Cauza C‑104/16 P

Consiliul Uniunii Europene

împotriva

Front populaire pour la libération de la saguia‑el‑hamra et du rio de oro (Front Polisario)

„Recurs – Relații externe – Acord între Uniunea Europeană și Regatul Maroc privind măsuri de liberalizare în domeniul agriculturii și pescuitului – Decizie de aprobare a încheierii unui acord internațional – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Calitate procesuală activă – Aplicare teritorială a acordului – Interpretarea acordului – Principiul autodeterminării – Principiul efectului relativ al tratatelor”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 21 decembrie 2016

1.        Procedură jurisdicțională – Procedură orală – Redeschidere – Obligația de a redeschide procedura orală pentru a permite părților să depună observații asupra aspectelor de drept ridicate în concluziile avocatului general – Lipsă

[art. 252 al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 23; Regulamentul de procedură al Curții, art. 83]

2.        Recurs – Interesul de a exercita acțiunea – Recurs formulat de un recurent privilegiat

(Statutul Curții de Justiție, art. 56 al doilea și al treilea paragraf)

3.        Acorduri internaționale – Acorduri ale Uniunii – Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc – Interpretare – Aplicarea normelor pertinente de drept internațional – Principiul autodeterminării

(Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc)

4.        Acorduri internaționale – Acorduri ale Uniunii – Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc – Domeniu de aplicare teritorial – Teritoriu neautonom al Saharei Occidentale în afara suveranității părților – Excludere

(Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc, art. 94)

5.        Acorduri internaționale – Acorduri ale Uniunii – Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc – Domeniu de aplicare teritorial – Punere în aplicare a acordului în privința poporului din Sahara Occidentală fără consimțământul acestuia – Excludere

(Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc, art. 94)

6.        Acorduri internaționale – Acorduri ale Uniunii – Acordul de liberalizare UE‑Maroc – Interpretare – Supremația dispozițiilor acordului euromediteraneean de asociere CE‑Maroc nemodificate prin acordul de liberalizare

(Acordul euromediteraneean de asociere CE‑Maroc, art. 94; Acordul de liberalizare UE‑Maroc)

7.        Acorduri internaționale – Acorduri ale Uniunii – Interpretare – Luarea în considerare a practicii urmate ulterior în aplicarea acordului – Domeniu de aplicare – Extindere de către instanța Uniunii a domeniului de aplicare teritorial al unui acord fără a se fi demonstrat existența unei practici care indică existența unui acord între părți în acest sens – Inadmisibilitate – Incompatibilitate cu principiul executării tratatelor cu bună‑credință

8.        Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc direct și individual – Decizie a Consiliului privind încheierea unui acord cu un stat terț care nu produce efecte juridice asupra unui teritoriu controlat de statul respectiv, întrucât acesta nu exercită o suveranitate recunoscută pe plan internațional asupra teritoriului în cauză – Acțiune formulată de o mișcare recunoscută ca reprezentant al poporului de pe acest teritoriu și care participă la negocieri desfășurate de Organizația Națiunilor Unite în vederea stabilirii statutului teritoriului respectiv – Inadmisibilitate

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE; Acordul de liberalizare UE‑Maroc)

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 60-65)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 68 și 69)

3.      În cadrul interpretării Acordului euromediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte, pentru a putea deduce consecințele juridice corecte ale lipsei unei prevederi care să excludă Sahara Occidentală din domeniul de aplicare teritorial al acordului menționat, instanța Uniunii este obligată să respecte nu doar normele de interpretare cu bună‑credință prevăzute la articolul 31 alineatul (1) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, ci și pe cea prevăzută la alineatul (3) litera (c) al acestui articol, potrivit căreia interpretarea unui tratat trebuie efectuată ținând seama de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă în relațiile dintre părțile la tratatul respectiv.

În această privință, principiul cutumiar al autodeterminării amintit în special la articolul 1 din Carta Organizației Națiunilor Unite este, astfel cum a arătat Curtea Internațională de Justiție în avizul său consultativ privind Sahara Occidentală, un principiu de drept internațional aplicabil tuturor teritoriilor neautonome și tuturor popoarelor care nu și‑au dobândit încă independența. El constituie, în plus, un drept opozabil erga omnes, precum și unul dintre principiile esențiale ale dreptului internațional. Pe acest temei, acest principiu face parte dintre normele de drept internațional aplicabile în relațiile dintre Uniune și Regatul Maroc pe care Tribunalul trebuia să le ia în considerare.

Având în vedere statutul separat și distinct recunoscut teritoriului Saharei Occidentale, în temeiul principiului autodeterminării, în raport cu cel al oricărui stat, acordul menționat anterior nu poate fi interpretat în sensul că se aplică acestui teritoriu.

(a se vedea punctele 86, 88, 89 și 92)

4.      Norma cutumiară codificată la articolul 29 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 prevede că, dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe fiecare din părți cu privire la întregul său teritoriu.

Rezultă astfel din norma menționată că un tratat leagă, în general, un stat, potrivit sensului obișnuit care trebuie atribuit termenului „teritoriu” coroborat cu adjectivul posesiv „său” care îl precedă, în privința spațiului geografic în care statul respectiv exercită totalitatea competențelor recunoscute entităților suverane de dreptul internațional, excluzând orice alt teritoriu, precum un teritoriu susceptibil de a se afla doar sub jurisdicția sau doar sub răspunderea internațională a statului menționat. În această privință, reiese din practica internațională că, atunci când un tratat are vocația de a se aplica nu doar pe teritoriul unui stat, ci și în afara teritoriului respectiv, tratatul în cauză prevede expres acest lucru, indiferent dacă este vorba despre un teritoriu care se află sub jurisdicția statului în cauză, astfel cum prevede, de exemplu, articolul 2 alineatul (1) din Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984, sau despre un teritoriu ale cărui relații internaționale le asigură statul menționat, astfel cum prevede, de exemplu, articolul 56 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, în ceea ce privește interpretarea articolului 94 din Acordul euromediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte, potrivit căruia acest acord se aplică „teritoriului Regatului Maroc”, norma cutumiară codificată la articolul 29 din Convenția de la Viena se opune a priori ca Sahara Occidentală să fie considerată ca intrând în domeniul de aplicare teritorial al acordului de asociere menționat.

(a se vedea punctele 94-97)

5.      În temeiul principiului dreptului internațional general al efectului relativ al tratatelor, articolul 34 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 constituind o expresie particulară a acestuia, tratatele nu trebuie nici să dăuneze, nici să profite unor subiecte de drept terțe fără consimțământul lor.

Acest principiu trebuie luat în considerare în cadrul interpretării Acordului euromediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte, din moment ce o aplicare a acestui acord la Sahara Occidentală ar conduce la situația în care acest acord ar afecta un „terț”. Astfel, în avizul său consultativ privind Sahara Occidentală, Curtea Internațională de Justiție a considerat că Sahara Occidentală nu era un teritoriu fără stăpân (terra nullius) la momentul colonizării de către Regatul Spaniei, pe de o parte, și că elementele și informațiile aduse la cunoștința sa nu stabileau existența niciunei legături de suveranitate teritorială între acest teritoriu și Regatul Maroc, pe de altă parte.

Ținând seama de aceste elemente, poporul din Sahara Occidentală trebuie considerat ca fiind un „terț” în sensul principiului efectului relativ al tratatelor. În această calitate, terțul în cauză poate fi afectat de punerea în aplicare a acordului de asociere în cazul includerii teritoriului Saharei Occidentale în domeniul de aplicare al acordului menționat, fără a fi necesar să se stabilească dacă o astfel de punere în aplicare ar fi de natură să îi dăuneze sau, dimpotrivă, să îi profite. În aceste condiții, faptul de a considera că teritoriul Saharei Occidentale intră în domeniul de aplicare al acordului de asociere ar fi contrar principiului de drept internațional al efectului relativ al tratatelor, care este aplicabil în relațiile dintre Uniune și Regatul Maroc.

(a se vedea punctele 100, 103, 104, 106 și 107)

6.      Articolul 30 alineatul (2) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 codifică norma potrivit căreia, când un tratat precizează ca este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat, dispozițiile acestuia se vor aplica cu precădere.

În ceea ce privește Acordul sub forma unui schimb de scrisori între Uniunea Europeană și Regatul Maroc privind măsurile reciproce de liberalizare referitoare la produse agricole, la produse agricole transformate, la pește și produse pescărești, privind înlocuirea protocoalelor nr. 1, 2 și 3 și a anexelor la acestea, precum și privind modificările la Acordul euromediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte, acesta este un acord care are ca obiect modificarea unui acord anterior între Uniune și Regatul Maroc, și anume acordul de asociere menționat, mai precis a dispozițiilor prevăzute de acest acord anterior în domeniul liberalizării schimburilor de produse agricole și pescărești. În acest scop, astfel cum reiese din cuprinsul acelorași puncte din hotărârea atacată, acordul de liberalizare a modificat 4 din cele 96 de articole ale acordului de asociere, printre care nu figurează articolul 94 din acesta din urmă, și a înlocuit 3 din cele 5 protocoale care însoțesc acest acord. Modificările menționate au un caracter exhaustiv, astfel cum confirmă schimbul de scrisori dintre Uniune și Regatul Maroc sub forma căruia a intervenit acordul de liberalizare.

Rezultă că acordul de asociere și acordul de liberalizare constituie tratate succesive încheiate între aceleași părți și că acordul de liberalizare, în calitate de tratat posterior privind aspecte precise și limitate dintr‑un domeniu deja reglementat pe larg printr‑un acord anterior, trebuie considerat ca fiind subordonat acestuia din urmă. Având în vedere o astfel de legătură particulară, în conformitate cu norma codificată la articolul 30 alineatul (2) din Convenția de la Viena, dispozițiile acordului de asociere care nu au fost modificate în mod explicit prin acordul de liberalizare trebuie să primeze în aplicarea acestuia din urmă, pentru a preveni orice incompatibilitate între ele.

(a se vedea punctele 110-113)

7.      Potrivit articolului 31 alineatul (3) litera (b) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, se va ține seama, odată cu contextul, în scopul interpretării unui tratat, de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privința interpretării tratatului. În acest context, revine instanței Uniunii sarcina de a cerceta dacă o astfel de aplicare, în anumite cazuri, ar exprima existența unui acord între părți care viza modificarea interpretării tratatului în cauză.

În această privință, o pretinsă voință a Uniunii exprimată printr‑o practică ulterioară și care consta în a considera un acord ca fiind aplicabil din punct de vedere juridic unui teritoriu neautonom implică în mod necesar admiterea faptului că Uniunea intenționează să execute acest acord într‑un mod incompatibil cu principiile autodeterminării și efectului relativ al tratatelor, deși aceasta din urmă amintește în mod repetat necesitatea respectării acestor principii. Or, o asemenea executare ar fi în mod necesar ireconciliabilă cu principiul executării tratatelor cu bună‑credință, care constituie însă un principiu obligatoriu al dreptului internațional general aplicabil subiectelor acestui drept care sunt părți contractante la un tratat.

(a se vedea punctele 120 și 122-124)

8.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 130, 132 și 133)