HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
10 martie 2021(*)
[Text îndreptat prin Ordonanța din 13 aprilie 2021]
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 8 alineatul (1) litera (c) – Mandat european de arestare emis de parchetul unui stat membru în scopul urmăririi penale pe baza unei măsuri privative de libertate emise de aceeași autoritate – Lipsa controlului jurisdicțional înainte de predarea persoanei căutate – Consecințe – Protecție jurisdicțională efectivă – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”
În cauza C‑648/20 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Westminster Magistrates’ Court (Tribunalul din Westminster, Regatul Unit), prin decizia din 26 noiembrie 2020, primită de Curte la 1 decembrie 2020, în procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare emis împotriva lui
PI,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședinta Curții, domnul L. Bay Larsen, doamna C. Toader (raportoare) și domnul N. Jääskinen, judecători,
avocat general: domnul J. Richard de la Tour,
grefier: doamna C. Strömholm,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 27 ianuarie 2021,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru PI, de H. Malcolm, QC, și J. Kern, barrister, mandatați de S. Bisnauthsing, solicitor;
– pentru guvernul bulgar, de L. Zaharieva și T. Tsingileva, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și S. Grünheid, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 februarie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia-cadru 2002/584”), citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Regatul Unit, a unui mandat european de arestare emis de rayonna prokuratura Svichtov (procurorul Parchetului Regional din Svichtov, Bulgaria), în scopul urmăririi penale începute împotriva lui PI.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (5), (6), (10) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:
„(5) Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.
[…]
(10) Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul dintre statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [TUE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) [TUE] și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.
[…]
(12) Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute la articolul 6 [TUE] și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene […], în special în capitolul VI. […]”
4 Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”
5 Articolul 2 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1):
„Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.”
6 Potrivit articolului 6 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”:
„(1) Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
(2) Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
(3) Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.”
7 Articolul 8 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1) următoarele:
„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:
[…]
(c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;
[…]”
Dreptul Regatului Unit
8 Procedura de executare a unui mandat european de arestare este reglementată de Extradition Act 2003 (Legea din 2003 privind extrădarea). Prima parte a acestei legi definește teritoriile către care se poate recurge la o extrădare de către Regatul Unit. Republica Bulgaria face parte din acestea. Potrivit articolului 2(7) din legea menționată, autoritatea centrală desemnată emite un certificat dacă apreciază că mandatul de arestare a fost emis de o autoritate emitentă care provine de la unul dintre teritoriile menționate.
Dreptul bulgar
ZEEZA
9 Zakon za ekstraditsiata i evropeiskata zapoved za arest (Legea privind extrădarea și mandatul european de arestare, DV nr. 46 din 3 iunie 2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „ZEEZA”), transpune în dreptul bulgar Decizia‑cadru 2002/584. Articolul 37 din ZEEZA enunță dispozițiile privind emiterea unui mandat european de arestare în termeni aproape identici cu cei ai articolului 8 din această decizie‑cadru.
10 În temeiul articolului 56 alineatul 1 punctul 1 din ZEEZA, procurorul este competent, în faza preliminară a procedurii penale, să emită un mandat european de arestare împotriva persoanei urmărite penal.
NPK
11 În conformitate cu articolul 14 alineatul 1 din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, DV nr. 86 din 28 octombrie 2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „NPK”), procurorul ia decizii potrivit propriei convingeri, pe baza unei examinări obiective, imparțiale și complete a tuturor împrejurărilor cauzei, cu respectarea legii.
12 În cadrul procesului penal, procurorul este autoritatea competentă care, conform articolului 46 din NPK, exercită acțiunea penală, desfășoară instrucția penală și exercită un control al legalității și al bunei desfășurări a acesteia.
13 Arestarea preventivă a unei persoane față de care se efectuează urmărirea penală este reglementată, în faza preliminară a procedurii penale, de articolul 64 din NPK.
14 Potrivit articolului 64 alineatul 1 din NPK, „[m]ăsura arestării preventive se adoptă în cursul procedurii preliminare de către tribunalul de primă instanță competent, la cererea procurorului”.
15 În conformitate cu articolul 64 alineatul 2 din NPK, procurorul poate adopta o măsură prin care să dispună reținerea persoanei urmărite penal pentru o durată maximă de 72 de ore pentru a asigura înfățișarea acestei persoane în fața instanței care este competentă să adopte, dacă este cazul, o măsură de arestare preventivă.
16 Articolul 64 alineatul 3 din NPK prevede la rândul său că „tribunalul, în complet de judecător unic, examinează cauza de îndată, în ședință publică, cu participarea procurorului, a persoanei urmărite penal și a avocatului său”.
17 În plus, în conformitate cu articolul 64 alineatul 4 din NPK, tribunalul este autoritatea competentă să examineze cererea de arestare preventivă și să aprecieze dacă este necesar să se impună această măsură, să aleagă să impună o măsură mai puțin restrictivă sau să respingă în mod general adoptarea unei măsuri procedurale coercitive împotriva persoanei urmărite penal.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
18 La 28 ianuarie 2020, procurorul Parchetului Regional din Svichtov a emis un mandat european de arestare în scopul urmăririi penale începute împotriva lui PI (denumit în continuare „mandatul european de arestare în cauză”).
19 Astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, PI este suspectat că a săvârșit, în orașul Svishtov (Bulgaria), la 8 decembrie 2019, un furt de bani și de bijuterii, în valoare totală estimată de 14 713,97 leva bulgare (BGN) (aproximativ 7 500 de euro), pedepsit cu închisoarea de la unu la zece ani.
20 Mandatul european de arestare în cauză se grefează pe o decizie a aceluiași procuror, emisă la 12 decembrie 2019, prin care se dispune reținerea lui PI pentru o durată maximă de 72 de ore.
21 PI a fost astfel arestat și plasat în detenție în Regatul Unit, la 11 martie 2020, pe baza mandatului european de arestare în cauză.
22 În fața instanței de trimitere, Westminster Magistrates’Court (Tribunalul din Westminster, Regatul Unit), PI contestă validitatea mandatului european de arestare în cauză susținând că sistemul judiciar bulgar nu îndeplinește cerințele Deciziei‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența Curții, în special prin Hotărârile din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), și PF (Procurorul general al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457).
23 Din cererea de decizie preliminară reiese că, potrivit procurorului Parchetului Regional din Svichtov, persoana căutată prin intermediul unui mandat european de arestare este, în dreptul bulgar, reprezentată de un avocat, astfel încât interesele sale sunt pe deplin protejate. În măsura în care decizia de a emite un astfel de mandat se întemeiază pe o decizie prin care se dispune arestarea, care impune ca, după predarea persoanei căutate, aceasta să fie prezentată în fața unei instanțe care se pronunță cu privire la privarea sa de libertate, sistemul procedural bulgar ar fi conform cu Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența Curții.
24 Potrivit instanței de trimitere, în dreptul bulgar, nici decizia procurorului prin care se dispune arestarea persoanei căutate, nici mandatul european de arestare emis de aceeași autoritate în prelungirea acestei decizii nu pot face obiectul unui control jurisdicțional înainte de predarea persoanei căutate. Prin urmare, această situație s‑ar dovedi distinctă de sistemele procedurale cunoscute în alte state membre și care au condus la jurisprudența Curții în materie.
25 Instanța de trimitere a anexat la cererea sa de decizie preliminară certificatul emis de National Crime Agency (Agenția Națională de Combatere a Criminalității, Regatul Unit), în conformitate cu articolul 2(7) din Legea din 2003 privind extrădarea, care atestă că mandatul european de arestare în cauză a fost emis de o autoritate judiciară competentă în această privință.
26 Această instanță ridică totuși problema dacă dublul nivel de protecție a drepturilor de care trebuie să beneficieze persoana căutată, astfel cum impune jurisprudența Curții, în special la punctul 56 din Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi (C‑241/15, EU:C:2016:385), este asigurat în contextul cauzei cu care este sesizată, în măsura în care atât mandatul european de arestare în cauză, cât și mandatul național de arestare sau decizia judiciară care are același efect ca acesta din urmă au fost emise de procurorul Parchetului Regional din Svichtov, fără intervenția unei instanțe bulgare înainte de predarea lui PI de către Regatul Unit.
27 În aceste condiții, Westminster Magistrates’ Court (Tribunalul din Westminster) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În cazul în care predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale împotriva unei persoane căutate, iar atât decizia de emitere a unui mandat național de arestare, cât și decizia de emitere a unui mandat european de arestare sunt luate de un procuror, fără intervenția unei instanțe înainte de predare, persoana căutată beneficiază de protecția pe două niveluri avută în vedere de Curte în Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi (C‑241/15, EU:C:2016:385), dacă:
a) efectul mandatului de arestare național se limitează la reținerea persoanei [căutate] pentru o durată de maximum 72 de ore în vederea prezentării sale în fața unei instanțe și,
b) cu ocazia predării, este numai de competența instanței să dispună punerea în libertate sau prelungirea detenției, ținând seama de toate împrejurările cauzei?”
Cu privire la procedura de urgență
28 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
29 În această privință, trebuie observat, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, ea este susceptibilă să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al acesteia.
30 În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul referitor la urgență, potrivit jurisprudenței constante a Curții, trebuie să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este în prezent privată de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal (Ordonanța din 12 februarie 2019, RH, C‑8/19 PPU, EU:C:2019:110, punctul 24 și jurisprudența citată).
31 În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 18-21 din prezenta hotărâre, PI a fost arestat și plasat în detenție în Regatul Unit pe baza mandatului european de arestare în cauză.
32 Rezultă că menținerea lui PI în arest preventiv depinde de decizia Curții, în măsura în care răspunsul acesteia la întrebarea adresată de instanța de trimitere ar putea avea o consecință imediată asupra executării mandatului european de arestare în cauză și, prin urmare, asupra arestării preventive a lui PI.
33 În aceste condiții, la 17 decembrie 2020, Camera întâi a Curții a decis, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la întrebarea preliminară
34 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, citit în lumina articolului 47 din cartă și a jurisprudenței Curții, trebuie interpretat în sensul că cerințele inerente protecției jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale sunt îndeplinite atunci când atât mandatul european de arestare, cât și decizia judiciară pe care se grefează acesta sunt emise de un procuror, care poate fi calificat drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru, dar nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate de către statul membru de executare.
35 Trebuie amintit de la bun început că atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au o importanță fundamentală în dreptul Uniunii, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 33 și jurisprudența citată].
36 Cu toate acestea, eficacitatea și buna funcționare a sistemului simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, se întemeiază pe respectarea anumitor cerințe stabilite în această decizie‑cadru al căror conținut a fost clarificat prin jurisprudența Curții.
37 În primul rând, din decizia de trimitere reiese că procurorul Parchetului Regional din Svichtov este o autoritate care participă la administrarea justiției penale și care este independentă în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare, aceste două condiții permițând calificarea unei astfel de autorități drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 [a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 52 și jurisprudența citată]. Această calificare nu este, de altfel, contestată de PI, după cum a precizat avocatul său în ședința în fața Curții.
38 În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, existența unui control jurisdicțional al deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptate de o altă autoritate decât o instanță judecătorească nu constituie o condiție pentru a putea considera această autoritate drept autoritate judiciară emitentă în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, întrucât un astfel de control nu face parte din normele statutare și organizaționale ale autorității menționate, ci privește procedura de emitere a unui asemenea mandat, care trebuie să îndeplinească cerința unei protecții jurisdicționale efective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2021, MM, C‑414/20 PPU, EU:C:2021:4, punctul 44 și jurisprudența citată). Astfel, calitatea „de autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, nu este condiționată de existența unui control jurisdicțional al deciziei de emitere a mandatului european de arestare și al deciziei naționale pe care se grefează acesta din urmă. În consecință, faptul că nu este contestată calificarea procurorului Parchetului Regional din Svichtov drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, nu este suficient pentru a considera că procedura bulgară referitoare la emiterea unui mandat european de arestare de către un procuror îndeplinește cerințele inerente protecției jurisdicționale efective.
39 În al treilea rând, asemenea domnului avocat general la punctele 37 și 38 din concluziile sale, trebuie arătat că decizia procurorului prin care se dispune reținerea persoanei căutate pentru o durată maximă de 72 de ore, pe care se grefează mandatul european de arestare, trebuie calificată drept „decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect” ca un mandat național de arestare, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584.
40 În această privință, Curtea a statuat că noțiunea de „mandat [național] de arestare sau […] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, vizează măsurile naționale adoptate de o autoritate judiciară în vederea căutării și a arestării unei persoane care face obiectul urmăririi penale, în scopul de a o prezenta în fața unui judecător în vederea îndeplinirii actelor de procedură penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2021, MM, C‑414/20 PPU, EU:C:2021:4, punctul 57).
41 Prin urmare, este necesar să se aprecieze dacă un sistem de procedură penală în temeiul căruia atât mandatul european de arestare, cât și decizia pe care se grefează acesta au fost emise de parchet, un control jurisdicțional în această privință neputând interveni decât după predarea persoanei căutate, îndeplinește cerințele Deciziei‑cadru 2002/584, și anume respectarea dublului nivel de protecție a drepturilor de care trebuie să beneficieze această persoană, astfel cum este interpretat de jurisprudența Curții.
42 În această privință, trebuie amintit că, la punctul 56 din Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi (C‑241/15, EU:C:2016:385), Curtea a statuat că sistemul mandatului european de arestare cuprinde, în temeiul cerinței prevăzute la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat național de arestare, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale.
43 Această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 68].
44 Rezultă că, atunci când legislația statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este un judecător sau o instanță, decizia judiciară națională, cum este un mandat de arestare național, pe care se grefează mandatul european de arestare trebuie la rândul său să îndeplinească asemenea cerințe [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 69].
45 Îndeplinirea acestor cerințe permite astfel să se garanteze autorității judiciare de executare că decizia de emitere a unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale se întemeiază pe o procedură națională supusă unui control jurisdicțional și că persoana care a făcut obiectul acestui mandat național de arestare a beneficiat de toate garanțiile proprii adoptării acestui tip de decizii, în special de cele care rezultă din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale vizate la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 70].
46 În plus, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 75].
47 Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 61 din concluziile sale, din această jurisprudență a Curții reiese că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale trebuie să poată beneficia de o protecție jurisdicțională efectivă înainte de predarea sa către statul membru emitent, cel puțin la unul dintre cele două niveluri de protecție impuse de jurisprudența menționată.
48 O asemenea protecție presupune, prin urmare, ca un control jurisdicțional să poată fi exercitat fie în privința mandatului european de arestare, fie în privința deciziei judiciare pe care se grefează acest mandat, înainte de a se proceda la executarea acestuia din urmă.
49 Această cerință permite, în sistemul instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, întemeiat, astfel cum s‑a amintit la punctul 35 din prezenta hotărâre, pe încrederea reciprocă dintre statele membre, să se garanteze autorității judiciare de executare că mandatul european de arestare a cărui executare îi este solicitată a fost emis în urma unei proceduri naționale supuse unui control jurisdicțional, în cadrul căreia persoana căutată a putut beneficia de toate garanțiile proprii adoptării acestui tip de decizii, în special de cele care rezultă din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale vizate la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, așa cum reiese din cuprinsul punctului 45 din prezenta hotărâre.
50 Aceste considerații nu sunt nicidecum repuse în discuție de învățămintele care se desprind din Hotărârile din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours) (C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077), și Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia) (C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078), invocate în cadrul ședinței din fața Curții.
51 La punctele 70 și 71 din prima dintre aceste hotărâri, Curtea a statuat că existența, în ordinea juridică a statului membru emitent, a unor norme de procedură potrivit cărora proporționalitatea deciziei Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare poate, înainte sau după predarea efectivă a persoanei căutate, să facă obiectul unui control jurisdicțional prealabil sau aproape concomitent cu emiterea lui și, în orice caz, după această emitere îndeplinește cerința unei protecții jurisdicționale efective. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, după cum reiese din cuprinsul punctelor 68 și 69 din aceasta, constatarea respectivă decurgea din existența unui ansamblu de dispoziții procedurale care garantau intervenția unui judecător încă de la emiterea mandatului național de arestare împotriva persoanei căutate și, prin urmare, înainte de predarea acesteia din urmă.
52 De asemenea, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia) (C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078), mandatul european de arestare emis de procuror se întemeia pe o decizie judiciară de arestare preventivă.
53 Astfel, după cum a subliniat domnul avocat general la punctele 69 și 72 din concluziile sale, în hotărârile citate la punctul 50 din prezenta hotărâre, Curtea a luat în considerare faptul că condițiile de emitere a unui mandat european de arestare de către Ministerul Public puteau face obiectul unui control jurisdicțional înainte de predarea persoanei căutate, în măsura în care, în legislațiile naționale în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri, mandatul european de arestare se întemeia pe un mandat național de arestare emis de un judecător care, în plus, efectua o apreciere a condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare și în special a caracterului său proporțional.
54 Or, spre deosebire de cauzele în care s‑au pronunțat aceste două hotărâri, în speță, din decizia de trimitere reiese că dreptul bulgar prevede doar un control jurisdicțional a posteriori al deciziei procurorului de a emite un mandat european de arestare, din moment ce un astfel de control nu poate interveni decât după predarea persoanei căutate.
55 [Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 13 aprilie 2021] În ceea ce privește faptul că, în răspunsul scris la întrebările Curții, guvernul bulgar precizează că, după predarea persoanei căutate ca urmare a executării unui mandat european de arestare, aceasta va fi prezentată de îndată în fața unei instanțe care va examina necesitatea de a pronunța împotriva sa o măsură preventivă privativă sau restrictivă de libertate și va proceda astfel și la controlul caracterului proporțional al acestui mandat, această practică nu este totuși de natură să asigure conformitatea sistemului procedural bulgar cu cerințele care decurg din Decizia‑cadru 2002/584.
56 [Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 13 aprilie 2021] Astfel, trebuie precizat că, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 33 și 34 din concluziile sale, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2021, MM (C‑414/20 PPU, EU:C:2021:4), Curtea nu s‑a pronunțat în mod direct cu privire la aspectul dacă procedura bulgară referitoare la emiterea unui mandat european de arestare de către un procuror în faza preliminară a procedurii penale îndeplinea cerințele inerente protecției jurisdicționale efective, ci s‑a limitat să considere că, în lipsa unei căi de atac distincte în dreptul statului membru emitent, dreptul Uniunii conferea unei instanțe din acest stat membru un titlu de competență pentru a exercita un control incident al validității mandatului european de arestare. Nu se poate, prin urmare, deduce din această hotărâre că, în cuprinsul ei, Curtea ar fi decis că existența unei astfel de posibilități de control jurisdicțional a posteriori era de natură să îndeplinească cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor persoanei căutate.
57 În consecință, existența unui control jurisdicțional al deciziei unui procuror de a emite un mandat european de arestare care nu intervine decât după predarea persoanei căutate nu îndeplinește obligația care revine statului membru emitent de a pune în aplicare norme procedurale care permit unei instanțe competente să efectueze, înaintea acestei predări, un control al legalității mandatului național de arestare sau a deciziei judiciare care are același efect, adoptate de asemenea de un procuror, sau a mandatului european de arestare.
58 Desigur, în punerea în aplicare a Deciziei‑cadru 2002/584, statele membre păstrează, în conformitate cu autonomia lor procedurală, posibilitatea de a adopta norme care se pot dovedi diferite de la un stat membru la altul. Totuși, acestea trebuie să se asigure că normele respective nu contravin cerințelor care decurg din această decizie‑cadru, în special în ceea ce privește protecția jurisdicțională, garantată prin articolul 47 din cartă, care stă la baza acesteia.
59 Rezultă că obiectivul Deciziei‑cadru 2002/584, care, prin instituirea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, urmărește să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară dintre autoritățile judiciare ale statului membru emitent și cele ale statului membru de executare a unui mandat european de arestare, nu poate fi realizat decât cu respectarea drepturilor și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 TUE și reflectate în cartă, obligație care, în plus, privește toate statele membre și în special atât statul membru emitent, cât și pe cel de executare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2019, TC, C‑492/18 PPU, EU:C:2019:108, punctele 41 și 54, precum și jurisprudența citată).
60 Având în vedere toate aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, citit în lumina articolului 47 din cartă și a jurisprudenței Curții, trebuie interpretat în sensul că cerințele inerente protecției jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale nu sunt îndeplinite atunci când atât mandatul european de arestare, cât și decizia judiciară pe care se grefează acesta sunt emise de un procuror, care poate fi calificat drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru, dar nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate de către statul membru de executare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
61 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții, trebuie interpretat în sensul că cerințele inerente protecției jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale nu sunt îndeplinite atunci când atât mandatul european de arestare, cât și decizia judiciară pe care se grefează acesta sunt emise de un procuror, care poate fi calificat drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru, dar nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate de către statul membru de executare.
Semnături