HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

7 iulie 2015(*)

„Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Documente referitoare la o procedură de aplicare a normelor de concurență – Cerere privind un ansamblu de documente – Refuzul accesului – Cerere privind un document unic – Cuprins – Obligație de a efectua o examinare concretă și individuală – Excepție privind protecția intereselor comerciale ale unui terț – Excepție privind protecția obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit – Interes public superior – Acțiune în reparații – Obligația de motivare”

În cauza T‑677/13,

Axa Versicherung AG, cu sediul în Köln (Germania), reprezentată de C. Bahr, de S. Dethof și de A. Malec, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Clotuche‑Duvieusart și de H. Krämer, în calitate de agenți, asistați de R. Van der Hout și de A. Köhler, avocați,

pârâtă,

susținută de

Saint‑Gobain Sekurit Deutschland GmbH & Co. KG, cu sediul în Aachen (Germania), reprezentată de B. Meyring și de E. Venot, avocați,

intervenientă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei Gestdem 2012/817 și 2012/3021 a Comisiei din 29 octombrie 2013 privind respingerea a două cereri de acces la documente din dosarul cazului COMP/39.125 (Sticlă auto),

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnii S. Papasavvas, președinte, N. J. Forwood (raportor) și E. Bieliūnas, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 11 februarie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prin Decizia C(2008) 6815 final din 12 noiembrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (COMP/39.125 – Sticlă auto) (denumită în continuare „Decizia Sticlă auto”), Comisia Comunităților Europene a constatat participarea mai multor întreprinderi la un ansamblu de acorduri sau de practici concertate în sectorul sticlei auto și le‑a aplicat amenzi în cuantum total de 1,383 miliarde de euro.

2        Printre întreprinderile vizate și destinatare ale Deciziei Sticlă auto figurează, pe de o parte, AGC Flat Glass Europe SA (devenită ulterior AGC Glass Europe SA), AGC Automotive Europe SA și AGC Automotive Germany GmbH (devenită ulterior AGC Glass Germany GmbH) (denumite în continuare, împreună, „AGC”), precum și, pe de altă parte, Saint‑Gobain Glass France SA, Saint‑Gobain Sekurit France SA și Saint‑Gobain Sekurit Deutschland GmbH & Co. KG (denumite în continuare, împreună, „SG”).

3        Prin scrisoarea din 16 februarie 2012, înregistrată sub numărul Gestdem 2012/817, reclamanta, Axa Versicherung AG, care își desfășoară activitatea în special în sectorul asigurărilor auto în Germania, a prezentat Comisiei o cerere de acces la versiunea integrală a cuprinsului dosarului cazului COMP/39.125, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76, denumită în continuare „prima cerere”). Reclamanta a motivat această primă cerere prin necesitatea de a dovedi o acțiune în reparație introdusă la 31 ianuarie 2012 la Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania) împotriva AGC, în cadrul căreia SG a fost ulterior citată ca intervenient forțat. Printr‑o decizie din 7 martie 2012, Comisia i‑a acordat un acces parțial la documentul solicitat, precizând că celelalte părți din documentul respectiv nu îi puteau fi comunicate, în măsura în care acestea intrau sub incidența anumitor excepții de la dreptul de acces la documente prevăzute de articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 (denumită în continuare „decizia din 7 martie 2012”).

4        Prin scrisoarea din 18 iunie 2012, înregistrată sub numărul Gestdem 2012/3021, reclamanta a prezentat Comisiei o nouă cerere de acces, referitoare la versiunea integrală a unui ansamblu de documente cuprinse în dosarul cazului COMP/39.125 (denumită în continuare „a doua cerere”). Comisia a respins această cerere printr‑o decizie din 3 august 2012.

5        Prin scrisorile din 23 martie 2012 și din 17 august 2012, reclamanta a prezentat Comisiei două cereri de confirmare privind accesul la documentele în cauză. Prin Decizia Gestdem 2012/817 și 2012/3021 din 29 octombrie 2013 (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia i‑a acordat un acces mai extins la cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125 decât îi acordase prin decizia din 7 martie 2012, respingând în rest cele două cereri de confirmare.

6        Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a constatat, în primul rând, că documentele vizate de cele două cereri ale reclamantei făceau parte din dosarul procedurii care a condus la Decizia Sticlă auto, că fuseseră introduse la Tribunal mai multe acțiuni în anulare împotriva deciziei menționate și că acestea erau încă pendinte. Comisia a adăugat că erau de asemenea pendinte la Tribunal acțiuni în anulare împotriva deciziilor consilierului‑auditor al Comisiei referitoare la publicarea unei versiuni neconfidențiale definitive a Deciziei Sticlă auto (punctul 1 din decizia atacată).

7        În al doilea rând, Comisia a precizat obiectul celor două cereri formulate de reclamantă. Aceasta a constatat, în esență, că prima cerere avea ca obiect versiunea integrală a cuprinsului dosarului cazului COMP/39.125, în special trei categorii de informații care nu fuseseră deja comunicate reclamantei prin decizia din 7 martie 2012, și anume, primo, referirile la corespondența purtată în cadrul cazului respectiv cu întreprinderile care au solicitat să beneficieze de Comunicarea Comisiei din 8 decembrie 2006 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „programul de clemență”), în măsura în care aceste informații nu pot fi deduse din versiunea neconfidențială provizorie a Deciziei Sticlă auto sau nu au fost divulgate cu ocazia acțiunilor în anulare introduse împotriva acestei decizii, secundo, numele persoanelor fizice, ale întreprinderilor terțe și ale cabinetelor de avocatură care au luat parte la procedură și, tertio, anumite informații comerciale nepublicate și potențial sensibile (punctele 2.1 și 2.3 din decizia atacată). Referitor la a doua cerere, Comisia a arătat că aceasta avea ca obiect un ansamblu important de documente cuprinse în dosarul cazului COMP/39.125. Comisia a arătat de asemenea că, într‑o etapă anterioară a procedurii, documentele în discuție fuseseră împărțite de serviciile sale în patru categorii distincte, având în vedere prezentarea făcută de reclamantă, și anume corespondența purtată cu destinatarii Deciziei Sticlă auto (categoria A), corespondența purtată cu terții (categoria B), documentele ridicate cu ocazia unor inspecții efectuate în cadrul procedurii (categoria C) și documentele interne ale Comisiei (categoria D) (punctele 2.2 și 2.3 din decizia atacată).

8        În al treilea rând, Comisia a apreciat că un ansamblu de motive au determinat‑o să răspundă negativ la a doua cerere (punctele 3 și 4 din decizia atacată). Aceasta a apreciat mai întâi, în esență, că, ținând seama de dispozițiile specifice procedurilor privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), și de Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), documentele cuprinse în dosarul procedurilor privind punerea în aplicare a normelor de concurență intrau sub incidența unei prezumții generale de inaccesibilitate în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 (punctul 4.1 din decizia atacată). În continuare, aceasta a considerat că, în speță, era necesar să se prezume, la modul general, că ansamblul documentelor vizate de a doua cerere făcea obiectul excepțiilor de la dreptul de acces la documente prevăzute la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din acest regulament, referitoare la protecția obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit, și la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din același regulament, referitoare la protecția intereselor comerciale (punctul 4.2 din decizia atacată). În sfârșit, Comisia a adăugat că ansamblul documentelor aparținând categoriei D intra, în plus, sub incidența excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din regulamentul menționat, privind protecția avizelor întocmite de instituția interesată pentru uzul intern (punctul 4.2 din decizia atacată).

9        În al patrulea rând, Comisia a decis să acorde reclamantei un acces suplimentar la cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125 (punctele 3 și 5 din decizia atacată). În această privință, Comisia a apreciat că îi putea comunica informațiile care să permită identificarea cabinetelor de avocatură care au reprezentat întreprinderile părți la procedură, în măsura în care acestea erau deja publice. În schimb, Comisia a considerat că celelalte informații la care refuzase să acorde acces reclamantei prin decizia din 7 martie 2012 tot nu îi puteau fi comunicate acesteia, indiferent dacă era vorba despre referirile la corespondența purtată cu întreprinderile care au solicitat să beneficieze de programul de clemență în cadrul procedurii (punctul 5.1 din decizia atacată), despre numele persoanelor fizice (punctul 5.2 din decizia atacată) și al întreprinderilor terțe (punctul 5.3 din decizia atacată) care au participat la această procedură sau despre diferite informații comerciale sensibile (punctul 5.4 din decizia atacată).

10      În al cincilea și ultimul rând, Comisia a arătat că nu putea să acorde reclamantei un acces parțial la documentele în cauză, în afara cuprinsului dosarului (punctul 6 din decizia atacată). Comisia a adăugat că nu putea să identifice existența niciunui interes public superior în sensul Regulamentului nr. 1049/2001 care să poată justifica comunicarea acestora în pofida aplicabilității anumitor excepții prevăzute la articolul 4 alineatele (2) și (3) din același regulament (punctul 7 din decizia atacată).

 Procedura și concluziile părților

11      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 decembrie 2013, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

12      Ca urmare a pronunțării Hotărârii Curții din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW (C‑365/12 P, Rep., EU:C:2014:112), Tribunalul a solicitat părților să îi comunice observațiile lor scrise privind eventuala incidență a acestei hotărâri în prezenta cauză. Părțile au dat curs solicitării respective în termenul stabilit.

13      Printr‑un act depus la grefa Tribunalului la 28 aprilie 2014, Saint‑Gobain Sekurit Deutschland GmbH & Co. KG (denumită în continuare „SGSD”) a solicitat să intervină în litigiu, în susținerea concluziilor Comisiei. Părțile nu au formulat obiecții în această privință.

14      Prin Ordonanța președintelui Camerei a treia a Tribunalului din 27 iunie 2014 a fost admisă cererea SGSD de a interveni în litigiu.

15      Pe de altă parte, prin Ordonanța din 24 iunie 2014, Tribunalul a solicitat Comisiei să îi transmită versiunea integrală a cuprinsului dosarului cazului COMP/39.125, și a adresat întrebări scrise părților, la 25 iunie 2014. Părțile au dat curs acestor cereri.

16      După ce a decis, în temeiul articolului 47 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, că un al doilea schimb de memorii nu era necesar, Tribunalul a autorizat părțile să completeze dosarul, ca urmare a unei cereri motivate formulate de reclamantă pentru a‑i permite să se exprime mai detaliat cu privire la Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus (EU:C:2014:112).

17      Pe baza raportului judecătorului raportor, președintele Camerei a treia a Tribunalului a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

18      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 februarie 2015.

19      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

20      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

21      SGSD solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

22      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă cinci motive, întemeiate în esență:

–        primul, pe încălcarea articolelor 2 și 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, întrucât Comisia nu și‑ar fi îndeplinit obligația de a efectua o examinare concretă și individuală a documentelor vizate prin a doua cerere;

–        al doilea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță, și a articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, întrucât Comisia ar fi interpretat eronat și ar fi aplicat eronat excepțiile de la dreptul de acces la documente și noțiunea de interes public superior prevăzute de aceste dispoziții în cadrul examinării celei de a doua cereri;

–        al treilea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001, întrucât Comisia ar fi refuzat în mod eronat să îi acorde un acces parțial la documentele vizate prin a doua cerere;

–        al patrulea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță, a articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf și a articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001, întrucât Comisia ar fi refuzat în mod eronat să îi comunice integral documentul vizat prin prima cerere;

–        al cincilea, pe insuficiența motivării.

23      Având în vedere conținutul lor, este necesar să se analizeze împreună primul, al doilea și al treilea motiv, precum și al cincilea motiv în măsura în care acesta se referă la a doua cerere (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctele 33 și 34), iar ulterior al patrulea și al cincilea motiv în măsura în care acesta se referă la prima cerere.

A –  Cu privire la primul, la al doilea și la al treilea motiv, precum și cu privire la al cincilea motiv în măsura în care acesta se referă la a doua cerere

24      Prin intermediul primului motiv, reclamanta susține, în esență, că Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, în urma unui raționament rigid și abstract care ar putea fi invocat pentru a respinge orice cerere de acces la documente referitoare la o procedură de punere în aplicare a normelor de concurență, că ansamblul documentelor vizate prin a doua cerere intra sub incidența unei prezumții generale de inaccesibilitate în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 și, pe cale de consecință, a respins această cerere fără să fi examinat în prealabil în mod individual și concret documentele vizate prin cererea respectivă.

25      Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta susține, în esență, că Comisia a interpretat eronat și a aplicat eronat cele trei excepții de la dreptul de acces la documente invocate în decizia atacată, indiferent dacă aprecierea are loc în raport cu ansamblul documentelor vizate prin a doua cerere sau în raport cu categoriile de documente definite în mod artificial de serviciile Comisiei (a se vedea punctul 7 de mai sus). Astfel, nici excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, referitoare la protecția intereselor comerciale, nici cea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din acest regulament în ceea ce privește protecția obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit și nici cea instituită la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din același regulament în ceea ce privește protecția avizelor interne ale instituțiilor nu ar fi putut fi invocate în speță. În orice caz, Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept sau de apreciere prin aceea că a refuzat să ia în considerare interesul public superior constând în a permite victimelor unor practici anticoncurențiale să își valorifice dreptul la repararea prejudiciului și, în urma unei evaluări comparative a acestui interes public superior și a interesului protejat prin fiecare dintre cele trei excepții în cauză, să comunice reclamantei documentele din dosarul cazului COMP/39.125 de care avea nevoie pentru a‑și putea exercita în mod efectiv acest drept.

26      Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001, precum și principiul proporționalității prin aceea că nu i‑a acordat acces la documentele sau la părți din documentele vizate prin a doua cerere cărora nu li se puteau aplica excepțiile pe care aceasta s‑a bazat în decizia atacată.

27      Prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta apreciază în special că Comisia a încălcat obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE respingând a doua cerere în urma unui raționament general și abstract aplicat ansamblului documentelor sau categoriilor de documente în cauză, în loc să ia în considerare conținutul concret al acestora.

28      În răspunsul la întrebările scrise adresate de Tribunal ca urmare a Hotărârii Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus (EU:C:2014:112), iar ulterior în replică, reclamanta a arătat, în sfârșit, în esență, că această hotărâre nu repunea în discuție temeinicia acestor diferite motive.

29      Comisia, susținută de SGSD, contestă ansamblul acestei argumentații.

30      În această privință, trebuie să se analizeze, într‑o primă etapă, diferitele argumente ale reclamantei prin care contestă concluzia Comisiei potrivit căreia trebuia să se prezume, la modul general, că documentele vizate prin a doua cerere intrau sub incidența unor excepții de la dreptul de acces la documente instituit prin Regulamentul nr. 1049/2001 și, într‑o a doua etapă, pe cele care pun în discuție concluzia Comisiei referitoare la lipsa unui interes public superior care să justifice divulgarea acestor documente.

1.     Cu privire la prezumția generală și la excepțiile aplicate de Comisie

31      Potrivit articolului 15 alineatul (3) TFUE, orice cetățean al Uniunii Europene și orice persoană fizică sau juridică, care are reședința sau sediul într‑un stat membru, are dreptul de a avea acces la documentele instituțiilor Uniunii.

32      Pe această bază, Regulamentul nr. 1049/2001 urmărește să acorde publicului un drept de acces cât mai larg la documentele instituțiilor Uniunii, care este totuși condiționat, astfel cum rezultă în special din sistemul de excepții prevăzut la articolul 4, de anumite limite întemeiate pe considerente de interes public sau privat (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, Rep., EU:C:2010:376, punctul 51, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 61).

33      În special, rezultă din articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 că instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului acestuia ar putea aduce atingere protecției intereselor comerciale ale unei anume persoane fizice sau juridice, precum și protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică o astfel de divulgare.

34      Acest regim de excepții este întemeiat pe o analiză comparativă a diferitor interese prezente în cauză, și anume cele care ar fi favorizate de divulgarea conținutului documentului sau al documentelor solicitate și cele care ar fi amenințate de această divulgare (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, Rep., EU:C:2013:738, punctul 42, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 63).

35      Întrucât excepțiile pe care acesta le prevede derogă de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documentele instituțiilor Uniunii, ele trebuie interpretate și aplicate în mod strict (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Consiliul/Access Info Europe, C‑280/11 P, Rep., EU:C:2013:671, punctul 30, și Hotărârea din 3 iulie 2014, Consiliul/in ’t Veld, C‑350/12 P, Rep., EU:C:2014:2039, punctul 48).

36      În consecință, pentru a justifica respingerea cererii de acces la un document a cărui divulgare este solicitată, nu este suficient, în principiu, ca acest document să intre sub incidența unei activități menționate la articolul 4 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1049/2001. Instituției destinatare a cererii îi revine, în principiu, și obligația să furnizeze explicații cu privire la modul în care accesul la documentul respectiv ar putea aduce atingere în mod concret și efectiv interesului protejat prin excepția sau prin excepțiile pe care le invocă aceasta (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P et C‑52/05 P, Rep., EU:C:2008:374, punctul 49, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 64). În plus, riscul unei astfel de atingeri trebuie să fie previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic (Hotărârea Suedia și Turco/Consiliul, citată anterior, punctul 43, și Hotărârea Consiliul/Access Info Europe, punctul 35 de mai sus, EU:C:2013:671, punctul 31).

37      Cu toate acestea, instituției în cauză îi este permis să se întemeieze pe prezumții generale care se aplică anumitor categorii de documente, considerații similare fiind susceptibile să se aplice cererilor cu privire la documente de aceeași natură (Hotărârea Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, punctul 32 de mai sus, EU:C:2010:376, punctul 54, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 65).

38      Astfel, în cazul unei cereri care vizează un ansamblu de documente de o anumită natură, instituției în cauză îi este permis să se întemeieze pe o prezumție generală potrivit căreia divulgarea lor ar putea aduce, în principiu, atingere protecției unuia sau altuia dintre interesele enumerate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, demers care îi permite să soluționeze o cerere globală în mod corespunzător (Hotărârea LPN și Finlanda/Comisia, punctul 34 de mai sus, EU:C:2013:738, punctele 47 și 48, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctele 67 și 68).

39      În special, în cazul unei cereri vizând un ansamblu de documente care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență, instanța Uniunii a considerat, mai întâi, că Comisia avea dreptul să prezume, fără a efectua o examinare individuală și concretă a fiecăruia dintre aceste documente, că divulgarea lor ar aduce, în principiu, atingere atât protecției obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă, cât și protecției intereselor comerciale ale întreprinderilor părți la procedură care sunt strâns legate într‑un astfel de context (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctele 79-93, și Hotărârea din 13 septembrie 2013, Țările de Jos/Comisia, T‑380/08, Rep., EU:T:2013:480, punctele 30-42).

40      Având în vedere raționamentele pe care se întemeiază această jurisprudență (a se vedea punctele 37 și 38 de mai sus), recurgerea la o asemenea prezumție nu este limitată nici la cazul în care o cerere vizează să se obțină acces la „totalitatea” documentelor care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență și nici chiar la cazul în care aceasta se referă la un ansamblu „global și nediferențiat” de documente din cadrul acestuia, după cum a susținut reclamanta în replică. Dimpotrivă, astfel cum Comisia și SGSD au arătat în mod întemeiat în duplică și în memoriul în intervenție, se poate recurge la o asemenea prezumție și în cazul unei cereri vizând un ansamblu mai specific de documente din dosar, identificate prin referire la caracteristicile lor comune sau la apartenența lor la una sau la mai multe categorii generale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, Rep., EU:C:2012:393, punctele 10 și 123), după cum reclamanta susține că a procedat în speță. Mai mult, identificarea efectuată de reclamantă prezintă un caracter foarte relativ, în măsura în care partea interesată nu a făcut decât să împartă ansamblul documentelor indexate în cuprinsul dosarului în trei categorii, după cum le considera ar fi „relevante”, „care ar putea fi relevante” sau „lipsite de relevanță”, și să aplice, în funcție de această clasificare, mențiunea „1”, „2” sau „3” pe marginea referirilor corespondente.

41      În continuare, instanța Uniunii a reținut că Comisia are dreptul să recurgă la o astfel de prezumție generală atât timp cât procedura respectivă nu poate fi considerată încheiată, fie pentru că nu a condus încă la adoptarea unei decizii, fie pentru că împotriva acestei decizii au fost introduse acțiuni în anulare și acestea sunt încă pendinte la data la care Comisia primește cererea de acces la documentele care figurează în dosarul menționat și se pronunță cu privire la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctele 70, 98 și 99, și Hotărârea Țările de Jos/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2013:480, punctul 43).

42      În sfârșit, Curtea a apreciat că posibilitatea pe care o are Comisia de a recurge la o prezumție generală pentru a soluționa o cerere de acces care vizează un ansamblu de documente semnifică faptul că documentele în cauză ies din sfera oricărei obligații de divulgare, integrală sau parțială (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 134, și Hotărârea din 7 octombrie 2014, Schenker/Comisia, T‑534/11, Rep., EU:T:2014:854, punctul 108).

43      În speță, mai întâi, este cert că a doua cerere viza un ansamblu de documente care figurau în dosarul cazului COMP/39.125. În răspunsul la întrebările scrise adresate de Tribunal, reclamanta a precizat că această cerere avea ca obiect două categorii de documente, și anume 2 425 de documente pe care le considera ca fiind „relevante”, precum și 1 523 de documente pe care le considera „susceptibile de a fi relevante” în scopul acțiunii în reparație formulate de împotriva AGC și a SG, așadar, un total de 3 948 de documente. Comisia a arătat, fără a fi contestată, că volumul menționat reprezenta aproximativ 90 % dintre documentele care figurează în dosarul respectiv.

44      În continuare, este necesar să se constate că ansamblul acestor 3 948 de documente privea o activitate de inspecție și de anchetă în sensul articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Astfel, toate aceste documente au fost elaborate sau obținute de Comisie în cadrul anchetei, însoțită de inspecții, efectuate în cazul COMP/39.125 în scopul de a obține informații și elemente de probă destinate să îi permită să stabilească dacă exista sau nu exista o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii. În plus, având în vedere obiectivul acestei proceduri, trebuie să se considere că aceste documente erau susceptibile să conțină informații comerciale sensibile referitoare la strategia și la activitățile părților, precum și la relațiile lor de afaceri cu terți (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 79, și Hotărârea Țările de Jos/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2013:480, punctul 34).

45      În sfârșit, nu se contestă că, atât la data la care reclamanta a prezentat Comisiei a doua cerere, cât și la data la care Comisia s‑a pronunțat cu privire la aceasta, erau pendinte la Tribunal mai multe acțiuni având ca obiect anularea Deciziei Sticlă auto. Aceste acțiuni au condus, între timp, la pronunțarea Hotărârii din 27 martie 2014, Saint‑Gobain Glass France și alții/Comisia (T‑56/09 și T‑73/09, Rep., EU:T:2014:160), a Hotărârii din 10 octombrie 2014, Soliver/Comisia (T‑68/09, Rep., EU:T:2014:867), și a Hotărârii din 17 decembrie 2014, Pilkington Group și alții/Comisia (T‑72/09, EU:T:2014:1094).

46      Ținând seama de aceste diferite elemente, menționate la punctele 1 și 2.2-2.3 din decizia atacată, Comisia a putut constata, fără a încălca obligația de motivare care îi revine și fără a săvârși o eroare de drept sau de apreciere, că ansamblul celor 3 948 de documente vizate de a doua cerere formulată de reclamantă intra sub incidența unei prezumții generale potrivit căreia divulgarea acestora aducea în principiu atingere excepției referitoare la protecția obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă prevăzute la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

47      Având în vedere jurisprudența menționată la punctul 42 de mai sus, în plus, Comisia nu a viciat decizia atacată printr‑o motivare insuficientă și nici nu a comis o eroare de drept sau de apreciere atunci când a considerat că nu putea să acorde acces, nici chiar parțial, la cele 3 948 de documente în cauză.

48      Niciunul dintre celelalte argumente invocate de reclamantă în cadrul prezentelor motive nu este de natură să repună în discuție această concluzie.

49      În special, reclamanta nu este îndreptățită, în primul rând, să reproșeze Comisiei că a stabilit categorii artificiale de documente și că le‑a aplicat un raționament abstract și interschimbabil.

50      Desigur, Comisia a arătat, atunci când a descris conținutul celei de a doua cereri, că serviciile sale apreciaseră, într‑o etapă anterioară și provizorie a soluționării acestei cereri, că cele 3 948 de documente vizate se încadrau în patru categorii distincte, întemeindu‑se pe prezentarea furnizată de reclamanta însăși (punctul 2.2 din decizia atacată).

51      Atunci când a analizat ulterior această cerere, Comisia nu a luat însă în considerare clasificarea efectuată anterior de serviciile sale, ci a considerat, în esență, că prezumția generală pe care a decis să se întemeieze includea mai întâi totalitatea categoriilor de documente vizate de cerere, în continuare, ansamblul documentelor care figurau în fiecare dintre aceste categorii și, în sfârșit, integralitatea fiecăruia dintre aceste documente.

52      În orice caz, era lipsit de importanță faptul că cele 3 948 de documente în cauză se încadrau în una dintre categoriile stabilite de serviciile Comisiei, din moment ce jurisprudența permitea acestei instituții să se întemeieze, astfel cum a procedat în decizia atacată, pe o singură prezumție generală aplicabilă ansamblului documentelor respective, considerate în scopul aplicării acesteia din urmă ca aparținând aceleiași categorii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, punctul 32 de mai sus, EU:C:2010:376, punctul 61, și Hotărârea LPN și Finlanda/Comisia, punctul 34 de mai sus, EU:C:2013:738, punctul 64), fără a trebui să efectueze în prealabil o analiză individuală și concretă a fiecăruia dintre ele.

53      În al doilea rând, criticile reclamantei referitoare la raționamentul specific consacrat de Comisie riscurilor legate de o eventuală divulgare a documentelor obținute în aplicarea programului său de clemență (punctul 4.1 al șaselea paragraf și punctul 4.2 al optulea-al zecelea paragraf din decizia atacată) sunt inoperante în cadrul prezentelor motive.

54      Astfel, pentru a soluționa a doua cerere (având ca obiect un ansamblu de 3 948 de documente care figurează în dosarul cazului COMP/39.125) și fără a aduce atingere tratamentului care trebuie aplicat primei cereri (având ca obiect numai cuprinsul acestui dosar), Comisia putea să considere aceste documente ca intrând sub incidența prezumției generale menționate la punctele 46 și 52 de mai sus, independent de orice considerație specifică referitoare la natura sau la conținutul documentelor obținute în aplicarea programului său de clemență (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 97).

55      În al treilea rând, argumentele prin care reclamanta contestă faptul că Comisia și‑a întemeiat refuzul de a admite a doua cerere, în mod cumulativ, pe necesitatea de a nu aduce atingere protecției intereselor comerciale ale unor terți (punctul 4.2 al doisprezecelea paragraf din decizia atacată) și, în ceea ce privește documentele sale interne, pe necesitatea de a nu aduce atingere protecției avizelor destinate să facă obiectul unui uz intern (punctul 4.2 al unsprezecelea și al doisprezecelea paragraf din decizia atacată) sunt inoperante.

56      Este adevărat, în această privință, că o instituție a Uniunii poate lua în considerare în vederea analizării unei cereri de acces la documentele pe care le deține mai multe motive de refuz menționate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Éditions Odile Jacob, punctul 40 de mai sus, EU:C:2012:393, punctele 113 și 114), astfel cum Comisia a procedat în speță.

57      Cu toate acestea, eventualele erori de drept sau de apreciere săvârșite de Comisie în cadrul punerii în aplicare a excepțiilor referitoare la protecția intereselor comerciale, pe de o parte, și la protecția avizelor destinate uzului său intern, pe de altă parte, ar fi în speță lipsite de consecințe asupra legalității deciziei atacate, din moment ce nu rezultă că aceasta este nelegală în măsura în care Comisia a prezumat, la modul general, că ansamblul documentelor în cauză intra integral sub incidența excepției referitoare la protecția obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă, astfel cum s‑a statuat la punctul 46 de mai sus.

58      În al patrulea rând, argumentele noi invocate în replică, întemeiate pe Propunerea COM(2013) 404 final a Comisiei din 11 iunie 2013 de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului național în cazul încălcărilor dispozițiilor dreptului concurenței al statelor membre și al Uniunii Europene, sunt lipsite de relevanță, presupunând că ar fi admisibile, ceea ce Comisia contestă. Astfel, independent de orice apreciere referitoare la statutul și la domeniul de aplicare al acestei propuneri la data la care Comisia a adoptat decizia atacată, propunerea menționată reamintește cu claritate că dispozițiile pe care le prevede nu aduc atingere normelor privind dreptul de acces la documente prevăzut de Regulamentul nr. 1049/2001, după cum în mod întemeiat subliniază Comisia.

2.     Cu privire la răsturnarea prezumției generale și la interesul public superior invocat de reclamantă

59      Recurgerea la o prezumție generală nu exclude posibilitatea de a dovedi că un anumit document a cărui divulgare este solicitată nu face obiectul prezumției menționate sau că există un interes public superior care justifică divulgarea documentului în cauză, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 (Hotărârea Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, punctul 32 de mai sus, EU:C:2010:376, punctul 62, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 100). În acest scop, este în sarcina reclamantului să invoce în mod concret împrejurările care justifică divulgarea documentului în cauză (Hotărârea LPN și Finlanda/Comisia, punctul 34 de mai sus, EU:C:2013:738, punctul 94).

60      În schimb, cerința de a verifica dacă prezumția generală respectivă se aplică în realitate nu poate fi interpretată în sensul că Comisia ar trebui să examineze în mod individual toate documentele la care i se solicită accesul. O astfel de cerință ar priva această prezumție generală de efectul său util, care constă în a permite Comisiei să răspundă la o cerere globală de acces tot în mod global (Hotărârea LPN și Finlanda/Comisia, punctul 34 de mai sus, EU:C:2013:738, punctul 68, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 101).

61      În speță, trebuie să se constate, în primul rând, că reclamanta nu a susținut prin cererea formulată și nici nu a arătat că susținuse în fața Comisiei că un anumit document individual, în cadrul ansamblului de documente vizate de a doua cerere, nu intra sub incidența prezumției generale evocate la punctele 46 și 52 de mai sus.

62      Astfel, după ce a contestat în esență însuși principiul recurgerii la o asemenea prezumție în cererea introductivă, reclamanta s‑a limitat să afirme, în replică, că aceasta trebuia considerată ca fiind răsturnată pentru ansamblul documentelor în cauză, pentru două motive. Pe de o parte, reclamanta a arătat că nu se limitase la a preconiza introducerea unei acțiuni în reparație, ci introdusese deja o astfel de acțiune la Landgericht Düsseldorf. Pe de altă parte, reclamanta a susținut că documentele solicitate datau de mai mult de cinci ani și erau, în consecință, prea vechi pentru a merita să fie protejate.

63      Or, prima dintre aceste afirmații nu este determinantă, după cum arată SGSD. Deși este adevărat că Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus (EU:C:2014:112, punctele 103 și 106), a fost pronunțată în cadrul unei cauze în care persoana care solicita acces la documente avea intenția să introducă o acțiune în reparație, însă nu făcuse încă acest lucru, în timp ce reclamanta a introdus deja acțiunea sa, acest fapt nu permite, în sine, să se considere că prezumția generală invocată de Comisie nu este aplicabilă unui anumit document în discuție în speță. Cu privire la a doua afirmație, care are un caracter foarte general, trebuie amintit că articolul 4 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1049/2001 prevede că excepțiile prevăzute de acest regulament se pot pune în aplicare în cursul unui termen de treizeci de ani și chiar mai mult dacă este necesar. Prin urmare, faptul că documentele solicitate de reclamantă datează în speță de mai mult de cinci ani nu este, în sine, de natură să răstoarne prezumția generală invocată de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Éditions Odile Jacob, punctul 40 de mai sus, EU:C:2012:393, punctele 124 și 125).

64      În lipsa altor elemente rezultate din acțiune și care să fie de natură să răstoarne prezumția generală pe care se întemeiază decizia atacată, reclamanta nu poate pretinde că Comisia trebuia să efectueze o analiză concretă și individuală a documentelor pe care ea le solicita (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 128).

65      În al doilea rând, reclamanta susține totuși că Comisia a săvârșit o eroare de drept sau de apreciere întrucât, pe de o parte, nu a luat în considerare interesul public superior constând în a permite victimelor unor practici anticoncurențiale să își valorifice dreptul la repararea prejudiciului și, pe de altă parte, în urma unei evaluări comparative concrete care trebuia efectuată în speță a acestui interes public superior și a interesului protejat prin fiecare dintre excepțiile invocate în decizia atacată, nu i‑a comunicat documentele din dosarul cazului COMP/39.125 de care avea nevoie pentru a‑și putea exercita în mod efectiv acest drept. În replică, reclamanta mai arată, în esență, că a făcut tot ce stătea în puterea sa pentru a demonstra necesitatea obținerii celor 3 948 de documente identificate prin a doua cerere și, în orice caz, a celor 2 425 de documente considerate „relevante” dintre acestea, având în vedere informațiile pe care le deținea și în special versiunea neconfidențială a cuprinsului dosarului comunicat de Comisie în răspunsul la prima cerere.

66      În această privință, trebuie amintit că orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului pe care i l‑ar fi cauzat o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii. Astfel, un asemenea drept consolidează caracterul operațional al acestor norme, în măsura în care este de natură să descurajeze punerea în aplicare a unor înțelegeri sau a altor practici, adesea disimulate, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența, contribuind în acest mod la menținerea unei concurențe efective în Uniune (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, Rec, EU:C:2001:465, punctele 26 și 27, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 104).

67      Cu toate acestea, considerații atât de generale nu pot fi, prin ele însele, de natură să primeze asupra motivelor care justifică refuzul accesului la documente care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență întemeiat pe faptul că aceste documente intră, în ansamblul lor, sub incidența unei prezumții generale potrivit căreia divulgarea lor ar aduce în principiu atingere, printre altele, protecției obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 105).

68      Astfel, în vederea asigurării unei aplicări efective a dreptului la reparație, nu este necesar ca orice document care figurează în dosarul unei asemenea proceduri să fie comunicat persoanei care ar solicita să aibă acces la el în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 în vederea introducerii unei acțiuni în reparație, având în vedere că este puțin probabil ca o asemenea acțiune să trebuiască să se întemeieze pe toate elementele care figurează în dosarul acestei proceduri (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 106; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2013, Donau Chemie și alții, C‑536/11, Rep., EU:C:2013:366, punctul 33). Situația este aceeași în cazul în care persoana care solicită acces la documentele care figurează în acest dosar a introdus deja o acțiune în reparație, în măsura în care este puțin probabil ca această acțiune să trebuiască să se întemeieze pe toate elementele dosarului, după cum a arătat Comisia în duplică.

69      În consecință, revine oricărei persoane care dorește repararea prejudiciului pe care apreciază că l‑a suferit ca urmare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii sarcina să dovedească necesitatea de a avea acces la unul sau la altul dintre documentele care figurează în dosarul Comisiei pentru ca aceasta să poată evalua comparativ, de la caz la caz, interesele care justifică comunicarea unor astfel de documente și protecția acestora, luând în considerare toate elementele relevante ale cauzei (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 107, și Hotărârea Schenker/Comisia, punctul 42 de mai sus, EU:T:2014:854, punctul 95).

70      În caz contrar, interesul de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii nu poate constitui un interes public superior, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 108, și Hotărârea Schenker/Comisia, punctul 42 de mai sus, EU:T:2014:854, punctul 96).

71      În speță, după cum a amintit în special în replică și în răspunsul la întrebările scrise ale Tribunalului, reclamanta a identificat, în a doua cerere, 3 948 de documente „relevante” sau „care ar putea fi relevante” în cadrul acțiunii sale la Landgericht Düsseldorf, aplicând mențiunea „1” sau, respectiv, mențiunea „2” pe marginea referirilor la aceste documente care figurează în versiunea neconfidențială a cuprinsului dosarului care i‑a fost comunicat de Comisie ca răspuns la prima cerere. Pe de altă parte, reclamanta a făcut referire în mod special, în preambulul cererii introductive, la opt documente „relevante” sau „care ar putea fi relevante” dintre cele 3 948 de documente vizate de a doua cerere.

72      Cu toate acestea, reclamanta s‑a limitat, în aceste înscrisuri succesive, la a afirma în mod global că documentele respective o „interesau” și că „trebuia să le consulte pentru a‑și putea susține acțiunea în despăgubire”, pentru motivul că acestea „conțin[eau] în mod evident informații privind acordurile și majorările de prețuri convenite de participanții la înțelegerea [constatată și sancționată prin Decizia Sticlă auto]” și că „[era] indispensabil [ca ea] să p[oată] lua cunoștință de informațiile respective pentru a putea stabili și cuantifica prejudiciul real pe care îl suferi[se]”.

73      În schimb, reclamanta nu a justificat, astfel cum în mod întemeiat arată Comisia, în ce mod unul sau altul dintre aceste documente îi era necesar, fie și numai precizând argumentele de fapt sau raționamentele juridice specifice pe care obținerea unui asemenea document o putea ajuta să le dovedească în fața instanței naționale chemate să se pronunțe în legătură cu pretențiile sale.

74      Niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă nu poate repune în discuție această apreciere.

75      Pe de o parte, afirmația reclamantei potrivit căreia îi era imposibil să fie mai exactă decât a fost, ținând seama de accesul doar parțial pe care Comisia i‑l acordase în prealabil la cuprinsul dosarului, nu convinge în speță. Astfel, cu excepția referirilor la „documentele privind clemența” prezentate de unele dintre părțile la procedură și a trimiterilor la documentele interne ale Comisiei, care au fost secretizate în bloc, această instituție s‑a limitat să elimine, în cadrul referirilor la celelalte documente din dosar care figurau în acest cuprins, elemente specifice care constituiau, potrivit Comisiei, date cu caracter personal sau informații comerciale sensibile. Tribunalul apreciază că, având în vedere această selecție, versiunea neconfidențială a referirilor la alte documente din dosar decât „documentele privind clemența” și documentele interne ale Comisiei de care dispunea reclamanta atunci când a introdus a doua cerere îi permiteau părții interesate să formuleze mai precis și mai circumstanțiat decât a făcut‑o în fața Comisiei (a se vedea punctele 40 și 71-72 de mai sus), iar ulterior în cadrul prezentei cauze, motivele pentru care aprecia că unul sau altul dintre aceste documente era necesar pentru exercitarea dreptului său la reparații, precizând de exemplu, după cum s‑a arătat mai sus, argumentele de fapt sau raționamentele juridice specifice pe care obținerea unui asemenea document o putea ajuta să le dovedească în fața instanței naționale chemate să se pronunțe în legătură cu pretențiile sale.

76      Pe de altă parte, reiese în mod cert din decizia atacată că, „în cererea [sa] de confirmare, reclamanta [a] sublinia[t] […] faptul că nu exista[u] norme adecvate în dreptul procesual civil german care să autorizeze ca documentele [în cauză] [să fie] solicitate inter partes” (punctul 7 al treilea paragraf din decizia atacată). Totuși, trebuie să se constate că o astfel de afirmație, reiterată în ultimul rând în ședință, nu a fost în niciun moment dezvoltată, și cu atât mai puțin dovedită, de reclamantă în cadrul acțiunii sale. Or, Curtea a statuat deja că necesitatea de a avea acces la un ansamblu de documente care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență nu putea fi considerată dovedită atunci când solicitantul afirma că depindea în mod imperativ de aceste documente, însă nu dovedea cel puțin că nu dispunea de nicio altă posibilitate de a obține aceste elemente de probă (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 132; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctele 32 și 44).

77      În aceste condiții, nu se poate considera, în speță, că Comisia a săvârșit o eroare de drept sau de apreciere atunci când a considerat, primo, că, „în balanță, interesul legat de punerea în aplicare efectivă a normelor de concurență era, în prezenta cauză, servit mai bine prin menținerea confidențialității documentelor în discuție”, secundo, că „nu exist[a] niciun interes public superior care să justifice divulgarea lor în sensul Regulamentului nr. 1049/2001” și, tertio, că, „în prezenta cauză, interesul care o preocup[a] [era] cel legat de protecția obiectivelor activităților de anchetă, astfel cum este prevăzut la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță” din acest regulament (punctul 7 al șaptelea și al optulea paragraf din decizia atacată).

78      Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, prezentele motive trebuie respinse în întregime.

B –  Cu privire la al patrulea motiv și cu privire la al cincilea motiv în măsura în care vizează prima cerere a reclamantei

79      Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta afirmă în esență că Comisia a refuzat în mod greșit să îi acorde acces la versiunea integrală a documentului unic vizat prin prima cerere, și anume la cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125.

80      În primul rând, explicațiile foarte generale și în parte speculative furnizate de Comisie în decizia atacată și în decizia din 7 martie 2012, referitoare la necesitatea de a nu compromite eficacitatea programului său de clemență și de a nu aduce atingere protecției intereselor comerciale ale întreprinderilor care au solicitat să beneficieze de acest program în cadrul cazului COMP/39.125, precum și protecției obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă, nu ar justifica, în sine, un refuz integral și absolut de a permite reclamantei să aibă acces la referirile la „documentele privind clemența” care figurează în acest cuprins.

81      În al doilea rând, Comisia i‑ar fi refuzat în mod eronat accesul la informațiile referitoare la identitatea persoanelor fizice care figurează în cuprins invocând, în mod abstract, necesitatea de a nu aduce atingere protecției datelor cu caracter personal, în loc să justifice, în mod individual și concret, motivele care împiedică comunicarea fiecăreia dintre informațiile în cauză. În orice caz, reclamanta ar fi dovedit în mod suficient motivele pentru care îi era necesar accesul la aceste informații pentru a putea să își exercite dreptul la reparații, în conformitate cu interesul general ca persoanele care sunt victime ale unor practici anticoncurențiale să poată obține repararea prejudiciului suferit.

82      În al treilea rând, Comisia i‑ar fi refuzat în mod eronat, fără nicio analiză individuală și concretă, accesul la numele întreprinderilor terțe citate în cuprins și care „desfășoară activități în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante”, deși o astfel de referire ar fi în mod vădit lipsită de relevanță, pe de o parte, iar comunicarea acestor informații nu ar fi susceptibilă să aducă atingere intereselor comerciale ale persoanelor interesate, pe de altă parte.

83      În al patrulea și ultimul rând, Comisia i‑ar fi refuzat în mod eronat, pentru motive generale și abstracte, accesul la informațiile referitoare la modelele de vehicule, la numele fabricanților de automobile și la alte informații comerciale sensibile care figurează în cuprins, deși aceste informații erau absolut esențiale pentru a‑i permite să își exercite dreptul la reparații, iar acest interes trebuia să prevaleze în comparație cu celelalte interese în cauză.

84      Prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta apreciază, în esență, că Comisia a încălcat obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE respingând prima cerere în urma unui raționament general, fără a lua în considerare conținutul concret al documentului vizat, astfel cum ar dovedi‑o exemplul motivării reținute pentru a refuza să îi comunice numele întreprinderilor terțe care figurează în cuprins.

85      Comisia, susținută de SGSD, contestă ansamblul acestei argumentații.

86      Trebuie analizate într‑o primă etapă argumentele reclamantei referitoare la diferitele tipuri de informații care figurează în cuprins la care Comisia a refuzat să îi acorde acces, și anume, în primul rând, referirile la „documentele privind clemența” (punctul 5.1 din decizia atacată), în al doilea rând, numele persoanelor fizice (punctul 5.2 din decizia atacată), în al treilea rând, numele întreprinderilor terțe (punctul 5.3 din decizia atacată) și, în al patrulea rând, celelalte informații comerciale sensibile (punctul 5.4 din decizia atacată). În schimb, nu este necesar să se verifice temeinicia deciziei atacate din punctul de vedere al faptului că prin aceasta s‑a refuzat comunicarea referirilor la documentele interne ale Comisiei către reclamantă, în măsura în care, în pofida titlului celui de al patrulea motiv (a se vedea punctul 22 de mai sus), aceasta din urmă nu invocă niciun argument precis în această privință. Argumentele referitoare la existența unui interes public superior, pe care reclamanta le invocă în mod expres numai în legătură cu anumite tipuri de informații în cauză, vor fi examinate într‑o a doua etapă.

1.     Cu privire la prezumțiile generale și la excepțiile aplicate de Comisie

a)     Cu privire la refuzul accesului la referirile la „documentele privind clemența”

87      La punctul 5.1 din decizia atacată, Comisia a considerat că „nu [era] posibil, în această etapă, să se divulge descrierea documentelor privind clemența” care figurează în cuprins, „pentru aceleași motive cu cele explicate la punctul 4.2 de mai sus, întrucât referirile la aceste documente furniz[au] informații privind conținutul acestor documente care trebui[au] să fie considerate confidențiale”. Procedând astfel, Comisia a făcut trimitere la raționamentul care a determinat‑o anterior să refuze să permită accesul reclamantei la ansamblul documentelor vizate prin a doua cerere, pentru motivul că acest ansamblu de documente intra sub incidența unei prezumții generale potrivit căreia divulgarea sa aducea atingere protecției, pe de o parte, a intereselor comerciale ale terților și, pe de altă parte, a obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă (a se vedea punctul 8 de mai sus).

88      În măsura în care Comisia susține, în apărare, că, „făcând abstracție de aplicabilitatea [acestei] prezumții generale, a prezentat de asemenea în detaliu, în decizia […] din 7 martie 2012 și în [decizia atacată], că se aplicau excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001”, trebuie constatat de la bun început că această afirmație este numai parțial exactă.

89      Astfel, o asemenea examinare nu rezultă în niciun fel din decizia atacată. Dimpotrivă, după ce a reamintit jurisprudența Curții care îi recunoștea posibilitatea de a recurge la prezumții generale pentru a soluționa cereri privind un ansamblu de documente care figurează în dosare privind concentrări sau ajutoare de stat (punctul 4.2 primul-al patrulea paragraf din decizia atacată), Comisia s‑a limitat să explice motivele pentru care considera că această jurisprudență, pe de o parte, era aplicabilă și dosarelor privind practicile anticoncurențiale (punctul 4.2 al cincilea-al doisprezecelea paragraf din decizia atacată), în special „documentelor privind clemența” care figurează în acestea (punctul 4.2 al optulea-al zecelea paragraf din decizia atacată), și, pe de altă parte, putea fi transpusă în cazul referirilor la asemenea documente care figurează în cuprinsul dosarelor menționate anterior (punctul 5.1 din decizia atacată).

90      În aceste condiții, motivele deciziei din 7 martie 2012, în care serviciile Comisiei prezentaseră mai detaliat rațiunile care justificau, în opinia lor, și în această etapă provizorie a soluționării primei cereri, refuzul de a divulga referirile menționate, pot fi luate în considerare pentru a aprecia legalitatea deciziei atacate numai în măsura în care acestea clarifică în definitiv raționamentul reținut efectiv de această instituție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 aprilie 2000, Kuijer/Consiliul, T‑188/98, Rec, EU:T:2000:101, punctul 44), care se întemeiază, după cum tocmai s‑a reamintit, pe o prezumție generală.

91      Ținând seama de argumentele invocate de reclamantă pentru a contesta acest raționament, trebuie, în primul rând, să se stabilească dacă Comisia putea în mod întemeiat să refuze să acorde acces la informațiile în cauză recurgând la o prezumție generală, astfel cum a procedat în decizia atacată. Numai în cazul unui răspuns afirmativ va trebui, în al doilea rând, să se examineze dacă Comisia a recurs în mod întemeiat la prezumția generală pe care s‑a bazat în speță.

 Cu privire la temeinicia recurgerii la o prezumție generală

92      Atunci când divulgarea unui document este solicitată unei instituții, aceasta este obligată să aprecieze, în fiecare caz în parte, dacă acest document intră sub incidența excepțiilor de la dreptul de acces public la documentele instituțiilor, enumerate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 (Hotărârea Suedia și Turco/Consiliul, punctul 36 de mai sus, EU:C:2008:374, punctul 35).

93      Din moment ce aceste excepții trebuie interpretate și aplicate în mod strict, instituția destinatară a cererii trebuie, pentru a justifica un refuz de acces la documentul în cauză, să furnizeze explicații cu privire la modul în care accesul la acest document ar putea aduce atingere în mod concret și efectiv interesului protejat prin una sau alta dintre excepțiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001. În plus, riscul unei astfel de atingeri trebuie să fie previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic (a se vedea jurisprudența citată la punctele 35 și 36 de mai sus).

94      În cadrul unui asemenea exercițiu, instituției interesate îi este permis să se întemeieze pe o prezumție generală, chiar dacă cererea în cauză se referă numai la un document unic. Totuși, în acest tip de situație, în care recurgerea la o prezumție generală nu urmărește să permită soluționarea în mod global a unei cereri care este ea însăși globală, Curtea a statuat că instituției care intenționa să recurgă la prezumția respectivă îi revenea totuși obligația de a verifica în ce măsură considerațiile de ordin general aplicabile în mod normal unui tip determinat de documente erau efectiv aplicabile documentului a cărui divulgare era cerută (Hotărârea Suedia și Turco/Consiliul, punctul 36 de mai sus, EU:C:2008:374, punctele 50 și 57; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Consiliul/Access Info Europe, punctul 35 de mai sus, EU:C:2013:671, punctele 72 și 73).

95      În speță, rezultă că, contrar celor susținute de reclamantă în cererea introductivă, Comisiei îi era permis să se întemeieze pe o prezumție generală pentru a decide, la punctul 5.1 din decizia atacată, să respingă prima cerere nu în totalitate, ci în măsura în care avea ca obiect o categorie de informații care intră, potrivit acestei instituții, sub incidența excepțiilor enumerate la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

96      În schimb, Comisia nu este îndreptățită să susțină, cum procedează în apărare, că „cuprinsul face parte din dosarul cazului [COMP/39.125] și intră, în consecință, sub incidența prezumției generale” de „inaccesibilitate” recunoscute de Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus (EU:C:2014:112).

97      Astfel, Curtea nu a statuat, în acea hotărâre, că „totalitatea” dosarului unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență intră sub incidența unei „prezumții generale de inaccesibilitate”, după cum subliniază de altfel Comisia însăși în cadrul răspunsului său la primul grup de motive invocate de reclamantă (a se vedea punctul 40 de mai sus), ci numai că o instituție destinatară a unei cereri având ca obiect „un ansamblu” de documente care figurează într‑un asemenea dosar poate să recurgă la o prezumție generală pentru a soluționa această cerere globală în mod corespunzător. În plus, reiese cu claritate din jurisprudența Curții că dreptul de a recurge la o asemenea prezumție generală a fost recunoscut instituțiilor Uniunii pentru a le permite să trateze cereri care nu vizează un singur document, ci un ansamblu de documente (Hotărârea LPN și Finlanda/Comisia, punctul 34 de mai sus, EU:C:2013:738, punctele 47 și 48).

98      Or, prima cerere a reclamantei nu privea un ansamblu de documente, ci un document unic. Pe de altă parte, Comisia nu susține că această cerere era rezultatul unui demers constând în divizarea artificială a unei cereri având ca obiect un ansamblu de documente în tot atâtea cereri individuale. În plus, Comisia nu ar fi îndreptățită să procedeze astfel în speță (a se vedea punctele 3-5 de mai sus).

 Cu privire la temeinicia recurgerii la prezumția generală invocată în speță

99      După cum tocmai s‑a reamintit (a se vedea punctul 94 de mai sus), din moment ce a ales să recurgă la o prezumție generală pentru a respinge prima cerere a reclamantei în măsura în care ea privea referirile la „documentele privind clemența” care figurează în documentul unic vizat de această cerere, Comisia trebuia să se întemeieze pe considerații de ordin general care puteau fi apreciate ca aplicabile în mod normal acestei părți din cuprinsul dosarului unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență și să verifice dacă aceste considerații erau efectiv aplicabile în speță.

100    Această cerință nu presupunea în mod necesar ca Comisia să efectueze o apreciere concretă a documentului în cauză (Hotărârea Consiliul/Access Info Europe, punctul 35 de mai sus, EU:C:2013:671, punctul 73), iar obligația acestei instituții de a verifica dacă prezumția generală la care intenționează să recurgă pentru a soluționa o cerere având ca obiect un ansamblu de documente se aplică în realitate nu poate fi interpretată în sensul că Comisia ar trebui să examineze în mod individual toate documentele la care i se solicită accesul (a se vedea punctul 60 de mai sus).

101    Era însă la fel de necesar ca Comisia să își fi justificat refuzul acordării accesului corespunzător cerințelor de fapt și de drept, întemeindu‑se pe un risc previzibil în mod rezonabil de atingere concretă și efectivă a unuia sau mai multor interese protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea Suedia și Turco/Consiliul, punctul 36 de mai sus, EU:C:2008:374, punctele 49 și 50, și Hotărârea Consiliul/Access Info Europe, punctul 35 de mai sus, EU:C:2013:671, punctele 31, 36-38, 54 și 74).

102    În speță, este necesar, în primul rând, să se efectueze cinci constatări în această privință.

103    Primo, este cert că, în cadrul primei cereri, astfel cum a fost reiterată prin cererea de confirmare din 23 martie 2012, reclamanta nu solicita acces la „documentele privind clemența” propriu‑zise care figurează în dosarul cazului COMP/39.125. În realitate, reclamanta urmărea numai să obțină comunicarea referirilor la aceste documente care figurau în versiunea integrală a cuprinsului dosarului menționat, dar nu figurează în versiunea neconfidențială transmisă de Comisie la 7 martie 2012 (a se vedea punctele 3, 5 și 7 de mai sus). Examinarea versiunii integrale a acestui document, comunicată ca răspuns la măsura de organizare a procedurii dispusă de Tribunal (a se vedea punctul 15 de mai sus), permite să se constate că aceste referiri sunt, în esență, de două tipuri. În cazul unora este vorba despre datele la care „documentele privind clemența”, în discuție, i‑au fost comunicate Comisiei de către întreprinderile care au solicitat să beneficieze de programul de clemență al acesteia și, în cazul celorlalte, de titlul documentelor respective.

104    Secundo, Comisia a refuzat să comunice nu numai ansamblul acestor referiri, ci și integralitatea fiecăreia dintre ele. Tratamentul pe care Comisia l‑a rezervat acestei categorii de referiri diferă, prin urmare, de cel care a fost aplicat ansamblului referirilor privind alte tipuri de documente care figurează în cuprins și care fac obiectul prezentelor motive (a se vedea punctul 86 de mai sus), în cadrul cărora Comisia s‑a limitat să elimine, în mod selectiv, informații specifice pentru motivul că acestea constituiau, în opinia sa, date cu caracter personal (cum ar fi numele unor persoane fizice) sau informații comerciale sensibile (cum ar fi numele unor întreprinderi terțe sau referiri la modele de vehicule), acordând în același timp acces la restul acestor referiri (a se vedea punctul 75 de mai sus).

105    Tertio, din coroborarea punctului 5.1 din decizia atacată cu punctul 4.2, la care face trimitere, reiese că această eliminare integrală a referirilor la „documentele privind clemența” din versiunea neconfidențială a cuprinsului dosarului cazului COMP/39.125 comunicată reclamantei este motivată de considerații generale potrivit cărora divulgarea lor „ar putea să compromită eficiența” programului de clemență al Comisiei. În această privință, în decizia atacată, Comisia apreciază, mai întâi, că întreprinderile care solicită să beneficieze de programul său de clemență se așteaptă ca informațiile pe care i le furnizează în acest cadru să facă obiectul unui tratament confidențial, în continuare, că aceste așteptări merită să fie protejate și, în final, că eficiența programelor de clemență, care constituie instrumente utile pentru descoperirea și combaterea încălcărilor normelor de concurență, ar putea fi compromisă dacă informațiile în discuție ar fi făcute publice, (punctul 4.2 al optulea-al zecelea paragraf din decizia atacată).

106    Quarto, Comisia precizează sensul și întinderea acestor considerații generale în apărare, făcând trimitere la analiza efectuată anterior de serviciile sale în decizia din 7 martie 2012. Comisia arată mai întâi că „divulgarea cuprinsului, din cauza descrierii corespondenței solicitanților de clemență, ar dezvălui de la bun început natura și amploarea colaborării [lor]”, în continuare, că, „din anumite cuvinte‑cheie ale cuprinsului rezultă deja identitatea și cooperarea persoanelor fizice anterior și pe parcursul procedurii administrative”, pe lângă faptul că „descrierea și data anumitor documente citate în cuprins oferă deja informații cu privire la conținutul lor, în special informații referitoare la relațiile comerciale ale solicitanților de clemență, la prețuri, la structurile de costuri, la cotele de piață sau alte informații comerciale sensibile”, și, în sfârșit, că „interesul […] solicitanților de clemență privind protecția confidențialității tuturor informațiilor care le pot provoca prejudicii” este „deosebit de demn de protecție”. Comisia concluzionează că „comunicarea unor astfel de informații contravine protecției intereselor comerciale ale solicitanților de clemență” și că „prejudiciul grav” pe care aceasta îl poate „cauza” persoanelor interesate ar putea „să le descurajeze să coopereze în cadrul unor anchete viitoare”, chiar dacă „nivelul de detaliu al cuprinsului [nu este] în mod evident același cu cel al documentelor [privind clemența]” propriu‑zise.

107    Quinto, rezultă din structura de ansamblu a punctului 4.2 din decizia atacată că aceste considerații generale au determinat Comisia să prezume, la modul general, că divulgarea referirilor la „documentele privind clemența” care figurează în cuprinsul solicitat de reclamantă ar aduce, în definitiv, atingere atât protecției obiectivelor activităților sale de inspecție și de anchetă, cât și protecției intereselor comerciale ale părților la procedură.

108    Pentru a critica temeinicia acestor motive, reclamanta susține, în esență, la punctele 128-141 din cererea introductivă, că Comisia a raționat ca și cum prima cerere viza „documente privind clemența” propriu‑zise, iar nu simple referiri la astfel de documente care figurează într‑un cuprins, iar considerațiile generale și speculative invocate în decizia atacată referitoare la necesitatea de a nu aduce atingere programului de clemență nu justificau refuzul accesului integral la aceste referiri care i‑a fost opus în speță.

109    Este necesar, în al doilea rând, să arătăm că această argumentație este în parte fondată.

110    Primo, trebuie să se constate că nici termenii punctului 5.1 din decizia atacată, nici cei ai punctului 4.2, la care acesta face trimitere, și nici măcar cei ai deciziei din 7 martie 2012, priviți separat sau împreună, nu justifică caracterul integral al refuzului pronunțat prin decizia atacată.

111    Astfel, la punctul 5.1 din aceasta, Comisia se limitează la a afirma că „referirile [la] documentele [privind clemența care figurează în cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125] furnizează informații privind conținutul acestor documente care trebuie considerate confidențiale”. În ceea ce privește al optulea și al nouălea paragraf ale punctului 4.2, Comisia prezintă în cadrul acestora considerațiile care au determinat‑o să prezume, la modul general, că divulgarea „documentelor privind clemența” care figurează în dosarul anumitor proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență „ar putea să compromită eficiența” programului său de clemență și, în acest mod, să aducă atingere protecției intereselor comerciale ale părților la aceste proceduri, precum și protecției obiectivelor activităților sale de inspecție și de anchetă (a se vedea punctele 87 și 105 de mai sus).

112    După cum confirmă Comisia în apărare, întemeindu‑se pe decizia din 7 martie 2012, combinarea acestor două serii de considerații trebuie interpretată, cum a procedat reclamanta în cererea introductivă, în sensul că, în speță, era necesar să se prezume, la modul general, că comunicarea referirilor la „documentele privind clemența” care figurează în cuprins ar putea să compromită eficiența programului de clemență al Comisiei și, în acest fel, să aducă atingere intereselor comerciale ale părților la procedură interesate, precum și obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă legate de această procedură, în măsura în care – și întrucât – această comunicare ar divulga unui terț „informații confidențiale” care figurează în aceste referiri sau în „documentele privind clemența” la care acestea se raportează. Concret, Comisia a considerat că constituie astfel de informații confidențiale, pe de o parte, precizările referitoare la cooperarea întreprinderilor care au solicitat să beneficieze de acest program și, pe de altă parte, datele comerciale sensibile primite de serviciile sale în acest cadru (a se vedea punctele 106 și 107 de mai sus).

113    Or, chiar dacă s‑ar admite că Comisia poate, în primul rând, să supună diferitele tipuri de documente din dosar calificate drept „documente privind clemența” în decizia atacată unui tratament comun, având în vedere natura sau conținutul lor, și, în al doilea rând, să prezume la modul general că divulgarea acestor documente ar putea să compromită eficiența programului său de clemență și să aducă astfel atingere protecției intereselor comerciale ale terților, precum și protecției activităților sale de inspecție și de anchetă, un asemenea raționament nu justifică, potrivit înșiși termenilor deciziei atacate, decât un refuz de divulgare limitat la „informații privind conținutul acestor documente care trebuie considerate confidențiale”.

114    În schimb, acesta nu justifică eliminarea în bloc a totalității referirilor care cuprind asemenea informații confidențiale, inclusiv a elementelor lor cele mai neutre sau anodine, spre deosebire de identificarea exactă efectuată de Comisie în ceea ce privește celelalte tipuri de referiri care figurează în cuprins și care fac obiectul prezentelor motive (a se vedea punctul 104 de mai sus).

115    Cu alte cuvinte, considerațiile generale invocate de Comisie nu pot fi calificate, potrivit înșiși termenilor deciziei atacate, drept normale și aplicabile efectiv totalității referirilor în cauză. În consecință, acestea nu sunt de natură să justifice refuzul total al divulgării care a fost opus reclamantei, ci cel mult un refuz parțial, întemeiat pe articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001 și limitat la ceea ce era necesar și proporțional pentru a proteja informațiile care merită să fie protejate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 6 decembrie 2001, Consiliul/Hautala, C‑353/99 P, Rec, EU:C:2001:661, punctele 27-29, și Hotărârea din 25 aprilie 2007, WWF European Policy Programme/Consiliul, T‑264/04, Rec, EU:T:2007:114, punctul 50).

116    Această apreciere nu este repusă în discuție de faptul că prezumția generală pe care se poate întemeia Comisia pentru a soluționa în mod global cereri având ca obiect ele însele un ansamblu de documente care figurează în dosarul unei proceduri privind punerea în aplicare a normelor de concurență implică faptul că aceste documente ies din sfera oricărei obligații de a divulga, fie și numai parțial, conținutul lor (a se vedea punctul 42 de mai sus). Astfel, rezultă în mod clar din jurisprudență că acest demers are o asemenea consecință în cazul în care o instituție recurge la o prezumție generală pentru a soluționa o cerere care vizează ea însăși un ansamblu de documente, iar nu un document unic (Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 134, și Hotărârea Comisia/Éditions Odile Jacob, punctul 40 de mai sus, EU:C:2012:393, punctul 133). În schimb, nu rezultă din jurisprudență că, atribuind o asemenea consecință recurgerii la o prezumție generală atunci când aceasta intervine într‑o situație specifică, Curtea a înțeles să repună în discuție jurisprudența cu aplicare mai generală amintită la punctul 115 de mai sus. În fond, Curtea a statuat că, chiar și în această ipoteză specială, instituția respectivă avea obligația de a divulga toate sau o parte din documentele vizate prin cerere atunci când constată că o permit caracteristicile procedurii la care se raportează aceasta (Hotărârea LPN și Finlanda/Comisia, punctul 34 de mai sus, EU:C:2013:738, punctul 67). În sfârșit, având în vedere această cerință de limitare a refuzului accesului la ceea ce este necesar și proporțional pentru a proteja informațiile care merită să fie protejate, un refuz general de divulgare poate fi admis cu atât mai puțin în împrejurările din speță cu cât acesta conduce în practică la a face, dacă nu imposibilă, cel puțin excesiv de dificilă exercitarea efectivă a dreptului la reparații pe care tratatul i‑l conferă reclamantei (a se vedea punctele 130-134 de mai jos).

117    Secundo, caracterul absolut al refuzului comunicării referirilor în cauză opus de Comisie reclamantei nu pare mai justificat corespunzător cerințelor de fapt și de drept decât caracterul său integral, având în vedere considerațiile invocate pentru a întemeia acest refuz.

118    Desigur, Comisia a putut să considere, în esență, că comunicarea acestor referiri „ar putea să compromită” eficiența programului de clemență, la fel ca divulgarea „documentelor privind clemența” propriu‑zise, în măsura în care aceasta are ca rezultat aducerea la cunoștința unui terț a unor informații comerciale sensibile sau a unor informații confidențiale referitoare la cooperarea părților, conținute în aceste documente. Într‑adevăr, astfel cum instanța Uniunii a avut deja ocazia să arate, programele de clemență constituie instrumente utile pentru a identifica și pentru a pune capăt încălcărilor normelor de concurență, contribuind astfel la aplicarea efectivă a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE. În plus, eficacitatea acestor programe ar putea fi afectată de comunicarea documentelor referitoare la o procedură de clemență către persoanele care intenționează să inițieze o acțiune în despăgubire. În această privință, pare rezonabil să se considere că perspectiva unei asemenea comunicări descurajează persoanele implicate într‑o încălcare a normelor de concurență să recurgă la astfel de programe (Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer, C‑360/09, Rec, EU:C:2011:389, punctul 26, și Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctul 42). Deși această jurisprudență se referă la programele de clemență puse în aplicare de autoritățile naționale de concurență, același raționament poate fi reținut, prin analogie, în ceea ce privește programul Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Țările de Jos/Comisia, punctul 39 de mai sus, EU:T:2013:480, punctul 41, și Concluziile avocatului general Villalón în cauza Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2013:643, punctele 68 și 69), după cum a arătat de altfel Comisia în apărare.

119    Cu toate acestea, rezultă de asemenea din jurisprudență că, deși asemenea considerații pot justifica refuzarea accesului la anumite documente care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență, ele nu presupun ca acest acces să fie refuzat sistematic, fiecare cerere de acces la documente trebuind să facă obiectul unei aprecieri de la caz la caz care să ia în considerare toate elementele cauzei (a se vedea Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctul 43 și jurisprudența citată).

120    Astfel, ținând seama de importanța pe care o au acțiunile în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale pentru menținerea unei concurențe efective în Uniune, simpla invocare a riscului ca elementele de probă care figurează în dosarul unei proceduri în materie de concurență și care sunt necesare pentru a motiva aceste acțiuni să afecteze eficacitatea programului de clemență în cadrul căruia aceste elemente au fost comunicate autorității de concurență competente nu poate justifica refuzul accesului la aceste elemente (a se vedea Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctul 46 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Villalón în cauza Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2013:643, punctele 70-74).

121    Dimpotrivă, împrejurarea că un astfel de refuz ar fi susceptibil să împiedice exercitarea acțiunilor menționate, furnizând întreprinderilor în cauză, care este posibil să fi beneficiat deja de o imunitate, cel puțin parțială, în materie de sancțiuni pecuniare, posibilitatea de a se sustrage și de la obligația lor de reparare a prejudiciilor rezultate din încălcarea articolului 101 TFUE, în detrimentul persoanelor prejudiciate, impune ca acest refuz să se întemeieze pe motive imperative legate de protecția interesului invocat și aplicabile fiecărui document pentru care se refuză accesul (Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctul 47; a se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Villalón în cauza Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2013:643, punctul 78).

122    În consecință, numai existența unui risc ca un document determinat să aducă în mod concret atingere interesului public legat de eficacitatea programului de clemență în cauză este susceptibilă să justifice nedivulgarea acestui document (Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctul 48; a se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Villalón în cauza Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2013:643, punctul 77).

123    Acesta este motivul pentru care există o jurisprudență consacrată potrivit căreia, atunci când Comisia sau instanțele naționale sunt chemate să se pronunțe, în cadre juridice și procedurale în mod cert diferite, asupra problemei accesului la documentele obținute în cadrul punerii în aplicare a unui program de clemență și care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență, acestea trebuie să se abțină să adopte o poziție rigidă și absolută care riscă să aducă atingere fie aplicării efective a normelor de concurență de către autoritățile publice însărcinate cu asigurarea respectării lor, fie exercitării efective a drepturilor care decurg pentru particulari din normele menționate. Prin urmare, acestea trebuie să evalueze comparativ, în fiecare caz în parte, diferitele interese care justifică comunicarea sau protecția documentelor în cauză. În cadrul unei astfel de evaluări comparative, Comisia sau instanțele naționale trebuie să ia în considerare toate elementele relevante ale cauzei, în special interesul solicitantului de a obține acces la documentele a căror comunicare o urmărește în scopul susținerii acțiunii sale în repararea prejudiciului, ținând seama de celelalte posibilități pe care acesta le are eventual la dispoziție, pe de o parte, și de consecințele cu adevărat prejudiciabile pe care un asemenea acces este susceptibil să le producă în raport cu interese publice sau cu interese legitime ale altor persoane, pe de altă parte (a se vedea în acest sens Hotărârea Donau Chemie și alții, punctul 68 de mai sus, EU:C:2013:366, punctele 30-34, 44 și 45, și Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctul 107).

124    Aceste considerații sunt cu atât mai relevante în cazul în care, precum în speță, o persoană care apreciază că este victima unei încălcări a normelor de concurență și care a introdus deja o acțiune în reparații în fața unei instanțe naționale solicită Comisiei să poată avea acces nu la „documentele privind clemența” care figurează în dosarul procedurii care a condus la adoptarea deciziei privind constatarea existenței acestei încălcări, ci numai la referirile la aceste documente care figurează în cuprinsul dosarului menționat. Astfel, deși simpla invocare a unui risc de afectare a eficienței programului de clemență nu este suficientă pentru a întemeia o decizie prin care se refuză, în mod general și absolut, să se acorde acces la „documentele privind clemența” care figurează în dosar, făcând abstracție de consecințele cu adevărat prejudiciabile pe care divulgarea acestor documente este susceptibilă să le producă, o asemenea invocare poate cu atât mai puțin să întemeieze un refuz integral și absolut de a comunica simple referiri la aceste documente persoanei care ar solicita să poată avea acces la ele în scopul susținerii unei acțiuni în reparație.

125    În speță, refuzul opus reclamantei se bazează, astfel cum aceasta susține în mod întemeiat, pe considerații generale și speculative potrivit cărora comunicarea referirilor în cauză „ar putea să compromită” eficiența programului de clemență al Comisiei și, astfel, să aducă atingere protecției intereselor comerciale ale părților la procedură, precum și protecției obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă legate de această procedură (a se vedea punctele 105 și 106 de mai sus).

126    Aceste considerații generale și speculative nu dovedesc însă în speță, corespunzător cerințelor de fapt și de drept, existența unui risc previzibil în mod rezonabil de atingere concretă și efectivă a intereselor invocate de Comisie, care să justifice un refuz absolut de divulgare a datelor, a titlurilor și a celorlalte referiri la „documentele privind clemența” care figurează în cuprins, dincolo de simplele informații confidențiale pe care acestea ar putea să le conțină sau să le dezvăluie.

127    În definitiv, un asemenea refuz urmărește să priveze de conținut principiul conform căruia excepțiile de la dreptul de acces la documente trebuie să fie interpretate și aplicate în mod strict, astfel încât să asigure că orice document sau orice extras dintr‑un document care nu intră sub incidența excepțiilor prevăzute de Regulamentul nr. 1049/2001 poate fi comunicat persoanelor care solicită să aibă acces la acesta (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Consiliul/Access Info Europe, punctul 35 de mai sus, EU:C:2013:671, punctul 40), cu excepția cazului în care un interes public superior se opune accesului respectiv.

128    Tertio, în măsura în care cele două părți invocă decizia din 7 martie 2012 pentru a contesta și, respectiv, pentru a justifica refuzul comunicării referirilor la „documentele privind clemența” care figurează în cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125, trebuie arătat că raționamentul prezentat în aceasta și reamintit de Comisie în apărare (a se vedea punctele 106 și 112 de mai sus) nu justifică mai mult decât cel prevăzut în decizia atacată refuzul general și absolut opus reclamantei în speță.

129    În special, deși menționează considerații care pot să întemeieze un refuz complet de acces la referirile la anumite tipuri de „documente privind clemența” indexate în cuprins, cum ar fi referirile la „declarațiile” transmise Comisiei de întreprinderile care solicită să beneficieze de programul său de clemență (a se vedea în acest sens Concluziile prezentate la 16 decembrie 2010 de avocatul general Mazák în cauza Pfleiderer, punctul 118 de mai sus, EU:C:2010:782, punctele 44 și 47), decizia din 7 martie 2012 nu justifică un refuz care acoperă referirile la ansamblul acestor documente.

130    Pe de altă parte, reiese din dosar că reclamanta dispunea, atât la data la care a prezentat prima cerere Comisiei (16 februarie 2012), cât și la data la care această instituție s‑a pronunțat definitiv asupra subiectului menționat (29 octombrie 2013), numai de o versiune neconfidențială provizorie a Deciziei Sticlă auto.

131    În această privință, trebuie să se constatate că, deși Comisia a adoptat decizia respectivă la 12 noiembrie 2008, până în prezent ea a făcut publică numai o versiune neconfidențială provizorie, prezentată de reclamantă în anexa la cererea introductivă. Astfel, Direcția Generală „Concurență” și, respectiv, consilierul‑auditor al Comisiei s‑au pronunțat abia între lunile decembrie 2011 și august 2012 cu privire la conținutul versiunii neconfidențiale definitive al acestei decizii, printr‑o serie de acte, dintre care ultimele au făcut ele însele, de atunci, obiectul a două acțiuni în anulare la Tribunal (cauzele T‑462/12, Pilkington Group/Comisia, și T‑465/12, AGC Glass Europe și alții/Comisia), și al unei cereri de măsuri provizorii care a condus, în mod succesiv, la o ordonanță a președintelui Tribunalului (Ordonanța din 11 martie 2013, Pilkington Group/Comisia, T‑462/12 R, Rep., EU:T:2013:119), iar ulterior, în recurs, la o ordonanță a vicepreședintelui Curții [Ordonanța din 10 septembrie 2013, Comisia/Pilkington Group, C‑278/13 P(R), Rep., EU:C:2013:558], după cum Comisia a reamintit în apărare. Având în vedere însă aceste litigii, versiunea neconfidențială definitivă a Deciziei Sticlă auto nu fusese încă făcută publică la data la care Comisia a soluționat cele două cereri ale reclamantei și de altfel nici atunci când aceasta din urmă a introdus prezenta acțiune.

132    Or, versiunea neconfidențială provizorie a Deciziei Sticlă auto nu permite reclamantei să identifice cu exactitate „documentele de clemență” care figurează în dosarul cazului COMP/39.125. Astfel, deși aceasta menționează informații care figurează în documentele respective, elementele care permit să se stabilească o legătură între aceste informații și documentul sau documentele din care sunt ele extrase, precum și să se identifice în mod individual aceste documente au fost eliminate într‑o foarte mare măsură.

133    În aceste condiții, nu se poate considera că refuzul general și absolut de divulgare exprimat în decizia atacată ar putea fi justificat prin considerațiile invocate de serviciile Comisiei în decizia din 7 martie 2012, potrivit cărora:

„În scopul de a concilia interesul legitim legat de transparența procedurilor sale administrative și interesul de a menține atractivitatea programului de clemență, Comisia publică o versiune neconfidențială a deciziilor sale finale, în care îi identifică pe toți participanții la înțelegere și prezintă elementele constitutive ale acestei încălcări a normelor de concurență.

Pentru motivele care vor fi prezentate mai jos, informațiile referitoare la corespondența provenită de la părțile care au solicitat să beneficieze de programul de clemență sau corespondența cu acestea […] care figurează în cuprins și care nu a fost divulgată până în prezent printr‑o decizie publicată […] intră sub incidența [excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul 2 prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001].

[…]

În aceste condiții, furnizarea altor informații referitoare la corespondența care a fost purtată în cadrul programelor de clemență decât cele care figurează în versiunea publică a Deciziei [Sticlă auto] […] ar aduce atingere protecției intereselor comerciale.

[…]

În versiunea publică provizorie a Deciziei [Sticlă auto], Comisia a comunicat deja unele dintre informațiile reluate în cuprins (în special identitatea întreprinderilor care au solicitat să beneficieze de programul de clemență și data deciziei prin care li s‑a aprobat cererea). În prealabil, Comisia a comparat importanța unei astfel de comunicări cu consecințele negative pe care aceasta le‑ar putea avea asupra punerii în aplicare efective a programului de clemență (și, prin urmare, asupra aplicării articolului 101 TFUE). Toate celelalte mențiuni referitoare la acest tip de corespondență au fost în schimb șterse din cuprinsul anexat, întrucât o identificare mai precisă [a] documentelor [în cauză] ar putea să compromită «obiectivul activităților de anchetă ale Comisiei», pe de o parte, și «interesele comerciale» ale părților la procedură, pe de altă parte” (punctul 1.1 penultimul și ultimul paragraf, punctul 1.2 ultimul paragraf, și punctul 1.3 penultimul paragraf din decizia din 7 martie 2012).

134    Dimpotrivă, în măsura în care decizia atacată și decizia din 7 martie 2012, întrucât fac trimitere la versiunea neconfidențială provizorie a Deciziei Sticlă auto, făceau în practică imposibilă sau cel puțin excesiv de dificilă orice identificare a „documentelor privind clemența” indexate în cuprinsul solicitat de reclamantă, spre deosebire de tratamentul rezervat referirilor la alte documente care figurează în dosar (a se vedea punctele 75, 104 și 114 de mai sus), acestea nu permiteau reclamantei nici să își formeze o opinie cu privire la eventuala necesitate de a dispune de documentele menționate pentru a‑și susține acțiunea în despăgubire în fața Landgericht Düsseldorf, nici, cu atât mai mult, să încerce justificarea motivelor unei astfel de necesități. Or, jurisprudența condiționează de respectarea unei astfel de cerințe nu numai divulgarea acestor documente și depunerea lor la instanță în cadrul unor acțiuni în despăgubire formulate în fața instanței naționale (a se vedea punctul 69 de mai sus), ci și recunoașterea unui interes public superior de către Comisie în cazul în care aceasta este sesizată cu o cerere în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 (a se vedea punctul 70 de mai sus). În acest mod, decizia atacată împiedică în practică reclamanta să își exercite efectiv dreptul la despăgubire pe care i‑l conferă tratatul.

135    Quarto, și în plus, în măsura în care Comisia a menționat, în ședință, necesitatea de a proteja în orice caz programul său de clemență și documentele referitoare la acesta, ținând seama de rolul esențial pe care îl are programul respectiv în cadrul identificării încălcărilor normelor de concurență, astfel cum ar recunoaște Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO L 349, p. 1), trebuie efectuate două constatări în această privință. Pe de o parte, jurisprudența recunoaște valoarea unui asemenea program, însă subliniază în același timp că nu se poate considera că interesul public atribuit menținerii eficienței sale primează, în mod general și absolut, asupra celorlalte interese publice și private în cauză, care sunt de asemenea demne de protecție și care trebuie conciliate cu acesta în fiecare caz în parte (a se vedea punctele 118-123 de mai sus). Pe de altă parte, considerentul (20) și articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2014/104 prevăd expres că acest act nu aduce atingere normelor privind accesul public la documente instituite de Regulamentul nr. 1049/2001, după cum de altfel Comisia a subliniat ea însăși în duplică (a se vedea punctul 58 de mai sus).

136    Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că decizia atacată nu este întemeiată la un standard juridic corespunzător în măsura în care aceasta reține că trebuie să se prezume, în mod global, integral și absolut, că faptul de a permite reclamantei accesul la referirile la „documentele privind clemența” care figurează în cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125 ar aduce atingere intereselor protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

b)     Cu privire la refuzul accesului la informațiile referitoare la identitatea persoanelor fizice

137    La punctul 5.2 din decizia atacată, Comisia a considerat că informațiile referitoare la identitatea persoanelor fizice, care figurează în cuprins, nu puteau fi comunicate reclamantei. Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a arătat mai întâi că informațiile respective constituiau date cu caracter personal în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001, al articolului 2 litera (a) și al articolului 8 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO 2001, L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142). În continuare, Comisia a apreciat, în esență, pe de o parte, că reclamanta nu a dovedit motivele pentru care îi era necesar transferul acestor date și, pe de altă parte, că existau motive pentru a considera că comunicarea lor putea să prejudicieze interesele legitime ale persoanelor la care acestea se raportau.

138    În această privință, articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001 prevede că instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției vieții private și integrității indivizilor, în special în conformitate cu legislația Uniunii privind protecția datelor personale.

139    Această dispoziție, care instituie un regim specific și consolidat de protecție a persoanelor ale căror date cu caracter personal ar putea, eventual, să fie comunicate public, impune ca atingerea eventuală a vieții private și a integrității lor să fie întotdeauna analizată și apreciată în conformitate în special cu Regulamentul nr. 45/2001 (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Bavarian Lager, C‑28/08 P, Rep., EU:C:2010:378, punctele 59 și 60).

140    Articolul 2 din Regulamentul nr. 45/2001 prevede, pe de o parte, că constituie o dată cu caracter personal orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă și, pe de altă parte, că constituie prelucrare a datelor cu caracter personal orice operațiune cu date cu caracter personal, în special extragerea și dezvăluirea acestora prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod.

141    Articolul 8 litera (b) din Regulamentul nr. 45/2001 prevede în special că datele cu caracter personal sunt transferate către destinatar numai în cazul în care acesta demonstrează că există necesitatea transferului de date și în care nu există niciun motiv să se presupună că transferul ar putea aduce atingere intereselor legitime ale persoanei vizate. Această dispoziție este aplicabilă oricărei cereri întemeiate pe Regulamentul nr. 1049/2001 care privește obținerea accesului la documente care conțin date cu caracter personal (Hotărârea Comisia/Bavarian Lager, punctul 139 de mai sus, EU:C:2010:378, punctul 63, și Hotărârea din 2 octombrie 2014, Strack/Comisia, C‑127/13 P, Rep., EU:C:2014:2250, punctul 101).

142    În speță, reclamanta nu pune în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia informațiile referitoare la identitatea anumitor persoane fizice care figurează în cuprins constituiau date cu caracter personal. Aceasta nu contestă nici că cererea sa prin care solicita ca aceste date să îi fie comunicate constituia o prelucrare de date cu caracter personal. Reclamanta critică exclusiv raționamentul urmat de Comisie pentru a refuza să îi comunice datele menționate, reproșând în esență acestei instituții că a ajuns la o asemenea concluzie în urma unui raționament general referitor la protecția vieții private, în loc să explice în detaliu motivele individuale pentru care fiecare dintre datele în discuție nu îi putea fi comunicată.

143    Cu toate acestea, în primul rând, Comisia a cerut în mod întemeiat ca reclamanta să dovedească necesitatea transferului datelor cu caracter personal în cauză, în conformitate cu articolul 8 litera (b) din Regulamentul nr. 45/2001. Astfel, atunci când persoana care solicită să aibă acces la documente ce conțin date cu caracter personal nu îi oferă nicio motivare expresă și legitimă și niciun argument convingător pentru a demonstra necesitatea de a‑i transfera asemenea date, Comisia nu este în măsură să compare diferitele interese în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Bavarian Lager, punctul 139 de mai sus, EU:C:2010:378, punctele 77 și 78, și Hotărârea Strack/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2014:2250, punctul 107).

144    În al doilea rând, Comisia a putut să aprecieze, având în vedere argumentele concrete prezentate de reclamantă, că dovada unei asemenea necesități nu a fost făcută în speță.

145    Astfel, reiese din decizia atacată că reclamanta a justificat necesitatea de a i se transfera datele în cauză prin faptul că „informațiile furnizate referitoare la numele persoanelor fizice «… [erau] prea limitate pentru a permite [reclamantei] să își exercite drepturile»”. Reclamanta nu contestă această constatare a Comisiei prin cererea formulată. Dimpotrivă, aceasta continuă să afirme, în fața Tribunalului, primo, că „are nevoie de aceste informații”, secundo, că, „în cazul în care în cuprins nu se află și numele persoanelor vizate, dreptul său de acces va fi afectat în mod substanțial, întrucât pentru ea este singura modalitate de a identifica documentele importante”, și, tertio, că, „presupunând chiar că [ea] trebuie să dovedească necesitatea de a indica numele persoanelor fizice (quod non […]), această condiție este în orice caz îndeplinită” în măsura în care a „dovedit în mod suficient că ea [avea] nevoie de aceste informații pentru a putea obține repararea prejudiciului pe care [îl suferise]”.

146    Având în vedere aceste justificări atât de generale și abstracte, Comisia putea să se limiteze la a considera, în mod global, că „nu vedea niciun motiv care să justifice divulgarea publică a datelor [în cauză]” și că „necesitatea transferului datelor personale în discuție […] nu fusese dovedită” (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/EnBW, punctul 12 de mai sus, EU:C:2014:112, punctele 105 și 132).

147    Prin urmare, argumentele care contestă refuzul accesului la informațiile referitoare la identitatea persoanelor fizice trebuie respinse.

c)     Cu privire la refuzul accesului la numele unor întreprinderi terțe

148    La punctul 5.3 din decizia atacată, Comisia a considerat că numele diferitor categorii de întreprinderi care „desfășoară activități în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante” sau care au relații de afaceri cu întreprinderi destinatare ale Deciziei Sticlă auto nu puteau fi comunicate reclamantei, pentru motivul că divulgarea identității acestora și, prin urmare, a participării lor la procedură sau a relațiilor de afaceri cu părțile la procedură ar putea să aducă atingere reputației lor și intereselor lor comerciale.

149    În această privință, este cert că, în pofida erorii materiale care figurează în decizia atacată, nu a putut exista nicio îndoială rezonabilă cu privire la faptul că intenția Comisiei a fost aceea de a face trimitere, astfel cum a arătat în apărare, fără a fi contestată cu privire la acest aspect, la numele unor întreprinderi care desfășoară activități nu în sectorul ascensoarelor și al scărilor rulante, ci în domeniul sticlei auto, singurul vizat în cazul COMP/39.125. Prin urmare, nicio insuficiență a motivării nu poate fi constatată în această privință.

150    Cu privire la fond, trebuie reamintit mai întâi că Comisia a putut, fără a săvârși o eroare de drept, să respingă prima cerere a reclamantei, în măsura în care aceasta viza categoria de informații în cauză, întemeindu‑se pe o prezumție generală (a se vedea punctul 94 de mai sus).

151    În continuare, este necesar să se considere că, făcând trimitere la „reputația” și la „interesele comerciale” ale diferitor categorii de întreprinderi interesate pentru a refuza să comunice numele acestora reclamantei, Comisia a intenționat, în esență, să se întemeieze în special pe prezumția generală potrivit căreia divulgarea identității acestor persoane juridice ar aduce, în principiu, atingere protecției intereselor comerciale ale terților garantate la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, astfel cum această instituție a reamintit în apărare, fără a fi contestată cu privire la acest aspect.

152    În sfârșit, trebuie să se constate că reclamanta nu contestă în mod util, în speță, recurgerea la această prezumție generală.

153    Astfel, aceasta se limitează, pe de o parte, la a contesta însăși posibilitatea Comisiei de a recurge la o asemenea prezumție. Or, rezultă din jurisprudența citată la punctele 39 și 44 de mai sus că Comisia, care este pusă în situația de a obține, în cadrul procedurilor de punere în aplicare a normelor de concurență, informații comerciale sensibile referitoare la strategia și la activitățile părților la procedură, precum și la relațiile de afaceri ale acestora cu terți, are dreptul să facă acest lucru.

154    Pe de altă parte, reclamanta susține că relațiile de afaceri care pot fi dezvăluite prin divulgarea identității persoanelor juridice menționate în cuprinsul care datează de mai mult de cinci ani și, prin urmare, sunt prea „vechi” pentru a putea fi considerate ca intrând în continuare sub incidența excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Or, un astfel de argument, pe lângă faptul că are un caracter prea general pentru a putea să răstoarne prezumția generală invocată de Comisie, nu este determinant. În această privință, este adevărat că rezultă din jurisprudență că faptul că informații care au putut să intre sub incidența secretului de afaceri sau să aibă un caracter confidențial datează de cinci ani sau mai mult impune considerarea acestora ca fiind istorice, cu excepția cazului în care, în mod excepțional, se dovedește că ele constituie încă elemente esențiale ale poziției comerciale a întreprinderii la care se referă (a se vedea Ordonanța din 22 februarie 2005, Hynix Semiconductor/Consiliul, T‑383/03, Rec, EU:T:2005:57, punctul 60 și jurisprudența citată). De aici rezultă de asemenea, în mod mai general, că consecințele negative care pot să decurgă din divulgarea unei informații comerciale sensibile sunt cu atât mai puțin importante cu cât aceasta este mai veche (a se vedea în acest sens Ordonanța din 19 iunie 1996, NMH Stahlwerke și alții/Comisia, T‑134/94, T‑136/94-T‑138/94, T‑141/94, T‑145/94, T‑147/94, T‑148/94, T‑151/94, T‑156/94 și T‑157/94, EU:T:1996:85, punctele 24 și 32). Aceasta nu însă exclude ca asemenea informații să poată intra în continuare sub incidența excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, după cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 63 de mai sus.

155    Prin urmare, argumentele care contestă refuzul accesului la numele întreprinderilor terțe trebuie respinse, fără a fi nevoie să se examineze dacă aceste mențiuni trebuiau în plus să fie considerate date cu caracter personal, astfel cum susține Comisia în apărare, în pofida lipsei oricărei considerații în acest sens în decizia atacată, precum și în decizia din 7 martie 2012, care invocă acest motiv de refuz numai în legătură cu numele persoanelor fizice care figurează în cuprins.

d)     Cu privire la refuzul accesului la celelalte informații comerciale sensibile

156    La punctul 5.4 din decizia atacată, Comisia a constatat, pe de o parte, că cuprinsul conținea informații comerciale sensibile întrucât includea numele unor fabricanți de automobile și referiri la mărci de autoturisme. Comisia a arătat, pe de altă parte, că fuseseră introduse la Tribunal de către unele întreprinderi destinatare ale acestei decizii acțiuni în anulare având ca obiect tocmai problema dacă unele dintre aceste informații trebuiau să facă în continuare obiectul unui tratament confidențial sau dacă, dimpotrivă, acestea puteau fi incluse în versiunea neconfidențială definitivă a Deciziei Sticlă auto. Pentru aceste motive, Comisia a concluzionat că nu putea, „în această etapă, să divulge informații care ar putea să rămână confidențiale ca urmare a hotărârilor Tribunalului”.

157    În primul rând, în această privință, trebuie să se constate că, deși motivarea deciziei atacate este relativ succintă, ea este în egală măsură suficient de precisă pentru a fi permis reclamantei să îi înțeleagă conținutul, iar Tribunalului să îi verifice legalitatea.

158    În al doilea rând, cu privire la fond, trebuie să se constate că reclamanta nu contestă în mod util raționamentul care a determinat Comisia să considere că informațiile în cauză intrau sub incidența excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

159    Astfel, aceasta se limitează, pe de o parte, la a afirma că acțiunile invocate de Comisie au ca obiect aspectul dacă informațiile în cauză trebuie aduse la cunoștința marelui public, în timp ce prin acțiunea introdusă de ea se solicită să se stabilească dacă acestea trebuie să fie comunicate unei persoane care apreciază că fusese lezată prin încălcarea constatată în Decizia Sticlă auto, și că interesele în cauză trebuie evaluate comparativ potrivit unor modalități diferite în aceste două ipoteze. Or, un asemenea argument înseamnă să se susțină, în esență, că un interes public superior trebuia să prevaleze asupra excepției invocate de Comisie pentru a se opune divulgării datelor vizate. În consecință, acesta nu se distinge de argumentul invocat cu titlu subsidiar cu privire la acest subiect, după cum reclamanta recunoaște de altfel în cererea introductivă. Prin urmare, argumentul menționat va fi examinat în acest cadru (a se vedea punctul 162 și următoarele de mai jos).

160    În măsura în care reclamanta contestă, pe de altă parte, prezumția generală invocată cu titlu suplimentar de serviciile Comisiei, în decizia din 7 martie 2012, pentru a refuza să îi comunice informațiile în cauză, este necesar să se arate că acest argument este lipsit de obiect. Astfel, în decizia atacată, Comisia nu a luat în considerare o astfel de prezumție generală, potrivit căreia divulgarea acestor informații ar aduce atingere, în principiu, protecției intereselor comerciale ale părților la procedură, contrar celor susținute în apărare. Dimpotrivă, Comisia nu a făcut decât să refuze dezvăluirea lor „în această etapă”, ținând seama de existența unor acțiuni pendinte la Tribunal.

161    Prin urmare, argumentele prin care se contestă refuzul accesului la celelalte informații comerciale sensibile nu pot fi admise.

2.     Cu privire la interesul public superior invocat de reclamantă

162    Reclamanta susține, în cadrul argumentului său prin care contestă refuzul accesului la informațiile referitoare la numele persoanelor fizice, pe de o parte, și la celelalte informații comerciale sensibile, pe de altă parte, că Comisia a comis o eroare atunci când nu a luat în considerare interesul public superior care constă în a permite victimelor unor practici anticoncurențiale să își valorifice dreptul la reparații și nu a făcut să prevaleze acest interes public superior asupra intereselor protejate de excepțiile invocate în decizia atacată pentru a refuza să îi comunice informațiile menționate, deși acestea erau necesare pentru a‑i permite să își exercite în mod efectiv dreptul la reparații.

163    În această privință, rezultă din jurisprudența citată la punctele 66-70 de mai sus că considerații atât de generale nu pot fi, prin ele însele, de natură să primeze asupra motivelor care justifică refuzul accesului la documente care figurează în dosarul unei proceduri de punere în aplicare a normelor de concurență. În consecință, revine oricărei persoane care dorește repararea prejudiciului pe care apreciază că l‑a suferit ca urmare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii sarcina să dovedească necesitatea de a avea acces la unul sau la altul dintre documente, pentru ca Comisia să poată evalua comparativ, în fiecare caz în parte, interesele în cauză. În caz contrar, interesul de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii nu poate constitui un interes public superior, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001.

164    În speță, reclamanta afirmă în mod general și abstract că îi este necesară comunicarea integralității numelor persoanelor fizice menționate în cuprins și a integralității informațiilor comerciale care figurează în acest document pentru a‑i permite să își exercite dreptul la reparații.

165    În schimb, aceasta nu prezintă în cadrul prezentei acțiuni și nici nu susține că ar fi invocat în cererea și în cererea de confirmare prezentate în prealabil Comisiei elemente concrete de natură să susțină necesitatea de a obține una sau alta dintre aceste informații, de exemplu precizând argumentele de fapt sau raționamentele juridice specifice legate de faptul că obținerea unui astfel de document o putea ajuta să dovedească în fața instanței naționale chemate să se pronunțe în legătură cu pretențiile sale.

166    În aceste împrejurări, argumentele întemeiate pe existența unui interes public superior trebuie, în esență, să fie respinse, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia.

167    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, se impune admiterea prezentelor motive în măsura în care vizează refuzul de a permite reclamantei accesul la referirile la „documentele privind clemența” care figurează în cuprinsul dosarului cazului COMP/39.125 și respingerea lor în rest.

168    Pe cale de consecință, este necesară anularea deciziei atacate în această măsură.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

169    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Pe de altă parte, potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate decide ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2), să suporte propriile cheltuieli de judecată.

170    În speță, întrucât atât reclamanta, cât și Comisia au căzut în pretenții cu privire la unele dintre capetele de cerere formulate, fiecare suportă propriile cheltuieli de judecată. Pe de altă parte, SGSD suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia Gestdem 2012/817 și 2012/3021 a Comisiei din 29 octombrie 2013 privind respingerea a două cereri de acces la documente din dosarul cazului COMP/39.125 (Sticlă auto) în măsura în care aceasta are ca obiect refuzul de a permite Axa Versicherung AG accesul la referirile la „documentele privind clemența” care figurează în cuprinsul acestui dosar.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Axa Versicherung și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

4)      Saint‑Gobain Sekurit Deutschland GmbH & Co. KG suportă propriile cheltuieli de judecată.

Papasavvas Forwood Bieliūnas

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 iulie 2015.

Semnături

* Limba de procedură: germana.