HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)
28 februarie 2024(*)
„Politica economică și monetară – Supraveghere prudențială a instituțiilor de credit – Articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 – Aplicarea de către BCE a unor dobânzi de recuperare în temeiul dreptului austriac în cazul încălcării articolului 395 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și în urma unei decizii prin care s‑a impus o sancțiune administrativă pecuniară pe baza articolului 18 din Regulamentul nr. 1024/2013 – Proporționalitate”
În cauzele T‑647/21 și T‑99/22,
Sber Vermögensverwaltungs AG, fostă Sberbank Europe AG, cu sediul în Viena (Austria), reprezentată de M. Fellner, avocat,
reclamantă,
împotriva
Băncii Centrale Europene (BCE), reprezentată de K. Lackhoff, J. Poscia și M. Ioannidis, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
Republica Austria, reprezentată de J. Schmoll, F. Koppensteiner și A. Posch, în calitate de agenți,
intervenientă,
TRIBUNALUL (Camera a treia),
compus din domnii F. Schalin, președinte, și I. Nõmm (raportor) și doamna G. Steinfatt, judecători,
grefier: domnul V. Di Bucci,
– având în vedere faza scrisă a procedurii,
– având în vedere că niciuna dintre părți nu a depus, în termen de trei săptămâni de la comunicarea terminării procedurii scrise, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunile întemeiate pe articolul 263 TFUE, reclamanta, Sber Vermögensverwaltungs AG, solicită anularea Deciziei ECB‑SSM-2021-ATSBE-7 din 2 august 2021 și, respectiv, a Deciziei ECB‑SSM-2021-ATSBE-12 din 21 decembrie 2021 ale Băncii Centrale Europene (BCE). Aceste două decizii au fost adoptate în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (d) și alineatul (3) și al articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63) coroborate cu articolul 395 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1, rectificări în JO 2013, L 208, p. 68, și în JO 2013, L 321, p. 6) și cu articolul 97 alineatul (1) punctul 2 din Bundesgesetz über das Bankwesen (Bankwesengesetz) (Legea privind sectorul bancar) din 30 iulie 1993 (BGBl. 532/1993), astfel cum a fost modificat prin Bundesgesetz, mit dem das Bankwesengesetz, das Börsegesetz 2018, das Finalitätsgesetz, das Finanzmarkt‑Geldwäsche‑Gesetz, das Sanierungs- und Abwicklungsgesetz, das Wertpapieraufsichtsgesetz 2018 und das Zentrale Gegenparteien‑Vollzugsgesetz geändert werden (Legea federală de modificare a Legii privind activitățile bancare, a Legii privind bursele din 2018, a Legii privind caracterul definitiv al decontării, a Legii privind spălarea banilor pe piețele financiare, a Legii privind reorganizarea și lichidarea, a Legii privind supravegherea valorilor mobiliare din 2018 și a Legii privind controlul aplicării normelor de către contrapărțile centrale) din 28 mai 2021 (BGBl. I, 98/2021) (denumită în continuare „BWG”).
Istoricul litigiului
2 Reclamanta este o instituție de credit austriacă supusă supravegherii prudențiale directe a BCE.
3 La 1 octombrie 2015, reclamanta a informat BCE și Finanzmarktaufsichtsbehörde (Autoritatea de Supraveghere a Piețelor Financiare, Austria) (denumită în continuare „FMA”) că expunerile sale față de o instituție de credit au depășit limita expunerilor mari prevăzută la articolul 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 în cursul anului 2015. Aceasta sublinia că a pus capăt depășirilor menționate.
4 La 15 februarie 2019, BCE a decis să impună reclamantei o sancțiune administrativă pecuniară în temeiul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 în cuantum de 630 000 de euro pentru o încălcare a articolului 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, ca urmare a depășirilor limitelor expunerilor mari prevăzute de această din urmă dispoziție, pe bază individuală și consolidată. Pentru a stabili cuantumul acestei sancțiuni, aceasta a făcut distincție între încălcarea săvârșită pe bază consolidată (care poate conduce, potrivit calculului efectuat, la o sancțiune în cuantum de 520 000 de euro) și încălcarea săvârșită pe bază individuală (care poate conduce, potrivit calculului efectuat, la o sancțiune în cuantum de 330 000 de euro). În măsura în care cele două încălcări decurgeau din aceleași fapte, BCE a apreciat că impunerea cumulată a acestor două cuantumuri nu ar fi proporțională și, prin urmare, a stabilit cuantumul sancțiunii menționate la 630 000 de euro.
5 La 17 februarie 2021, BCE a informat reclamanta cu privire la intenția sa de a‑i impune dobânzi de recuperare a sumelor vizate de depășirile menționate în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG și i‑a comunicat un proiect de decizie în acest sens.
6 La 3 martie 2021, reclamanta și‑a prezentat observațiile cu privire la acest proiect de decizie.
7 La 29 iunie 2021, BCE a oferit reclamantei posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la o versiune revizuită a proiectului de decizie, în urma modificării, la 28 mai 2021, a articolului 97 alineatul (1) din BWG.
8 La 6 iulie 2021, reclamanta și‑a prezentat observațiile cu privire la versiunea revizuită a proiectului de decizie.
9 La 2 august 2021, BCE a adoptat Decizia ECB‑SSM-2021-ATSBE-7 (denumită în continuare „Decizia din 2 august 2021”), care îi impune dobânzi de recuperare pentru depășirile care au avut loc între lunile februarie și iunie 2015, în cuantum de 2 120 926,08 euro.
10 În primul rând, BCE a amintit că reclamanta a informat‑o pe aceasta și pe FMA că una dintre expunerile sale a depășit pragul de 25 % din capitalul propriu eligibil prevăzut la articolul 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013.
11 În al doilea rând, BCE a subliniat că reclamanta a depășit pragul menționat, pe de o parte, pe bază individuală, timp de 59 de zile lucrătoare în perioada cuprinsă între 5 februarie și 29 iunie 2015 și, pe de altă parte, pe bază consolidată, timp de 53 de zile lucrătoare în perioada cuprinsă între 10 februarie și 29 iunie 2015. Ea a arătat că aceste depășiri au avut loc pe parcursul a patru luni calendaristice.
12 În al treilea rând, BCE a dedus de aici că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (d) și alineatul (3), precum și al articolului 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1024/2013, era necesar să se impună reclamantei dobânzi de recuperare pe baza articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG pentru nerespectarea articolului 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 atât pe bază individuală, în cuantum de 1 105 359,95 euro, cât și pe bază consolidată, în cuantum de 2 120 926,08 euro.
13 La 30 august 2021, reclamanta a solicitat reexaminarea Deciziei din 2 august 2021 în temeiul articolului 24 alineatele (1), (5) și (6) din Regulamentul nr. 1024/2013 coroborat cu articolul 7 din Decizia BCE din 14 aprilie 2014 privind instituirea unui comitet administrativ de control și normele de funcționare ale acestuia (JO 2014, L 175, p. 47).
14 La 12 octombrie 2021, reclamanta a introdus acțiunea în cauza T‑647/21, având ca obiect anularea Deciziei din 2 august 2021.
15 La 25 octombrie 2021, comitetul administrativ de control (denumit în continuare „CAC”) a emis un aviz în care a apreciat că Decizia din 2 august 2021, primo, era afectată de o motivare insuficientă în ceea ce privește aplicarea principiului proporționalității, aplicarea articolului 70 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338) și aplicarea articolului 99e din BWG, secundo, încălca principiul respectării unui termen rezonabil și, tertio, era afectată de o motivare insuficientă în ceea ce privește alegerea BCE de a impune dobânzi de recuperare pentru depășirile limitelor expunerilor mari atât la nivel individual, cât și la nivel consolidat.
16 La 21 decembrie 2021, BCE a adoptat o nouă decizie, Decizia ECB‑SSM-2021-ATSBE-12 (denumită în continuare „Decizia din 21 decembrie 2021”), care, potrivit punctului 3.1 din aceasta, „înlocuiește și amendează Decizia din [2 august 2021]” și, potrivit punctului 3.3 din aceasta, „produce efecte de la data notificării Deciziei [din 2 august 2021]”.
17 BCE a menținut același cuantum al dobânzilor de recuperare precum cel pe care îl impusese în Decizia din 2 august 2021.
18 Având în vedere avizul CAC, în primul rând, BCE a adăugat că, în cazul încălcării obligațiilor unei instituții în temeiul articolului 395 din Regulamentul nr. 575/2013, impunerea unor dobânzi de recuperare în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG ține de exercitarea unei competențe nediscreționare de către autoritatea competentă, nelăsându‑i nicio marjă de apreciere. Elementele menționate la articolul 99e din BWG cu privire la „sancțiunile punitive” ar fi, prin urmare, lipsite de relevanță. În al doilea rând, BCE a subliniat faptul că din jurisprudența instanțelor austriece rezultă că, în cazul depășirii pe bază atât individuală, cât și consolidată, trebuie să se perceapă dobânzi de recuperare în ambele temeiuri. În al treilea rând, aceasta a apreciat că, contrar celor arătate de CAC, obligația de a respecta un termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative nu a fost încălcată având în vedere circumstanțele speței și a observat că CAC însuși reținuse că durata procedurii nu a avut incidență asupra exercitării dreptului la apărare al reclamantei.
Concluziile părților
19 În cauza T‑64/21, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea Deciziei din 2 august 2021;
– obligarea BCE la plata cheltuielilor de judecată.
20 BCE și Republica Austria solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
21 În plus, BCE a depus la 28 ianuarie 2022 o cerere de nepronunțare asupra fondului în această cauză, care a fost unită cu fondul la 31 mai 2022.
22 În cauza T‑99/22, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea Deciziei din 21 decembrie 2021;
– obligarea BCE la plata cheltuielilor de judecată.
23 BCE și Republica Austria solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
24 După ascultarea părților în această privință, Tribunalul decide să conexeze prezentele cauze în vederea pronunțării hotărârii, conform articolului 68 din Regulamentul de procedură.
Cu privire la acțiunea din cauza T‑99/22
25 Argumentația prezentată de reclamantă în susținerea cererii de anulare a Deciziei din 21 decembrie 2021 poate fi divizată în esență în șapte motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea principiului ne bis in idem care figurează la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), în al doilea rând, pe repunerea în discuție a caracterului definitiv al Deciziei BCE din 15 februarie 2019 cu încălcarea normelor de drept austriac, în al treilea rând, pe o încălcare a articolului 49 din cartă și a articolului 7 din CEDO și a articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, în al patrulea rând, pe o încălcare a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG, în al cincilea rând, pe o încălcare a principiului proporționalității și a articolului 70 din Directiva 2013/36, în al șaselea rând, pe o încălcare a obligației BCE de a se pronunța într‑un termen rezonabil și, în al șaptelea rând, pe un abuz de putere.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem
26 Reclamanta susține că impunerea unor dobânzi de recuperare în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG constituie o încălcare a principiului ne bis in idem care figurează la articolul 50 din cartă și la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, din moment ce BCE i‑a aplicat deja o sancțiune administrativă pecuniară în cuantum de 630 000 de euro pentru fapte identice. Ea arată că acest principiu este valabil și în privința sancțiunilor administrative susceptibile să aibă un caracter penal și apreciază că această calificare se aplică dobânzilor de recuperare, în măsura în care depășesc privarea de avantajul economic obținut din nerespectarea articolului 395 din Regulamentul nr. 575/2013. În plus, în Hotărârea din 7 august 2018, VTB Bank (Austria) (C‑52/17, EU:C:2018:648), Curtea nu s‑ar fi pronunțat cu privire la aspectul dacă dobânzile de recuperare au sau nu caracter penal.
27 BCE, susținută de Republica Austria, apreciază că prezentul motiv trebuie respins.
28 Principiul ne bis in idem constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii (Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 59), care este consacrat în prezent la articolul 50 din cartă.
29 Articolul 50 din cartă conține un drept care corespunde celui prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO. În această privință, trebuie subliniat că, în măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de CEDO. Așadar, trebuie să se țină seama de articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO în vederea interpretării articolului 50 din cartă, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 23 și 60).
30 Articolul 50 din cartă prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice cumulul atât de proceduri, cât și de sancțiuni care prezintă o natură penală în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane (a se vedea Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2O18:197, punctul 25 și jurisprudența citată).
31 Din jurisprudența Curții rezultă că sunt pertinente trei criterii. Primul este calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern, al doilea, natura însăși a faptei ilicite, iar al treilea, gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C‑489/10, EU:C:2012:319, punctul 37, și Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 26). În această privință, trebuie arătat că aplicarea articolului 50 din cartă nu se limitează numai la procedurile și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se extinde, independent de o astfel de calificare în dreptul intern, la procedurile și la sancțiunile care trebuie considerate ca prezentând o natură penală în temeiul celorlalte două criterii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 30).
32 În speță, trebuie amintit că, potrivit articolului 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, în versiunea aplicabilă în perioada în litigiu, „[o] instituție nu poate să înregistreze, după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit în conformitate cu articolele 339-403 [din regulamentul menționat], o expunere față de un client sau grup de clienți aflați în legătură a cărei valoare depășește 25 % din capitalul eligibil” și, „[î]n cazul în care clientul este o instituție sau în cazul în care un grup de clienți aflați în legătură include una sau mai multe instituții, valoarea respectivă nu poate depăși 25 % din capitalul eligibil al instituției sau 150 de milioane [de euro], luându‑se în considerare valoarea cea mai mare, cu condiția ca suma valorilor expunerilor, după luarea în calcul a efectului diminuării riscului de credit în conformitate cu articolele 399-403 [din acest regulament], față de toți clienții aflați în legătură care nu sunt instituții să nu depășească 25 % din capitalul eligibil al instituției”.
33 În plus, în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG, „FMA impune dobânzi instituțiilor de credit, întreprinderilor responsabile conform articolului 30 alineatul (6) [din prezenta lege] și organismului central în cazul unei asociații de instituții de credit în conformitate cu articolul 30a din legea menționată, în următoarele cuantumuri: […] 2 % din depășirea limitei pentru riscuri mari prevăzute la articolul 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, calculate pe an, timp de 30 de zile, cu excepția depășirii permise a limitei prevăzute la articolul 395 alineatul (5) din acest regulament, a măsurilor de supraveghere în conformitate cu articolul 70 alineatul (2) din prezenta lege sau a îndatorării excesive a instituției de credit”.
34 În primul rând, trebuie amintit că reclamantei i s‑a aplicat, la 15 februarie 2019, printr‑o decizie rămasă definitivă, o sancțiune administrativă pecuniară în cuantum de 630 000 de euro în temeiul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 pentru sancționarea unei încălcări constituite din depășiri ale limitelor expunerilor mari prevăzute la articolul 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013. BCE nu contestă că dobânzile de recuperare pe care le‑a impus prin Decizia din 21 decembrie 2021 au fost impuse în legătură cu aceleași fapte.
35 În al doilea rând, este necesar să se sublinieze că sancțiunile administrative pecuniare impuse în temeiul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 intră în domeniul de aplicare al articolului 50 din cartă.
36 În această privință, se poate observa că sancțiunile administrative pecuniare impuse în temeiul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 sunt în mod clar inspirate de modelul amenzilor pe care Comisia Europeană le poate impune în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și au o natură și un grad de severitate echivalente. Astfel, aceste sancțiuni au același scop de descurajare, după cum reiese în mod expres din articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, care precizează că „sancțiunile aplicate trebuie să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare” și aceeași severitate în ceea ce privește cuantumul, care poate atinge 10 % din cifra de afaceri anuală totală a instituției de credit vizate. Or, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că principiul ne bis in idem trebuie respectat în cadrul procedurilor care au drept scop aplicarea de amenzi din domeniul dreptului concurenței (a se vedea Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, EU:C:2012:72, punctul 94 și jurisprudența citată). Această calificare trebuie, prin urmare, să fie aplicată prin analogie sancțiunilor menționate.
37 În al treilea rând și pe cale de consecință, este necesar să se verifice dacă dobânzile de recuperare impuse în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG intră de asemenea în domeniul de aplicare al articolului 50 din cartă.
38 În această privință, reiese din jurisprudența Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională, Austria) și a Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), furnizată de Republica Austria în memoriul în intervenție, că dobânzile de recuperare sunt calificate drept măsuri prudențiale fără caracter punitiv.
39 Mai precis, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a reținut într‑o decizie din 22 februarie 1999 că, în ceea ce privește primul criteriu pertinent, și anume calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern, din economia BWG rezultă că legiuitorul austriac nu a clasificat articolul 97 din legea menționată printre dispozițiile penale. În ceea ce privește al doilea și al treilea criteriu, și anume natura însăși a faptei ilicite și gradul de severitate a sancțiunii, s‑a statuat că „nici obiectivul și natura sancțiunii, nici natura sau amploarea gravității sale […] nu fac ca prezenta cauză să intre în domeniul dreptului penal”. În această privință, ea a arătat că dobânzile de recuperare sunt aplicate „fără examinarea culpei” și că urmăresc „să garanteze buna funcționare a unui sistem bancar care să ofere o protecție suficientă creditorilor, asigurând lichiditatea instituțiilor de credit și limitând riscurile la acordarea de credite”, prin prevederea, pentru depășirea limitelor aplicabile marilor investiții, a unei contribuții „care este în funcție de depășirea limitelor și care trebuie să compenseze avantajul economic obținut în mod nejustificat din această depășire”.
40 Prin urmare, trebuie să se deducă din jurisprudența instanțelor austriece că aplicarea dobânzilor de recuperare în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG nu intră în domeniul de aplicare al articolului 50 din cartă.
41 Această concluzie este confirmată de Hotărârea din 7 august 2018, VTB Bank (Austria) (C‑52/17, EU:C:2018:648, punctele 40-42). Astfel, deși a reținut că dobânzile de recuperare impuse în temeiul unei versiuni anterioare a articolului 97 din BWG intră sub incidența articolului 65 din Directiva 2013/36, care vizează „sancțiuni administrative și alte măsuri administrative”, Curtea a privilegiat calificarea drept „măsură administrativă” față de cea de „sancțiune administrativă”, referindu‑se la jurisprudența sa pronunțată în cadrul analizei măsurilor de corecție financiară puse în aplicare de statele membre pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii, calificând drept „măsură administrativă” obligația de restituire a unui avantaj primit în mod nejustificat prin intermediul unei neregularități.
42 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se concluzioneze că impunerea de dobânzi de recuperare de către BCE în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG pentru un comportament care a făcut deja obiectul unei sancțiuni administrative pecuniare în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1024/2013 nu este contrară principiului ne bis in idem.
43 Prin urmare, primul motiv trebuie respins.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității și a articolului 70 din Directiva 2013/36
44 Reclamanta susține că impunerea unor dobânzi de recuperare în privința sa încalcă principiul proporționalității, precum și articolul 70 din Directiva 2013/36. În primul rând, aceasta amintește că respectarea principiului proporționalității se impune BCE cu ocazia adoptării atât a unei sancțiuni, cât și a unei măsuri administrative. În al doilea rând, ea arată că BCE este obligată să aplice articolul 99e din BWG, în lumina articolului 70 din directiva menționată, a cărui transpunere o asigură. De aici ar rezulta că articolul 99e din BWG s‑ar aplica nu numai sancțiunilor administrative, ci și celorlalte măsuri administrative. În al treilea rând, reclamanta apreciază că, având în vedere criteriile acestei din urmă dispoziții, în cazul unei încălcări minore cu o durată minimă, care nu a condus la constituirea unui avantaj în favoarea sa și având în vedere cooperarea sa, BCE ar fi trebuit să îi impună dobânzi de recuperare într‑un cuantum mult mai mic sau chiar nicio dobândă.
45 În plus, reclamanta reproșează BCE că nu a examinat proporționalitatea impunerii unor dobânzi de recuperare atât pe bază consolidată, cât și pe bază individuală. Ea observă, în această privință, că sancțiunea administrativă pecuniară a fost stabilită în cuantumul de 630 000 de euro în loc de 840 000 de euro pentru a lua în considerare faptul că depășirile pe bază individuală și pe bază consolidată proveneau din același comportament. Ea reproșează BCE că nu a urmat o abordare echivalentă în Decizia din 21 decembrie 2021 și că nu a furnizat nici o motivare adecvată cu privire la acest aspect.
46 BCE răspunde, primo, că articolul 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG nu îi lasă nicio marjă de apreciere care să permită examinarea proporționalității măsurii pe baza criteriilor care figurează la articolul 99e din BWG.
47 Secundo, BCE arată că articolul 97 alineatul (1) din BWG constituie un instrument specific, operând independent de criterii subiective precum răspunderea pentru încălcarea limitelor aplicabile expunerilor mari, în scopul atingerii obiectivului de respectare a limitelor menționate cu un grad ridicat de eficacitate față de care instanțele austriece nu au emis nicio rezervă de ordin constituțional în ceea ce privește proporționalitatea sa.
48 Tertio, BCE amintește că interpretarea sa a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG este conformă cu jurisprudența instanțelor austriece. Ar rezulta, în primul rând, că aplicarea sa are un caracter automat, în al doilea rând, că în privința sa a fost reținută calificarea drept „recuperare generalizată a avantajelor obținute sau susceptibile să fie obținute în mod nejustificat” și, în al treilea rând, că aceasta nu era, așadar, nici obligată, nici abilitată să aplice articolul 99e din BWG care transpune articolul 70 din Directiva 2016/36 cu ocazia punerii în aplicare a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG.
49 Quarto, BCE susține că, chiar în eventualitatea în care Tribunalul ar reține că ar trebui să se țină seama de considerații de proporționalitate cu ocazia aplicării articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG, criteriile care figurează la articolul 99e din BWG și la articolul 70 din Directiva 2013/36 ar rămâne irelevante.
50 În primul rând, articolul 99e din BWG ar reglementa numai cuantumul amenzilor și nu ar putea privi cuantumul dobânzilor de recuperare.
51 În al doilea rând, parametrii care figurează la articolul 99e din BWG și la articolul 70 din Directiva 2013/36 nu ar fi aplicabili pentru stabilirea tipului de decizie decât în măsura adecvată, cu alte cuvinte în măsura în care sunt de natură să atingă obiectivele legitime urmărite. Or, pe de o parte, parametrii menționați privind gravitatea și durata încălcării, cuantumul profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, pierderile cauzate terților sau nivelul de cooperare cu autoritatea competentă nu ar fi apți să atingă obiectivele legitime ale articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG. Pe de altă parte, nici criteriul intenției aflate la originea săvârșirii încălcării care figurează numai la articolul 70 din directiva menționată nu ar fi adecvat.
52 Republica Austria arată că criteriile prevăzute la articolul 99e din BWG nu sunt aplicabile in concreto pentru adoptarea măsurii administrative prudențiale, din moment ce privesc mai degrabă sancțiuni. Numai criteriul întemeiat pe capacitatea financiară ar putea fi luat în considerare, din moment ce figurează și la articolul 97 alineatul (1) punctul 2, care exclude ca dobânzile de recuperare să fie impuse în cazul îndatorării excesive a instituției de credit. Aceasta adaugă că impunerea unor dobânzi de recuperare pentru o depășire atât la nivel individual, cât și la nivel consolidat este conformă cu jurisprudența și are un caracter proporțional.
53 În temeiul articolului 65 alineatul (1) a doua teză din Directiva 2013/36, „sancțiunile administrative și alte măsuri administrative sunt eficace, proporționale și disuasive”.
54 Potrivit articolului 70 din Directiva 2013/36, intitulat „Aplicarea efectivă a sancțiunilor și exercitarea competențelor de a impune sancțiuni de către autoritățile competente”:
„Statele membre se asigură că, atunci când stabilesc tipul sancțiunilor administrative sau al altor măsuri administrative și nivelul sancțiunilor administrative pecuniare, autoritățile competente iau în considerare toate circumstanțele relevante, inclusiv, după caz:
(a) gravitatea și durata încălcării;
(b) gradul de responsabilitate al persoanei fizice sau juridice responsabile de încălcare;
(c) capacitatea financiară a persoanei fizice sau juridice responsabile de încălcare, astfel cum este indicată, de exemplu, de cifra de afaceri totală a persoanei juridice sau de venitul anual al persoanei fizice;
(d) volumul profiturilor obținute sau al veniturilor rezultate din evitarea pierderilor de către persoana fizică sau juridică responsabilă de încălcare, în măsura în care acestea pot fi stabilite;
(e) pierderile suferite de terți ca urmare a încălcării, în măsura în care acestea pot fi stabilite;
(f) măsura în care persoana fizică sau juridică responsabilă de încălcare cooperează cu autoritatea competentă;
(g) încălcări anterioare comise de persoana fizică sau juridică responsabilă de încălcare;
(h) orice posibile consecințe sistemice ale încălcării.”
55 În Decizia din 21 decembrie 2021, BCE a subliniat în mod explicit că „articolul 97 alineatul (1) din BWG nu atribuie nicio libertate de apreciere autorității competente cu privire la impunerea sau neimpunerea de dobânzi de recuperare” și „nici nu îi atribuie o libertate de apreciere în ceea ce privește luarea în considerare a unor circumstanțe specifice la stabilirea cuantumului dobânzilor care trebuie impuse”. Ea și‑a întemeiat această concluzie pe poziția Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), din care reiese că legislația ia în considerare numai „insuficiențele în ceea ce privește respectarea sau depășirea limitelor” [Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), hotărârea nr. 95/17/0139 din 15 mai 2000], că „motivele pentru care [a fost] urmată o altă conduită decât cea prevăzută de legiuitor sunt irelevante” [Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), hotărârea nr. 97/17/0413 din 26 aprilie 1999] și că autoritatea competentă „este împiedicată să ia în considerare gradul de nelegalitate a încălcării” [Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), hotărârea nr. 95/17/0139 din 15 mai 2000].
56 Prin urmare, BCE nu a examinat caracterul proporțional al impunerii dobânzilor de recuperare în raport cu circumstanțele speței, întrucât a considerat că este împiedicată să procedeze astfel din cauza interpretării articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG de către instanțele austriece.
57 Prezentul motiv presupune, așadar, să se verifice dacă BCE a urmat o interpretare corectă a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG reținând că nu dispunea de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește punerea sa în aplicare odată ce condițiile acestuia au fost îndeplinite.
58 În primul rând, în măsura în care este în discuție interpretarea unei dispoziții de drept național, trebuie amintit că, în principiu, domeniul de aplicare al actelor cu putere de lege sau al actelor administrative naționale trebuie apreciat în funcție de interpretarea dată acestora de instanțele naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2015, Comisia/Slovacia, C‑433/13, EU:C:2015:602, punctul 81 și jurisprudența citată).
59 Prin urmare, atunci când Tribunalul este chemat să controleze temeinicia aplicării de către BCE a dreptului național care transpune o directivă, interpretarea instanțelor naționale este suficientă pentru a stabili domeniul de aplicare al dreptului național menționat atunci când din aceasta rezultă o constatare a compatibilității cu directiva a cărei transpunere o asigură. Într‑o asemenea ipoteză, criticile prin care se urmărește repunerea în discuție a temeiniciei interpretării instanțelor menționate sunt destinate a fi respinse de la bun început (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2018, Caisse régionale de crédit agricole mutuel Alpes Provence și alții/BCE, T‑133/16-T‑136/16, EU:T:2018:219, punctele 84-92).
60 Situația este însă diferită atunci când interpretarea instanțelor naționale nu permite să se asigure compatibilitatea dreptului național cu o directivă.
61 Astfel, într‑o asemenea ipoteză, respectarea principiului supremației dreptului Uniunii implică faptul că, la fel ca o instanță națională, Tribunalul interpretează, dacă este necesar, dreptul național în cea mai mare măsură posibilă în lumina textului și a finalității directivei transpuse pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 24).
62 Deși obligația de a se referi la dreptul Uniunii cu ocazia interpretării și a aplicării normelor relevante de drept intern este limitată de principiile generale ale dreptului și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național, cerința unei interpretări conforme include totuși obligația de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctele 32 și 33 și jurisprudența citată).
63 În cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, Tribunalul, asemenea instanței naționale însărcinate cu aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii, ar avea obligația de a asigura efectul deplin al acestora, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei reglementări naționale, chiar ulterioară, contrare unei dispoziții a dreptului Uniunii care are efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 58 și 61).
64 În al doilea rând, trebuie să se constate că articolul 70 din Directiva 2013/36 coroborat cu articolul 4 alineatul (1), cu articolul 65 alineatul (1) și cu considerentul (37) al acestei directive trebuie înțeles în sensul că revine FMA și, pe cale de consecință, BCE sarcina de a stabili tipul de măsură administrativă luând în considerare toate circumstanțele, ceea ce implică în mod necesar existența unei marje de apreciere din partea acestora și exclude ca acestea să se afle într‑o situație de competență nediscreționară.
65 Primo, acest lucru reiese din interpretarea literală și contextuală a articolului 70 alineatul (1) din Directiva 2013/36.
66 Mai întâi, trebuie arătat că, deși titlul articolului 70 din Directiva 2013/36 se referă numai la „sancțiuni”, din modul de redactare a acestui articol reiese că dispoziția respectivă vizează și stabilirea tipului de „alte măsuri administrative”. Prin urmare, accentul pus pe obligația statelor membre de a se asigura că autoritățile competente iau în considerare toate circumstanțele – cu privire la care se furnizează o listă neexhaustivă – se aplică și în cazul acestora.
67 În continuare, din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2013/36 rezultă că „autoritățile competente” menționate la articolul 70 din Directiva 2013/36 sunt cele care „îndeplinesc funcțiile și atribuțiile prevăzute în prezenta directivă”, și anume, în ceea ce privește Austria, FMA și, în ceea ce privește punerea în aplicare a articolului 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE.
68 În sfârșit, trebuie arătat că articolul 65 alineatul (1) și articolul 70 figurează în aceeași secțiune a Directivei 2013/36, referitoare la „competențele de supraveghere, competența de sancționare și dreptul la o cale de atac”, astfel încât noțiunea de „măsuri administrative” care figurează în aceste două dispoziții trebuie considerată ca având același înțeles. Prin urmare, din moment ce reiese din Hotărârea din 7 august 2018, VTB Bank (Austria) (C‑52/17, EU:C:2018:648), că dobânzile de recuperare constituie o măsură administrativă în sensul articolului 65 alineatul (1) din Directiva 2013/36, aplicarea lor este guvernată de articolul 70 din aceeași directivă.
69 Secundo, această concluzie este confirmată de interpretarea teleologică a articolului 70 din Directiva 2013/36, din moment ce considerentul (37) al acesteia demonstrează intenția legiuitorului ca statele membre să garanteze „că autoritățile competente iau în considerare toate circumstanțele relevante”.
70 Tertio, trebuie să se constate că obligația BCE de a ține seama de toate circumstanțele presupune ca aceasta să efectueze o examinare a circumstanțelor proprii speței atunci când adoptă o măsură administrativă.
71 Quarto, rezultă că o interpretare a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG care plasează BCE într‑o situație de competență nediscreționară ar împiedica‑o să ia în considerare toate circumstanțele relevante și ar conduce la incompatibilitatea acestei dispoziții cu articolul 70 din Directiva 2013/36.
72 Este adevărat că din modul de redactare a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG reiese că caracterul automat al impunerii dobânzilor de recuperare este compensat prin luarea în considerare, prin această dispoziție însăși, a două circumstanțe în care o încălcare a articolului 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 nu va conduce la impunerea unor dobânzi de recuperare. Aceasta este situația atunci când instituția de credit, pe de o parte, face obiectul unei decizii administrative a autorității competente prin care i se impune luarea anumitor măsuri din cauza riscului ca aceasta să nu își poată onora angajamentele față de creditorii săi ori pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar, în temeiul articolului 70 alineatul (2) din BWG, sau, pe de altă parte, se află în situație de îndatorare excesivă.
73 Cu toate acestea, trebuie arătat că accentul pus de legiuitorul austriac pe două circumstanțe în care o încălcare a articolului 395 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 nu va conduce la impunerea unor dobânzi de recuperare nu poate fi echivalent cu aspectul că autoritatea competentă ia în considerare „toate circumstanțele” relevante, prevăzut la articolul 70 din Directiva 2013/36.
74 De asemenea, faptul că dobânzile de recuperare impuse în temeiul articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG intră mai curând sub incidența calificării drept „măsură administrativă” decât drept „sancțiune administrativă” în sensul articolului 65 alineatul (1) din Directiva 2013/36 nu determină compatibilitatea caracterului automat al impunerii lor cu articolul 70 din directiva menționată.
75 Deși este adevărat că, din cauza acestei diferențe de natură, în mod necesar, obligația autorității competente de a lua în considerare toate circumstanțele nu poate avea aceeași intensitate atunci când este în discuție o măsură administrativă, precum impunerea unor dobânzi de recuperare sau o sancțiune administrativă sau, a fortiori, o sancțiune administrativă pecuniară, nu este mai puțin adevărat că domeniul de aplicare al articolului 70 din Directiva 2013/36 nu este limitat la sancțiunile administrative, ci include și măsurile administrative.
76 În al treilea rând, trebuie arătat că articolul 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG poate face obiectul unei interpretări în lumina articolului 70 din Directiva 2013/36, în sensul că presupune o marjă de apreciere a BCE care îi permite, dacă este cazul, să nu impună dobânzi de recuperare în cazul în care consideră că circumstanțele presupun luarea unei decizii în acest sens.
77 Primo, modul de redactare a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG nu exclude în mod explicit posibilitatea ca FMA să dispună, dacă este cazul, de o marjă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea aplicării acestuia.
78 Secundo, în secțiunea XXII din BWG figurează de asemenea articolul 99e, care reia conținutul articolului 70 din Directiva 2013/36, din care rezultă că, cu ocazia stabilirii tipului de sancțiune sau de măsură care trebuie adoptată ca răspuns la încălcări ale Regulamentului nr. 575/2013, FMA trebuie, în măsura în care este adecvat, să ia în considerare aceleași circumstanțe ca cele care figurează la articolul 70 din Directiva 2013/36, a căror listă este de asemenea prezentată ca fiind neexhaustivă. Prin urmare, este perfect posibil ca referirea la „măsuri” care figurează la acest articol să fie înțeleasă în sensul că include impunerea unor dobânzi de recuperare menționată la articolul 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG.
79 Tertio, recunoașterea unei marje de apreciere a BCE cu ocazia punerii în aplicare a articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG nu afectează în mod negativ reclamanta, astfel încât această recunoaștere nu poate fi limitată prin respectarea principiilor generale ale dreptului în sensul jurisprudenței citate la punctul 62 de mai sus.
80 În al patrulea rând și pe cale de consecință, în măsura în care BCE a adoptat Decizia din 21 decembrie 2021 reținând că impunerea unor dobânzi de recuperare avea un caracter automat, ea s‑a întemeiat pe o premisă eronată în drept, care a viciat examinarea sa cu privire la caracterul proporțional al aplicării articolului 97 alineatul (1) punctul 2 din BWG, întrucât aceasta a determinat‑o să nu examineze circumstanțele speței.
81 Prin urmare, se impune admiterea prezentului motiv și, prin urmare, anularea Deciziei din 21 decembrie 2021, fără a fi necesară examinarea celorlalte motive invocate de reclamantă.
Cu privire la acțiunea din cauza T‑647/21
82 BCE susține că acțiunea îndreptată împotriva Deciziei din 2 august 2021 a rămas fără obiect din moment ce aceasta a fost înlocuită prin Decizia din 21 decembrie 2021, care a intrat în vigoare la data notificării Deciziei din 2 august 2021. De aici ar rezulta că acțiunea a rămas fără obiect și că o decizie pe fond nu ar aduce niciun beneficiu reclamantei.
83 Potrivit unei jurisprudențe constante, revocarea sau abrogarea în anumite împrejurări a actului atacat de către instituția pârâtă face ca acțiunea în anulare să rămână fără obiect, întrucât conduce, pentru reclamant, la rezultatul dorit și îi oferă acestuia deplină satisfacție. Cu toate acestea, reclamantul menționat își poate menține interesul în anularea unui act abrogat în cursul procesului dacă anularea acestui act este susceptibilă, prin ea însăși, să producă efecte juridice (a se vedea Ordonanța din 6 iulie 2011, SIR/Consiliul, T‑142/11, nepublicată, EU:T:2011:333, punctele 18 și 21 și jurisprudența citată).
84 Astfel, în ceea ce privește un act abrogat în cursul procesului, o ipoteză de păstrare a unui asemenea interes există atunci când actul care l‑a abrogat face el însuși obiectul unei acțiuni în anulare, așa încât primul act poate redeveni aplicabil după eventuala anulare a celui de al doilea act (a se vedea Ordonanța din 20 octombrie 2011, United Phosphorus/Comisia, T‑95/09, nepublicată, EU:T:2011:610, punctul 21 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 13 decembrie 2017, Crédit mutuel Arkéa/BCE, T‑712/15, EU:T:2017:900, punctul 43 și jurisprudența citată). Este necesar să se constate că, pentru motive analoge, ar trebui să se considere că un reclamant are interesul de a obține anularea unui act care a fost revocat atunci când actul care l‑a revocat face obiectul unei acțiuni în anulare.
85 Cu toate acestea, s‑a statuat că formularea de către instituția pârâtă a unei cereri de nepronunțare asupra fondului prin care se susține că actul contestat a fost revocat poate echivala cu o recunoaștere implicită, dar sigură că actul a dispărut din ordinea juridică a Uniunii, ceea ce implică faptul că ea nu se va mai putea prevala de acesta nici chiar în cazul anulării actului care l‑a revocat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 17 septembrie 1997, Antillean Rice Mills/Comisia, T‑26/97, EU:T:1997:131, punctul 14).
86 În plus, trebuie arătat că prezenta cauză se caracterizează printr‑o similitudine foarte mare atât a conținutului Deciziilor din 2 august 2021 și din 21 decembrie 2021, cât și a motivelor invocate de reclamantă în cele două cereri introductive. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 17 și 18 de mai sus, BCE a urmat în Decizia din 21 decembrie 2021 același raționament pe care îl dezvoltase în Decizia din 2 august 2021, completându‑l însă în lumina avizului CAC. Acest lucru se reflectă în împrejurarea că reclamanta a prezentat o argumentație analogă în cele două acțiuni. Asemenea condiții specifice implică faptul că Decizia din 2 august 2021 este afectată de aceeași nelegalitate precum cea constatată la punctele 44-81 de mai sus, ceea ce întărește concluzia privind imposibilitatea BCE de a se prevala de aceasta, ca urmare a anulării Deciziei din 21 decembrie 2021 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 septembrie 2023, Versobank/BCE, C‑803/21 P, nepublicată, EU:C:2023:630, punctele 167-169).
87 Prin urmare, având în vedere împrejurările speței, trebuie să se rețină că anularea Deciziei din 21 decembrie 2021 nu poate avea ca efect aplicabilitatea din nou a Deciziei din 2 august 2021, astfel încât nu este necesară pronunțarea asupra fondului acțiunii în cauza T‑647/21.
Cu privire la cheltuielile de judecată
88 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât BCE a căzut în pretenții în cauza T‑99/22, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în cauza menționată, conform concluziilor acesteia din urmă.
89 Potrivit articolului 137 din Regulamentul de procedură, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului. În ceea ce privește cauza T‑647/21, Tribunalul apreciază că, ținând seama de împrejurările speței, se impune obligarea BCE să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de reclamantă în cauza menționată, conform concluziilor acesteia din urmă.
90 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Republica Austria va suporta propriile cheltuieli de judecată în ceea ce privește atât cauza T‑99/22, cât și cauza T‑647/21.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a treia)
declară și hotărăște:
1) Conexează cauzele T‑647/21 și T‑99/22 în vederea pronunțării hotărârii.
2) Constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului cauzei T‑647/21.
3) În cauza T‑99/22, anulează Decizia ECB‑SSM-2021-ATSBE-12 din 21 decembrie 2021 a Băncii Centrale Europene (BCE).
4) Obligă BCE să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Sber Vermögensverwaltungs AG.
5) Republica Austria va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 28 februarie 2024.
Semnături