punctul 122 și următoarele de mai jos.

 Cu privire la nelegalitatea comportamentului Comisiei

87      Reclamantul invocă două critici. În primul rând, acesta susține că, constituindu‑se parte civilă în fața instanțelor franceze anterior încheierii investigației desfășurate de OLAF, Comisia a încălcat normele din Regulamentul nr. 1073/1999.

88      În al doilea rând, reclamantul arată că Comisia a încălcat dreptul la bună administrare și obligația de solicitudine în privința sa, prelungind urmărirea penală în mod repetat până la sesizarea Cour de cassation (Curtea de Casație), fără a prezenta elemente de probă suficiente în privința sa.

–       Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea de către Comisie a normelor care fac parte din Regulamentul nr. 1073/1999 ca urmare a faptului că s‑a constituit parte civilă în fața instanțelor franceze anterior încheierii investigației desfășurate de OLAF

89      Comisia susține că această critică trebuie declarată inadmisibilă, dat fiind că a fost invocată pentru prima dată în cererea introductivă formulată de reclamant în fața Tribunalului, nefiind astfel menționată anterior în etapa precontencioasă.

90      Trebuie amintit că, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, regula concordanței dintre reclamație, în sensul articolului 91 alineatul (2) din statut, și cererea introductivă subsecventă impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca motivele îndreptate direct împotriva actului care lezează invocate în fața instanței Uniunii să fi fost invocate deja în cadrul procedurii precontencioase, pentru ca AIPN să fie în măsură să cunoască criticile pe care persoana interesată le formulează împotriva deciziei atacate. Această regulă se justifică prin însăși finalitatea procedurii precontencioase, aceasta având ca obiect să permită o soluționare amiabilă a diferendelor apărute între funcționari și administrație (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2015, Gyarmathy/FRA, F‑97/13, EU:F:2015:7, punctul 67 și jurisprudența citată).

91      Prin urmare, în acțiunile funcționarilor, concluziile prezentate în fața instanței Uniunii nu pot conține decât capete de cerere care se întemeiază pe aceeași cauză precum cea pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație, precizându‑se că aceste capete de cerere pot fi dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, dar care se află în strânsă legătură cu aceasta (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2015, Gyarmathy/FRA, F‑97/13, EU:F:2015:7, punctul 68 și jurisprudența citată).

92      În sfârșit, trebuie să se sublinieze că, întrucât procedura precontencioasă are un caracter neoficial, iar persoanele interesate acționează în general în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu trebuie să interpreteze în mod restrictiv reclamațiile, ci, dimpotrivă, trebuie să le examineze într‑un spirit de deschidere. În plus, articolul 91 din statut nu are ca obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă, deoarece acțiunea în contencios nu modifică nici cauza, nici obiectul reclamației. Totuși, nu este mai puțin adevărat că, pentru ca procedura precontencioasă prevăzută la articolul 91 alineatul (2) din statut să își poată atinge obiectivul, trebuie ca AIPN să fie în măsură să cunoască suficient de precis criticile pe care persoanele interesate le formulează împotriva deciziei contestate (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2015, Gyarmathy/FRA, F‑97/13, EU:F:2015:7, punctul 69 și jurisprudența citată).

93      În speță, trebuie să se constate că, atât în cererea de despăgubiri, cât și în reclamație, reclamantul invocă nelegalități săvârșite de OLAF și de Comisie ca urmare a faptului că nu l‑au ascultat și nu l‑au informat cu privire la transmiterea dosarului de către OLAF autorităților judiciare franceze și ca urmare a stăruinței Comisiei în urmărirea penală în fața instanțelor franceze, fără noi elemente de probă după ce a fost declarat nevinovat prin ordonanța de clasare. În consecință, argumentația sa juridică este dezvoltată în două componente pe întreaga durată a procedurii precontencioase, în timp ce în cererea introductivă formulată în fața Tribunalului ea este structurată în trei critici. Cu toate acestea, trebuie să se arate că, în cererea de despăgubiri introdusă la AIPN la 22 decembrie 2016, reclamantul contesta faptul că „Comisia s‑a constituit parte civilă, fără să fie obligată” în cadrul criticii referitoare la nelegalitatea săvârșită de Comisie ca urmare a faptului că a continuat urmărirea penală în privința sa după ce a fost declarat nevinovat (punctul 14 al doilea alineat, pagina 6, anexa A 11 la cererea introductivă). Pe de altă parte, în reclamația formulată la 1 august 2017 împotriva deciziei AIPN de respingere a cererii sale de despăgubiri, reclamantul amintește că, „pe baza acestei investigații, care s‑a încheiat la 25 septembrie 2003, judecătorul de instrucție […] a notificat această ordonanță persoanelor împotriva cărora s‑a pus în mișcare acțiunea penală” (pagina 5, anexa A 13). În plus, reclamantul susține în reclamație că „Comisia Europeană s‑a încăpățânat efectiv în procedura penală îndreptată” împotriva lui (pagina 6, anexa A 13).

94      Reiese din cele de mai sus că, chiar dacă argumentele din a doua critică, referitoare la contestarea faptului că Comisia s‑a constituit parte civilă în fața instanțelor franceze anterior încheierii investigației desfășurate de OLAF, nu au fost invocate ca critică autonomă în reclamație, aceste argumente se întemeiază pe aceeași cauză precum capetele de cerere invocate în reclamație și au fost prezentate pe parcursul întregii etape precontencioase. În plus, această argumentație este strâns legată de critica referitoare la nelegalitățile săvârșite de Comisie ca urmare a urmăririi penale împotriva reclamantului, constituindu‑se, în primul rând, parte civilă și continuând, în al doilea rând, procedurile împotriva reclamantului, fără să dispună de elemente suficiente de probă în privința sa. În consecință, această critică trebuie considerată admisibilă în temeiul jurisprudenței citate la punctul 91 de mai sus.

95      În consecință, trebuie să se examineze dacă Comisia, constituindu‑se parte civilă în fața instanțelor franceze anterior încheierii investigației desfășurate de OLAF, a încălcat normele prevăzute de Regulamentul nr. 1073/1999.

96      Comisia arată în această privință că a depus plângere și s‑a constituit parte civilă în fața instanțelor franceze în urma informațiilor primite de la Parchetul din Paris potrivit cărora, în conformitate cu dispozițiile articolului 113-8 din Code de procédure pénale (Codul de procedură penală) francez, Comisia trebuie să depună plângere la Parchetul din Paris pentru ca cererea de plată să nu fie limitată numai la faptele de tăinuire săvârșite în Franța și pentru ca ea să poată astfel să solicite de asemenea repararea pentru întreg prejudiciul suferit la Luxemburg și la Bruxelles (a se vedea anexa B.11).

97      În această privință, articolul 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1073/1999 prevede, în ceea ce privește investigațiile interne, următoarele:

„Rapoartele redactate în urma unei investigații interne și orice informații conexe utile sunt transmise instituției, organismului, oficiului sau agenției respective. Instituția, organismul, oficiul sau agenția respectivă ia acele măsuri, îndeosebi disciplinare sau judiciare, privind investigațiile interne pe care rezultatele investigațiilor [le] reclamă și raportează aceste măsuri directorului oficiului în termenul stabilit de către acesta în concluziile raportului său.”

98      În ceea ce privește procedurile disciplinare, Tribunalul a considerat, în cauza Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 351), că Comisia a încălcat normele privind procedura disciplinară ca urmare a faptului că a inițiat procedura disciplinară împotriva domnilor Franchet și Byk înainte de finalizarea investigațiilor efectuate de OLAF. Pe de altă parte, Tribunalul a amintit că obiectivul urmărit prin aceste norme este în special de a proteja funcționarul vizat, prin garantarea faptului că AIPN dispune, înainte de inițierea procedurii disciplinare, de elemente precise și pertinente, în special în apărare, stabilite cu ocazia investigației efectuate de OLAF, care dispune de mijloace de investigație extinse. Pentru acest motiv, normele care reglementează procedura disciplinară evocate ar constitui norme de drept care conferă drepturi particularilor.

99      Pe de altă parte, statutul prevede la articolul 25 din anexa IX referitor la procedurile disciplinare că, „atunci când funcționarul se află sub urmărire penală pentru aceleași fapte, situația sa este reglementată definitiv numai după ce hotărârea pronunțată de instanța competentă a rămas definitivă”.

100    Or, în prezenta cauză, reclamantul nu contestă faptul că s‑a deschis o procedură disciplinară în privința sa, ci faptul că Comisia a inițiat acțiuni judiciare în privința sa fără ca investigația OLAF să se fi încheiat. Deși este cert, desigur, că nu există o normă expresă care să interzică Comisiei să se constituie parte civilă sau să urmărească penal un funcționar până când OLAF întocmește raportul definitiv al investigației, totuși raționamentul prezentat mai sus în ceea ce privește procedurile disciplinare se poate aplica prin analogie și urmăririi penale naționale, ceea ce este în conformitate cu spiritul și cu litera Regulamentului nr. 1073/1999.

101    Astfel, articolul 9 alineatele (2) și (4) din Regulamentul nr. 1073/1999 prevede, pe de o parte, că „rapoartele redactate […] constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali”, și, pe de altă parte, că „instituția, organismul, oficiul sau agenția respectivă ia acele măsuri, îndeosebi disciplinare sau judiciare, privind investigațiile interne, pe care rezultatele investigațiilor [le] reclamă”.

102    Astfel, în temeiul acestor dispoziții, atunci când OLAF a desfășurat o investigație în sensul Regulamentul nr. 1073/1999, instituția în cauză trebuie să ia măsurile judiciare pe care raportul investigației le reclamă, în măsura în care acest raport constituie un element de probă necesar pentru procedura menționată.

103    Pe de altă parte, în reuniunea din 21 mai 2003 (a se vedea procesul‑verbal al reuniunii nr. 1613 a Comisiei care a avut loc la 21 mai 2003, p. 16 și 17), referindu‑se la cazul „Eurostat” și la investigația OLAF, Comisia a insistat „asupra respectării necesare a prezumției de nevinovăție” și asupra faptului că „informațiile aflate la dispoziția sa nu permit în acest stadiu să se tragă concluzii privind funcționarii vizați”. Cu toate acestea, din același proces‑verbal reiese că ea a decis „să se constituie parte civilă în procedura deschisă la procurorul Republicii de la tribunal de grande instance à Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris), ca urmare a sesizării OLAF”. În acest scop, „ea însărcinează DG BUGET să analizeze urmărirea rapoartelor de audit întocmite de Eurostat în ceea ce privește respectarea reglementării financiare”. În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 84 de mai sus, ea „remarcă intenția OLAF de a accelera investigațiile sale în curs și, în special, de a da funcționarilor pe care îi consideră ca fiind potențial implicați oportunitatea de a fi ascultați”. Comisia arată de asemenea că directorul general al OLAF așteaptă rezultatele acestor lucrări la sfârșitul lunii iunie a anului 2003. În sfârșit, ea „îl însărcinează pe secretarul general să coordoneze diferitele componente ale acestui dosar, precum și să propună măsurile și procedurile interne care se impun”.

104    Din procesul‑verbal menționat reiese că Comisia era conștientă la acea dată, și anume la 21 mai 2003, de faptul că trebuia să asigure respectarea principiului prezumției de nevinovăție în cauza în discuție, dat fiind că informațiile aflate la dispoziția sa nu permiteau să se rețină vinovăția funcționarilor la care se făcea trimitere nominală și nici cea a funcționarilor potențial implicați, printre care reclamantul. În plus, Comisia decide să se constituie parte civilă și, în acest scop, ea însărcinează direcția generală a bugetului să analizeze urmărirea rapoartelor de audit ale Eurostat și atrage atenția asupra faptului că OLAF avea intenția de a accelera investigațiile sale și de a da rezultatele investigațiilor la sfârșitul lunii iunie a anului 2003. În acest scop, Comisia l‑a însărcinat pe secretarul general să coordoneze informațiile menționate, precum și să propună măsurile și procedurile interne care se impun.

105    Or, reiese din dosarul cauzei că, la 10 iulie 2003, Comisia a depus plângere împotriva lui X și s‑a constituit parte civilă, fără ca investigația OLAF să se fi finalizat și fără să dispună de alte elemente de probă decât cele prezentate de OLAF în raportul trimis la 19 martie 2003 (a se vedea anexa B3, Decizia Comisiei de a depune plângere împotriva lui X, punctul 14).

106    Astfel, investigația OLAF s‑a încheiat la 25 septembrie 2003 și, ulterior, raportul final și anexele sale au fost prezentate autorității judiciare franceze (a se vedea anexa B4, Raportul final al OLAF 295/09/2003). Trebuie să se observe că, în raportul final al investigației, OLAF afirmă că, „în urma transmiterii de OLAF către Serviciul Juridic al Comisiei a unui raport detaliat din 22 aprilie 2003, Comisia Europeană a abilitat Serviciul Juridic să depună plângere pentru prejudiciul suferit”. Cu toate acestea, trebuie să se arate că raportul detaliat menționat din 22 aprilie 2003 (a se vedea anexa B11, Notă în atenția serviciului juridic al Comisiei) nu aduce informații, indicii sau elemente de probă cu privire la fapte și la funcționarii incriminați. Această scrisoare a directorului general al OLAF se limitează la a aminti trimiterea notei din 19 martie 2003 autorităților franceze și evidențiază faptul că el a primit informații din partea instanțelor franceze în temeiul cărora, în conformitate cu dispozițiile articolului 113-8 din Codul de procedură penală francez, consideră necesar ca Comisia să depună plângere la Parchetul din Paris pentru ca cererea de plată să nu fie limitată numai la faptele de tăinuire săvârșite în Franța și să poată astfel să solicite de asemenea repararea pentru întregul prejudiciu suferit la Luxemburg și la Bruxelles.

107    În plus, trebuie să se arate că articolul 87 din Codul de procedură penală francez prevede, în ceea ce privește constituirea de parte civilă în ipoteza în care parchetul ar începe o urmărire penală, că „constituirea de parte civilă poate avea loc la orice moment în cursul instrucției”. În consecință, Comisia ar fi putut aștepta încheierea investigației OLAF înainte de a se constitui parte civilă și de a depune plângere. Pe de altă parte, astfel cum reiese din procesul‑verbal din 21 mai 2003, Comisia era informată cu privire la „intenția OLAF de a accelera investigațiile sale în curs” și la faptul „că directorul general OLAF aște[pta] rezultatele acestor lucrări la sfârșitul lunii iunie 2003”.

108    În aceste condiții, este necesar să se considere că Comisia nu ar fi trebuit să se constituie parte civilă și să depună plângere la instanțele naționale franceze înainte de încheierea investigației OLAF, privind aceleași fapte, pentru protejarea funcționarilor vizați. Astfel, numai atunci când ar fi dispus de concluziile investigației OLAF Comisia ar fi fost în măsură să ia o decizie informată, ținând seama de ansamblul elementelor revelate de OLAF și, potențial, de elementele precise și pertinente care îi dezincriminează pe funcționarii vizați.

109    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se arate că Comisia a încălcat Regulamentul nr. 1073/1999 și, mai precis, articolul 9 alineatul (4) din acesta, constituindu‑se parte civilă și depunând plângeri la instanțele franceze înainte ca raportul final al OLAF să fi fost întocmit, fără să dispună de elemente de probă suficiente și care dezincriminează persoanele potențial implicate prin nota din 19 martie 2003, printre care reclamantul.

110    Problema în ce măsură această nelegalitate i‑a ocazionat un prejudiciu reclamantului va fi examinată la punctul 122 și următoarele de mai jos.

–       Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea dreptului la bună administrare și a obligației de solicitudine a Comisiei ca urmare a faptului că a prelungit urmărirea penală fără să prezinte elemente de probă suficiente

111    În această privință, trebuie amintit că faptul de a‑și putea valorifica drepturile pe cale jurisdicțională, precum și controlul jurisdicțional pe care îl implică sunt expresia unui principiu general de drept care se află la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre care a fost consacrat de asemenea prin articolele 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, EU:C:1986:206, punctele 17 și 18, și Hotărârea din 17 iulie 1998, ITT Promedia/Comisia, T‑111/96, EU:T:1998:183, punctul 60) și prin articolul 47 din cartă. Accesul la instanță fiind un drept fundamental și un principiu general care garantează respectarea dreptului, numai în împrejurări cu totul excepționale introducerea unei acțiuni în justiție de către o instituție poate constitui o greșeală de serviciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 1999, Frederiksen/Parlamentul, T‑48/97, EU:T:1999:175, punctul 97).

112    În speță, trebuie să se considere că, indiferent de termenii ordonanței de clasare și ai hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris), împrejurările cauzei nu par excepționale astfel încât să conducă la concluzia că apelul și recursul în casație constituiau greșeli de serviciu ale Comisiei în sensul jurisprudenței sus‑menționate. Pe de altă parte, trebuie să se arate că reclamantul nu a adus elemente care să poată demonstra că, din cauza comportamentului său, Comisia a săvârșit o astfel de greșeală.

113    Rezultă că reclamantul nu are motiv temeinic pentru a reclama repararea unui prejudiciu material, fizic și moral cauzat de faptul că Comisia a contestat ordonanța de clasare în fața instanțelor penale franceze între anii 2013 și 2016.

114    În ceea ce privește încălcarea dreptului la bună administrare și a obligației de solicitudine a Comisiei ca urmare a faptului că a prelungit urmărirea penală împotriva reclamantului, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, obligația de solicitudine reflectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce în relațiile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public. Acest echilibru implică în special că autoritatea, atunci când statuează în privința situației unui funcționar, ia în considerare ansamblul elementelor care sunt susceptibile să determine decizia sa și astfel ține cont nu numai de interesul serviciului, ci și în special de cel al funcționarului vizat. Această ultimă obligație este impusă administrației și de principiul bunei administrări consacrat la articolul 41 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2017, Arango Jaramillo și alții/BEI, T‑482/16 RENV, EU:T:2017:901, punctul 131 (nepublicată) și jurisprudența citată].

115    În speță, astfel cum s‑a amintit la punctul 112 de mai sus, Comisia nu a săvârșit o greșeală de serviciu contestând în fața instanțelor penale franceze ordonanța de clasare până la recursul în casație în scopul de a apăra interesele economice ale instituției. De asemenea, obligația de solicitudine a administrației față de reclamant nu poate, în niciun caz, să îi impună obligația de a nu apăra interesele economice ale instituției și, în consecință, de a nu contesta hotărârile instanțelor franceze. Prin urmare, această critică trebuie respinsă.

 Cu privire la caracterul real al prejudiciilor pretins suferite și la existența legăturii de cauzalitate

116    Ținând cont de legătura deosebit de strânsă care există, în circumstanțele prezentei spețe, între problema dacă reclamantul a suferit un prejudiciu susceptibil să fie reparat și aceea a legăturii de cauzalitate între nelegalitățile constatate și prejudiciul invocat, aceste două probleme trebuie examinate împreună.

117    Cu titlu introductiv, reclamantul arată că a suferit un prejudiciu pecuniar care rezultă din atingerea adusă reputației și onoarei sale de acuzațiile grave și nefondate făcute în privința sa, precum și un prejudiciu moral pentru suferințele provocate ca urmare a faptului că a fost urmărit la nesfârșit și în mod periculos de administrație. Aceste prejudicii materiale, morale și fizice ar fi fost cauzate, potrivit acestuia, de încălcarea normelor referitoare la investigațiile efectuate de OLAF și de comportamentul nejustificat și disproporționat al Comisiei în privința sa.

118    Mai precis, reclamantul susține că, în ceea ce privește prejudiciile materiale, comportamentul nelegal al Comisiei i‑a cauzat cheltuieli de reprezentare importante. El reclamă în această privință, pe de o parte, suma de 39 293,38 euro cu titlu de onorarii de avocat suportate în fața instanțelor naționale franceze și ale Uniunii și, pe de altă parte, suma de 872,74 euro constituită din cheltuielile de deplasare efectuate pe durata procedurilor judiciare.

119    În continuare, reclamantul afirmă că punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și menținerea sa într‑o lungă procedură penală i‑au cauzat un prejudiciu moral. El susține că faptul de a deschide o procedură judiciară în privința sa deși investigația internă desfășurată de OLAF nu se încheiase, precum și faptul de a contesta nevinovăția sa până la recursul în casație, după ce a fost declarată de instanțele franceze, fără a dispune de informații suficient de precise și de pertinente, au adus atingere onorabilității și reputației sale profesionale. Potrivit acestuia, procedura desfășurată în privința sa a lăsat foștilor săi colegi și anturajului său impresia că era implicat într‑un scandal financiar. Ca urmare a acestui fapt, el solicită suma de 500 000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral cauzat de nelegalitățile săvârșite de Comisie.

120    În sfârșit, reclamantul arată că greșelile grave reproșate administrației Uniunii i‑au cauzat de asemenea un prejudiciu legat de starea sa de sănătate, dat fiind că, în urma angoasei pe care i‑a produs‑o procedura penală inițiată în privința sa în mod periculos și interminabil, el a dezvoltat o boală gravă care a fost atestată de un raport medical. Pentru aceasta, el reclamă sumele de 500 000 de euro pentru repararea prejudiciului fizic suferit ca urmare a degradării stării sale de sănătate și de 2 125,56 euro pentru repararea tuturor costurilor examenelor medicale efectuate de el ca urmare a bolii dezvoltate în urma comportamentului disproporționat și nejustificat al Comisiei în privința sa.

121    Comisia contestă afirmațiile reclamantului.

122    Trebuie amintit, cu titlu preliminar, că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se putea obține repararea unui prejudiciu, trebuie ca acesta să rezulte în mod suficient de direct din conduita criticată (Hotărârea din 4 octombrie 1979, Dumortier și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, EU:C:1979:223, punctul 21, Hotărârea din 27 iunie 2000, Meyer/Comisia, T‑72/99, EU:T:2000:170, punctul 49, și Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 397). Dintr‑o jurisprudență bine stabilită rezultă de asemenea că reclamantul are sarcina de a proba legătura de cauzalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 1992, Finsider și alții/Comisia, C‑363/88 și C‑364/88, EU:C:1992:44, punctul 25, Hotărârea din 30 septembrie 1998, Coldiretti și alții/Consiliul și Comisia, T‑149/96, EU:T:1998:228, punctul 101, și Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 397).

123    În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, greșelile OLAF susceptibile să angajeze răspunderea Uniunii constau în transmiterea de informații către autoritățile judiciare franceze fără să fi fost ascultat în prealabil reclamantul sau, cel puțin, să îl fi informat (a se vedea punctele 82 și 85 de mai sus). Pe de altă parte, Comisia a săvârșit o greșeală susceptibilă să angajeze răspunderea Uniunii constituindu‑se parte civilă și depunând plângere împotriva reclamantului înainte de încheierea investigației OLAF (a se vedea punctul 108 de mai sus).

124    Reclamantul a invocat trei prejudicii distincte în speță, și anume un prejudiciu material, un prejudiciu moral și un prejudiciu fizic. Trebuie să se examineze succesiv fiecare dintre aceste tipuri de prejudiciu pentru a aprecia în ce măsură este probată existența acestora, pe de o parte, și legătura de cauzalitate între acestea și comportamentele reproșate OLAF și Comisiei, pe de altă parte.

 Cu privire la prejudiciul material

125    Reclamantul arată că comportamentul nelegal al Comisiei i‑a cauzat cheltuieli de reprezentare importante. El reclamă în această privință, pe de o parte, suma de 39 293,38 euro cu titlu de onorarii de avocat suportate în fața instanțelor naționale franceze și ale Uniunii și, pe de altă parte, suma de 872,4 euro constituită din cheltuielile de deplasare efectuate pe durata procedurilor judiciare.

126    În această privință, trebuie subliniat, după cum constată în mod just Comisia, că acele cheltuieli pe care reclamantul le‑ar fi efectuat pentru a‑și asigura apărarea în fața instanțelor Uniunii nu reprezintă un prejudiciu material, ci cheltuieli de judecată. Astfel, trebuie amintit că nu se poate considera că acele cheltuieli efectuate de părți în scopul bunei desfășurări a procedurii jurisdicționale reprezintă, în sine, un prejudiciu distinct de obligația de plată a cheltuielilor de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 1999, Comisia/Montorio, C‑334/97, EU:C:1999:290, punctul 54).

127    În plus, în ceea ce privește eventualele cheltuieli corespunzătoare derulării procedurii în fața instanțelor naționale, trebuie să se considere că acestea nu pot fi rambursate în cadrul prezentei cauze, în lipsa unei legături de cauzalitate între acest pretins prejudiciu și greșelile săvârșite de OLAF și de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2004, François/Comisia, T‑307/01, EU:T:2004:180, punctul 109). În orice caz, problema rambursării cheltuielilor efectuate la nivel național este de competența exclusivă a instanței naționale, care, în lipsa unor măsuri de armonizare ale Uniunii în acest domeniu, trebuie să soluționeze o astfel de problemă în temeiul dreptului național aplicabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 1995, Nölle/Consiliul și Comisia, T‑167/94, EU:T:1995:169, punctul 37).

128    În aceste împrejurări, este necesar să se constate că cererea reclamantului având ca obiect repararea prejudiciului material pretins suferit trebuie respinsă.

 Cu privire la prejudiciul moral

129    Reclamantul susține că faptul de a deschide o procedură judiciară în privința sa deși investigația internă desfășurată de OLAF nu se încheiase, precum și faptul de a contesta nevinovăția sa până la recursul în casație, după ce a fost declarată de instanțele franceze, fără a dispune de informații suficient de precise și de pertinente, au adus atingere onoarei și reputației sale profesionale. Potrivit acestuia, procedura desfășurată în privința sa a lăsat foștilor săi colegi și anturajului său impresia că era implicat într‑un scandal financiar. Ca urmare a acestui fapt, el solicită suma de 500 000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral cauzat de nelegalitățile săvârșite de Comisie.

130    În speță, trebuie să se arate, mai întâi, că faptul că Comisia s‑a constituit parte civilă și a depus plângere la instanțele franceze înainte ca investigația desfășurată de OLAF să se fi încheiat a cauzat reclamantului o atingere adusă onoarei și reputației sale profesionale. Astfel, comportamentul Comisiei a cauzat un prejudiciu moral reclamantului ca urmare a faptului că a lăsat impresia că el era vinovat în exercitarea funcțiilor sale, iar anturajului său personal și profesional ca urmare a faptului că a lăsat impresia că el era implicat în fapte frauduloase și într‑un scandal financiar. În consecință, trebuie să se constate că acest prejudiciu rezultă direct din comportamentul Comisiei și că există astfel o legătură de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul menționat în temeiul jurisprudenței citate la punctul 122 de mai sus.

131    Pe de altă parte, faptul că OLAF a transmis nota din 19 martie 2003 autorităților judiciare franceze, implicându‑l pe reclamant fără ascultarea sau, cel puțin, informarea sa, i‑a cauzat un prejudiciu moral suferit ca urmare a faptului că nu a putut nici să își exprime punctul de vedere, nici să se apere în ceea ce privește faptele care au motivat urmărirea penală în privința sa. Astfel, faptul că nu a fost ascultat i‑a provocat un sentiment de nedreptate, de neputință și de frustrare. Trebuie să se considere că aceste prejudicii rezultă din comportamentul nelegal al OLAF și că, în consecință, există o legătură de cauzalitate între prejudiciile invocate și nelegalitatea săvârșită.

132    În sfârșit, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit de reclamant legat de urmărirea penală a Comisiei până la recursul în casație, după ce a fost declarat nevinovat în primă instanță de instanțele franceze, deși este adevărat, desigur, că o asemenea situație de incertitudine a putut cauza reclamantului perturbări în viața sa privată constituind astfel un prejudiciu moral, totuși reclamantul nu a reușit să demonstreze că respectivul comportament ar fi nelegal. Prin urmare, una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nefiind îndeplinită pentru aceste susțineri, pretențiile de despăgubire trebuie respinse, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 45 de mai sus, fără să fie necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte două condiții.

133    Rezultă din tot ceea ce precedă că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care constă, pe de o parte, într‑o atingere adusă onoarei, precum și reputației sale profesionale și, pe de altă parte, într‑un sentiment de nedreptate, de neputință și de frustrare pe care l‑a avut. Trebuie, în consecință, să se decidă ex aequo et bono că o despăgubire de 62 000 de euro constituie o reparare adecvată a acestui prejudiciu.

 Cu privire la prejudiciul fizic

134    Reclamantul arată că greșelile grave reproșate administrației Uniunii i‑au cauzat un prejudiciu legat de starea sa de sănătate dat fiind că, în urma angoasei pe care pe care i‑a provocat‑o lunga procedură penală inițiată în privința sa în mod imprudent, el a dezvoltat o boală gravă care a fost atestată de un raport medical. În aceste condiții, el reclamă sumele de 500 000 de euro pentru repararea prejudiciului fizic suferit ca urmare a degradării stării sale de sănătate și de 2 125,56 euro pentru repararea tuturor costurilor examenelor.

135    În speță, trebuie să se arate că degradarea stării de sănătate a reclamantului nu poate să fi survenit, astfel cum el însuși a recunoscut în înscrisurile sale, decât de la punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa la 10 septembrie 2008 până la 15 iunie 2016, ziua în care s‑a pronunțat hotărârea Cour de cassation (Curtea de Casație). Cu toate acestea, presupunând chiar că dovezile aduse de reclamant ar demonstra că starea sa de sănătate s‑ar fi deteriorat ca urmare a procedurilor penale inițiate în privința sa, această împrejurare nu poate repune în discuție faptul că reclamantul nu a dovedit corespunzător cerințelor legale, astfel cum reiese din prezenta hotărâre, că comportamentul Comisiei prin care se urmărea contestarea ordonanței de clasare în apel și ulterior în recursul în casație ar fi nelegal.

136    În consecință, una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nefiind îndeplinită, aceste pretenții de despăgubire trebuie respinse, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 45 de mai sus, fără să fie necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte două condiții.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

 Cu privire la concluziile referitoare la „cheltuielile nerambursabile”

137    Reclamantul a solicitat obligarea Comisiei la plata sumei de 3 000 de euro cu titlu de „cheltuieli nerambursabile”.

138    Comisia nu s‑a pronunțat în această privință.

139    În speță, trebuie să se arate că reclamantul nu precizează natura cheltuielilor nerambursabile solicitate. Or, deși concluziile reclamantului vizează despăgubirea cheltuielilor necesare efectuate de către acesta în legătură cu procedura, trebuie amintit că, în temeiul articolului 140 din Regulamentul de procedură, astfel de cheltuieli sunt cuprinse în cheltuielile de judecată (a se vedea în acest sens Ordonanța din 18 noiembrie 2013, Trabelsi/Consiliul, T‑162/12, nepublicată, EU:T:2013:619, punctele 32-36).

140    În consecință, trebuie examinate împreună cu concluziile prin care se solicită obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la reglementarea cheltuielilor de judecată

141    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

142    În speță, întrucât acțiunea în despăgubire a fost admisă în principal, se va proceda la o justă apreciere a cauzei, ținând cont de contextul particular al acesteia, prin luarea hotărârii de a obliga Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamant.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

1)      Obligă Comisia Europeană să îi plătească domnului Fernando De Esteban Alonso suma de 62 000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral pe care l‑a suferit.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și pe cele efectuate de domnul De Esteban Alonso.

Gratsias Labucka Ulloa Rubio

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 iunie 2019.

Semnături

*      Limba de procedură: franceza.