Cauza T‑680/13
Dr. K. Chrysostomides & Co. LLC și alții
împotriva
Consiliului Uniunii Europene și alții
„Răspundere extracontractuală – Politică economică și monetară – Program de sprijin pentru stabilitate acordat Ciprului – Decizia Consiliului guvernatorilor BCE referitoare la furnizarea de lichidități de urgență în urma unei cereri a Băncii Centrale a Ciprului – Declarații ale Eurogrupului din 25 martie, din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013 cu privire la Cipru – Decizia 2013/236/UE – Protocolul de acord din 26 aprilie 2013 privind condițiile specifice de politică economică încheiat între Cipru și Mecanismul european de stabilitate – Competența Tribunalului – Admisibilitate – Cerințe de formă – Epuizarea căilor de atac interne – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Drept de proprietate – Încredere legitimă – Egalitate de tratament”
Sumarul hotărârii – Hotărârea Tribunalului (Camera a patra extinsă) din 13 iulie 2018
1. Acțiune în despăgubire – Obiect – Cerere de despăgubire pentru un prejudiciu imputabil Uniunii – Competența instanței Uniunii – Cerere de despăgubire pentru prejudicii cauzate de autoritățile naționale – Competența instanțelor naționale
[art. 13 alin. (1) TUE; art. 268 TFUE și art. 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE]
2. Acțiune în despăgubire – Obiect – Cerere de despăgubire pentru un prejudiciu cauzat de Comisie sau de Banca Centrală Europeană în executarea sarcinilor încredințate prin Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate – Admisibilitate
(art. 268 TFUE și art. 340 al doilea paragraf TFUE)
3. Acțiune în despăgubire – Caracter autonom – Diferență în raport cu acțiunea în anulare – Calitatea de pârât – Criterii de stabilire
(art. 263 TFUE, art. 268 TFUE și art. 340 al doilea paragraf TFUE)
4. Acțiune în despăgubire – Obiect – Cerere de despăgubire pentru un prejudiciu cauzat de Eurogrup în exercitarea competențelor conferite de dreptul Uniunii – Admisibilitate
[art. 3 TUE; art. 119 alin. (2) TFUE, art. 137 TFUE și art. 268 TFUE; Protocolul nr. 14 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 1]
5. Politică economică și monetară – Politică monetară – Coordonarea politicilor monetare – Reuniune informală în cadrul Eurogrupului a statelor membre a căror monedă este euro – Obiect – Componență
[art. 137 TFUE; Protocolul nr. 14 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 1; Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate, art. 5 alin. (1)]
6. Politică economică și monetară – Politică economică – Coordonarea politicilor economice – Mecanismul european de stabilitate – Atribuire de competențe în materia acordării de asistență financiară – Supunere dreptului internațional public – Imputarea unor acte Comisiei și Băncii Centrale Europene pe care acestea le‑au îndeplinit în exercitarea unor funcții conferite prin Tratatul privind mecanismul de stabilitate – Excludere
[Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate, art. 13 alin. (4)]
7. Politică economică și monetară – Politică monetară – Punere în aplicare – Măsuri specifice pentru a restaura stabilitatea financiară și o creștere durabilă în Cipru – Integrarea activităților unei bănci naționale în cadrul băncii centrale naționale și conversia depozitelor în acțiuni în cadrul acesteia din urmă – Lipsa unei marje de apreciere a statului membru în cauză
[art. 136 alin. (1) TFUE; Decizia 2013/236 a Consiliului, art. 2 alin. (6) lit. (b) și (d)]
8. Politică economică și monetară – Politică economică – Coordonarea politicilor economice – Mecanismul european de stabilitate – Atribuirea unor sarcini noi Comisiei și Băncii Centrale Europene – Lipsa incidenței asupra atribuțiilor conferite acestor instituții prin Tratatele UE și FUE – Posibilitatea invocării caracterului ilicit al executării sarcinilor respective în cadrul unei acțiuni în despăgubire
[art. 17 alin. (1) TUE; art. 282 alin. (2) TFUE; Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate, art. 13 alin. (3), (4) și (7)]
9. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Asigurări precise din partea administrației – Noțiune – Asigurări din partea Eurogrup – Includere
10. Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Identificarea obiectului litigiului – Expunere sumară a motivelor invocate – Cerere având ca obiect repararea prejudiciilor pretins cauzate de o instituție a Uniunii – Elemente care permit identificarea comportamentului reproșat instituției, a legăturii de cauzalitate și a caracterului real și cert al prejudiciului cauzat
[Statutul Curții de Justiție, art. 21 primul paragraf; Regulamentul de procedură al Tribunalului (1991), art. 44 alin. (1) litera (c)]
11. Acțiune în despăgubire – Caracter autonom – Epuizarea căilor de atac interne – Excepție – Posibilitate a instanței Uniunii de a determina caracterul și cuantumul prejudiciului invocat
[art. 268 TFUE și art. 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE; Regulamentul de procedură al Tribunalului (1991), art. 44 alin. (1) lit. (c)]
12. Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate – Lipsa uneia dintre condiții – Respingerea acțiunii în despăgubire în totalitate
(art. 340 al doilea paragraf TFUE)
13. Politică economică și monetară – Politică economică – Coordonarea politicilor economice – Mecanismul european de stabilitate – Încheierea unui protocol de acord care prevede conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate ale unei bănci naționale și înghețarea temporară a altor depozite neasigurate ale acestei bănci – Compatibilitate cu dreptul de proprietate al deponenților – Aprecierea existenței unor măsuri mai puțin restrictive – Luare în considerare a urgenței situației
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 17 alin. (1) și art. 52 alin. (1); Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate, art. 12]
14. Drepturi fundamentale – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților consacrate de cartă – Condiții – Cerință privind înscrierea restrângerii într‑o lege – Conținut
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 52 alin. (1) și (3)]
15. Răspundere extracontractuală – Condiții – Act normativ care implică alegeri tehnice și aprecieri complexe – Încălcare suficient de gravă a unei norme superioare de drept care conferă drepturi particularilor – Cerința unei încălcări vădite și grave a limitelor largii puteri de apreciere a legiuitorului Uniunii
(art. 340 TFUE)
16. Politică economică și monetară – Politică economică – Coordonarea politicilor economice – Mecanismul european de stabilitate – Încheierea unui protocol de acord care prevede conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate ale unei bănci naționale și înghețarea temporară a altor depozite neasigurate ale acestei bănci – Compatibilitate cu dreptul de proprietate al deponenților – Existența unor situații comparabile – Tratamentul diferit al celorlalte state membre din zona euro care beneficiază de o asistență financiară – Încălcare – Condiții
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 17 alin. (1); Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate, art. 12]
17. Acțiune în anulare – Motive – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Nemotivare sau insuficiența motivării – Examinare din oficiu de către instanță
(art. 263 TFUE și art. 296 TFUE)
18. Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Aprecierea obligației de motivare în funcție de împrejurările cauzei – Necesitatea de a specifica toate elementele de fapt și de drept pertinente – Lipsă
(art. 296 TFUE)
19. Banca Centrală Europeană – Competențe ale Sistemului European al Băncilor Centrale – Stabilirea condițiilor de recapitalizare și de rezoluție a instituțiilor financiare – Excludere
[art. 282 alin. (1) TFUE; Protocolul nr. 4 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 14.4]
20. Acte ale instituțiilor – Natură juridică – Determinare având în vedere conținutul actului – Declarație de intenție care nu a fost publicată în seriile L sau C din Jurnalul Oficial al Uniunii Europene – Lipsa unei valori juridice
21. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Acordarea unei asistențe financiare unui stat membru aflat în dificultate condiționată de adoptarea anumitor măsuri de către acesta pentru a restaura stabilitatea financiară – Neimpunerea unor astfel de măsuri în momentul acordării unei asistențe financiare altor state membre – Încălcare – Lipsă
(Decizia 2013/236 a Consiliului)
22. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Egalitate de tratament – Noțiune – Sarcina probei
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 și 21)
23. Politică economică și monetară – Politică monetară – Punere în aplicare – Măsuri specifice pentru a restaura stabilitatea financiară și o creștere durabilă în Cipru – Desființarea unei bănci aflate în dificultate și recapitalizarea unei alte bănci aflate în dificultate prin intermediul unei conversii în fonduri proprii a depozitelor neasigurate ale primei bănci – Preluare de către a doua bancă a datoriei primei bănci provenite din asistență financiară – Tratament diferit al titularilor de depozite neasigurate ale celor două bănci în raport cu creditorii care au formulat reclamații izvorâte din asistența financiară – Încălcarea principiului egalității de tratament – Lipsă
(Decizia 2013/236 a Consiliului; Protocolul de acord din 26 aprilie 2013)
24. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Egalitate de tratament – Discriminare pe motiv de cetățenie sau de naționalitate – Interdicție – Inaplicabilitate într‑o situație pur internă unui stat membru – Limite – Contribuție a unei instituții a Uniunii la menținerea sau la punerea în aplicare a unui astfel de tratament – Inadmisibilitate
(art. 18 TFUE)
25. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Egalitate de tratament – Încălcare – Noțiune
26. Politică economică și monetară – Politică monetară – Punere în aplicare – Măsuri specifice pentru a restaura stabilitatea financiară și o creștere durabilă în Cipru – Desființarea unei bănci aflate în dificultate și recapitalizarea unei alte bănci aflate în dificultate prin intermediul unei conversii în fonduri proprii a depozitelor neasigurate ale primei bănci– Tratament diferit al titularilor de depozite neasigurate ale celor două bănci în raport cu titularii de depozite constituite la sucursalele grecești ale acestor bănci – Încălcarea principiului egalității de tratament – Lipsă
(Decizia 2013/236 a Consiliului; Protocolul de acord din 26 aprilie 2013)
27. Politică economică și monetară – Politică monetară – Punere în aplicare – Măsuri specifice pentru a restaura stabilitatea financiară și o creștere durabilă în Cipru – Desființarea unei bănci aflate în dificultate și recapitalizarea unei alte bănci aflate în dificultate prin intermediul unei conversii în fonduri proprii a depozitelor neasigurate ale primei bănci – Transfer de depozite către a doua bancă plafonat la 100 000 de euro pentru fiecare deponent – Încălcarea principiului egalității de tratament – Lipsă
[Directiva 94/19 a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14, al șaisprezecelea considerent și art. 7 alin. (1a); Decizia 2013/236 a Consiliului; Protocolul de acord din 26 aprilie 2013]
28. Procedură jurisdicțională – Probă – Sarcina probei
[Regulamentul de procedură al Tribunalului (2015), art. 85]
29. Politică economică și monetară – Politică monetară – Punere în aplicare – Măsuri specifice pentru a restaura stabilitatea financiară și o creștere durabilă în Cipru – Desființarea unei bănci aflate în dificultate și recapitalizarea unei alte bănci aflate în dificultate prin intermediul unei conversii în fonduri proprii a depozitelor neasigurate ale primei bănci – Tratament diferit al titularilor de depozite neasigurate ale celor două bănci în raport cu societățile din sectorul bancar cooperativ care nu au făcut obiectul unei recapitalizări interne – Încălcarea principiului egalității de tratament – Lipsă
(Decizia 2013/236 a Consiliului)
1. În temeiul articolului 268 și al articolului 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE, instanța Uniunii este competentă să soluționeze, în materia răspunderii extracontractuale, doar litigiile referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de instituțiile, de organele, de oficiile sau de agențiile Uniunii ori de agenții acestora în exercitarea funcțiilor lor. Termenul „instituție”, utilizat la articolul 340 al doilea paragraf TFUE, nu trebuie interpretat în sensul că privește doar instituțiile Uniunii enumerate la articolul 13 alineatul (1) TUE. Acest termen acoperă de asemenea, în raport cu sistemul răspunderii extracontractuale stabilit prin Tratatul FUE, toate celelalte organe, oficii și agenții ale Uniunii instituite prin tratate și destinate să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii. În consecință, actele adoptate de aceste organe, oficii și agenții în exercitarea competențelor care le sunt atribuite de dreptul Uniunii sunt imputabile Uniunii, în conformitate cu principiile generale comune statelor membre menționate la articolul 340 al doilea paragraf TFUE.
Rezultă că Tribunalul nu poate soluționa o cerere de despăgubire formulată împotriva Uniunii și întemeiată pe nelegalitatea unui act sau a unui comportament al cărui autor nu este o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, nici unul dintre agenții lor în exercitarea funcțiilor sale. Astfel, prejudiciile cauzate de autoritățile naționale în exercitarea propriilor competențe sunt susceptibile să pună în discuție numai răspunderea acestora din urmă, iar instanțele naționale rămân singurele competente să asigure repararea acestora. În schimb, nu este exclus ca instanța Uniunii să poată soluționa o acțiune prin care se solicită repararea prejudiciilor cauzate de un act sau de un comportament prin care o autoritate națională asigură punerea în aplicare a unei reglementări a Uniunii. În astfel de cazuri, trebuie să se verifice, pentru a fundamenta competența instanței Uniunii, dacă nelegalitatea invocată în susținerea acțiunii provine într‑adevăr de la o instituție, de la un organ sau de la un oficiu sau de la o agenție a Uniunii sau de la unul dintre agenții săi care acționează în exercitarea funcțiilor sale și nu poate fi considerată ca fiind în realitate imputabilă autorității naționale în cauză. Aceasta este situația atunci când autoritățile naționale nu dispun de nicio marjă de apreciere pentru punerea în aplicare a unei reglementări a Uniunii viciate de o asemenea nelegalitate.
(a se vedea punctele 81-84)
2. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 85)
3. Competența exercitată de instanța Uniunii în cadrul contenciosului privind legalitatea în temeiul articolului 263 TFUE diferă atât prin obiectul său, cât și prin motivele care pot fi invocate de cea cu care este învestită în cadrul contenciosului privind răspunderea extracontractuală în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE. Astfel, acțiunea în despăgubire referitoare la răspunderea extracontractuală a Uniunii pentru acțiunile sau omisiunile instituțiilor sale a fost instituită ca o cale de atac autonomă în raport cu alte acțiuni în justiție, având funcția sa specială în cadrul sistemului căilor de atac și fiind subordonată unor condiții de exercitare concepute în considerarea obiectului său specific. În timp ce acțiunea în anulare prevăzută la articolul 263 TFUE urmărește eliminarea unei anumite măsuri, acțiunea în despăgubire întemeiată pe articolul 340 TFUE are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de o instituție.
Astfel, independent de calitatea sa de act care poate fi atacat printr‑o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, orice act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii ori al unuia dintre agenții acestora în exercitarea funcțiilor sale este în principiu susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolului 268 TFUE. De asemenea, un comportament lipsit de caracter decizional de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii poate constitui temeiul unei acțiuni în despăgubire, deși acesta nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare. Rezultă că, în sistemul căilor de atac instituit prin Tratatul FUE, acțiunea în răspundere extracontractuală urmărește o finalitate compensatorie, destinată în special asigurării unei protecții jurisdicționale efective justițiabilului și împotriva actelor și a comportamentelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ori ale unuia dintre agenții acestora în exercitarea funcțiilor sale care nu pot face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE. Astfel, având în vedere finalitățile diferite și complementare ale acestor două tipuri de acțiuni, nu se poate considera că noțiunea „instituție”, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, se limitează neapărat la instituțiile, la organele, la oficiile și la agențiile Uniunii menționate la articolul 263 primul paragraf TFUE.
Dimpotrivă, identificarea entităților Uniunii care pot fi calificate drept „instituții”, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, trebuie efectuată în funcție de criterii specifice acestei dispoziții, diferite de cele care reglementează identificarea organelor, a oficiilor sau a agențiilor menționate la articolul 263 primul paragraf TFUE. Din perspectiva articolului 263 TFUE, criteriul pertinent este legat de posibilitatea entității pârâte de a adopta acte destinate să producă efecte juridice față de terți. Pe de altă parte, din perspectiva articolului 340 al doilea paragraf TFUE, trebuie să se stabilească dacă entitatea Uniunii căreia îi este imputabil actul sau comportamentul incriminat a fost instituită prin tratate și este menită să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii.
(a se vedea punctele 109-112)
4. Sunt imputabile Uniunii actele și comportamentele Eurogrupului în exercitarea competențelor care îi sunt conferite de dreptul Uniunii. Astfel, articolul 1 din Protocolul nr. 14 privind Eurogrupul, anexat la Tratatul FUE, prevede că Eurogrupul se reunește pentru a se discuta chestiuni legate de responsabilitățile specifice care le revin miniștrilor care îl compun în ceea ce privește moneda unică. Aceste aspecte intră, în temeiul articolului 119 alineatul (2) TFUE, în limitele de acțiune a Uniunii pentru atingerea obiectivelor prevăzute la articolul 3 TUE printre care figurează instituirea unei uniuni economice și monetare a cărei monedă este euro. Rezultă că Eurogrupul este o entitate a Uniunii instituită în mod formal prin tratate și destinată să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii.
(a se vedea punctul 113)
5. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 123-125)
6. Prin instituirea Mecanismului european de stabilitate, statele membre a căror monedă este euro au ales să atribuie acestei organizații internaționale, care are personalitate juridică, competențe concrete și exclusive în materia acordării unei asistențe financiare respectivelor state membre aflate în dificultate. Exercitarea acestor competențe este supusă unor norme de drept internațional public, proprii unei organizații de cooperare interguvernamentală, dreptul Uniunii fiind aplicabil numai în măsura în care Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate prevede acest lucru în mod specific. Prin urmare, statele membre a căror monedă este euro au plasat în mod clar acordarea unei asistențe financiare atât în afara sferei de activitate a Uniunii, cât și a cadrului său normativ.
Statele membre a căror monedă este euro au făcut, desigur, apel la instituții ale Uniunii, și anume Comisia și Banca Centrală Europeană, pentru a îndeplini anumite sarcini în beneficiul Mecanismului european de stabilitate. Cu toate acestea, atribuțiile încredințate instituțiilor respective în cadrul Tratatului de instituire a Mecanismului european de stabilitate nu presupun nicio putere decizională proprie, iar activitățile exercitate de instituțiile respective în cadrul aceluiași tratat nu angajează decât Mecanismul european de stabilitate. Prin urmare, în ceea ce privește un protocol de acord încheiat între mecanismul de stabilitate și un stat membru a cărui monedă este euro, cerințele înscrise într‑un asemenea protocol sunt imputabile doar Mecanismului european de stabilitate, iar nu Comisiei.
(a se vedea punctele 128, 129 și 167)
7. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 178-181, 186 și 191)
8. Atribuțiile încredințate Comisiei și Băncii Centrale Europene prin Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate nu denaturează atribuțiile pe care Tratatul UE și Tratatul FUE le conferă acestor instituții. În ceea ce privește în special Comisia, articolul 13 alineatele (3) și (4) din Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate impune acesteia obligația de a asigura compatibilitatea cu dreptul Uniunii a protocoalelor de acord încheiate de Mecanismul european de stabilitate, astfel încât ea păstrează, în cadrul Tratatului de instituire a Mecanismului european de stabilitate, rolul său de gardian al tratatelor, așa cum reiese din articolul 17 alineatul (1) TUE. Ea este astfel obligată să se abțină să semneze un protocol de acord despre care ar avea îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii.
În consecință, un reclamant are dreptul să invoce împotriva Comisiei comportamente ilicite care au legătură cu adoptarea unui protocol de acord în numele Mecanismului european de stabilitate în cadrul unei acțiuni în despăgubire. În această privință, comportamentele ilicite ale Comisiei legate de adoptarea unui protocol de acord nu sunt singurele comportamente ilicite ale unei instituții a Uniunii în cadrul Tratatului de instituire a Mecanismului european de stabilite care pot angaja răspunderea extracontractuală a acesteia din urmă. Astfel, comportamentele ilicite legate de supravegherea aplicării măsurilor prevăzute într‑un protocol de acord de către Banca Centrală Europeană și de către Comisie pot fi invocate împotriva acestora în cadrul unei acțiuni în despăgubire. Negocierea și semnarea unui protocol de acord de către Comisie, precum și supravegherea aplicării măsurilor prevăzute de acesta de către Banca Centrală Europeană și de către Comisie în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate sunt, așadar, de natură să angajeze răspunderea Uniunii.
(a se vedea punctele 201-204)
9. Principiul protecției încrederii legitime este un principiu general de drept al Uniunii, de rang superior, care urmărește protecția particularilor, a cărui încălcare de către o instituție a Uniunii poate angaja răspunderea Uniunii. Dreptul de a se prevala de acest principiu presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. Astfel, acest drept aparține oricărui justițiabil pe care o instituție, un organ sau un organism al Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate.
În consecință, transmiterea de către Eurogrup a unor asigurări precise în ceea ce privește măsurile prevăzute într‑un protocol de acord încheiat între mecanismul european de stabilitate și un stat membru a cărui monedă este euro este de natură să angajeze răspunderea Uniunii. Cu toate acestea, în ceea ce privește asigurările referitoare la acordarea unei facilități de asistență financiară unui asemenea stat membru, întrucât acordarea unei astfel de facilități ține de competențele Mecanismului european de stabilitate, iar nu de cele ale Eurogrupului, aceste asigurări nu emană de la o autoritate competentă.
(a se vedea punctele 205, 206, 404 și 427)
10. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 215 și 216)
11. Acțiunea în despăgubire în temeiul articolului 268 și al articolului 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE trebuie apreciată în raport cu întreg sistemul de protecție jurisdicțională a particularilor și, prin urmare, admisibilitatea sa poate fi condiționată, în anumite cazuri, de epuizarea căilor de atac interne care sunt disponibile pentru a obține anularea unei decizii a autorității naționale, cu condiția ca aceste căi de atac interne să asigure în mod eficient protecția particularilor interesați, putând conduce la repararea prejudiciului invocat.
Situațiile de inadmisibilitate datorate neepuizării căilor de atac interne se limitează la ipoteza în care neepuizarea acestor căi de atac interzice instanței Uniunii să determine caracterul și cuantumul prejudiciului invocat în fața sa, atât timp cât și chiar dacă nu sunt îndeplinite cerințele articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură. În cazul în care instanța Uniunii este în măsură să determine caracterul și cuantumul prejudiciului invocat, nu se poate considera că acțiunea este inadmisibilă pentru simplul motiv că reclamantul nu ar fi epuizat căile de atac interne, chiar fără să fie nevoie să se stabilească dacă actele și comportamentele în cauză pot face obiectul unei acțiuni în fața instanțelor naționale.
Cel mult, s‑ar putea considera în aceste condiții că introducerea de către una sau mai multe reclamante a unei acțiuni în fața unei instanțe naționale prin care să se solicite repararea aceluiași prejudiciu ca în acțiunea în fața instanței Uniunii poate avea un impact asupra examinării temeiniciei acțiunii respective. În această privință, în cazul în care, în primul rând, o persoană a introdus două acțiuni având ca obiect repararea unuia și aceluiași prejudiciu, una îndreptată împotriva unei autorități naționale la o instanță națională, iar cealaltă îndreptată împotriva unei instituții a Uniunii la instanța Uniunii, și, în al doilea rând, există un risc ca, din cauza aprecierilor diferite ale acestui prejudiciu de către cele două instanțe sesizate, persoana respectivă să fie insuficient sau abuziv despăgubită, instanța Uniunii trebuie, înainte de a statua asupra prejudiciului, să aștepte ca instanța națională să se pronunțe asupra acțiunii formulate în fața acesteia printr‑o decizie prin care se finalizează judecata. În asemenea cazuri, instanța Uniunii trebuie să aștepte ca instanța națională să statueze, înainte de a se pronunța cu privire la existența și la cuantumul prejudiciului. În schimb, aceasta poate stabili, chiar înainte de pronunțarea instanței naționale, dacă comportamentul reproșat instituției pârâte este de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.
(a se vedea punctele 238-241)
12. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 245)
13. O restrângere a dreptului de proprietate nu trebuie să fie excesivă. Pe de o parte, restrângerea în cauză trebuie să răspundă obiectivului de interes general urmărit și să fie necesară și proporțională în acest scop. Pe de altă parte, substanța, cu alte cuvinte conținutul dreptului de proprietate, nu trebuie să fie atinsă.
În ceea ce privește un protocol de acord încheiat între Mecanismul european de stabilitate și un stat membru aflat în dificultate financiară, rezultă din articolul 12 din Tratatul de instituire a Mecanismului european de stabilitate că adoptarea unui asemenea protocol răspunde unui obiectiv de interes general urmărit de Uniune, și anume acela de a asigura stabilitatea sistemului bancar din zona euro în ansamblul său. Astfel, serviciile financiare joacă un rol central în economia Uniunii. Întrucât băncile, o sursă esențială de finanțare pentru întreprinderi, sunt deseori interconectate, dificultățile uneia sau ale mai multor bănci riscă să se propage rapid la celelalte bănci, fie în statul membru respectiv, fie în alte state membre, și, ulterior, să producă efecte de contagiune negative în alte sectoare ale economiei.
În această privință, în cazul unui protocol de acord care prevede în special recapitalizarea unei bănci prin intermediul unei conversii în fonduri proprii a depozitelor negarantate, trebuie, în scopul aprecierii existenței unor măsuri mai puțin restrictive cu privire la dreptul de proprietate, să se țină seama de necesitatea ca autoritățile naționale să acționeze rapid atunci când adoptă măsurile prevăzute de protocolul de acord. Departe de a constitui un indiciu al încălcării dreptului la o bună administrare, rapiditatea cu care au fost adoptate aceste măsuri dovedește urgența situației în care se află statul membru în cauză. Astfel, trebuie să se prevină un risc iminent de colaps al băncilor vizate pentru a se proteja stabilitatea sistemului financiar național și a se evita în acest fel contagierea altor state membre din zona euro. Dezvoltarea unui sistem diferențiat de ajustare într‑un asemenea context ar fi impus autorităților naționale să întreprindă un demers deosebit de delicat și de incert pentru a se asigura că procentele și pragurile alese permit băncii recapitalizate să atingă nivelul minim de capitaluri proprii menționat în protocolul de acord, expunând astfel recapitalizarea acestei bănci unor riscuri semnificative.
Pe de altă parte, în ceea ce privește cerința de a oferi persoanelor în cauză o ocazie adecvată de a‑și susține cauza în fața autorităților competente, această cerință nu poate fi interpretată în sensul că persoanele interesate trebuie, în orice situație, să își poată exprima punctul de vedere în fața autorităților competente înaintea adoptării măsurilor care aduc atingere dreptului lor de proprietate. Această situație se regăsește în special atunci când măsurile în cauză nu constituie o sancțiune și se înscriu într‑un context de o urgență deosebită. În această privință, punerea în aplicare a unei proceduri de consultare prealabilă, în cadrul căreia miile de deponenți și de acționari ai băncilor vizate și‑ar fi putut exprima în mod util punctul de vedere în fața băncii centrale a statului membru în cauză înaintea adoptării dispozițiilor naționale de aplicare a măsurilor prevăzute în protocolul de acord, ar fi întârziat în mod inevitabil aplicarea măsurilor pentru prevenirea unui asemenea colaps. Realizarea obiectivului care constă în protejarea stabilității sistemului financiar național și evitarea în acest fel a contagierii altor state membre din zona euro ar fi fost expusă unor riscuri semnificative.
(a se vedea punctele 255, 282, 290 și 310)
14. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 272)
15. Atunci când, într‑un context complex și evolutiv, instituțiile Uniunii efectuează alegeri de natură tehnică și previziuni și aprecieri complexe, este necesar să se recunoască instituțiilor respective o largă putere de apreciere în ceea ce privește natura și întinderea măsurilor pentru care își aduc sprijinul sau a căror menținere ori punere în aplicare în continuare o solicită. Într‑un asemenea context, condiția privind nelegalitatea comportamentului imputat impune să se facă dovada că instituția vizată a încălcat în mod vădit și grav limitele aplicabile puterii sale de apreciere.
(a se vedea punctul 291)
16. Măsurile de care poate depinde acordarea unei asistențe financiare furnizate de Mecanismul european de stabilitate (sau de alte organizații internaționale, organe și instituții ale Uniunii sau state) pentru a rezolva dificultățile financiare întâmpinate de un stat care se confruntă cu necesitatea de a recapitaliza sistemul său bancar pot varia în mod semnificativ de la un caz la altul în funcție de experiența dobândită și de un ansamblu de circumstanțe speciale. Acestea pot include în special situația economică a statului beneficiar, importanța ajutorului în raport cu ansamblul economiei, perspectivele de revenire a băncilor în cauză la viabilitatea economică și motivele care au condus la dificultățile cu care acestea se confruntă, inclusiv, după caz, dimensiunea excesivă a sectorului bancar din statul beneficiar în raport cu economia sa națională, evoluția situației economice internaționale sau o probabilitate ridicată de intervenții viitoare ale Mecanismului european de stabilitate (sau ale altor organizații internaționale, organisme și instituții ale Uniunii sau state) în sprijinul altor state aflate în dificultate care pot necesita o limitare preventivă a sumelor alocate pentru fiecare intervenție.
În consecință, în ceea ce privește compatibilitatea unui protocol de acord încheiat între Mecanismul european de stabilitate și un stat care beneficiază de o asistență financiară cu dreptul de proprietate, nu se poate în mod valabil compara importanța (absolută și relativă) a asistenței financiare de care au beneficiat, pe de o parte, statul beneficiar respectiv și, pe de altă parte, alte state care beneficiază de o asistență financiară fără a se demonstra că sectoarele financiare respective ale celorlalte state a căror monedă este euro care au beneficiat de o asistență financiară au fost caracterizate de o dimensiune excesivă în raport cu dimensiunea economiilor naționale respective ale acestor state. În plus, trebuie să se demonstreze că experiența dobândită și diferențele referitoare la situația economică a statelor a căror monedă este euro în cauză sau la perspectivele de restabilire a viabilității băncilor în cauză, evoluția situației economice internaționale sau chiar o probabilitate ridicată de intervenții viitoare ale Mecanismului european de stabilitate în sprijinul altor state aflate în dificultate care poate necesita o limitare preventivă a sumelor alocate fiecărei intervenții nu pot constitui temeiul unei diferențe de tratament între statul beneficiar și celelalte state beneficiare ale unei asistențe financiare.
(a se vedea punctele 311-313)
17. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 390)
18. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 392-395)
19. Băncile centrale naționale exercită două tipuri de funcții, și anume, în primul rând, cele care sunt prevăzute de Statutele Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene și, în al doilea rând, cele care nu sunt prevăzute de statutele respective. Acestea din urmă nu pot fi atribuite Sistemului European al Băncilor Centrale și nici Eurosistemului. Astfel, articolul 14.4 din Statutele Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene prevede că băncile centrale naționale pot îndeplini și alte funcții în afara celor menționate în statutele respective, cu excepția cazurilor în care Consiliul guvernatorilor al Băncii Centrale Europene decide, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, că funcțiile respective interferează cu obiectivele și cu misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale. Funcțiile pe care băncile centrale naționale le îndeplinesc pe propria răspundere și pe propriul risc nu sunt considerate ca făcând parte din funcțiile Sistemului European al Băncilor Centrale.
În această privință, Statutele Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene nu menționează, printre misiunile Băncii Centrale Europene și ale Sistemului European al Băncilor Centrale, stabilirea condițiilor de recapitalizare sau de rezoluție a instituțiilor financiare. Prin urmare, este vorba despre funcții pe care băncile centrale naționale le îndeplinesc pe propria răspundere și pe propriul risc. În aceste condiții, un cititor prudent și avizat nu ar putea considera în mod rezonabil că o afirmație efectuată de o bancă centrală națională în privința stabilirii condițiilor de recapitalizare sau de rezoluție a instituțiilor financiare putea fi atribuită Eurosistemului și era obligatorie pentru acesta. Nici articolul 282 alineatul (1) TFUE, nici declarația de misiune a Eurosistemului nu repun în discuție această concluzie. În consecință, nu se poate deduce în mod rezonabil din articolul 282 alineatul (1) TFUE că Eurosistemul ar garanta menținerea valorii depozitelor încredințate băncilor naționale în caz de recapitalizare sau de rezoluție a acestora.
(a se vedea punctele 415-417 și 419)
20. Declarația de misiune a Băncii Centrale Europene și a Eurosistemului se aseamănă cu o simplă declarație de intenție lipsită de orice valoare juridică și care nu a fost, din acest motiv, publicată nici în seria L a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care are ca obiect publicarea actelor cu forță juridică obligatorie, nici în seria C a acestuia, în care se publică informări, recomandări și avize privind Uniunea. Astfel, această declarație are, prin însăși natura sa, un caracter pur aspirațional și nu urmărește să impună obligații autorilor săi și nici să identifice în mod exhaustiv toate misiunile și competențele membrilor Eurosistemului.
(a se vedea punctul 420)
21. Simpla împrejurare că, în fazele anterioare ale unei crize financiare internaționale, acordarea unei asistențe financiare de către Mecanismul european de stabilitate nu a fost condiționată de adoptarea unor măsuri comparabile cu măsurile impuse unui stat beneficiar nu poate fi considerată, ca atare, o asigurare precisă, necondiționată și concordantă susceptibilă să dea naștere unei încrederi legitime a acționarilor și a deponenților băncilor vizate de aceste măsuri că acordarea unei asistențe financiare statului respectiv nu va fi acordată.
În această privință, măsurile de care poate fi condiționată acordarea unei asistențe financiare furnizate prin Mecanismul european de stabilitate (sau de alte organizații internaționale, organe și instituții ale Uniunii sau state) pentru a rezolva dificultățile financiare întâmpinate de un stat din necesitatea de a recapitaliza sistemul său bancar pot varia în mod semnificativ de la un caz la altul, în funcție de experiența dobândită și de un ansamblu de circumstanțe speciale. În aceste condiții, în lipsa unui angajament clar și explicit din partea autorităților competente, nu este posibil să se considere că acționarii și deponenții băncilor vizate de măsurile în cauză s‑ar putea aștepta în mod legitim ca acordarea unei facilități de asistență financiară să fie subordonată unor condiții identice sau chiar asemănătoare cu cele pe care trebuie să le îndeplinească acordarea unei asistențe financiare către alte state membre a căror monedă este euro.
(a se vedea punctele 432 și 433)
22. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 440-442)
23. Se află într‑o situație diferită în sensul aplicării principiului egalității de tratament, pe de o parte, un operator privat care a acționat, la fel ca titularii de depozite neasigurate ai băncilor naționale vizate de măsurile prevăzute într‑un protocol de acord încheiat între Mecanismul european de stabilitate și acționarii unei alte bănci naționale care a fost recapitalizată prin intermediul depozitelor neasigurate respective, exclusiv în interesul său patrimonial privat și, pe de altă parte, o bancă centrală din Eurosistem, ale cărei decizii erau ghidate exclusiv de obiective de interes public. Simplul fapt că deponenții și o bancă centrală din Eurosistem ale cărei decizii sunt ghidate de asemenea obiective dețin același titlu de creanță față de aceeași bancă nu permite infirmarea acestei concluzii, astfel încât principiul egalității de tratament nu poate impune ca aceste două categorii de persoane să fie tratate în mod nediferențiat.
(a se vedea punctul 449)
24. Dreptul Uniunii nu se opune ca, în situații care nu prezintă niciun punct de legătură cu niciuna dintre situațiile reglementate de acest drept și în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru, resortisanții statului membru respectiv să beneficieze din partea acestuia de un tratament mai puțin favorabil decât cel rezervat resortisanților unui alt stat membru. Totuși, această soluție nu se poate aplica actelor sau omisiunilor prin care una sau mai multe instituții ale Uniunii contribuie la un asemenea tratament sau impun menținerea ori punerea sa în aplicare în continuare.
Prin urmare, în ceea ce privește un protocol de acord încheiat de Mecanismul european de stabilitate care prevede în special recapitalizarea unei bănci naționale prin intermediul depozitelor neasigurate ale unei alte bănci naționale, chiar presupunând că afirmațiile de discriminare între deponenții băncilor statului membru în cauză și titularii de depozite constituite la sucursale ale acelorași bănci în alt stat membru pot fi considerate ca referindu‑se la o situație în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru, nu se poate susține în mod valabil că orice discriminare suferită de acționarii și de deponenții băncilor vizate ar trebui considerată o discriminare pozitivă, care nu ar fi interzisă de dreptul Uniunii.
(a se vedea punctele 461-463)
25. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 465)
26. O diferență de tratament este justificată atât timp cât este, pe de o parte, întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, mai precis dacă are legătură cu un scop admisibil din punct de vedere legal urmărit de legislația în cauză, și, pe de altă parte, proporțională cu scopul urmărit de tratamentul în cauză.
În ceea ce privește problema dacă diferența de tratament instituită printr‑un protocol de acord încheiat de mecanismul european de stabilitate între titularii unor depozite constituite la băncile naționale vizate de măsurile înscrise în protocolul respectiv și titularii depozitelor constituite la sucursalele acestor bănci în alt stat membru este întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, scopul care constă în prevenirea unei destabilizări generale a sistemului financiar al celui de al doilea stat membru printr‑o contagiere de la sistemul bancar al primului stat membru trebuie considerat obiectiv și rezonabil. În ceea ce privește proporționalitatea acestei diferențe de tratament, se impune constatarea că este aptă să realizeze obiectivele urmărite și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestora.
În consecință, împrejurarea că facilitatea de asistență financiară, pe de o parte, a fost condiționată de protocolul de acord la adoptarea de către autoritățile naționale ale celui de al doilea stat membru a unei măsuri prin care să se dispună o reducere a depozitelor constituite la băncile vizate în acest stat membru și, pe de altă parte, nu a fost supusă unei condiții similare în ceea ce privește depozitele constituite în primul stat membru este justificată în mod obiectiv și, prin urmare, nu constituie o încălcare a principiului egalității de tratament.
(a se vedea punctele 469-473)
27. În ceea ce privește o măsură prevăzută într‑un protocol de acord încheiat de Mecanismul european de stabilitate care prevede că sunt transferate unei bănci aflate în dificultate datoriile unei alte bănci naționale în privința fiecăruia dintre deponenții săi în limita a 100 000 de euro, sumele mai mari de 100 000 de euro fiind menținute la a doua bancă, în așteptarea lichidării acesteia, se impune constatarea faptului că această măsură se aplică fără distincție tuturor deponenților celei de a doua bănci, astfel încât nu există nicio diferență de tratament între acești deponenți în funcție de valoarea depozitelor pe care le‑au încredințat băncii respective.
Simplul fapt că transferul către prima bancă a depozitelor încredințate celei de a doua bănci este însoțit de un plafon uniform de 100 000 de euro pentru fiecare deponent și, ulterior, poate avea repercusiuni diferite asupra acestor deponenți în funcție de cuantumul depozitelor lor nu poate repune în discuție această concluzie. Orice diferență de această natură rezultă în realitate din aplicarea plafonului de garantare de 100 000 de euro prevăzut la articolul 7 alineatul (1a) din Directiva 94/19 privind sistemele de garantare a depozitelor, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14. Or, este vorba în această situație despre un criteriu atât obiectiv, cât și adaptat la nevoile de funcționare a sistemului bancar al Uniunii.
În ceea ce privește o măsură de conversie a acțiunilor primei bănci prevăzută în protocolul de acord potrivit căreia ajustarea depozitelor neasigurate deținute la banca respectivă se aplică doar deponenților acesteia ale căror depozite depășesc 100 000 de euro, rezultă de aici o diferență de tratament între deponenții băncii respective după cum valoarea depozitelor încredințate acesteia din urmă depășește sau nu depășește 100 000 de euro. Totuși, această diferență de tratament nu constituie nicidecum o inegalitate de tratament interzisă de dreptul Uniunii, întrucât deponenții ale căror depozite la băncile vizate depășesc 100 000 de euro se află într‑o situație distinctă din punct de vedere juridic de cea a deponenților ale căror depozite la băncile vizate nu depășesc această sumă. Astfel, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1a) din Directiva 94/19, depozitele persoanelor din a doua categorie sunt, în caz de indisponibilitate a depozitelor, acoperite integral de sistemul național de garantare a depozitelor, în timp ce depozitele celor din prima categorie sunt acoperite numai până la concurența unei sume de 100 000 de euro.
(a se vedea punctele 482-485)
28. Revine, în principiu, persoanei care invocă fapte în susținerea unei cereri sarcina de a prezenta dovada caracterului lor real.
(a se vedea punctul 501)
29. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 504-508)