HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

11 septembrie 2012(*)

„Ajutoare de stat – Sectorul cabotajului maritim – Serviciu de interes economic general – Testul investitorului privat în economia de piață – Politica socială a statelor membre – Ajutor pentru restructurare – Efectele unei hotărâri de anulare”

În cauza T‑565/08,

Corsica Ferries France SAS, cu sediul în Bastia (Franța), reprezentată de S. Rodrigues și de C. Bernard‑Glanz, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de C. Giolito și de B. Stromsky, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Republica Franceză, reprezentată inițial de G. de Bergues și de A.‑L. Vendrolini și ulterior de G. de Bergues, de N. Rouam și de J. Rossi, în calitate de agenți,

și de

Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) SA, reprezentată de A. Winckler și de F.‑C. Laprévote, avocați,

interveniente,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2009/611/CE a Comisiei din 8 iulie 2008 privind măsurile C 58/02 (ex N 118/02) pe care Franța le‑a pus în aplicare în favoarea Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) (JO 2009, L 225, p. 180),

TRIBUNALUL (Camera a patra),

compus din doamna I. Pelikánová, președinte, doamna K. Jürimäe și domnul M. van der Woude (raportor), judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 decembrie 2011,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

 Companiile maritime în cauză

1        Reclamanta, Corsica Ferries France SAS, este o companie maritimă care oferă legături maritime regulate spre Corsica cu plecare din Franța continentală (Marsilia, Toulon și Nisa) și din Italia.

2        Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) este o companie maritimă care asigură legături regulate spre Corsica cu plecare din Franța continentală (Marsilia, Toulon și Nisa) și spre Africa de Nord (Algeria și Tunisia) cu plecare din Franța, precum și legături către Sardinia. Una dintre principalele filiale ale SNCM, deținută în proporție de 100 %, este Compagnie méridionale de navigation (denumită în continuare „CMN”).

3        În 2002, SNCM era deținută în proporție de 20 % de Société nationale des chemins de fer și de 80 % de Compagnie générale maritime et financière (denumită în continuare „CGMF”), deținute în întregime de statul francez. La momentul deschiderii capitalului său, în 2006, doi cumpărători, Butler Capital Partners (denumită în continuare „BCP”) și Veolia Transport (denumită în continuare „VT”), au preluat controlul a 38 % și, respectiv, a 28 % din capital, în timp ce CGMF rămânea prezentă în proporție de 25 %, iar 9 % din capital rămânea rezervat salariaților. Între timp, BCP și‑a cedat părțile sociale către VT.

 Procedura administrativă

4        Prin Decizia 2002/149/CE din 30 octombrie 2001 privind ajutoarele de stat plătite SNCM de Franța (JO 2002, L 50, p. 66, denumită în continuare „Decizia din 2001”), Comisia Comunităților Europene a apreciat că un ajutor de 787 de milioane de euro acordat SNCM, pentru perioada cuprinsă între 1991 și 2001, cu titlu de compensație a serviciului public era compatibil cu piața comună, în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE. Această decizie nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare la Tribunal.

5        Prin scrisoarea din 18 februarie 2002, Republica Franceză a notificat Comisiei un proiect de ajutor pentru restructurare în favoarea SNCM în cuantum de 76 de milioane de euro (denumit în continuare „Planul din 2002”).

6        Prin Decizia 2004/166/CE din 9 iulie 2003 privind ajutorul pentru restructurare pe care Franța intenționează să îl pună în aplicare în favoarea SNCM (JO 2004, L 61, p. 13, denumită în continuare „Decizia din 2003”), Comisia a aprobat, cu anumite condiții, două tranșe de ajutoare pentru restructurare plătite SNCM, în cuantum total de 76 de milioane de euro, una de 66 de milioane de euro, plătibilă imediat, și alta, în cuantum maxim de 10 milioane de euro, depinzând de rezultatul net al cesiunilor privind în special navele SNCM.

7        La 13 octombrie 2003, reclamanta a introdus la Tribunal o acțiune în anulare împotriva Deciziei din 2003 (cauza T‑349/03).

8        Prin Decizia 2005/36/CE din 8 septembrie 2004 de modificare a Deciziei din 2003 (JO 2005, L 19, p. 70, denumită în continuare „Decizia din 2004”), Comisia a modificat una dintre condițiile impuse la articolul 2 din Decizia din 2003. Era vorba despre condiția privind numărul maxim de 11 nave a căror cesiune SNCM era autorizată să o efectueze. În Decizia din 2004, Comisia a permis înlocuirea uneia dintre aceste nave, Aliso, cu o alta, Asco.

9        Prin Decizia din 16 martie 2005, Comisia a aprobat plata unei a doua tranșe din ajutorul pentru restructurare, în valoare de 3 327 400 de euro, pe baza Deciziei din 2003 (denumită în continuare „Decizia din 2005”).

10      Prin Hotărârea din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia (T‑349/03, Rec., p. II‑2197, denumită în continuare „Hotărârea din 2005”), Tribunalul a anulat Decizia din 2003 pentru motivul unei aprecieri eronate a caracterului minimal al ajutorului, survenită în principal din cauza unor erori de calcul al venitului net din cesiuni, respingând ansamblul celorlalte motive, întemeiate pe nemotivare și pe o încălcare a articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE și a Liniilor directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO 1999, C 288, p. 2, denumite în continuare „Liniile directoare”).

11      Printr‑o scrisoare din 7 aprilie 2006, autoritățile franceze au invitat Comisia să considere că, datorită naturii sale de compensație a serviciului public, o parte din ajutorul pentru restructurare aprobat în cadrul Planului din 2002, în cuantum de 53,48 milioane de euro, nu trebuia să fie calificată drept măsură adoptată în cadrul unui plan de restructurare, ci drept măsură care nu constituie un ajutor, în sensul Hotărârii Curții din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, Rec., p. I‑7747, denumită în continuare „Hotărârea Altmark”), sau drept măsură autonomă a Planului din 2002 în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE.

12      La 21 aprilie 2006, proiectul de concentrare economică privind dobândirea controlului comun asupra SNCM de către BCP și VT a fost notificat Comisiei în temeiul articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201). Comisia a autorizat operațiunea de concentrare la 29 mai 2006, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din același regulament.

13      În iunie 2006, autoritățile franceze au furnizat Comisiei mai multe informații privind operațiunile financiare care interveniseră cu ocazia transferului SNCM către sectorul privat.

14      La 13 septembrie 2006, Comisia a decis să deschidă procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în ceea ce privește noile măsuri puse în aplicare în favoarea SNCM, integrând Planul din 2002 (JO 2006, C 303, p. 53, în continuare, „Decizia din 2006”).

15      Prin Decizia 2009/611/CE din 8 iulie 2008 privind măsurile C 58/02 (ex N 118/02) pe care Franța le‑a pus în aplicare în favoarea SNCM (JO 2009, L 225, p. 180, denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a apreciat că măsurile cuprinse în Planul din 2002 constituiau ajutoare de stat ilegale în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, dar erau compatibile cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE și al articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE, și că măsurile din Planul de privatizare din 2006 (denumit în continuare „Planul din 2006”) nu constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

 Măsurile în cauză

16      Decizia atacată are ca obiect următoarele măsuri:

–        în cadrul Planului din 2002: aportul de capital din partea CGMF la SNCM, în valoare de 76 de milioane de euro, din care 53,48 milioane de euro pentru obligații privind serviciul public, iar soldul, ca ajutor pentru restructurare;

–        în cadrul Planului din 2006:

–        prețul negativ de vânzare al SNCM plătit de către CGMF, în valoare de 158 de milioane de euro;

–        aportul de capital al CGMF, în cuantum de 8,75 milioane de euro;

–        avansul în cont curent al CGMF, în cuantum de 38,5 milioane de euro, în favoarea personalului disponibilizat al SNCM în cazul unui nou plan social.

 Decizia atacată

17      În decizia atacată, în special în considerentele (37)-(54), Comisia a constatat că serviciile de transport de pasageri care deserveau Corsica reprezentau o piață concentrată cu un caracter sezonier. Structura concurențială a pieței a evoluat foarte mult de la intrarea pe piață a reclamantei, în 1996. Din anul 2000, SNCM și reclamanta constituiau un duopol de fapt care deținea mai mult de 90 % din cotele de piață. În 2007, reclamanta a depășit clar SNCM și a transportat un milion de pasageri suplimentari, pe o piață în creștere constantă de 4 % pe an. SNCM, împreună cu CMN, rămânea în schimb în poziție de cvasimonopol în ceea ce privește transportul de mărfuri.

18      Comisia a considerat, în considerentele (219)-(225) ale deciziei atacate, că ansamblul aporturilor primite de SNCM prin intermediul CGMF erau finanțate din resurse de stat, că amenințau să denatureze concurența și că afectau schimburile comerciale dintre statele membre. Astfel, Comisia a considerat că erau îndeplinite trei dintre cele patru condiții prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE. Aceasta a examinat, așadar, pentru fiecare măsură în parte, existența unui avantaj economic selectiv și eventuala sa compatibilitate cu piața comună.

19      În ceea ce privește cele 76 de milioane de euro notificate în 2002, Comisia a apreciat, în considerentul (236) al deciziei atacate, că 53,48 milioane puteau fi considerate compensații pentru serviciul public. Potrivit punctului 320 din Hotărârea din 2005, punctul 10 de mai sus, Comisia a evaluat acest aport în lumina Hotărârii Altmark, punctul 11 de mai sus, și a concluzionat, în considerentul (257) al deciziei atacate, că acesta constituia într‑adevăr un ajutor de stat, dar era compatibil cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE. Restul de 22,52 milioane de euro trebuia, așadar, să fie considerat ajutor pentru restructurare.

20      În ceea ce privește Planul din 2006, Comisia a aplicat apoi, în considerentele (267)-(352) ale deciziei atacate, testul investitorului privat care operează într‑o economie de piață (denumit în continuare „testul investitorului privat”) prețului negativ de vânzare de 158 de milioane de euro. Pentru aceasta, Comisia a evaluat dacă, aflat în locul și în poziția CGMF, un investitor privat ipotetic ar fi preferat să recapitalizeze CGMF cu această sumă sau să lichideze societatea și să suporte costurile. A fost necesar, prin urmare, să se evalueze un cost de lichidare minim.

21      Comisia a apreciat, în considerentele (267)-(280) ale deciziei atacate, că costul de lichidare trebuia să includă în mod obligatoriu costul unui plan social, și anume costul unei indemnizații suplimentare de concediere, în plus față de obligațiile legale și contractuale, pentru a se conforma practicii marilor grupuri de întreprinderi din prezent și pentru a nu aduce atingere imaginii mărcii holdingului și a acționarului. Astfel, Comisia a evaluat, cu ajutorul unui expert independent, costul acestor indemnizații suplimentare prin realizarea unei comparații cu planuri sociale puse în aplicare recent în Franța de grupuri de întreprinderi precum Michelin sau Yves Saint‑Laurent.

22      Comisia a apreciat, în considerentul (350) al deciziei atacate, că prețul negativ de vânzare rezulta dintr‑o procedură de selecție deschisă, transparentă, necondiționată și nediscriminatorie și că, în această privință, constituia un preț de piață. Prin urmare, reținând o ipoteză a unui cost de lichidare limitat numai la indemnizațiile de concediere, Comisia a concluzionat, în considerentul (352) al deciziei menționate, că costul de lichidare era mai mare decât prețul negativ de vânzare și că aportul de capital de 158 de milioane de euro nu constituia, așadar, un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

23      În ceea ce privește aportul de capital de 8,75 milioane de euro al CGMF, Comisia a apreciat, în considerentele (356)-(358) ale deciziei atacate, că, întrucât aportul cumpărătorilor privați era semnificativ și concomitent, caracterul de ajutor putea fi exclus de la bun început. Comisia a constatat apoi că rata de rentabilitate fixă constituia o remunerare adecvată a capitalurilor investite și că existența unei clauze rezolutorii de cesiune nu era de natură să pună sub semnul întrebării egalitatea de tratament. Comisia a concluzionat, în considerentul (365) al aceleiași decizii, că aportul de capital al CGMF, în cuantum de 8,75 milioane de euro, nu constituia un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

24      Comisia a observat apoi, în considerentele (372)-(378) ale deciziei atacate, că măsurile de ajutor pentru persoane, în valoare de 38 de milioane de euro, depuse într‑un cont escrow, urmau să fie utilizate în eventualitatea unui nou plan social pus în aplicare de cumpărători și că acestea nu puteau corespunde execuției planurilor de reducere a efectivelor prevăzute în Planul din 2002. Potrivit Comisiei, aceste ajutoare puteau fi plătite numai persoanelor al căror contract de muncă cu SNCM ar fi fost desfăcut în prealabil. Aceste măsuri nu ar constitui, așadar, sarcini care decurg din aplicarea normală a legislației sociale incidente în cadrul desfacerii contractului de muncă. Comisia a concluzionat că aceste ajutoare pentru persoane, aprobate de stat ca autoritate publică, iar nu de stat în calitate de acționar, se încadrau în politica socială a statelor membre și nu constituiau, astfel, un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

25      În ceea ce privește soldul de 22,52 milioane de euro notificat ca ajutoare pentru restructurare, respectiv soldul celor 76 de milioane de euro notificate în cadrul Planului din 2002 și al celor 53,48 milioane de euro considerate compatibile cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE (a se vedea punctul 19 de mai sus), Comisia a apreciat, în considerentul (381) al deciziei atacate, că acesta constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Comisia a evaluat apoi compatibilitatea acestei măsuri cu Liniile directoare.

26      Comisia a constatat, în considerentele (387)-(401) ale deciziei atacate, că SNCM era într‑adevăr, în 2002, o întreprindere în dificultate în sensul punctului 5 litera (a) și al punctului 6 din Liniile directoare și că Planul din 2002 era de natură să asigure revitalizarea întreprinderii, conform punctelor 31-34 din Liniile directoare.

27      În ceea ce privește prevenirea denaturărilor nedorite ale concurenței (punctele 35-39 din Liniile directoare), Comisia a apreciat, în considerentul (404) al deciziei atacate, că piața transporturilor maritime spre Corsica nu avea probleme de supracapacitate și, prin urmare, nu era necesar să se contribuie la stabilizarea ei. Comisia a constatat apoi, în considerentul (406) al deciziei menționate, că planul de restructurare notificat contribuia în mod semnificativ la reducerea prezenței întreprinderii pe piață. Astfel, criteriul privind prevenirea denaturărilor nedorite ale concurenței era și el îndeplinit.

28      Comisia a observat, în considerentele (410)-(419) ale deciziei atacate, că nevoia de ajutor, calculată la minimul acesteia în temeiul punctelor 40 și 41 din Liniile directoare, era limitată la 19,75 milioane de euro la 9 iulie 2003, sub rezerva venitului net din cesiunile prevăzute de Decizia din 2003. În acest scop, Comisia a început prin a calcula nevoile de lichidități ale SNCM pentru planul său de restructurare. Costul planului de restructurare a fost stabilit, potrivit acesteia, la 46 de milioane de euro. Comisia a scăzut apoi ansamblul cesiunilor realizate între 18 februarie 2002 (data notificării Planului din 2002) și 9 iulie 2003 (data adoptării Deciziei din 2003), respectiv 26,25 milioane de euro, pentru a ajunge la suma de 19,75 milioane de euro.

29      În ceea ce privește măsurile compensatorii, Comisia a constatat că ansamblul condițiilor prevăzute de Decizia din 2003 privind achizițiile, utilizarea flotei, cesiunile de active, interdicția de a oferi prețuri mai scăzute decât cele ale fiecăruia dintre concurenții săi (denumită în continuare „condiția price leadership”) și limitarea numărului de curse ale navelor pe liniile cu plecare din Corsica, fuseseră respectate în cvasitotalitate. În măsura în care aceste condiții fuseseră îndeplinite, iar cuantumul ajutorului notificat era semnificativ mai mic decât cuantumul aprobat în 2003, Comisia nu a considerat oportun să impună obligații suplimentare. Astfel, după ce a luat în considerare cuantumul cesiunilor suplimentare prevăzute de Decizia din 2003, Comisia a apreciat, în considerentul (434) al deciziei atacate, că soldul final al restructurării, stabilit la 15,81 milioane de euro, constituia un ajutor de stat compatibil cu piața comună conform articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE.

30      Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:

„Articolul 1

Compensația plătită de statul francez societății SNCM, în valoare de 53,48 milioane de euro, pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu public în perioada 1991-2001 constituie un ajutor de stat ilegal în sensul articolului 88 alineatul (3) din Tratatul CE, dar compatibil cu piața comună, conform prevederilor articolului 86 alineatul (2) din tratat.

Prețul negativ de vânzare a SNCM, de 158 de milioane de euro, aplicarea de către CGMF a măsurilor sociale pentru angajați, în valoare de 38,5 milioane de euro și recapitalizarea comună și concomitentă a SNCM de către CGMF, în valoare de 8,75 milioane de euro, nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din Tratatul CE. Ajutorul pentru restructurare în valoare de 15,81 milioane de euro pe care Franța l‑a pus în aplicare în beneficiul [SNCM] constituie un ajutor de stat ilegal în sensul articolului 88 alineatul (3) din Tratatul CE, dar este compatibil cu piața comună în sensul articolului 86 alineatul (2) din tratat.

Articolul 2

Prezenta decizie se adresează Republicii Franceze.”

 Procedura și concluziile părților

31      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 decembrie 2008, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

32      Prin Ordonanța din 27 aprilie 2009, a fost admisă cererea de intervenție a Republicii Franceze.

33      Prin Ordonanța din 1 iulie 2009, a fost admisă cererea de intervenție a SNCM.

34      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a decis deschiderea procedurii orale.

35      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a invitat părțile să răspundă la anumite întrebări și să îi comunice anumite documente. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

36      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

37      Comisia, Republica Franceză și SNCM solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

38      În susținerea prezentei acțiuni în anulare, reclamanta invocă, în esență, șase motive.

39      Primul motiv este întemeiat pe o interpretare pretins prea extensivă a articolului 287 CE, care s‑ar fi tradus prin nemotivarea deciziei atacate, precum și prin atingerea adusă dreptului la apărare și dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă.

40      Al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv sunt întemeiate pe încălcarea articolelor 87 CE și 88 CE și a Liniilor directoare. Aceste motive privesc în mod succesiv aportul de capital de 53,48 milioane de euro cu titlu de compensație pentru serviciul public, cesiunea SNCM pentru un preț negativ de 158 de milioane de euro, aportul de capital al CGMF în valoare de 8,75 milioane de euro, măsurile de ajutor pentru persoane în cuantum de 38,5 milioane de euro și soldul de 22,52 milioane de euro notificat ca ajutoare pentru restructurare.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe nemotivare și pe atingerea adusă dreptului la apărare și dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă

41      Reclamanta susține prin intermediul prezentului motiv că decizia atacată este, în esență, afectată de nemotivare, în măsura în care elemente esențiale au fost secretizate de Comisie, în temeiul confidențialității, în versiunea comunicată reclamantei. Aceasta consideră, în subsidiar, că nu a fost consultată suficient în legătură cu datele care o privesc.

42      În această privință, trebuie să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care aspectul dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63 și jurisprudența citată).

43      De asemenea, trebuie amintit că articolul 287 CE îi obligă pe membrii, pe funcționarii și pe agenții instituțiilor Comunității să nu divulge informațiile care, prin natura lor, constituie secret profesional. Cu toate acestea, nemotivarea nu poate fi justificată prin obligația prevăzută la articolul 287 CE menționat anterior de a respecta secretul profesional. Astfel, obligația de a respecta secretele de afaceri nu poate fi interpretată atât de extins încât să golească cerința de motivare de conținutul său esențial, în detrimentul dreptului la apărare al statelor membre și al părților interesate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 13 martie 1985, Țările de Jos și Leeuwarder Papierwarenfabriek/Comisia, 296/82 și 318/82, Rec., p. 809, punctul 27). În special, cerința de motivare a unei decizii adoptate în materie de ajutoare de stat nu poate fi determinată doar în funcție de interesul de informare al statului membru căruia îi este adresată această decizie. Astfel, într‑un caz în care statul membru a obținut ceea ce solicita de la Comisie, și anume autorizarea proiectului său de ajutor, interesul său de a‑i fi adresată o decizie motivată, spre deosebire de cel al concurenților beneficiarului ajutorului, poate să fie foarte redus (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 25 iunie 1998, British Airways și alții/Comisia, T‑371/94 și T‑394/94, Rec., p. II‑2405, punctul 92).

44      În plus, trebuie să se arate că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, prezentarea unui motiv trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite instanței Uniunii să își exercite controlul jurisdicțional, iar pârâtului să își pregătească apărarea. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, prin urmare, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent, precis și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive (Hotărârea Tribunalului din 7 noiembrie 1997, Cipeke/Comisia, T‑84/96, Rec., p. II‑2081, punctul 31, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia, T‑322/01, Rec., p. II‑3137, punctul 208). Reiese de asemenea din dispozițiile coroborate ale articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură că cererea introductivă de instanță trebuie să indice obiectul litigiului și să cuprindă expunerea sumară, dar clară și precisă a motivelor invocate.

45      Prezentul motiv trebuie analizat în lumina acestor considerații.

46      În primul rând, în ceea ce privește obligația de motivare, se impune, primo, să fie luat în considerare faptul că decizia atacată a fost adoptată ulterior deciziilor adoptate în perioada 2001-2005 și Hotărârii din 2005, punctul 10 de mai sus. Prin urmare, decizia atacată a fost adoptată într‑un context bine cunoscut de reclamantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Olsen/Comisia, T‑17/02, Rec., p. II‑2031, punctul 97).

47      Secundo, în lumina cererii introductive, trebuie să se constate că reclamanta a avut posibilitatea să se apere în mod util. De asemenea, decizia atacată era suficient de clară și de precisă pentru a permite instanței Uniunii să își exercite controlul.

48      Tertio, trebuie să se constate că, în speță, reclamanta nu indică suficient de precis ce elemente esențiale din decizia atacată au fost secretizate. Astfel, singurele elemente concrete invocate de reclamantă sunt prezentate în mod aluziv, fără ca reclamanta să demonstreze de ce erau esențiale în ceea ce privește obligația de motivare.

49      Prin urmare, trebuie să fie respinsă ca nefondată critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare.

50      În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la apărare, Comisia nu avea obligația de a consulta reclamanta în legătură cu datele și cu aprecierile care o vizau. Astfel, întreprinderile care beneficiază de ajutoare sau concurenții lor sunt considerate „persoane interesate” numai în cadrul procedurii administrative. Așadar, jurisprudența conferă în mod esențial persoanelor interesate rolul de surse de informare pentru Comisie în cadrul procedurii administrative inițiate în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE. Rezultă că persoanele interesate, departe de a putea beneficia de dreptul la apărare recunoscut persoanelor împotriva cărora este inițiată o procedură, dispun numai de dreptul de a fi asociate procedurii administrative într‑o măsură adecvată, care ține cont de circumstanțele speței (Hotărârea British Airways și alții/Comisia, punctul 43 de mai sus, punctele 59 și 60, și Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, Rec., p. II‑435, punctul 125).

51      În speță, reclamanta a avut posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al diferitor elemente de fapt și de drept aferente operațiunii în litigiu. Astfel, elementele aflate la dispoziția Tribunalului, privind participarea reclamantei la procedura administrativă, indică cu claritate faptul că aceasta a avut ocazia să își expună opinia atât cu privire la Planul din 2002, cât și la Planul din 2006, după cum reiese din considerentele (24), (131)-(134) și (142)-(159) ale deciziei atacate. Reclamanta a avut, așadar, posibilitatea de a participa deplin la procedură, prezentând Comisiei, în mai multe rânduri, observații scrise.

52      În consecință, se impune respingerea ca nefondată a criticii întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare.

53      În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă, trebuie să se amintească, pe de o parte, că criticile reclamantei privind încălcările obligației de motivare și a dreptului la apărare au fost respinse ca nefondate (a se vedea punctele 49 și 52 de mai sus). Pe de altă parte, trebuie constatat că reclamanta nu a prezentat niciun argument specific în susținerea criticii sale. Prin urmare, critica întemeiată pe o încălcare a dreptului acesteia din urmă la o cale de atac jurisdicțională efectivă trebuie de asemenea să fie respinsă ca nefondată.

54      Având în vedere cele ce precedă, primul motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat, în esență, pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei rezultând din aprobarea aportului de capital de 53,48 milioane de euro în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE coroborat cu articolul 87 alineatul (1) CE

55      Reclamanta susține, în esență, săvârșirea de către Comisie a unei erori vădite de apreciere atunci când a considerat că SNCM putea primi în mod întemeiat un aport de capital de 53,48 milioane de euro cu titlu de compensație pentru serviciul public, în special având în vedere faptul că ar fi putut fi asigurată continuitatea teritorială prin simplul joc al forțelor pieței.

56      În această privință, trebuie amintit că dreptul Uniunii nu oferă o definiție precisă a noțiunii de serviciu de interes economic general (denumit în continuare „SIEG”) avute în vedere de articolul 86 alineatul (2) CE. Dimpotrivă, reiese din jurisprudența Tribunalului că statele membre au o largă putere de apreciere cu privire la definirea a ceea ce acestea consideră ca fiind SIEG și că definirea acestor servicii de către un stat membru nu poate fi contestată de Comisie decât în cazul unei erori vădite. Cu toate acestea, puterea de a acționa a statului membru, în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE, și, prin urmare, competența sa de a defini SIEG nu este nelimitată și nu poate fi exercitată în mod arbitrar în scopul exclusiv de a sustrage un sector anume, precum cel al cabotajului maritim, de la aplicarea normelor de concurență (Hotărârea Olsen/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 216, Hotărârea Tribunalului din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, Rep., p. II‑81, punctele 165-169, și Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 2009, FAB/Comisia, T‑8/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 63).

57      În ceea ce privește în particular SIEG referitoare la transporturile maritime, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 3577/92 al Consiliului din 7 decembrie 1992 de aplicare a principiului liberei circulații a serviciilor la transporturile maritime în interiorul statelor membre (cabotaj maritim) (JO L 364, p. 7, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 83, denumit în continuare „Regulamentul privind cabotajul”) prevede în mod explicit posibilitatea de a încheia contracte de servicii publice pentru a asigura servicii de transport regulat adecvate spre, dinspre și între insule, cu condiția să nu existe nicio discriminare. Astfel, Curtea a considerat, în Hotărârea din 20 februarie 2001, Analir și alții (C‑205/99, Rec., p. I‑1271, punctul 27), că obiectivul continuității teritoriale se înscrie într‑un interes public legitim.

58      În speță, reiese din decizia atacată că, pentru a se conforma punctului 320 din Hotărârea din 2005, punctul 10 de mai sus, Comisia a examinat, în considerentele (226)-(244), aportul de capital de 53,48 milioane de euro în lumina Hotărârii Altmark, punctul 11 de mai sus. Comisia a constatat, în considerentul (244) al deciziei atacate, că acest aport de capital conferea SNCM un avantaj economic selectiv și constituia, în consecință, un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Comisia a apreciat în continuare, în considerentul (257) al deciziei atacate, că acest ajutor era compatibil cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE.

59      În ceea ce privește existența unui SIEG, Comisia s‑a limitat să enunțe în mod succint, în considerentul (249) al deciziei atacate, motivele pentru care considera că convențiile de delegare a serviciului public (denumite în continuare „DSP”) răspundeau nevoilor reale de serviciu public. Trebuie să se sublinieze că convențiile DSP, încheiate între autoritățile publice care deleagă și întreprinderi, sunt contracte care precizează obligații de serviciu public de natură să permită punerea în aplicare a principiului continuității teritoriale. SNCM fusese aleasă de statul francez în 1976 pentru a asigura continuitatea teritorială pentru o durată de 25 de ani. În conformitate cu noile reguli comunitare și în urma unei cereri de ofertă europene, SNCM și CMN au obținut împreună DSP privind deservirea Corsicii pentru perioada 2002-2006 și apoi pentru perioada 2007-2013. În decizia atacată, Comisia a amintit că principiul continuității teritoriale răspundea dezavantajelor create de insularitate, că acest obiectiv legitim nu putea fi atins în speță prin simplul joc al forțelor pieței și, în sfârșit, a făcut trimitere la analiza sa aprofundată a concurenței cuprinsă în Decizia din 2001.

60      În măsura în care reiese din considerentul (249) al deciziei atacate că Comisia s‑a limitat că motiveze în mod sumar existența unui SIEG pentru perioada 1991-2001 și să facă trimitere la Decizia din 2001 pentru mai multe detalii, trebuie să se aprecieze dacă avea dreptul să se întemeieze în parte pe această decizie anterioară pentru a justifica existența unui SIEG în decizia atacată sau dacă, dimpotrivă, avea obligația, astfel cum susține reclamanta, să reexamineze această problemă în profunzime.

61      În această privință, trebuie să se observe, în primul rând, că punctul 7.2 din Decizia din 2001 stabilește în mod convingător existența unei nevoi reale de serviciu public. Problema dacă concurența, în special ca urmare a intrării reclamantei pe piață în 1996, putea să asigure realizarea obiectivului de continuitate teritorială este abordată în considerentele (72) și (74) ale Deciziei din 2001. Comisia a examinat în particular, în considerentul (72) al Deciziei din 2001, evoluția linie cu linie a ofertei reclamantei între Corsica și Franța în perioada 1996-2001. Comisia a concluzionat apoi, în considerentul (74) al acestei decizii, în sensul incapacității operatorilor privați de a asigura continuitatea teritorială în afara DSP, atât în ceea ce privește criteriile calitative, cât și cantitative prevăzute de regimul convenției, el însuși descris, ca și cadrul normativ, în considerentele (18)-(30) ale deciziei menționate și amintit pe scurt în considerentele (73), (75) și (80) ale acesteia. Decizia din 2001 examinează în detaliu relația dintre concurență și serviciul public minim până în aprilie 2001 [considerentul (72)] și nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare din partea reclamantei.

62      În al doilea rând, trebuie constatat că, în cursul diferitor proceduri administrative și jurisdicționale în fața instituțiilor Uniunii care au avut loc ca urmare a Deciziei din 2001, caracterul real al serviciului public care făcea obiectul convenției de DSP nu a fost contestat niciodată de reclamantă sau de alte părți interesate. Mai precis, acțiunea în anulare împotriva Deciziei din 2003, introdusă de reclamantă la 13 octombrie 2003, contesta aprecierea Comisiei în ceea ce privește compensația pentru serviciu public a unei părți din ajutor, iar nu existența serviciului public însuși.

63      În al treilea și ultimul rând, în cadrul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, reclamanta nici nu a contestat existența unui serviciu public. Astfel, reiese din considerentul (146) al deciziei atacate că reclamanta a susținut că niciunul dintre criteriile stabilite în Hotărârea Altmark, punctul 11 de mai sus, nu era îndeplinit în speță, cu excepția primului, respectiv cel referitor la existența unui serviciu public real.

64      Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că, în lipsa unui element nou supus atenției sale de părțile interesate, în special în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, și având în vedere elementele de apreciere de care dispunea, Comisia putea, în mod întemeiat, să se limiteze la o motivare sumară și să facă trimitere la Decizia din 2001 pentru a considera existența unui serviciu public real ca fiind stabilită pentru perioada 1991-2001, o perioadă de altfel cu mult anterioară adoptării deciziei atacate.

65      Trebuie să se constate, așadar, că, în cadrul controlului său restrâns asupra definirii SIEG de către statele membre (Hotărârea BUPA și alții/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctul 166), Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că convenția de DSP răspundea unei nevoi reale de serviciu public pentru perioada 1991-2001.

66      Cu titlu suplimentar, trebuie să se constate că argumentele invocate de reclamantă privind, în principal, prezența sa pe piață la acel moment nu sunt de natură să repună în discuție această apreciere.

67      În primul rând, faptul că reclamanta era deja prezentă pe piață la momentul reînnoirii DSP în 2001, deși este un fapt confirmat, nu este de natură să repună în discuție concluzia Comisiei. Astfel, din elementele dosarului reiese că reclamanta era total absentă de pe piață înainte de 1996 și nu a deschis o linie între Toulon și Corsica decât în anul 2000. Reclamanta nu deținea decât 12 % din piață în funcție de locurile oferite în perioada estivală între Corsica și Franța în anul 2000. Cotele sale de piață erau totuși în creștere rapidă, și anume, mai precis, 30 % în 2001. Cu toate că prezența reclamantei pe piață începea, așadar, să se facă simțită mai puternic în ultimii doi ani din perioada considerată, în special în 2001, acest lucru nu poate dovedi în sine că forțele pieței aveau capacitatea să permită unui operator determinat să îndeplinească obligațiile contractului de DSP definite de convenția‑cadru, atât la nivel calitativ, cât și cantitativ. Astfel, reclamanta nu prezintă niciun element concret privind, de exemplu, capacitatea sa de a atinge obiectivele de frecvență în extrasezon și în perioada de vârf pe ansamblul itinerariilor, orarele de plecare și de sosire sau tipul de nave, atât la nivelul transportului de pasageri, cât și de mărfuri, precum și în ceea ce privește capacitatea sa de a deservi numeroasele porturi din Corsica.

68      În al doilea rând, trebuie constatat, după cum subliniază reclamanta, că DSP a fost abandonată pe legăturile cu plecare din Nisa și din Toulon, în favoarea unui sistem de ajutoare sociale pentru anumite categorii de pasageri, printre care persoanele cu reședința în Corsica, și a unor obligații de frecvență a deservirii pentru toți operatorii. Aceste sisteme de ajutoare sociale au fost considerate de către Comisie compatibile cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE. Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamantă, deși este incontestabil că intrarea sa progresivă pe piață indică o intensificare a concurenței, obiectiv de altfel declarat al Uniunii de la punerea în aplicare a Regulamentului privind cabotajul, acest fapt nu poate repune în discuție caracterul de serviciu public al DSP în perioada considerată, cu atât mai mult cu cât reiese cu claritate din considerentul (36) al deciziei atacate că sistemul de ajutoare sociale nu a fost înființat decât în anul 2002, respectiv după perioada menționată.

69      Astfel, trecerea la ajutorul social indică mai degrabă o bună gestiune a autorității concedente decât un ajutor nejustificat destinat să „salveze” SNCM, după cum susține reclamanta. Limitând progresiv compensațiile plătite SNCM, Office des transports de Corsica (Oficiul pentru transporturi din Corsica, denumit în continuare „OTC”) a limitat costul pentru consumator și a adaptat compensația, astfel cum impune articolul 86 alineatul (2) CE. OTC a răspuns, așadar, necesității de a ține seama de evoluția forțelor pieței și a acționat cu diligență, lansând o evaluare cu privire la schimbarea de sistem încă din anul 2000. În sfârșit, trebuie să se sublinieze că existența unui ajutor social în sine tinde să demonstreze existența unei nevoi reale de serviciu public. Faptul că sfera serviciului public menționat a fost limitată de OTC nu poate repune în discuție această stare de fapt.

70      În al treilea și ultimul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia decizia tribunal administratif de Bastia (Tribunalul Administrativ din Bastia, Franța) din 5 iulie 2001 de anulare a serviciilor de vârf în perioada estivală ar urmări să demonstreze absența unui serviciu public real, este suficient să se constate că această decizie a fost anulată de Conseil d’État (Consiliul de Stat) din Franța la 24 octombrie 2001, după cum amintește SNCM. În sfârșit, în ceea ce privește hotărârea cour administrative d’appel de Marseille (Curtea Administrativă de Apel din Marsilia, Franța) din 7 noiembrie 2011, citată de reclamantă în ședință, trebuie să se constate că hotărârea menționată are în vedere perioada de DSP cea mai recentă, cuprinsă între 2007 și 2013. În consecință, analizele privind existența unei nevoi de serviciu public real în această perioadă nu pot aduce niciun element de probă de natură să conteste aprecierea Comisiei pentru perioada 1996-2001, în special având în vedere dezvoltarea deosebit de rapidă a concurenței pe piața relevantă.

71      Ținând seama de cele ce precedă, al doilea motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei în ceea ce privește aprobarea cesiunii SNCM pentru un preț negativ de 158 de milioane de euro ca măsură care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

72      În susținerea celui de al treilea motiv, reclamanta invocă șase critici care vizează contestarea aplicării de către Comisie a testului investitorului privat prețului negativ de vânzare de 158 de milioane de euro. În primul rând, Comisia ar fi făcut o legătură abuzivă între tulburările sociale din 2005 și probabilitatea ridicată a unei lichidări a SNCM. În al doilea rând, testul de comparabilitate cu planuri sociale recente nu ar fi justificat în mod suficient. În al treilea rând, indemnizațiile suplimentare de concediere nu ar putea fi incluse în costul de lichidare minim. În al patrulea rând, ar fi trebuit analizat impactul economic al clauzei rezolutorii de cesiune. În al cincilea rând, neluarea în considerare de către Comisie a răspunderii statului francez în situația actuală a SNCM nu ar fi conformă cu practica sa decizională. În al șaselea rând, egalitatea de tratament dintre CGMF și cumpărători nu ar fi respectată.

73      Tribunalul consideră că examinarea celui de al treilea motiv trebuie să înceapă cu a treia critică.

74      În cadrul celei de a treia critici, reclamanta susține că, potrivit jurisprudenței, Comisia nu putea include în calculul costului ipotetic de lichidare a SNCM indemnizații suplimentare de concediere dincolo de obligațiile stricte legale și contractuale, în măsura în care o astfel de abordare nu poate caracteriza comportamentul unui investitor privat ghidat de perspective de rentabilitate pe termen lung. Ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, reclamanta a precizat întinderea criticii sale, susținând, pe de o parte, că, în mod contrar celor afirmate de Comisie în considerentul (270) al deciziei atacate, protecția imaginii mărcii CGMF, al cărei unic activ era SNCM, nu poate constitui un motiv suficient pentru a justifica acordarea de indemnizații suplimentare de concediere. Pe de altă parte, plata de indemnizații suplimentare de concediere ar viza, în realitate, să limiteze apariția de tulburări sociale în cazul lichidării SNCM, ceea ce ar reieși din obiectivele statului ca autoritate publică, iar nu din comportamentul unui investitor privat.

75      Reiese din decizia atacată că, în scopul de a evalua dacă SNCM beneficiase de un avantaj economic selectiv în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, Comisia a comparat, în considerentele (259)-(352), prețul negativ de vânzare de 158 de milioane de euro cu un cost ipotetic de lichidare a societății. Potrivit Comisiei, costul de lichidare, calculat la valoarea minimă, s‑ar limita în speță la costul indemnizațiilor suplimentare de concediere [considerentul (306) al deciziei atacate]. Acestea ar fi devenit, potrivit Comisiei, o obligație de fapt pentru marile grupuri din ziua de azi în cazul lichidării unei filiale sau al închiderii unei unități. În speță, plata de indemnizații suplimentare de concediere ar fi deosebit de necesară, având în vedere tulburările sociale recurente din cadrul SNCM, pentru a proteja imaginea mărcii CGMF și a statului francez [considerentele (270) și (271) ale deciziei atacate]. Comisia a concluzionat, așadar, că, întrucât suma indemnizațiilor suplimentare de concediere era mai mare decât costul recapitalizării, prețul negativ de vânzare de 158 de milioane de euro nu conținea elemente de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

76      În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, intervenția autorităților publice în capitalul unei întreprinderi, indiferent de formă, poate constitui un ajutor de stat (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2002, HAMSA/Comisia, T‑152/99, Rec., p. II‑3049, punctul 125 și jurisprudența citată).

77      Cu toate acestea, trebuie să se amintească de asemenea că, potrivit articolului 295 din Tratatul CE, acest tratat nu influențează regimul proprietății în statele membre. Astfel, statele membre rămân libere să întreprindă, direct sau indirect, activități economice la fel ca și întreprinderile private. Acest principiu al egalității de tratament între sectorul public și cel privat implică faptul că statele membre pot investi în activități economice, iar capitalurile care sunt puse la dispoziția unei întreprinderi, direct sau indirect, de către stat în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață nu pot fi calificate drept ajutoare de stat (Hotărârea Curții din 21 martie 1990, Belgia/Comisia, C‑142/87, Rec., p. I‑959, punctul 29, Hotărârea Curții din 21 martie 1991, Italia/Comisia, C‑303/88, Rec., p. I‑1433, punctul 20, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1996, Air France/Comisia, T‑358/94, Rec., p. II‑2109, punctul 70).

78      Pentru a stabili dacă privatizarea SNCM pentru un preț negativ de vânzare de 158 de milioane de euro cuprindea elemente de ajutor de stat, trebuie să se aprecieze, așadar, dacă, în împrejurări similare, un investitor privat ar fi putut fi determinat să efectueze aporturi de capitaluri de această importanță în cadrul vânzării întreprinderii menționate sau ar fi optat pentru lichidarea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, Rec., p. I‑4397, punctul 70, și Hotărârea Curții din 28 ianuarie 2003, Germania/Comisia, C‑334/99, Rec., p. I‑1139, punctul 133).

79      În scopul aplicării testului investitorului privat, este obligatoriu să se stabilească o distincție între obligațiile pe care statul trebuie să și le asume ca întreprindere care exercită o activitate economică și obligațiile care îi pot reveni ca autoritate publică (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia, C‑278/92-C‑280/92, Rec., p. I‑4103, punctul 22, și Hotărârea Germania/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctul 134). Astfel, în cazul în care o investiție din partea statului intervine în cadrul exercitării puterii publice, comportamentul statului nu poate fi niciodată comparat cu cel al unui operator sau al unui investitor privat în economia de piață (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 2008, Ryanair/Comisia, T‑196/04, Rep., p. II‑3643, punctul 85).

80      Cu toate acestea, atunci când se operează această distincție între activitățile economice, pe de o parte, și intervențiile în calitate de autoritate publică, pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că comportamentul investitorului privat, cu care trebuie comparat cel al unui investitor public, nu este în mod necesar cel al investitorului obișnuit care plasează capitaluri în vederea rentabilizării acestora pe termen relativ scurt. Acest comportament trebuie, cel puțin, să fie cel al unui holding privat sau al unui grup privat de întreprinderi care urmărește o politică structurală, globală sau sectorială, și trebuie să fie condus de perspective de rentabilitate pe termen mai lung (Hotărârea Curții din 21 martie 1991, Italia/Comisia, C‑305/89, Rec., p. I‑1603, punctul 20).

81      În plus, atât conținutul legislațiilor sociale naționale, cât și practica relațiilor sociale în cadrul marilor grupuri de întreprinderi evoluează în timp și diferă în cadrul Uniunii. Astfel, este necesar ca evoluția acestor uzanțe să fie reflectată de controlul ajutoarelor de stat, în ceea ce privește deopotrivă investițiile efectuate de întreprinderi private și investițiile efectuate de stat, în conformitate cu principiul egalității de tratament și fără a altera efectul său util.

82      Trebuie să se precizeze de asemenea că, într‑o economie socială de piață, un investitor privat avizat nu poate să facă abstracție, pe de o parte, de răspunderea sa față de ansamblul părților interesate în întreprindere și, pe de altă parte, de evoluția contextului social, economic și de mediu în care continuă să se dezvolte. Provocările care decurg din responsabilitatea socială și din contextul antreprenorial sunt, astfel, de natură să aibă o influență majoră asupra deciziilor concrete și a orientărilor strategice ale unui întreprinzător privat avizat. Raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului unui întreprinzător privat avizat nu poate, așadar, să fie apreciată fără a lua în considerare astfel de preocupări.

83      În acest scop, plata de către un investitor privat a unei indemnizații suplimentare de concediere poate, în principiu, să constituie o practică legitimă și oportună, în funcție de circumstanțele speței, cu scopul de a favoriza un dialog social pașnic și de a menține imaginea mărcii unei societăți sau a unui grup de societăți. Astfel, costul indemnizațiilor suplimentare de concediere nu se confundă cu costul protecției sociale, care ar reveni în mod obligatoriu statului în cazul lichidării unei societăți. În temeiul principiului egalității de tratament (a se vedea punctul 75 de mai sus), posibilitatea de a plăti indemnizații suplimentare de concediere este deschisă și statelor membre în cazul lichidării unei întreprinderi publice, deși obligațiile lor nu pot a priori depăși minimumul strict legal și contractual.

84      Suportarea acestor costuri suplimentare, din cauza unor preocupări legitime, nu poate urmări însă un scop exclusiv social, chiar politic, cu riscul de a ieși din cadrul testului investitorului privat astfel cum a fost expus la punctele 76-82 de mai sus. În lipsa oricărei raționalități economice, chiar pe termen lung, suportarea costurilor care depășesc obligațiile stricte legale și contractuale trebuie, așadar, să fie considerată drept un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

85      În această privință, trebuie să se precizeze că protecția imaginii mărcii unui stat membru în calitate de investitor global în economia de piață nu poate constitui, în afara unor circumstanțe particulare și fără o motivare deosebit de convingătoare, o justificare suficientă pentru a demonstra raționalitatea economică pe termen lung a suportării unor costuri suplimentare cum sunt indemnizațiile suplimentare de concediere. A permite Comisiei să se refere în mod sumar la imaginea mărcii unui stat membru, în calitate de actor global, pentru a susține inexistența unui ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE ar fi de natură, astfel, pe de o parte, să denatureze condițiile de concurență pe piața comună în favoarea întreprinderilor care activează în state membre în care sectorul economic public este comparativ mai dezvoltat sau în care dialogul social este deosebit de degradat și, pe de altă parte, să atenueze în mod nedorit efectul util al normelor comunitare în materia ajutoarelor de stat.

86      Trebuie să se amintească de asemenea că, în contextul testului investitorului privat, revine Comisiei, în cadrul marjei sale largi de apreciere, sarcina de a defini activitățile economice ale statului, în special la nivel geografic și sectorial, în raport cu care trebuie să fie apreciată raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului acestui stat.

87      Astfel, în absența unei definiri suficient de precise a activităților economice în cauză, Comisia nu poate fi în măsură, pe de o parte, să definească investitori privați de referință și, prin urmare, să determine existența, pe baza unor elemente obiective și verificabile, a unei practici suficient de stabilite printre acești investitori. Pe de altă parte, în lipsa unui astfel de termen de comparație, definirea activităților economice în cauză este necesară și pentru a putea stabili existența unei probabilități rezonabile și suficient motivate ca statul membru să dobândească din comportamentul în cauză un profit material indirect, chiar și pe termen lung.

88      În sfârșit, în ceea ce privește întinderea și natura controlului jurisdicțional, trebuie amintit, în primul rând, că noțiunea de ajutor de stat, astfel cum este definită în tratat, are caracter juridic și trebuie interpretată pe baza unor elemente obiective. Din acest motiv, instanța Uniunii trebuie, în principiu și ținând seama atât de elementele concrete ale litigiului cu care este sesizată, cât și de caracterul tehnic sau complex al aprecierilor efectuate de Comisie, să exercite un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 87 alineatul (1) CE (Hotărârea Curții din 16 mai 2000, Franța/Ladbroke Racing și Comisia, C‑83/98 P, Rec., p. I‑3271, punctul 25, și Hotărârea Curții din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctul 111). Instanța Uniunii trebuie să verifice nu numai exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența lor, ci și să controleze dacă aceste elemente reprezintă toate datele pertinente ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă acestea sunt de natură să susțină concluziile deduse (a se vedea Hotărârea Curții din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, Rep., p. I‑7763, punctul 65 și jurisprudența citată).

89      Cea de a treia critică din cadrul motivului al treilea trebuie să fie examinată în lumina acestor principii.

90      În această privință, trebuie constatat de la bun început că Comisia nu a definit în mod univoc activitățile economice ale statului francez pentru care ar putea eventual să existe o nevoie de protecție a imaginii mărcii.

91      Astfel, reiese din considerentele (270) și (271) ale deciziei atacate că imaginea mărcii care trebuie să fie protejată este cea a „holdingului și a acționarului”, respectiv cea a CGMF și a statului francez. Cu privire la acest aspect, trebuie să se arate, astfel cum a subliniat în mod întemeiat reclamanta, că CGMF nu deține niciun alt activ în sectorul transportului maritim. Așadar, argumentul întemeiat pe protecția imaginii mărcii nu putea în niciun caz să o vizeze.

92      În continuare, ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, Comisia a susținut că imaginea mărcii demnă de a fi protejată era în realitate cea a statului francez în calitate de investitor global în economia de piață. În sfârșit, în ședință, Comisia și‑a schimbat din nou poziția, precizând, în mai multe rânduri, că argumentul întemeiat pe protecția imaginii mărcii se aplica de fapt statului francez în calitate de investitor în sectorul transporturilor. În schimb, Republica Franceză s‑a referit la statul francez în calitate de investitor global în economia de piață.

93      Trebuie să se constate, prin urmare, că Comisia nu a definit corespunzător cerințelor legale activitățile economice ale statului francez în raport cu care trebuia să fie apreciată raționalitatea economică a măsurilor în discuție în prezenta cauză (a se vedea punctele 86 și 87 de mai sus).

94      În lipsa unei astfel de definiri, este în principiu imposibil ca Tribunalul să controleze raționalitatea economică pe termen lung a prețului negativ al cesiunii SNCM pe care statul francez l‑a acordat pentru a evita plata de indemnizații suplimentare de concediere în caz de lichidare (a se vedea punctele 86 și 87 de mai sus). Trebuie să se considere că Comisia a săvârșit o eroare de drept doar în această privință.

95      În plus, independent de definirea activităților economice în cauză, trebuie să se constate, în primul rând, că Comisia nu a prezentat suficiente elemente obiective și verificabile de natură să demonstreze că plata de indemnizații suplimentare de concediere, în împrejurări similare, ar fi o practică stabilită printre întreprinzătorii privați.

96      Astfel, trebuie să se constate, primo, că Comisia nu a abordat această problemă în decizia atacată, cu excepția notei de subsol 135. În considerentele (267) și (268) ale deciziei atacate, Comisia s‑a limitat să afirme că plata de indemnizații suplimentare de concediere, la fel ca și alte măsuri, precum ajutoare pentru căutarea unui loc de muncă, devenise o practică curentă printre marile grupuri de întreprinderi, fără să prezinte însă nici cel mai mic element de probă. Deși este într‑adevăr cert, astfel cum susține Comisia în considerentul (267) al deciziei atacate, că marile grupuri de întreprinderi nu pot ignora consecințele sociale ale închiderii unei unități de producție, aceasta nu implică, în schimb, fără niciun alt element de probă, că plata de indemnizații suplimentare de concediere constituie o practică constantă în rândul marilor grupuri de întreprinderi în cazul lichidării unei filiale.

97      În considerentul (272) al deciziei atacate și la nota de subsol 135, Comisia a afirmat din nou că faptul de a nu include indemnizații suplimentare de concediere în costul ipotetic de lichidare ar însemna să se ignore realitatea socială cu care se confruntă marile grupuri de întreprinderi și s‑a limitat să facă trimitere, pentru proba acestei afirmații, la Decizia 92/266/CEE a Comisiei din 27 noiembrie 1991 privind activitățile de reconversie ale grupurilor industriale franceze, în afară de siderurgie, minerit și Compagnie générale maritime, conform articolelor 92-94 din Tratatul CEE (JO 1992, L 138, p. 24) și la planurile sociale citate ulterior. În această privință, este suficient să se constate, pe de o parte, că o decizie datând din 1991 nu poate să dovedească existența unei practici sociale suficient stabilite la momentul privatizării din 2006 și, pe de altă parte, că simpla trimitere la un număr limitat de planuri sociale nu este nici ea de natură să demonstreze existența unei practici suficient stabilite în cazuri comparabile cu cele în speță. Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât aceste planuri sociale se raportează la operațiuni de restructurare, iar nu de lichidare, după cum a admis Comisia în cadrul ședinței, în sectoare care nu au a priori nimic în comun cu infrastructurile de transporturi, precum cosmeticele (Yves Saint‑Laurent Haute Couture) sau sectorul agroalimentar (Danone).

98      Secundo, trebuie să se sublinieze că singurele elemente de fapt invocate de Comisie, în considerentele (274)-(277) ale deciziei atacate, au fost prezentate, în esență, cu scopul de a realiza o estimare a costului pe salariat al acestor indemnizații, iar nu de a susține existența unei practici suficient de stabilite, astfel cum a confirmat Comisia la punctul 41 din duplică. În această privință, se poate sublinia, pe de altă parte, că estimările prezentate variază considerabil în funcție de întreprinderi și de sectoarele vizate.

99      Tertio, nici Comisia, nici intervenientele nu au prezentat elemente care să probeze existența unei practici de plată a unor indemnizații suplimentare, fie în răspunsurile lor scrise la întrebările Tribunalului, fie în ședință. Astfel, Comisia nu a abordat deloc această problemă, în timp ce Republica Franceză nu a menționat decât o singură întreprindere privată, din domeniul siderurgiei, care pare să aibă în vedere acordarea de astfel de indemnizații suplimentare de concediere.

100    Având în vedere punctele 96-99 de mai sus, trebuie să se considere că Comisia nu a fost în măsură să demonstreze că plata de indemnizații suplimentare de concediere era o practică suficient de stabilită printre întreprinzătorii privați.

101    În al doilea rând, trebuie să se constate că Comisia nu a prezentat nici suficiente elemente obiective și verificabile de natură să demonstreze că, în lipsa unei practici stabilite a investitorilor privați, comportamentul statului francez ar fi fost motivat, în prezenta cauză, de o probabilitate rezonabilă de a obține un profit material indirect, chiar și pe termen lung (a se vedea punctele 86 și 87 de mai sus).

102    Astfel, trebuie să se constate, încă o dată, că această problemă nu este, în esență, abordată deloc în decizia atacată. Comisia s‑a limitat, în considerentele (270) și (271) ale deciziei atacate, să afirme că tensiunile sociale din cadrul întreprinderii, demonstrate, potrivit acesteia, de conflictul social care a avut loc în cursul anului 2004, ar degenera, în cazul lichidării SNCM, în tulburări sociale de natură să altereze imaginea mărcii societății sale mamă și a acționarului său. Comisia nu a prezentat, așadar, în decizia atacată niciun element care să poată să explice natura concretă a prejudiciului suferit și în special să precizeze față de care dintre părțile interesate (utilizatori, clienți, furnizori sau personal) ar fi afectată imaginea mărcii CGMF și a statului francez. În plus, decizia atacată nu conține niciun element de natură să demonstreze că Comisia a încercat să cuantifice prejudiciul suferit, prejudiciu care trebuie totuși să fie comparat în mod obligatoriu cu costul estimat al indemnizațiilor suplimentare de concediere a căror justificare o constituie.

103    În răspunsul său scris la întrebările Tribunalului, Comisia a susținut că tulburări sociale ar avea loc probabil în întreprinderile controlate de stat și care operează în apropiere de SNCM, precum portul Marsilia, și ar putea avea loc și în ansamblul întreprinderilor publice, indiferent de sector, în particular în transporturi. Astfel, imaginea mărcii statului în calitate de angajator ar fi cea care ar fi degradată. În consecință, o lichidare a SNCM fără plata de indemnizații de concediere ar da probabil naștere, potrivit Comisiei, la greve solidare în funcția publică, precum cele care avuseseră loc în anumite întreprinderi private. Republica Franceză a precizat, în ședință, că, în opinia sa, degradarea imaginii mărcii trebuia să fie înțeleasă ca o degradare a imaginii mărcii în ochii tuturor partenerilor săi comerciali și a clienților lor neprofesionali. În plus, Comisia a amintit riscuri specifice de violență și de distrugeri de bunuri.

104    În afară de caracterul tardiv al motivării invocate, Tribunalul consideră, în orice caz, că elementele prezentate în răspunsurile scrise și în ședință nu sunt de natură să constituie o motivare suficient de convingătoare pentru a justifica includerea indemnizațiilor suplimentare de concediere în costul ipotetic de lichidare a SNCM.

105    Astfel, trebuie arătat mai întâi că Comisia nu a prezentat niciun element de natură să stabilească existența, în speță, a unei probabilități rezonabile de realizare a costurilor sociale care să justifice plata de indemnizații suplimentare de concediere. Acest risc nu a fost deloc studiat de Comisie, după cum aceasta a recunoscut în ședință. În esență, Comisia s‑a limitat să afirme că exista un risc de greve solidare, fără să indice nici cel mai mic element în legătură cu amploarea lor, altfel decât precizând că acestea puteau afecta ansamblul întreprinderilor publice, în special în sectorul transporturilor. Cu titlu de exemplu concret, Comisia s‑a limitat să menționeze consecințe posibile asupra activităților comerciale ale statului în caz de blocaj al portului Marsilia, astfel cum a fost cazul cu ocazia tulburărilor sociale din martie 2011. Comisia a dat de asemenea trei exemple de blocaje ale unor unități care au avut loc în Franța și în Belgia în cursul ultimilor 15 ani. În consecință, deși poate fi considerată drept dovedită în mod suficient existența unor puternice tensiuni sociale în cadrul SNCM, astfel cum reiese, de exemplu, din considerentul (271) al deciziei atacate, elementele invocate nu pot stabili, în speță, existența, la data adoptării deciziei menționate, a unui risc real de greve solidare în alte întreprinderi controlate, direct sau indirect, de statul francez.

106    Apoi, trebuie să se sublinieze că lipsa efortului de cuantificare de către Comisie a costurilor sociale indirecte este cu atât mai prejudiciabilă cu cât respectivele costuri trebuie să fie considerabile pentru a justifica raționamentul acesteia. Astfel, costul indemnizațiilor suplimentare de concediere se ridică, prin definiție, la mai mult de 158 de milioane de euro, care este prețul negativ de cesiune a SNCM. Pentru ca indemnizațiile suplimentare de concediere să poată fi justificate, costul lor trebuie să fie mai mic decât costurile sociale indirecte, precum cele ale grevelor solidare. Rezultă că cuantumul costurilor sociale indirecte, în cazul în care se produc efectiv, trebuie să fie deosebit de ridicat pentru a putea justifica raționamentul Comisiei.

107    În continuare, având în vedere elementele furnizate de Comisie, trebuie să se sublinieze că niciun element din dosar nu permite să se concluzioneze că acordarea de indemnizații suplimentare de concediere salariaților SNCM ar fi fost de natură să împiedice apariția de tulburări sociale în cazul lichidării societății, ceea ce Comisia a recunoscut în ședință. Astfel, Comisia nu numai că a omis să analizeze probabilitatea apariției costurilor sociale indirecte menționate anterior, dar nu a analizat nici riscul ca acestea să survină în pofida plății de indemnizații suplimentare de concediere. În această ultimă ipoteză, costurile sociale indirecte invocate, care constituiau justificarea indemnizațiilor menționate, ar fi trebuit deci să fie suportate de statul francez, în pofida acordării de indemnizații suplimentare.

108    Comisia nu a prezentat, așadar, niciun element care să permită să se demonstreze, corespunzător cerințelor legale, în ce mod includerea costului considerabil al indemnizațiilor suplimentare de concediere, care, pe de altă parte, pot atinge până la de 10 ori cuantumul numai al obligațiilor legale și contractuale, astfel cum reiese din considerentul (277) al deciziei atacate, ar fi fost motivată, în speță, de o probabilitate rezonabilă ca statul francez să obțină un profit material indirect, chiar pe termen lung. Deși este imposibil de eliminat riscul anumitor consecințe sociale în alte întreprinderi publice în cazul unei lichidări a SNCM fără plata unei indemnizații suplimentare de concediere, amploarea costurilor sociale indirecte în cauză, precum și probabilitatea apariției lor nu au fost deloc analizate de Comisie, nici măcar în răspunsurile scrise adresate Tribunalului. Prin urmare, trebuie să se considere că raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului statului francez nu a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale.

109    Având în vedere la punctele 72-108 de mai sus, a treia critică a reclamantei trebuie să fie primită. Prin urmare, cel de al treilea motiv trebuie să fie primit, fără să fie necesară analizarea primei, a celei de a doua, a celei de a patra, a celei de a cincea și a celei de a șasea critici. Consecințele asupra legalității deciziei atacate vor fi examinate la punctul 155 și următoarele de mai jos.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei care rezultă din aprobarea aportului de capital al CGMF în valoare de 8,75 milioane de euro ca măsură care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

110    Reclamanta invocă două critici în susținerea prezentului motiv, întemeiate, pe de o parte, pe o aplicare eronată a criteriului concomitenței aporturilor de capital ale cumpărători privați și al CGMF și, pe de altă parte, pe nerespectarea principiului egalității de tratament.

111    Reiese din considerentul (72) al deciziei atacate că subscrierea comună și concomitentă de către cumpărători și de către CGMF a unor acțiuni noi, pentru suma de 35 de milioane de euro, din care 25 % de către CGMF, era prevăzută în secțiunea III din protocolul de acord. Această subscriere trebuia să intervină după recapitalizarea în valoare de 142,5 milioane de euro și cesiunea a 75 % din părțile sociale către cumpărători privați pentru o sumă simbolică.

112    În considerentul (354) al deciziei atacate, Comisia a estimat, mai întâi, că un aport de capital public nu constituia un ajutor dacă investițiile private de amploare semnificativă surveneau concomitent. Astfel, aceasta a considerat că putea să se limiteze la analiza concomitenței aporturilor de capital, în măsura în care aceste aporturi erau semnificative, fără să procedeze la analiza randamentelor, pentru a putea concluziona în sensul absenței unui ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În măsura în care criteriul concomitenței era respectat, Comisia a concluzionat, în considerentul (360) al deciziei atacate, că aportul de capital al CGMF, în valoare de 8,75 milioane de euro, nu conferea SNCM niciun avantaj economic și nu constituia, prin urmare, un ajutor.

113    Apoi, numai după ce a constatat inexistența unui ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, Comisia a examinat, în considerentele (361)-(363) ale deciziei atacate, problema dacă randamentul fix al participației CGMF ar fi fost acceptabil pentru un investitor privat ipotetic. Comisia a considerat, așadar, că, în măsura în care randamentul fix scutea CGMF de orice risc de execuție a planului de afaceri, acesta constituia o rentabilitate pe termen lung corespunzătoare capitalurilor investite. În plus, expertul Comisiei a concluzionat că, din punctul de vedere al profilului de risc, acest aport de capital se asemăna cu o obligațiune din sectorul privat francez.

114    În sfârșit, reiese din considerentul (364) al deciziei atacate că clauza rezolutorie de cesiune (a se vedea punctul 23 de mai sus) nu a fost abordată în legătură cu problema randamentelor, Comisia limitându‑se să afirme că aceasta nu era în măsură să repună în discuție egalitatea de tratament dintre CGMF și cumpărătorii privați.

115    În această privință, s‑a amintit deja la punctele 76 și 77 de mai sus că, pentru a determina dacă un aport de origine publică conține elemente de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, trebuie să se aprecieze dacă, în împrejurări comparabile, un investitor privat ar fi realizat aportul menționat. În cazul în care capitalurile puse la dispoziția unei întreprinderi, direct sau indirect, de către stat au fost acordate în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață, acestea nu pot fi calificate drept ajutoare de stat, în temeiul principiului egalității de tratament între sectorul public și cel privat. Astfel, trebuie să se considere că un aport de capital din fonduri publice îndeplinește criteriul investitorului privat și nu constituie ajutor de stat, printre altele, dacă acest aport are loc în același timp cu o contribuție semnificativă de capital din partea unui investitor privat realizată în condiții comparabile (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2000, Alitalia/Comisia, T‑296/97, Rec., p. II‑3871, punctul 81 și jurisprudența citată).

 Cu privire la concomitență

116    În ceea ce privește concomitența aporturilor investitorilor privați și publici, reclamanta apreciază că, întrucât totalul de 35 de milioane de euro nu a fost plătit în același moment, criteriul concomitenței pentru ansamblul aporturilor nu a fost respectat, deși Comisia a apreciat ca fiind suficientă similitudinea condițiilor.

117    În această privință, trebuie să se sublinieze că concomitența aporturilor investitorilor privați și publici este cel mult o indicație care permite orientarea către o absență a unui ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Astfel, reiese din punctul 81 din Hotărârea Alitalia/Comisia, punctul 115 de mai sus, citat de aceasta din urmă la nota de subsol 168 din decizia atacată, că aceste aporturi trebuie să fi fost efectuate în împrejurări comparabile. Întrucât scopul testului investitorului privat este acela de a compara comportamentul statului cu cel al unui investitor privat ipotetic, nu se poate nega faptul că existența unor investitori dispuși să investească semnificativ și concomitent este de natură să faciliteze validarea unui astfel de test. Cu toate acestea, ansamblul datelor pertinente de fapt și de drept trebuie să fie luate în considerare pentru a evalua legalitatea aporturilor în cauză conform normelor comunitare în materia ajutoarelor de stat. Aspectul temporal este, prin urmare, important în mod firesc, dar concomitența nu poate fi considerată, din principiu, drept suficientă în sine.

118    În consecință, în măsura în care concomitența nu trebuie să fie apreciată ca un indiciu care permite orientarea către o absență a unui ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, aceasta nu poate fi apreciată rezonabil în mod strict. În speță, din cauza faptului că prima pătrime din fiecare participație a fost plătită exact la același moment și că aceleași dispoziții de drept național se aplică restului de trei sferturi, Comisia putea să estimeze în mod întemeiat că acest criteriu al concomitenței era îndeplinit sau cel puțin că analiza aspectului temporal înclina să demonstreze existența unor condiții comparabile ale investițiilor private și publice.

119    Prin urmare, se impune respingerea primei critici din cadrul celui de al patrulea motiv ca fiind nefondată.

 Cu privire la egalitatea de tratament

120    Potrivit reclamantei, inegalitatea la nivelul randamentelor între CGMF și cumpărătorii privați, datorată în special existenței clauzei rezolutorii de cesiune, repune în discuție caracterul comparabil al condițiilor de investiții ale cumpărătorilor privați și ale CGMF, ceea ce ar atrage nelegalitatea concluziei Comisiei privind egalitatea de tratament.

121    În temeiul principiilor enunțate la punctul 115 de mai sus, trebuie să se evalueze dacă diferențele eventuale dintre randamentele aporturilor de capital ale cumpărători privați și, respectiv, ale CGMF sunt de natură să repună în discuție temeinicia analizei Comisiei în care concluzionează în sensul respectării principiului egalității de tratament.

122    În această privință, trebuie amintit, astfel cum s‑a precizat la punctele 117 și 118 de mai sus, că concomitența, în speță, a investițiilor publice și private putea constitui cel mult un element pertinent în aprecierea caracterului de ajutor de stat al unui aport de capitaluri publice. În consecință, afirmația Comisiei care figurează în considerentul (354) al deciziei atacate, potrivit căreia instanța comunitară ar fi validat cadrul său de analiză, este eronată. În plus, punctul 3.2 a treia liniuță din Comunicarea privind aplicarea articolelor 92 [CE] și 93 CE cu privire la cumpărarea de participații de către autoritățile publice (Buletinul CE 9‑1984), la care se referă Comisia la nota de subsol 167, stabilește numai o prezumție de absență a ajutorului în cazul unei investiții private semnificative și concomitente. În consecință, după cum a recunoscut Comisia în răspunsurile sale scrise la întrebările Tribunalului, concomitența nu poate, în sine, chiar și în prezența unor investiții private semnificative, să fie suficientă pentru a concluziona că nu există un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, fără a lua în considerare celelalte elemente pertinente de fapt sau de drept.

123    În speță, trebuie să se constate că problema randamentului fix și cea privind incidența clauzei rezolutorii de cesiune fac parte din ansamblul elementelor pertinente care ar fi trebuit să fie analizate de Comisie în vederea stabilirii caracterului comparabil al condițiilor de investiții ale cumpărătorilor privați și ale CGMF și, așadar, a respectării principiului egalității de tratament.

124    Astfel, în primul rând, trebuie constatat, pe de o parte, că rentabilitatea aportului de capital al cumpărătorilor privați nu este stabilită de protocolul de acord. Pe de altă parte, aportul de capital al CGMF este destinat să funcționeze, potrivit deciziei atacate, ca o obligațiune, având o cotă de remunerare fixă. Această cotă de remunerare fixă nu este totuși asigurată în măsura în care, în cazul exercitării clauzei rezolutorii de cesiune ca urmare a absenței reconducțiunii contractului de DSP sau a deciziei Comisiei sau a instanței comunitare care afectează în mod substanțial valoarea societății, randamentul fix încetează să fie plătit. Având în vedere aceste elemente, Comisia nu putea să nu efectueze o analiză aprofundată a incidenței diferențelor de randament ale participațiilor CGMF și ale celor ale cumpărătorilor privați în cadrul examinării egalității de tratament.

125    În al doilea rând, trebuie să se arate că investiția de 8,75 milioane de euro în capitalul SNCM nu poate fi considerată drept o investiție de portofoliu clasică fără a face abstracție de contextul privatizării întreprinderii. Astfel, acest aport de capital are loc în cadrul unui protocol global de vânzare, rezultat dintr‑o negociere unică, în care aporturile cumpărătorilor reprezintă contrapartida unor angajamente semnificative, sub diferite forme, ale statului francez.

126    În al treilea rând, în ceea ce privește clauza rezolutorie de cesiune, Comisia consideră că aceasta nu poate repune în discuție egalitatea de tratament a investitorilor privați și publici în măsura în care valoarea sa a fost deja luată în considerare în cadrul cesiunii întreprinderii la un preț de vânzare negativ.

127    Fără a fi necesar să se tranșeze aspectul dacă valoarea acordată clauzei rezolutorii de cesiune a fost luată în considerare în mod corect de către Comisie, este suficient să se constate că impactul său economic și, prin urmare, incidența sa asupra egalității de tratament a investitorilor concomitenți nu au fost evaluate în niciun mod în decizia atacată. Considerentul (364) al acesteia din urmă se limitează să constate că respectiva clauză nu poate repune în discuție egalitatea de tratament dintre investitorii concomitenți, dar nu conține nicio analiză de natură economică. Or, din elementele dosarului reiese că clauza rezolutorie de cesiune are probabil o valoare economică substanțială, ceea ce reclamanta și societatea STIM d’Orbigny, terți interesați care și‑au prezentat observațiile în cursul procedurii oficiale de investigare, subliniaseră în mod clar în cursul procedurii administrative, astfel cum reiese din considerentele (155), (158) și (163) ale deciziei atacate.

128    Astfel, trebuie amintit mai întâi că clauza rezolutorie de cesiune poate fi exercitată în absența reconducțiunii contractului de DSP sau în prezența unei decizii a Comisiei sau a instanței comunitare care afectează valoarea societății. Aceste două evenimente sunt deja, în sine, de natură să pună în dificultate SNCM recapitalizată, în măsura în care aceasta ar pierde, într‑un caz, o parte importantă din cifra sa de afaceri și ar putea, în celălalt caz, să facă obiectul unei proceduri vizând recuperarea unui ajutor ilegal, în întregime sau în parte, pentru aporturile CGMF. În acest context dificil pentru întreprindere, exercitarea clauzei rezolutorii de cesiune ar determina, pe de o parte, o obligație de rambursare a tuturor aporturilor cumpărătorilor. Pe de altă parte, CGMF ar fi din nou deținătoarea a 100 % din capitalul SNCM și deci responsabilă în proporție de 100 % pentru costurile unei posibile lichidări viitoare, deși riscul de lichidare ar fi crescut în mod substanțial.

129    Apoi, Comisia și Republica Franceză nu au repus în discuție, în cadrul procedurii scrise și în ședință, faptul că clauza rezolutorie de cesiune avea o valoare economică reală, întrucât au susținut că valoarea sa era inclusă, prin definiție, în tranzacție. Pe de altă parte, Republica Franceză a subliniat, în memoriul său în intervenție, că una dintre ofertele concurente, care nu includea o clauză rezolutorie de cesiune, solicita în contrapartidă o recapitalizare mult mai importantă din partea statului francez. Comisia și Republica Franceză nu au contestat, așadar, faptul că clauza rezolutorie de cesiune avea o valoare financiară reală.

130    Având în vedere punctele 126-129 de mai sus, trebuie să se concluzioneze că clauza rezolutorie de cesiune este cel puțin de natură să elimine orice incertitudine pentru cumpărătorii privați în cazul survenirii unuia dintre elementele sale declanșatoare și că această clauză are, în consecință, o valoare financiară reală. Această clauză este, prin urmare, susceptibilă să modifice profilurile de risc ale aporturilor de capital ale cumpărătorilor privați și al CGMF și, așadar, să repună în discuție caracterul comparabil al condițiilor de investiții. În orice situație, Comisia nu putea deci să se abțină, în decizia atacată, să procedeze la o analiză aprofundată a impactului economic al clauzei rezolutorii de cesiune.

131    Din considerațiile precedente reiese că Comisia a omis să ia în considerare ansamblul elementelor relevante, în special randamentele, în aprecierea pe care a realizat‑o a caracterului comparabil al condițiilor de investiții ale aporturilor de capital concomitente. Astfel, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere. Cea de a doua critică trebuie, așadar, să fie considerată întemeiată. Prin urmare, al patrulea motiv trebuie să fie admis în parte. Consecințele acestei erori asupra legalității deciziei atacate vor fi examinate la punctul 155 și următoarele de mai jos.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei care rezultă din aprobarea măsurilor de ajutor pentru persoane în cuantum de 38,5 milioane de euro ca măsuri care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

132    În susținerea acestui celui de al cincilea motiv, reclamanta invocă, în esență, trei critici. În primul rând, analiza Comisiei nu ar fi conformă punctului 3.2.7, privind „ajutoarele destinate să acopere costurile sociale ale restructurării”, din Liniile directoare, în măsura în care obiectul acestor ajutoare nu ar fi clar definit. În al doilea rând, în măsura în care SNCM ar decide singură, în temeiul unui acord de asociere, cu privire la cuantumul acordat salariaților, aceste ajutoare pentru persoane ar trebui să fie considerate drept ajutoare în sensul punctului 59 din Liniile directoare. Această măsură ar plasa, așadar, SNCM într‑o situație favorabilă în raport cu concurența, ceea ce ar constitui un avantaj economic selectiv și, prin urmare, un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În al treilea rând, contul escrow în care sunt plasate fondurile privind ajutoarele pentru persoane nu ar fi remunerat. Acesta nu ar respecta deci Liniile directoare întrucât nevoia de ajutor nu ar fi limitată la minimum.

133    Comisia consideră, în esență, că aceste critici sunt inoperante în măsura în care reclamanta critică compatibilitatea ajutorului cu piața comună în temeiul Liniilor directoare, iar nu caracterul de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Cu privire la fond, Comisia consideră că aceste măsuri de ajutor pentru persoane fac parte din politica socială a statelor membre.

134    Cu titlu preliminar, trebuie constatat că reclamanta confundă existența unui ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE și compatibilitatea acestuia cu piața comună în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE și al Liniilor directoare. În măsura în care nu este de competența Tribunalului să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unui ajutor care nu a fost stabilită de Comisie în decizia atacată, prima și a treia critică din cadrul celui de al cincilea motiv trebuie să fie respinse ca inoperante.

135    Cu toate acestea, cea de a doua critică trebuie să fie interpretată în sensul că contestă în mod direct constatarea Comisiei privind absența unui ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Prin urmare, se impune examinarea caracterului de avantaj economic al acestor ajutoare pentru persoane.

136    În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că simplul fapt că o măsură are un scop social nu este suficient pentru ca aceasta să se sustragă de la bun început calificării drept ajutor în sensul articolului 87 CE. Astfel, alineatul (1) al acestei dispoziții nu distinge în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor statului, ci definește aceste intervenții în funcție de efectele lor. Noțiunea de ajutor cuprinde intervențiile publice care, sub diverse forme, reduc sarcinile care în mod normal grevează bugetul unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 15 martie 1994, Banco Exterior de España, C‑387/92, Rec., p. I‑877, punctul 13, Hotărârea Curții din 26 septembrie 1996, Franța/Comisia, C‑241/94, Rec., p. I‑4551, punctul 21, Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Țările de Jos/Comisia, C‑159/01, Rec., p. I‑4461, punctul 51, și Hotărârea Curții din 3 martie 2005, Heiser, C‑172/03, Rec., p. I‑1627, punctul 46).

137    Reiese din cele de mai sus că noțiunea de ajutor nu implică în mod necesar suportarea unei obligații legale, ci mai degrabă faptul ca obligații care în mod normal grevează bugetul unei întreprinderi să fie reduse (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 26 septembrie 1996, Franța/Comisia, punctul 136 de mai sus, Rec., p. I‑4553, punctul 42). Așadar, definiția unei sarcini legate de gestiunea curentă a întreprinderii nu poate, prin natura sa, să se limiteze la sarcinile legale sau contractuale. De asemenea, faptul că beneficiarii direcți ai ajutorului pentru persoane sunt angajați nu poate fi suficient pentru a demonstra inexistența unui ajutor în favoarea angajatorului lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 23 februarie 1961, De Gezamenlijke Steenkolenmijnen in Limburg/Înalta Autoritate, 30/59, Rec., p. 1).

138    Pentru a examina dacă aceste ajutoare pentru persoane constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, trebuie, prin urmare, să se determine dacă SNCM percepe un avantaj economic care îi permite să nu fie obligat să suporte costuri care ar fi grevat în mod normal resursele financiare proprii și împiedică astfel ca forțele pieței să își producă consecințele normale.

139    Reiese din considerentul (70) al deciziei atacate că avansul în cont curent aprobat de CGMF, în cuantum de 38,5 milioane de euro, în favoarea personalului concediat al SNCM urmărește să finanțeze costul indemnizațiilor suplimentare viitoare ale unui eventual plan de reducere a personalului pus în aplicare de cumpărători. Acest avans în cont curent este destinat finanțării „părții de costuri pentru eventuale plecări voluntare sau desfaceri ale contractului de muncă [...] care ar veni în completarea sumelor de orice natură plătibile de către angajator, în conformitate cu dispozițiile legale și contractuale” (articolul II.2 din protocolul de cesiune din 16 mai 2006, citat la nota de subsol 66 din decizia atacată).

140    Comisia a observat, în considerentele (366)-(370) ale deciziei atacate, că există un avantaj economic selectiv atunci când un aport de capital public diminuează o obligație a întreprinderii care face parte din gestionarea sa curentă. Comisia a apreciat că, în speță, obligațiile care fac parte din gestionarea curentă erau ansamblul obligațiilor decurgând din aplicarea legislației sociale și a convențiilor colective incidente în sector. În măsura în care ajutoarele pentru persoane menționate nu ar urmări să finanțeze obligații legale și contractuale, acestea nu ar urmări, așadar, să finanțeze obligații care fac parte din gestionarea curentă a întreprinderii.

141    Potrivit considerentului (372) al deciziei atacate, ajutoarele pentru persoane nu pot avea nici ca obiect, nici ca efect să permită plecarea salariaților, în măsura în care contul escrow nu poate fi utilizat decât pentru salariații care au părăsit deja întreprinderea la momentul noului plan social. Aceste ajutoare pentru persoane ar fi, prin urmare, o măsură de politică socială, statul francez acționând astfel în calitate de autoritate publică, iar nu în calitate de stat acționar. Comisia a precizat, în considerentul (375) al deciziei atacate, că această măsură nu ar urmări să finanțeze plecările prevăzute inițial în cadrul Planului din 2002.

142    Această argumentație nu poate fi acceptată.

143    În primul rând, reiese din jurisprudența citată la punctele 136 și 137 de mai sus că, contrar celor afirmate de Comisie la punctul 371 din decizia atacată, faptul că măsura în cauză nu decurge din obligațiile stricte legale și contractuale nu este, în principiu, de natură să excludă natura de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

144    În al doilea rând, trebuie constatat că existența contului escrow este de natură să creeze un stimulent pentru salariații SNCM de a părăsi întreprinderea sau, cel puțin, de a o părăsi fără a‑și negocia plecarea, în special în ceea ce privește eventuala acordare de indemnizații suplimentare de concediere în sensul considerentului (268) al deciziei atacate, toate acestea fiind situații care ar crea un avantaj economic indirect pentru SNCM.

145    Faptul că acest cont escrow a fost negociat cu sindicatele întreprinderii înainte de privatizare, cu ocazia conflictului social din 2005, astfel cum reiese din răspunsurile scrise ale Comisiei, nu este în sine de natură să repună în discuție caracterul de ajutor de stat al măsurilor în cauză. Astfel, indiferent dacă avantajul a fost aprobat înainte sau după privatizare, SNCM continuă să beneficieze de el. În plus, faptul că aceste ajutoare pentru persoane fac parte din protocolul de vânzare însuși tinde să indice că ele creează un avantaj. Prin urmare, trebuie să se admită că părțile au recurs la acesta pentru că puteau să obțină un anumit beneficiu.

146    Rezultă că explicațiile Comisiei, în special cele care figurează în considerentul (372) al deciziei atacate, nu sunt, așadar, nici convingătoare și nici măcar comprehensibile.

147    Având în vedere punctele 142-146 de mai sus, trebuie să se considere că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin calificarea acestor măsuri de ajutor pentru persoane, în valoare de 38,5 milioane de euro, drept măsuri care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. Prin urmare, cel de al cincilea motiv trebuie să fie primit. Consecințele acestei erori asupra legalității deciziei atacate vor fi examinate la punctul 155 și următoarele de mai jos.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei care rezultă din aprobarea soldului restructurării în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE și al Liniilor directoare

148    În primul rând, trebuie să se constate că acest al șaselea motiv privește soldul restructurării, în cuantum final de 15,81 milioane de euro, declarat compatibil cu piața comună în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE și al Liniilor directoare.

149    În al doilea rând, trebuie subliniat că analiza efectuată de Comisie a acestui sold al restructurării, care figurează în considerentele (366)-(434) ale deciziei atacate, era întemeiată pe premisa potrivit căreia Planul din 2006 nu conținea elemente de ajutor de stat.

150    În această privință, trebuie, astfel, să se arate că Decizia din 2006 este explicită cu privire la faptul că, în prezența unor elemente de ajutor pentru restructurare în Planul din 2006, acestea din urmă trebuie să fie analizate împreună cu ajutorul pentru restructurare din cadrul Planului din 2002, după cum reiese din considerentele (6), (7), (25) și (129) ale acesteia. Comisia a arătat de altfel, în considerentul (161) al Deciziei din 2006, că nu putea exclude ca totalitatea acestuia sau o parte din noul aport de capital de 158 de milioane de euro să trebuiască să fie considerată ca reprezentând un ajutor de stat. Comisia a subliniat astfel în mod întemeiat că, dacă această nouă măsură constituia un ajutor, aceasta trebuia să fie apreciată „împreună cu ajutorul pentru restructurare global a cărui compatibilitate ar trebui, prin urmare, să fie examinată”.

151    Reiese însă din decizia atacată că Planul din 2006 nu includea, potrivit Comisiei, noi elemente de ajutor, întrucât aceasta a considerat că prețul negativ de vânzare de 158 de milioane de euro, aportul de capital comun și concomitent al CGMF, în cuantum de 8,75 milioane de euro, și ajutoarele pentru persoane, în cuantum de 38,5 milioane de euro, nu constituiau ajutoare în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

152    Or, reiese din analiza celui de al treilea, a celui de al patrulea și a celui de al cincilea motiv că Comisia a săvârșit o eroare de drept și erori vădite de apreciere de natură să repună în discuție premisa potrivit căreia Planul din 2006 nu ar conține elemente de ajutor.

153    În aceste împrejurări, Tribunalul constată că analiza Comisiei aferentă soldului restructurării nu este susținută în mod valabil. Prin urmare, cel de al șaselea motiv trebuie să fie primit, fără să fie necesară examinarea argumentelor invocate de reclamantă.

154    În continuare, trebuie să fie evaluate consecințele erorilor de apreciere ale Comisiei asupra legalității deciziei atacate.

 Cu privire la consecințele erorilor vădite de apreciere ale Comisiei asupra legalității deciziei atacate

155    Din cuprinsul punctelor 94, 109, 131 și 147 de mai sus rezultă că Comisia a săvârșit o eroare de drept și erori vădite de apreciere în ceea ce privește analiza prețului negativ de vânzare, de 158 de milioane de euro, a aportului de capital comun și concomitent al CGMF, în valoare de 8,75 milioane de euro, și a ajutoarelor pentru persoane, în cuantum de 38,5 milioane de euro. În consecință, se impune anularea articolului 1 al doilea paragraf din decizia atacată.

156    Din cuprinsul punctelor 148-152 de mai sus reiese că analiza realizată de Comisie a soldului restructurării, în cuantum final de 15,81 milioane de euro, era întemeiată pe o premisă eronată. Prin urmare, se impune anularea articolului 1 al treilea paragraf din decizia atacată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

157    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

158    Republica Franceză și SNCM suportă propriile cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile articolului 87 alineatul (4) primul și al treilea paragraf din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 1 al doilea și al treilea paragraf din Decizia 2009/611/CE a Comisiei din 8 iulie 2008 privind măsurile C 58/02 (ex N 118/02) pe care Franța le‑a pus în aplicare în favoarea Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM).

2)      Comisia Europeană suportă cheltuielile de judecată ale reclamantei, precum și propriile cheltuieli de judecată.

3)      Republica Franceză și SNCM suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pelikánová Jürimäe Van der Woude

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 septembrie 2012.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Companiile maritime în cauză

Procedura administrativă

Măsurile în cauză

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe nemotivare și pe atingerea adusă dreptului la apărare și dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat, în esență, pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei rezultând din aprobarea aportului de capital de 53,48 milioane de euro în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE coroborat cu articolul 87 alineatul (1) CE

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei în ceea ce privește aprobarea cesiunii SNCM pentru un preț negativ de 158 de milioane de euro ca măsură care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei care rezultă din aprobarea aportului de capital al CGMF în valoare de 8,75 milioane de euro ca măsură care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

Cu privire la concomitență

Cu privire la egalitatea de tratament

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei care rezultă din aprobarea măsurilor de ajutor pentru persoane în cuantum de 38,5 milioane de euro ca măsuri care nu constituie un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei care rezultă din aprobarea soldului restructurării în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE și al Liniilor directoare

Cu privire la consecințele erorilor vădite de apreciere ale Comisiei asupra legalității deciziei atacate

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: franceza.