Language of document : ECLI:EU:T:2021:411

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

7 iulie 2021(*)

„Răspundere extracontractuală – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive luate împotriva Iranului – Lista persoanelor și entităților cărora li se aplică înghețarea fondurilor și a resurselor economice – Competența Tribunalului – Prescripție – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor”

În cauza T‑455/17,

Naser Bateni, cu domiciliul în Hamburg (Germania), reprezentat de M. Schlingmann, avocat,

reclamant,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de J.‑P. Hix și M. Bishop, în calitate de agenți,

pârât,

susținut de

Comisia Europeană, reprezentată de C. Hödlmayr, J. Roberti di Sarsina și M. Kellerbauer, în calitate de agenți,

intervenientă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolele 268 și 340 TFUE prin care se urmărește repararea prejudiciului pretins suferit de reclamant ca urmare a înscrierii numelui său în listele care figurează, în primul rând, în anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO 2010, L 195, p. 39), prin intermediul Deciziei 2011/783/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2011, L 319, p. 71), și în anexa VIII la Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1), prin intermediul Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 al Consiliului din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO 2011, L 319, p. 11), în al doilea rând, în anexa IX la Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO 2012, L 88, p. 1) și, în al treilea rând, în anexa la Decizia 2013/661/PESC a Consiliului din 15 noiembrie 2013 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2013, L 306, p. 18) și în anexa la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1154/2013 al Consiliului din 15 noiembrie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO 2013, L 306, p. 3),

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, domnul M. Jaeger și doamna O. Porchia (raportoare), judecători,

grefier: domnul B. Lefebvre, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 noiembrie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului

1        Reclamantul, domnul Naser Bateni, este un resortisant iranian rezident, din martie 2008, în Germania, unde a înființat, în anul 2009, HTTS Hanseatic Trade Trust & Shipping GmbH (denumită în continuare „HTTS”), o societate de drept german care desfășoară activități de agent maritim și de administrator tehnic de nave.

2        Prezenta cauză se înscrie în cadrul măsurilor restrictive instituite cu scopul de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta din urmă să pună capăt activităților nucleare ce prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor de transport de arme nucleare. Este vorba în special despre măsurile luate împotriva Islamic Republic of Iran Shipping Lines (denumită în continuare „IRISL”), cu care, potrivit Consiliului Uniunii Europene, reclamantul și HTTS ar fi întreținut legături.

3        În cadrul dreptului internațional, la 23 decembrie 2006, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare „Consiliul de Securitate”) a adoptat Rezoluția 1737 (2006), în care și‑a exprimat îngrijorarea profundă cu privire la programul de proliferare nucleară dezvoltat de Iran și a încercat să facă presiuni asupra acestui stat pentru „a împiedica” programul și pentru „a suspenda” anumite componente ale acestuia în vederea menținerii păcii și securității internaționale.

4        La 24 martie 2007, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1747 (2007). La paragraful 5 al rezoluției respective, acesta arată că a decis că „R. I. Iran nu trebuie să furnizeze, să vândă sau să transfere, direct ori indirect, de pe teritoriul său sau prin intermediul resortisanților săi ori utilizând vasele sau aeronavele sub pavilionul său nicio armă ori material conex și că toate statele vor trebui să interzică achiziționarea acestor articole de la R. I. Iran de către resortisanții lor sau utilizând vasele și aeronavele sub pavilionul lor, fie că aceste articole provin sau nu de pe teritoriul iranian”.

5        La 3 martie 2008, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1803 (2008). La paragraful 11 al acestei rezoluții, el a solicitat tuturor statelor „să inspecteze încărcăturile spre sau dinspre Iran […] ale navelor și aeronavelor deținute sau operate de Iran Air Cargo și [IRISL], în cazul în care există motive întemeiate de a crede că navele sau aeronavele transportă bunuri interzise conform prezentei rezoluții, Rezoluției 1737 (2006) sau Rezoluției 1747 (2007)”.

6        Prin Rezoluția 1929 (2010) din 9 iunie 2010, Consiliul de Securitate a introdus o serie de măsuri suplimentare împotriva IRISL. În special, paragrafele 14-22 din această rezoluție au extins măsurile de înghețare a activelor prevăzute de Rezoluția 1737 (2006) la cazul „entităților [IRISL] după cum se specifică în anexa III, și oricăror persoane sau entități care acționează în numele acestora ori potrivit instrucțiunilor lor, precum și entităților deținute sau controlate de acestea, inclusiv prin mijloace ilegale, ori despre care Consiliul [de Securitate] sau Comitetul [pentru sancțiuni al Organizației Națiunilor Unite al Consiliului de Securitate] a stabilit că le‑au sprijinit pe acestea în a se sustrage sancțiunilor prevăzute în rezoluțiile [sale] ori în a încălca prevederile acestor rezoluții”.

7        În cadrul Uniunii Europene, au fost adoptate Poziția comună 2007/140/PESC a Consiliului din 27 februarie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 61, p. 49) și Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1).

8        La 17 iunie 2010, pentru a se conforma Rezoluției 1929 (2010), Consiliul European a adoptat „Declarația privind Iranul” [Anexa II la Concluziile Consiliului European din 17 iunie 2010 (documentul EUCO 3/10)] și a invitat în același timp Consiliul să adopte măsurile de punere în aplicare a măsurilor cuprinse în această rezoluție, precum și măsurile de însoțire aferente, pentru a contribui la soluționarea tuturor preocupărilor rămase în privința dezvoltării de către Iran a programului său de proliferare nucleară, prin intermediul negocierilor. Aceste măsuri urmau să se axeze pe mai multe sectoare esențiale ale economiei iraniene, în special pe „sectorul transporturilor din Iran, în special în privința [IRISL] și a filialelor acesteia”.

9        Prin Decizia 2010/413/PESC din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO 2010, L 195, p. 39), Consiliul a pus în aplicare „Declarația privind Iranul” adoptată de Consiliul European. Anexa II la această decizie enumeră persoanele, și entitățile, altele decât cele desemnate de Consiliul de Securitate sau de Comitetul pentru sancțiuni al Consiliului de Securitate creat prin Rezoluția 1737 (2006), ale căror active sunt înghețate.

10      Prin Decizia 2010/413, Consiliul a înscris denumirea HTTS în lista entităților care figurează în anexa II la respectiva decizie, pentru motivul că aceasta „acționa[a] în numele [Hafize Darya Shipping Lines] în Europa”. Denumirile IRISL și ale unui anumit număr de alte companii maritime iraniene, și anume IRISL Europe GmbH, Hafize Darya Shipping Lines (denumită în continuare „HDSL”) și Safiran Pyam Darya Shipping Lines (denumită în continuare „SAPID”), au fost de asemenea înscrise.

11      În consecință, prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007 (JO 2010, L 195, p. 25), denumirile IRISL, IRISL Europe, HDSL, SAPID și HTTS au fost înscrise în lista care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 423/2007.

12      La 8 octombrie 2010, IRISL și alte 17 societăți, printre care IRISL Europe, HDSL și SAPID, au introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect anularea înscrierii denumirilor acestora în listele care figurează în anexa II la Decizia 2010/413 și în anexa V la Regulamentul nr. 423/2007, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010. Această acțiune a fost înregistrată la grefa Tribunalului sub numărul T‑489/10.

13      Decizia 2010/644/PESC a Consiliului din 25 octombrie 2010 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2010, L 281, p. 81) a menținut denumirea HTTS pe lista care figurează în anexa II la Decizia 2010/413, pentru motivul că era o societate „[c]ontrolată [sau care] acționează în numele [IRISL]”.

14      La 1 decembrie 2011, Consiliul a adoptat Decizia 2011/783/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2011, L 319, p. 71). Potrivit Deciziei 2011/783, numele reclamantului a fost înscris în lista persoanelor care figurează în tabelul III din anexa II la Decizia 2010/413.

15      În conformitate cu Decizia 2011/783, Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO 2011, L 319, p. 11) a modificat anexa VIII la Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1), adăugând, printre altele, numele reclamantului pe lista care figurează în această anexă.

16      Din Decizia 2011/783 și din Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, care privesc înscrierea numelui reclamantului în lista care figurează în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 (denumită în continuare „prima înscriere”), reiese că motivul reținut în ceea ce îl privește pe acesta din urmă era următorul: „[f]ost director juridic al IRISL, director al […] HTTS, sancționată de [Uniune]” și „[d]irector al firmei‑paravan NHL Basic Ltd”.

17      La 23 martie 2012, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO 2012, L 88, p. 1), ca urmare a adoptării Deciziei 2012/35/PESC a Consiliului din 23 ianuarie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2012, L 19, p. 22). În temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (e) din Regulamentul nr. 267/2012, numele reclamantului și denumirea HTTS au fost înscrise în lista care figurează în anexa IX la acest din urmă regulament, în esență pentru aceleași motive cu cele enunțate în prima înscriere, cu excepția referirii la funcția sa de director al firmei‑paravan NHL Basic Ltd (denumită în continuare, în ceea ce îl privește pe reclamant, „a doua înscriere”).

18      Prin Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312), Tribunalul a anulat Decizia 2012/35 și Regulamentul nr. 267/2012, în măsura în care acestea privesc HTTS.

19      Prin Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), Tribunalul a admis acțiunea în anulare formulată de reclamant împotriva celei de a doua înscrieri și a anulat această înscriere, în măsura în care Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 îl privea pe reclamant, cu efect de la 16 noiembrie 2013.

20      Prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453), Tribunalul a admis acțiunea formulată de IRISL și de alte companii maritime, printre care IRISL Europe, HDSL și SAPID, împotriva Deciziei 2010/644, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010, a Regulamentului nr. 961/2010 și a Regulamentului nr. 267/2012, în măsura în care aceste acte le priveau.

21      La 10 octombrie 2013, Consiliul a adoptat Decizia 2013/497/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2013, L 272, p. 46), precum și Regulamentul (UE) nr. 971/2013 de modificare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO 2013, L 272, p. 1). Potrivit considerentului (2) al Deciziei 2013/497 și considerentului (2) al Regulamentului nr. 971/2013, acestea din urmă urmăresc adaptarea criteriilor de includere în liste în ceea ce privește persoanele și entitățile care au sprijinit persoane sau entități desemnate pentru a eluda sau încălca dispozițiile rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate sau ale Deciziei 2010/413 și ale Regulamentului nr. 267/2012, pentru a include în domeniul de aplicare al măsurilor restrictive în cauză persoanele și entitățile care eludează sau încalcă aceste dispoziții.

22      Decizia 2013/497 a prevăzut printre altele o nouă condiție de înscriere la articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413, care vizează „persoane și entități care furnizează servicii de asigurare sau alte servicii esențiale către […] IRISL sau către entități deținute sau controlate de [IRISL] sau care acționează în numele [său] […]”. Pe cale de consecință, același criteriu a fost inserat prin Regulamentul nr. 971/2013 la articolul 23 alineatul (2) litera (e) din Regulamentul nr. 267/2012.

23      După pronunțarea hotărârilor menționate la punctele 18-20 de mai sus, numele reclamantului și denumirea HTTS au făcut obiectul unei înscrieri ulterioare din partea Consiliului. Astfel, la 15 noiembrie 2013, Consiliul a adoptat Decizia 2013/661/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2013, L 306, p. 18). În aceeași zi, el a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1154/2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO 2012, L 306, p. 3). Prin Decizia 2013/661 și prin acest regulament de punere în aplicare, numele și denumirea respective au fost reînscrise în listele care figurează în anexa II la Decizia 2010/413 și, respectiv, în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 (denumite în continuare, împreună, în măsura în care îl privesc pe reclamant, „a treia înscriere”).

24      A treia înscriere era motivată de faptul că reclamantul „acțion[ase] în numele IRISL. A deținut una dintre funcțiile de director în cadrul IRISL până în 2008, iar ulterior a ocupat funcția de director al IRISL Europe. Este directorul [HTTS], companie care, în calitate de agent general […], furnizează […] servicii esențiale [societăților SAPID] și [HDSL], ambele fiind [desemnate ca entități] care acționează în numele IRISL”.

25      Prin Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), Tribunalul a admis acțiunea în anulare formulată de reclamant împotriva celei de a treia înscrieri, precum și de HTTS împotriva Regulamentului nr. 1154/2013, în măsura în care o privește.

26      Prin scrisoarea din 23 martie 2017, reclamantul a prezentat Consiliului o cerere de despăgubire pentru prejudiciile pretins suferite ca urmare a măsurilor restrictive luate în privința sa.

27      Prin scrisoarea din 15 mai 2017, Consiliul a respins cererea.

28      În paralel, acțiunea HTTS având ca obiect obligarea Consiliului la plata unei despăgubiri în cuantum de 2 516 221,50 euro pentru repararea prejudiciilor material și moral suferite ca urmare a adoptării măsurilor restrictive luate în privința sa a fost respinsă prin Hotărârea din 13 decembrie 2017, HTTS/Consiliul (T‑692/15, EU:T:2017:890). Această hotărâre a fost anulată ulterior de Curte prin Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694). În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului, aceasta fiind înscrisă cu numărul T‑692/15 RENV, HTTS/Consiliul, și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

 Procedura și concluziile părților

29      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 iulie 2017, reclamantul a introdus prezenta acțiune. Cauza a fost repartizată Camerei a treia a Tribunalului.

30      La 10 noiembrie 2017, Consiliul a depus memoriul în apărare.

31      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 20 octombrie 2017, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Consiliului.

32      La 26 octombrie 2017, Consiliul a depus observațiile sale cu privire la cererea de intervenție a Comisiei. La 9 noiembrie 2017, reclamantul a depus observațiile sale cu privire la cererea de intervenție a Comisiei.

33      Prin decizia președintelui Camerei a treia a Tribunalului din 17 noiembrie 2017, a fost admisă cererea de intervenție a Comisiei în prezentul litigiu.

34      Comisia a depus memoriul în intervenție la 8 ianuarie 2018, iar părțile principale și‑au prezentat observațiile cu privire la acesta în termenele acordate.

35      Replica și duplica au fost depuse de reclamant la 9 februarie 2018 și, respectiv, de Consiliu, la 23 martie 2018.

36      Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 18 aprilie 2018, reclamantul a solicitat organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, în conformitate cu articolul 106 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

37      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a adoptat o primă măsură de organizare a procedurii constând în ascultarea părților cu privire la o eventuală suspendare a procedurii până la pronunțarea deciziei Curții prin care se finalizează judecata în cauza C‑123/18 P. Părțile principale și‑au prezentat observațiile în această privință în termenul stabilit.

38      Prin decizia din 12 iunie 2018, președintele Camerei a treia a Tribunalului a decis să suspende procedura în prezenta cauză.

39      În urma pronunțării Hotărârii din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Tribunalul (Camera a treia) a adoptat, la propunerea judecătoarei raportoare, o a doua măsură de organizare a procedurii constând în ascultarea părților cu privire la consecințele pe care le deduceau din hotărârea menționată pentru prezenta cauză. Părțile principale au comunicat observațiile lor în această privință în termenul stabilit.

40      Întrucât compunerea Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, președintele Tribunalului a reatribuit cauza unui alt judecător raportor, care a fost repartizat Camerei întâi în noua sa compunere, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

41      La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul a admis cererea reclamantului de organizare a unei ședințe și a deschis faza orală a procedurii.

42      Prin decizia din 30 iunie 2020, președintele Camerei întâi a decis, în temeiul articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, după ascultarea părților, conexarea prezentei cauze cu cauza T‑692/15 RENV, HTTS/Consiliul, pentru buna desfășurare a fazei orale.

43      După mai multe amânări ale ședinței din cauza crizei sanitare legate de COVID‑19, pledoariile părților și răspunsurile lor la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 noiembrie 2020, care s‑a desfășurat prin videoconferință cu acordul reclamantului.

44      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        obligarea Consiliului la plata unei despăgubiri în cuantum de 250 000 de euro pentru prejudiciul moral pe care l‑a suferit ca urmare a înscrierii numelui său:

–        în tabelul III din anexa II la Decizia 2010/413, prin intermediul Deciziei 2011/783, și a înscrierii sale în tabelul III din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010, prin intermediul Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011;

–        în tabelul III din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012;

–        în tabelul III din anexa la Decizia 2013/661 și în tabelul III din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1154/2013 (toate fiind denumite în continuare, împreună, „listele în litigiu”);

–        obligarea Consiliului la plata unor dobânzi de întârziere la rata stabilită de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru principalele operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte, începând de la 24 martie 2017, până la plata integrală a sumei de 250 000 de euro;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

45      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

46      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la competența Tribunalului

47      În memoriul în apărare, Consiliul susține că Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la o acțiune în despăgubire în privința Deciziilor 2011/783 și 2013/661, adoptate în cadrul politicii externe și de securitate comună (PESC).

48      În această privință, trebuie amintit că principiul protecției jurisdicționale efective a persoanelor sau a entităților vizate de măsuri restrictive impune, pentru ca această protecție să fie completă, ca Curtea de Justiție a Uniunii Europene să se poată pronunța asupra unei acțiuni în despăgubire introduse de aceste persoane sau entități și prin care se urmărește repararea prejudiciilor cauzate prin măsuri restrictive prevăzute de decizii PESC (Hotărârea din 6 octombrie 2020, Bank Refah Kargaran/Consiliul, C‑134/19 P, EU:C:2020:793, punctul 43).

49      Prin urmare, trebuie să se constate că Tribunalul este competent să soluționeze o acțiune în despăgubire în măsura în care prin aceasta se urmărește obținerea reparării prejudiciului pretins suferit ca urmare a unor măsuri restrictive luate împotriva unor persoane fizice sau juridice și prevăzute de decizii PESC (Hotărârea din 6 octombrie 2020, Bank Refah Kargaran/Consiliul, C‑134/19 P, EU:C:2020:793, punctul 44).

50      În speță, trebuie arătat că, astfel cum a confirmat reclamantul în ședință, prezenta acțiune în despăgubire urmărește repararea prejudiciului moral care decurge din adoptarea Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011, a Regulamentului nr. 267/2012 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1154/2013. În plus, reclamantul nu se referă la Deciziile 2011/783 și 2013/661 decât în măsura în care acestea constituiau temeiul și condiția necesară a regulamentelor respective.

51      În aceste condiții, este necesar să se constate că Tribunalul este competent să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamant.

 Cu privire la prescrierea acțiunii în despăgubire

52      În memoriul în apărare, Consiliul arată că acțiunea în despăgubire este parțial prescrisă.

53      Consiliul susține în această privință că drepturile invocate de reclamant se întemeiază pe acte ale Consiliului din 1 decembrie 2011, 23 martie 2012 și 15 noiembrie 2013 și că, pentru acțiunile întemeiate pe aceste acte, termenul de prescripție a început să curgă de la respectivele date.

54      Consiliul apreciază că termenul de prescripție a fost întrerupt doar la 23 martie 2017, dată la care reclamantul i‑a adresat cererea sa de despăgubire pentru adoptarea măsurilor în cauză.

55      Eventualele prejudicii care rezultă din fapte survenite cu mai mult de cinci ani înainte de 23 martie 2017 ar fi, în consecință, prescrise, aspect valabil în special pentru cererea de despăgubire, în măsura în care aceasta se întemeiază pe Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, care a fost abrogat de Regulamentul nr. 267/2012.

56      Consiliul adaugă că fie reclamantul a suferit prejudicii înainte de 23 martie 2012 și, prin urmare, cererea sa de despăgubire pentru prejudiciile menționate este prescrisă, fie reclamantul le‑a suferit după 23 martie 2012, și anume la data abrogării primei înscrieri prin Regulamentul nr. 267/2012.

57      Reclamantul susține, mai întâi, că, potrivit articolului 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, termenul de prescripție trebuie să fie stabilit mai degrabă în funcție de producerea prejudiciului decât de producerea faptului care a stat la baza cererii de despăgubire. Or, prejudiciul moral care decurge din prima înscriere s‑ar fi manifestat pentru prima dată în aprilie 2012.

58      În continuare, reclamantul susține că prejudiciul adus reputației este un prejudiciu continuu care s‑a produs începând din luna aprilie 2012 până la data anulării celei de a treia înscrieri.

59      Reclamantul invocă Hotărârea din 7 iunie 2017, Guardian Europe/Uniunea Europeană (T‑673/15, EU:T:2017:377), în special punctele 39-42 din aceasta, pentru a susține că, în cazul unui prejudiciu continuu, prescripția prevăzută la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene se aplică, în funcție de data actului de întrerupere a prescripției, perioadei care precedă cu mai mult de cinci ani această dată, fără să afecteze eventualele drepturi născute în perioadele ulterioare și că aceasta este independentă de data faptului care stă la baza cererii de despăgubire.

60      În sfârșit, reclamantul arată că prejudiciile pentru care solicită să fie despăgubit au cu siguranță la bază fiecare dintre măsurile restrictive nelegale adoptate de Consiliu, dar că aceste prejudicii au apărut numai în timp, în principal începând din aprilie 2012.

61      În această privință, conform articolului 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din statutul menționat, acțiunile formulate împotriva Uniunii în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor.

62      Trebuie amintit că termenul de prescripție prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene are drept funcție, pe de o parte, să asigure protecția drepturilor persoanei vătămate, aceasta trebuind să dispună de suficient timp pentru a aduna informații corespunzătoare în vederea formulării unei eventuale acțiuni și, pe de altă parte, să se evite ca persoana prejudiciată să poată întârzia pe o perioadă nedeterminată exercitarea dreptului său la daune‑interese. În consecință, acest termen protejează, în definitiv, persoana prejudiciată și persoana care răspunde pentru prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, C‑469/11 P, EU:C:2012:705, punctele 33 și 53 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 49).

63      Potrivit jurisprudenței, acest termen începe să curgă atunci când sunt întrunite condițiile care guvernează obligația de reparare și, în special, în ceea ce privește cazurile în care răspunderea decurge din adoptarea unui act normativ, acest termen de prescripție nu poate începe să curgă înainte să se fi produs efectele prejudiciabile ale actului respectiv. Această soluție, aplicată litigiilor născute din acte individuale, implică faptul că termenul de prescripție începe să curgă atunci când decizia și‑a produs efectele față de persoanele pe care le vizează [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2007, Holcim (Deutschland)/Comisia, C‑282/05 P, EU:C:2007:226, punctele 29 și 30].

64      În speță, reclamantul susține că prejudiciul moral a cărui reparare o solicită are la bază adoptarea celor trei înscrieri și că, în ceea ce privește prima înscriere, aceasta a produs efecte în privința sa doar de la 1 decembrie 2011 până la 22 martie 2012.

65      Or, în ceea ce privește prima înscriere, trebuie arătat că primul act de întrerupere a termenului de prescripție, și anume cererea de despăgubire adresată de reclamant Consiliului, a intervenit abia la 23 martie 2017, respectiv la mai mult de cinci ani de la adoptarea Regulamentului nr. 1245/2011 și, în orice caz, după începerea efectelor produse de acest regulament de punere în aplicare, la 1 decembrie 2011, astfel cum au fost recunoscute de reclamant în ceea ce privește prejudiciul său moral.

66      Reclamantul precizează de asemenea că, deși daunele pentru care solicită despăgubirea au la bază fiecare dintre măsurile restrictive nelegale adoptate de Consiliu, acestea nu s‑au produs decât în timp, în principal începând din aprilie 2012.

67      Or, trebuie arătat, asemenea Consiliului, că, la această dată, prima înscriere încetase să își producă efectele ca urmare a adoptării, la 23 martie 2012, a celei de a doua înscrieri, care o abroga.

68      Trebuie adăugat că nici argumentul reclamantului referitor la existența unui prejudiciu continuu, care are la bază prima înscriere și care s‑ar fi manifestat abia în aprilie 2012 cu efecte asupra întregii perioade în care reclamantul ar fi fost vizat de măsurile restrictive în cauză, nu poate fi admis în ceea ce privește această înscriere.

69      În această privință, trebuie arătat că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 iunie 2017, Guardian Europe/Uniunea Europeană (T‑673/15, EU:T:2017:377), invocată de reclamant pentru a justifica existența unui prejudiciu continuu, pretinsul prejudiciu moral în prezenta cauză nu decurge, potrivit propriilor afirmații ale reclamantului, dintr‑un singur act nelegal, ci din trei acte distincte, și anume prima, a doua și a treia înscriere. În plus, reclamantul însuși pretinde că prejudiciul a cărui reparare o solicită nu s‑a produs decât începând din luna aprilie 2012, așadar, după data la care a încetat prima înscriere.

70      În aceste condiții, acțiunea în despăgubire formulată de reclamant, în măsura în care vizează repararea prejudiciului moral care ar fi decurs din prima înscriere, trebuie considerată prescrisă și, prin urmare, inadmisibilă.

71      În ceea ce privește a doua și a treia înscriere (denumite în continuare, împreună, „înscrierile în litigiu”), trebuie amintit că reclamantul a adresat Consiliului cererea sa de despăgubire prin fax la 23 martie 2017, respectiv la cinci ani de la data celei de a doua înscrieri, și că ulterior acesta a introdus acțiunea în despăgubire la 14 iulie 2017, respectiv în termen de două luni de la primirea scrisorii Consiliului din 15 mai 2017 de respingere a cererii sale. Astfel, această acțiune în despăgubire, în măsura în care urmărește repararea prejudiciului moral care ar fi rezultat din aceste înscrieri, trebuie considerată introdusă cu respectarea termenului prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

 Cu privire la pretinsa încălcare suficient de gravă a unor norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor

72      În susținerea existenței unei încălcări suficient de grave a unor norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, reclamantul arată că Consiliul, prin încălcarea obligației sale de a verifica faptele și de a furniza elemente de probă care să susțină motivele adoptării unor măsuri restrictive, a săvârșit o încălcare suficient de gravă a condițiilor materiale de înscriere (prima critică), a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă (a doua critică) și a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului la respectarea vieții private și de familie, a dreptului la protecția datelor cu caracter personal și a libertății de a desfășura o activitate comercială și a dreptului de proprietate (a treia critică).

73      În ceea ce privește prima critică, reclamantul invocă patru argumente.

74      În primul rând, reclamantul susține că, în Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), confirmată prin Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), Tribunalul a considerat că înscrierea nejustificată a unei persoane în lipsa unei baze factuale suficiente constituie o încălcare suficient de gravă a unor norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, întrucât Consiliul nu ar dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește această obligație, și că norma care prevede obligația menționată nu s‑ar referi la o situație deosebit de complexă. Reclamantul adaugă că norma menționată a fost consacrată înainte de adoptarea înscrierilor în litigiu, prin Hotărârea din 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul (T‑228/02, EU:T:2006:384), și prin Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul (T‑390/08, EU:T:2009:401), și că, în speță, la fel ca în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), Consiliul și‑a încălcat obligația de a verifica faptele și de a furniza elemente de probă care să susțină motivele adoptării unor măsuri restrictive față de acesta.

75      În al doilea rând, întemeindu‑se pe Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), și pe Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), referitoare la înscrierile în litigiu, reclamantul arată că, în cadrul procedurii care a condus la anularea primei înscrieri, Consiliul a declarat, pe de o parte, că nu dispunea nici de informațiile furnizate de Republica Federală Germania, nici de articolul din New York Times din 7 iunie 2010 la data celei de a doua înscrieri (Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul, T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409, punctul 52), și, pe de altă parte, că înscria persoane și entități în listele de sancțiuni la cererea guvernelor statelor membre ale Uniunii, fără a efectua nicio verificare.

76      În plus, reclamantul subliniază că, în Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), Tribunalul a constatat că Consiliul săvârșise o „eroare vădită de apreciere” și că, în Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), Tribunalul a considerat că modul de acțiune al Consiliului se caracteriza printr‑o „lipsă de diligență”.

77      Pe de altă parte, reclamantul susține că, la punctele 47 și 48 din Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), Tribunalul a stabilit în mod expres că nici actele atacate, nici scrisoarea trimisă reclamantului de către Consiliu la 23 martie 2012 pentru a‑i explica motivele menținerii numelui său pe lista persoanelor acuzate de favorizarea proliferării nucleare în Iran nu conțineau nici cea mai mică indicație cu privire la natura controlului pretins al HTTS de către IRISL sau la activitățile exercitate de HTTS în numele IRISL de natură să justifice adoptarea celei de a doua înscrieri.

78      În sfârșit, în ceea ce privește a treia înscriere, reclamantul arată că Consiliul a prezentat mai multe documente, dar că acestea din urmă, calificate drept „elemente de probă”, nu erau de natură să stabilească o legătură între el și IRSL, pe de o parte, și IRISL Europe, pe de altă parte, susceptibilă să justifice adoptarea măsurilor restrictive împotriva sa. În această privință, el arată, în plus, că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), s‑a stabilit că o încălcare a dreptului Uniunii era vădit gravă atunci când a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care constată nelegalitatea și că acest principiu ar trebui să se aplice în cadrul încălcării săvârșite prin adoptarea celei de a treia înscrieri, în pofida anulării celei de a doua înscrieri prin Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409).

79      În al treilea rând, reclamantul susține că nu exista nicio dificultate specială care să poată împiedica Consiliul să admită că o activitate anterioară nu justifica în sine impunerea unor măsuri restrictive împotriva unei persoane și că, prin urmare, Consiliul nu dispunea în această privință de nicio marjă de apreciere sau dispunea cel mult doar de o marjă de apreciere extrem de redusă.

80      În al patrulea rând, potrivit reclamantului, în cadrul celei de a treia înscrieri, Consiliul a ignorat faptul că, prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453), Tribunalul anulase înscrierea denumirii IRISL, precum și a altor societăți la care s‑a făcut referire, printre care SAPID și HDSL, și că, procedând astfel, „elementele de probă” furnizate erau, de la început, lipsite de orice relevanță.

81      În ceea ce privește a doua și a treia critică, reclamantul susține că încălcarea obligației de a furniza elemente de probă cu privire la existența unei legături între acesta și IRISL conduce, în consecință, la o încălcare suficient de gravă a dreptului la protecție jurisdicțională, precum și la încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, a dreptului la protecția datelor cu caracter personal, a libertății de a desfășura o activitate comercială și a dreptului de proprietate.

82      Consiliul și Comisia contestă toate argumentele reclamantului.

 Evocarea jurisprudenței în materia răspunderii extracontractuale a Uniunii

83      Trebuie amintit că acțiunea în despăgubire constituie o cale de drept autonomă, care nu urmărește eliminarea unei anumite măsuri, ci repararea prejudiciului cauzat de o instituție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 1971, Zuckerfabrik Schöppenstedt/Consiliul, 5/71, EU:C:1971:116, punctul 3) și că acțiunea în anulare nu reprezintă o condiție preliminară pentru a putea sesiza Tribunalul cu o acțiune în despăgubire.

84      În plus, reiese din jurisprudența Curții că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonată îndeplinirii unui ansamblu de condiții, și anume existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de părțile vătămate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2012, Artegodan/Comisia, C‑221/10 P, EU:C:2012:216, punctul 80 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 32).

85      Potrivit unei jurisprudențe constante, condițiile pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, sunt cumulative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2010, Fahas/Consiliul, T‑49/07, EU:T:2010:499, punctul 93, și Ordonanța din 17 februarie 2012, Dagher/Consiliul, T‑218/11, nepublicată, EU:T:2012:82, punctul 34). Rezultă că, în cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea trebuie să fie respinsă în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 14, și Hotărârea din 26 octombrie 2011, Dufour/BCE, T‑436/09, EU:T:2011:634, punctul 193).

86      Dintr‑o jurisprudență consacrată decurge că constatarea nelegalității unui act juridic al Uniunii, de exemplu în cadrul unei acțiuni în anulare, nu este suficientă, oricât de regretabilă ar fi respectiva nelegalitate, pentru a considera că răspunderea extracontractuală a acesteia pentru nelegalitatea comportamentului uneia dintre instituțiile sale este, pentru acest motiv, angajată automat. Pentru a admite că se îndeplinește această condiție, jurisprudența impune astfel ca reclamantul să dovedească faptul că instituția în discuție a săvârșit nu o simplă nelegalitate, ci o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 48 și jurisprudența citată).

87      Pe de altă parte, dovada unei încălcări suficient de grave urmărește să se evite, în special în domeniul măsurilor restrictive, ca misiunea pe care instituția în cauză este chemată să o îndeplinească în interesul general al Uniunii și al statelor sale membre să fie limitată de riscul ca această instituție să fie chemată în cele din urmă să suporte prejudiciile pe care persoanele vizate de actele sale le‑ar putea eventual suferi, asigurându‑se în același timp că acești particulari nu suportă consecințele patrimoniale sau morale ale neîndeplinirii obligațiilor pe care instituția în cauză ar fi săvârșit‑o în mod flagrant și inexcuzabil (Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 49).

88      Astfel, obiectivul mai larg al menținerii păcii și securității internaționale, în conformitate cu finalitățile acțiunii externe a Uniunii enunțate la articolul 21 TUE, este de natură să justifice consecințe negative, chiar considerabile, care decurg pentru anumiți operatori economici din deciziile de punere în aplicare a actelor adoptate de Uniune în vederea realizării acestui obiectiv fundamental (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 50).

 Evocarea principiilor stabilite prin Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C123/18 P)

89      La punctul 33 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea a amintit că o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special complexitatea situațiilor care trebuie soluționate, gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituției Uniunii.

90      În această privință, Curtea a subliniat, în primul rând, la punctul 34 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), că cerința unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii decurge din necesitatea unei evaluări comparative între, pe de o parte, protecția particularilor împotriva acțiunilor nelegale ale instituțiilor și, pe de altă parte, marja de manevră care trebuie să fie recunoscută acestora din urmă pentru a nu paraliza acțiunea lor. Această evaluare comparativă se dovedește a fi cu atât mai importantă în domeniul măsurilor restrictive, în care obstacolele întâlnite de Consiliu în ceea ce privește disponibilitatea informațiilor fac adesea deosebit de dificilă evaluarea pe care trebuie să o efectueze.

91      În al doilea rând, la punctul 43 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea a arătat că numai constatarea unei nereguli pe care nu ar fi săvârșit‑o, în împrejurări similare, o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite ar permite să se angajeze răspunderea Uniunii.

92      În al treilea rând, la punctele 44 și 46 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea a considerat că parametrii care trebuie luați în considerare în cadrul evaluării unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii se raportau, cu toții, la data la care decizia sau comportamentul fuseseră adoptate de instituția în cauză și că din aceasta rezulta că existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii trebuia să fie apreciată în mod necesar în funcție de împrejurările în care instituția acționase la această dată precisă.

93      În al patrulea rând, la punctul 41 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea a stabilit că, atunci când un regulament prin care a fost adoptată o măsură restrictivă este anulat printr‑o hotărâre a Tribunalului care beneficiază de autoritate de lucru judecat, trebuie să se constate că, față de acest regulament, primul aspect al primei condiții a angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii, și anume o încălcare a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, este îndeplinit în ceea ce privește regulamentul menționat.

94      În al cincilea rând, la punctele 77-79 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea a constatat că, în scopul adoptării unor măsuri, faptul de a acționa sub controlul unei persoane sau al unei entități și faptul de a acționa în numele unei astfel de persoane sau entități trebuiau să fie asimilate. Ea a arătat că această concluzie era susținută de analiza scopului dispoziției respective, care urmărea să permită Consiliului să adopte măsuri eficiente împotriva persoanelor implicate în proliferarea nucleară și să evite ca astfel de măsuri să fie eludate. În plus, aceasta a precizat că respectiva concluzie era susținută și de analiza contextului în care se înscria articolul 16 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 961/2010.

 Aprecierea Tribunalului

95      În lumina principiilor amintite la punctele 83-94 de mai sus trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite în speță condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii.

96      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, ținând seama de cele amintite la punctul 93 de mai sus, întrucât înscrierile în litigiu au fost anulate prin Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), și, respectiv, prin Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), care au dobândit autoritate de lucru judecat, primul aspect al primei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, și anume o încălcare a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, trebuie considerat ca îndeplinit în ceea ce privește aceste înscrieri. Prin urmare, trebuie să se verifice în prezent dacă elementele invocate de reclamant permit să se demonstreze că înscrierile menționate constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

–       Cu privire la prima critică, întemeiată pe o încălcare suficient de gravă a condițiilor materiale de înscriere cu încălcarea obligației de a verifica faptele și de a furniza elemente de probă care să susțină motivele adoptării unor măsuri restrictive

97      Tribunalul este chemat să verifice dacă Consiliul a săvârșit o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor prin adoptarea înscrierilor în litigiu, ținând seama exclusiv de elementele de probă de care dispunea la data adoptării acestor înscrieri.

98      Cu titlu introductiv, trebuie amintite elementele de care dispunea Consiliul la data primei înscrieri, întrucât aceasta face parte din contextul în care au fost adoptate înscrierile în litigiu. În special, Consiliul a indicat că prima înscriere a fost întemeiată pe faptul că reclamantul fusese director al IRISL până în anul 2008, înainte de a se stabili în Europa și de a întemeia HTTS. El a arătat de asemenea că această din urmă societate avea sediul în Hamburg (Germania), Schottweg 7, și că IRISL Europe, filiala europeană a IRISL, avea sediul în Hamburg, Schottweg 5. Trebuie arătat, astfel cum a susținut Consiliul, că, la data adoptării primei înscrieri, acesta dispunea într‑adevăr de elementele referitoare la adresa HTTS, după cum reiese din informațiile de identificare privind întreprinderile înscrise în lista care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 423/2007, în versiunea care rezultă din cuprinsul punctului 1 literele (d) și (j) din partea III din anexa V la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010.

99      În plus, Consiliul a arătat că dispunea și de Rezoluțiile 1803 (2008) și 1929 (2010) privind IRISL, precum și de raportul Comitetului pentru sancțiuni al Consiliului de Securitate, care constata trei încălcări vădite de către această societate ale embargoului asupra armelor impus prin Rezoluția 1747 (2007). Pe de o parte, astfel cum arată Consiliul în mod întemeiat, proba că aceste documente erau deja în posesia sa decurge din faptul că ele sunt prevăzute în motivarea privind înscrierea IRISL în partea III din anexa II la Decizia 2010/413, precum și în partea III din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010.

100    Pe de altă parte, realitatea materială a celor trei încălcări ale embargoului asupra armelor care au fost stabilite în raportul menționat nu a fost repusă în discuție, și nici conținutul raportului menționat, în măsura în care din acesta reiese că IRISL inițiase activități pentru eludarea măsurilor adoptate, transferând activitățile sale altor întreprinderi, și că sediul său din Europa era situat în apropierea celui al HTTS, societate constituită și administrată de reclamant. Astfel cum a arătat în esență Consiliul, era vorba despre indicii pentru prima înscriere, întrucât această înscriere era consecința directă a înscrierii IRISL, și, în plus, a înscrierii HDSL, dat fiind că denumirea acesteia din urmă, în numele căreia acționa HTTS, fusese inclusă în partea III din anexa II la Decizia 2010/413, precum și în partea III din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 ca acționând ea însăși în numele IRISL.

101    De altfel, trebuie arătat că proximitatea geografică a sediilor IRISL Europa și HTTS nu a fost contestată de reclamant. El chiar a recunoscut, în ședință, în legătură cu această proximitate, că, la data înscrierilor în litigiu, HTTS putea să apeleze la salariații IRISL Europe, care îi pusese la dispoziție o parte din personalul său.

102    În sfârșit, Consiliul a arătat, fără ca materialitatea faptelor să fie contestată de reclamant, că, la data primei înscrieri, HTTS, al cărei director era reclamantul, își desfășura activitatea în calitate de agent maritim în numele HDSL, care era considerată strâns legată de IRISL și a cărei denumire fusese de asemenea înscrisă, la 26 iulie 2010, în listele entităților bănuite că facilitau proliferarea nucleară în Iran, pentru motivul că aceasta „[a]cțion[a] în numele IRISL, [întrucât] efectu[a] operațiuni de încărcare‑descărcare a containerelor, utilizând nave deținute de IRISL”, și că domnul Bateni fusese directorul IRISL până în anul 2008, înainte de a se stabili în Europa și de a constitui HTTS.

103    Elementele care au servit drept bază pentru a doua înscriere trebuie examinate ținând seama de acest context. Consiliul a precizat că aceasta fusese întemeiată în esență pe o împrejurare precisă și necontestată, și anume că reclamantul fusese director al IRISL până în anul 2008 și era director al HTTS la data primei înscrieri. Consiliul a arătat că acest lucru reiese de altfel, în mod evident, din scrisoarea din 17 ianuarie 2012, prin care reclamantul contestase motivele primei înscrieri.

104    În ceea ce privește a treia înscriere, Consiliul a precizat că, înainte de adoptarea acestei măsuri, documentele menționate în anexele A.3 și A.5 la cererea introductivă erau de asemenea disponibile și fuseseră comunicate reclamantului. Era vorba, printre altele, despre o sursă publică constând în articolul din New York Times din 7 iunie 2010, intitulat „Companies Linked to IRISL”, care conținea lista a 66 de întreprinderi, printre care HTTS și HDSL, care aveau o legătură cu IRISL și cărora aceasta din urmă le‑ar fi transferat nave și documente care susțineau împrejurarea că reclamantul era director al IRISL Europe începând din anul 2009 și director al HTTS începând din anul 2010.

105    De asemenea, din anexele A.3 și A.5 la cererea introductivă reiese că, înainte de adoptarea celei de a treia înscrieri, Consiliul a comunicat reclamantului un ansamblu de elemente care permiteau susținerea faptului că acesta fusese director al IRISL până în anul 2008, apoi director al IRISL Europe și că HTTS era agentul european al SAPID și al HDSL pentru furnizarea de servicii esențiale de agent maritim.

106    În plus, Consiliul a arătat că, la data celei de a treia înscrieri, a ținut seama de raportul final din 12 iunie 2012 al grupului de experți creat prin Rezoluția 1929 (2010), precum și de raportul final din 5 iunie 2013 al grupului de experți menționat, din care reiese că IRISL transmisese nave către două societăți afiliate, și anume HDSL și SAPID. În plus, din anul 2008, IRISL și societățile afiliate acesteia efectuaseră numeroase modificări privind proprietarul efectiv și proprietarul înregistrat al navelor, iar nave care aveau drept proprietar efectiv IRISL și societățile afiliate IRISL nu încetaseră să își schimbe denumirea, pavilionul și proprietarul înregistrat. Trebuie subliniat că, în ceea ce privește disponibilitatea acestor rapoarte finale ale grupului de experți al Organizației Națiunilor Unite, este cert că ele constituie fapte recunoscute la nivel internațional.

107    Pe de altă parte, Consiliul a precizat că, la data celei de a treia înscrieri, avea la dispoziția sa o sursă de informare cu caracter public, în special raportul realizat de Iran Watch din 2 august 2012, precum și declarațiile făcute de Republica Federală Germania în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409). Din declarațiile menționate ale Republicii Federale Germania reiese, în primul rând, că HTTS avea relații cu HDSL, care fusese creată în primăvara anului 2009 în contextul privatizării IRISL, în al doilea rând, că, la sfârșitul lunii noiembrie 2009, HDSL ar fi preluat flota de nave‑container a IRISL și că, în paralel, HTTS ar fi fost constituită cu unicul scop de a eluda măsurile restrictive împotriva IRISL, în al treilea rând, că HTTS ar fi agentul HDSL în Europa, în timp ce IRISL Europe ar rămâne agentul IRISL pentru restul flotei acestei societăți, și, în al patrulea rând, că HTTS și‑ar exercita întreaga activitate în numele IRISL.

108    Trebuie precizat în această privință că declarațiile menționate se aflau la dispoziția Consiliului la data celei de a treia înscrieri, întrucât referirea la aceste declarații este cuprinsă în Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312), astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 din această hotărâre, și că adoptarea acesteia din urmă precedă respectiva înscriere.

109    În sfârșit, ca răspuns la o întrebare care i‑a fost adresată de Tribunal în ședință, Consiliul a precizat, în ceea ce privește a treia înscriere, că elementele menționate în anexele A.3 și A.5 la cererea introductivă, citate la punctele 104 și 105 de mai sus, erau în posesia sa la data adoptării acestei înscrieri și că ele fuseseră luate în considerare de Tribunal în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650).

110    Rezultă din tot ceea ce precedă că, în cadrul prezentei proceduri, Consiliul a furnizat dovada că, la data adoptării măsurilor restrictive în cauză, dispunea de un ansamblu de indicii și că nu a efectuat înscrierile în litigiu în lipsa oricărui element.

111    În plus, argumentul reclamantului potrivit căruia dovada unei încălcări grave și vădite în speță decurge în mod direct, pe de o parte, din declarațiile făcute de Consiliu în cursul procedurii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), și, pe de altă parte, din prezenta hotărâre și din Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), nu este de natură să demonstreze o încălcare suficient de gravă de către Consiliu a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

112    Astfel, în ceea ce privește, pe de o parte, declarațiile făcute de Consiliu în procedura în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), trebuie arătat că, în mod contrar celor susținute de reclamant, Consiliul nu a admis în cadrul acestei proceduri că a înscris numele reclamantului în listele în litigiu doar pe baza informațiilor care proveneau de la statele membre, în lipsa oricărui element de probă. El s‑a limitat să susțină că fusese informat de un stat membru cu privire la faptul că reclamantul era director al IRISL Europe, respectiv o împrejurare care nu fusese menționată în motivele celei de a doua înscrieri și care, prin urmare, nu a făcut obiectul unei analize din partea Tribunalului în cadrul acțiunii împotriva acestei înscrieri. În plus, deși Consiliul a declarat, în ședința din cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, că nu dispunea, la momentul adoptării celei de a doua înscrieri, nici de informațiile furnizate de Republica Federală Germania, nici de articolul din New York Times din 7 iunie 2010, reiese că înscrierea menționată nu a fost întemeiată numai pe aceste două elemente, ci pe un număr mai mare de indicii. Această concluzie este susținută de elementele indicate la punctele 98-103 de mai sus.

113    În ceea ce privește, pe de altă parte, Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), potrivit căreia Tribunalul a considerat că Consiliul săvârșise o „eroare vădită de apreciere”, precum și Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), trebuie precizat mai întâi că eroarea vădită de apreciere, ca motiv invocat în susținerea unei acțiuni în anulare, trebuie diferențiată de nerespectarea vădită și gravă a limitelor care se impun puterii de apreciere invocate pentru a constata o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor în cadrul acțiunii în despăgubire.

114    În continuare, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 44 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), și după cum s‑a precizat la punctul 92 de mai sus, parametrii care trebuie luați în considerare în cadrul evaluării unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor trebuie să se raporteze, cu toții, la data la care decizia sau comportamentul au fost adoptate de instituția în cauză.

115    Astfel, argumentele reclamantului referitoare la Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), și la Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650), nu pot fi luate în considerare ca elemente disponibile la data înscrierilor în litigiu, pentru a evalua existența, în cadrul adoptării acestor înscrieri, a unei încălcări grave și vădite din partea Consiliului a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

116    În ceea ce privește, în sfârșit, argumentul întemeiat pe faptul că a treia înscriere ar fi intervenit după Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bateni/Consiliul (T‑42/12 și T‑181/12, nepublicată, EU:T:2013:409), și că, în temeiul Hotărârii din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), o astfel de înscriere ar constitui o încălcare gravă și vădită a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, trebuie arătat că, între data adoptării hotărârii menționate și cea a celei de a treia înscrieri, un nou criteriu de înscriere, mai larg decât cel care viza persoanele juridice, entitățile sau organismele deținute sau controlate de IRISL sau care acționau în numele său, fusese prevăzut de Decizia 2013/497 și de Regulamentul nr. 971/2013, la articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413 și, respectiv, la articolul 23 alineatul (2) litera (e) din Regulamentul nr. 267/2012. Întrucât acest nou criteriu menționa de asemenea „persoane[le] și entități[le] care furnizează servicii de asigurare sau alte servicii esențiale către […] IRISL sau către entități deținute sau controlate de [IRISL] sau care acționează în numele [său]”, el nu se limita, așadar, doar la persoanele deținute, controlate sau care acționează în numele IRISL, ci le viza și pe cele care furnizau servicii entităților deținute, controlate și care acționau în numele acestei societăți.

117    De asemenea, la adoptarea celei de a treia înscrieri în listele în litigiu, Consiliul nu s‑a limitat să reitereze justificarea oferită cu ocazia celei de a doua înscrieri. Într‑adevăr, a treia înscriere era motivată, printre altele, de faptul că reclamantul era directorul HTTS, care, în calitate de agent general, furniza servicii esențiale către SAPID și HDSL. Astfel, această nouă înscriere a reclamantului era întemeiată pe un nou criteriu de înscriere, și anume pe furnizarea de servicii esențiale unor entități care acționau în numele IRISL.

118    În ceea ce privește argumentul reclamantului întemeiat pe faptul că comportamentul Consiliului în prezenta cauză era identic cu cel din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), trebuie să se precizeze că, deși, în această hotărâre, Tribunalul a considerat că Consiliul săvârșise o nelegalitate, întrucât nu dispunea de o marjă de apreciere, aceasta ținea de faptul că, la data adoptării măsurilor în cauză, el nu dispunea de informații sau de elemente de probă care să susțină motivele adoptării măsurilor restrictive menționate față de reclamant și că încălcase, așadar, o obligație care decurgea deja, la data adoptării acestor măsuri, dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții și cu privire la care Consiliul nu dispunea de nicio marjă de apreciere (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 69 și jurisprudența citată).

119    Or, în prezenta cauză, nu se pune în discuție respectarea de către Consiliu a obligației de a furniza dovezile în susținerea înscrierilor în litigiu. Astfel, în speță, trebuie să se stabilească dacă, prin adoptarea înscrierilor menționate pe baza elementelor care se aflau la dispoziția sa la data adoptării acestor înscrieri, în special a celor indicate la punctele 98-109 de mai sus, Consiliul a săvârșit o încălcare suficient de gravă, care permite angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii. În această privință, trebuie să se țină seama de marja de care dispunea Consiliul în aprecierea indiciilor utilizate pentru a susține măsurile restrictive în cauză.

120    În această privință, ca răspuns la argumentul reclamantului întemeiat pe faptul că, la data adoptării înscrierilor în litigiu, nu exista nicio dificultate specială care ar fi împiedicat Consiliul să admită că o activitate anterioară nu poate, în sine, să justifice impunerea unor măsuri restrictive împotriva unei persoane și că, prin urmare, Consiliul nu dispunea, în această privință, de nicio marjă de apreciere sau cel mult de o marjă de apreciere extrem de redusă, trebuie amintit că a doua înscriere a fost întemeiată pe faptul că reclamantul fusese director al HTTS, societate sancționată ca acționând în numele IRISL, precum și director juridic al IRISL și că a treia înscriere a fost întemeiată pe faptul că reclamantul acționa în numele IRISL, fusese director al IRISL până în anul 2008, apoi director al IRISL Europe și, în sfârșit, director al HTTS, care, în calitate de agent general, furniza servicii esențiale către SAPID și HDSL, cele două fiind desemnate drept entități care acționează în numele IRISL.

121    Înscrierile în litigiu erau, așadar, întemeiate atât pe legătura personală dintre reclamant și IRISL, cât și pe împrejurarea că reclamantul avea un rol de administrare în cadrul unei societăți pretins controlate sau deținute de IRISL, în special al HTTS, care furniza servicii esențiale altor societăți pretins controlate sau deținute de IRISL, în special societăților HDSL și SAPID.

122    În orice caz, în ceea ce privește problema dacă o activitate anterioară a unei persoane putea justifica în mod suficient adoptarea unor măsuri restrictive în privința sa sau dacă trebuiau să intervină alte indicii, trebuie arătat că, în funcție de împrejurări, referirea la o activitate desfășurată în trecut poate constitui o justificare suficientă pentru adoptarea unei măsuri restrictive (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomana și alții/Consiliul și Comisia, C‑330/15 P, nepublicată, EU:C:2016:601, punctul 86).

123    În plus, trebuie adăugat că, la data adoptării înscrierilor în litigiu, noțiunea de societate „deținută sau controlată de o altă entitate”, în ceea ce privește măsurile restrictive, lăsa de asemenea o marjă de apreciere Consiliului. De altfel, deși, în Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), Curtea a precizat conținutul termenilor „deținut” și „controlat”, trebuie arătat că aceasta a confirmat, la punctul 70 din hotărârea respectivă, ceea ce Tribunalul amintise în Hotărârea din 13 decembrie 2017, HTTS/Consiliul (T‑692/15, EU:T:2017:890), și anume că noțiunea de „societate deținută sau controlată” nu avea, în domeniul măsurilor restrictive, același conținut precum cel avut în vedere, în general, de dreptul societăților, atunci când este vorba despre identificarea răspunderii comerciale a unei societăți care este plasată din punct de vedere juridic sub controlul decizional al unei alte entități comerciale. Curtea a privilegiat o definiție destul de largă a noțiunii de „control” în domeniul măsurilor restrictive și nu a realizat o definire strictă a termenilor „deținut” și „controlat”, astfel cum reiese în esență din cuprinsul punctelor 74 și 75 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694).

124    Prin urmare, trebuie să se considere, asemenea Consiliului și Comisiei, că, la data adoptării înscrierilor în litigiu, putea exista o incertitudine cu privire la conținutul exact al noțiunii de „societate deținută sau controlată de o altă entitate” și că, în consecință, Consiliul dispunea de o anumită marjă de apreciere în aprecierea elementelor susceptibile să demonstreze că HTTS, al cărei director era reclamantul, era deținută sau controlată de o societate care participa, fiind direct asociată sau furnizând sprijin, la activitățile nucleare ale Iranului.

125    În ultimul rând, reclamantul a invocat argumentul potrivit căruia, la data celei de a treia înscrieri, Consiliul a ignorat faptul că, prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453), Tribunalul anulase înscrierea IRISL, precum și a altor societăți la care făcuse referire, în special a SAPID și a HDSL, și că, prin urmare, „elementele de probă” furnizate erau, de la început, lipsite de orice relevanță. În această privință, astfel cum a arătat Curtea la punctul 48 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (C‑225/17 P, EU:C:2019:82), realitatea materială a celor trei încălcări ale embargoului instituit prin Rezoluția 1747 (2007) nu a fost repusă în discuție prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453). La punctul 66 din respectiva hotărâre, Tribunalul a apreciat că „[părea] justificat să se considere că faptul că IRISL [fuseseră] implicate în trei incidente referitoare la transportul materialului militar, cu încălcarea interdicției prevăzute la punctul 5 din Rezoluția 1747 (2007), major[a] riscul ca acestea să [fi fost] implicate [și] în incidente privind transportul materialului legat de proliferarea nucleară”.

126    În consecință, din anularea înscrierii denumirilor IRISL, SAPID și HDSL, ulterior adoptării celei de a doua și a celei de a treia înscrieri, nu rezultă că Consiliul a săvârșit o încălcare a condițiilor materiale de înscriere de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.

127    Din tot ceea ce precedă reiese că, în mod contrar celor susținute de reclamant în cadrul primei sale critici, Consiliul dispunea, la data adoptării celei de a doua și a celei de a treia înscrieri, de elemente care puteau fi considerate indicii că reclamantul avea legături cu IRISL și putea acționa în numele IRISL în Europa, precum și că putea acționa în cadrul HTTS în interesul IRISL.

128    În consecință, în aceste condiții, chiar dacă, în cadrul celei de a doua și al celei de a treia înscrieri, Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că s‑a întemeiat pe împrejurările invocate, nu se poate considera că această eroare avea un caracter flagrant și inexcuzabil și că o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite nu ar fi săvârșit‑o în împrejurări similare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 73).

129    Prin urmare, este necesar să se considere că, la datele adoptării înscrierilor în litigiu, Consiliul nu s‑a îndepărtat de comportamentul pe care l‑ar fi adoptat o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite.

130    Rezultă că prima critică, întemeiată pe faptul că Consiliul nu ar fi stabilit, pe baza unor elemente de probă suficiente, că reclamantul era controlat de IRISL, trebuie respinsă.

–       Cu privire la a doua critică, întemeiată pe încălcarea suficient de gravă a dreptului fundamental la protecție jurisdicțională efectivă

131    În ceea ce privește a doua critică, reiese din dosar că reclamantul a primit informațiile necesare pentru a înțelege motivele adoptării unor măsuri restrictive în privința sa și că a fost în măsură să invoce nelegalitatea măsurilor restrictive care îl vizează și să obțină anularea acestora.

132    În plus, trebuie amintit că, întrucât reclamantul a introdus o acțiune împotriva măsurilor restrictive care îl vizează, iar Tribunalul a anulat aceste măsuri, el nu poate invoca existența unei încălcări suficient de grave a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 2018, Bank Refah Kargaran/Consiliul, T‑552/15, nepublicată, EU:T:2018:897, punctul 51).

133    În consecință, a doua critică trebuie respinsă ca nefondată.

–       Cu privire la a treia critică, întemeiată pe încălcarea suficient de gravă a dreptului la respectarea vieții private și de familie, a dreptului la protecția datelor cu caracter personal, precum și a libertății de a desfășura o activitate comercială și a dreptului de proprietate

134    Referitor la a treia critică, trebuie arătat, asemenea Consiliului, că argumentele reclamantului nu sunt susținute de elemente de probă și, prin urmare, nu îndeplinesc cerințele impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

135    În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să cuprindă printre altele o expunere sumară a motivelor invocate. În plus, în temeiul unei jurisprudențe constante, această expunere trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără a trebui să solicite alte informații. Astfel, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din textul cererii introductive înseși, în vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției. Tot potrivit unei jurisprudențe constante, orice motiv care nu este prezentat suficient în cererea de sesizare a instanței trebuie să fie considerat inadmisibil. Cerințe similare se impun atunci când o critică este invocată în susținerea unui motiv. Această cauză de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică trebuie să fie invocată din oficiu de instanța Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2016, Italia/Comisia, T‑384/14, EU:T:2016:298, punctul 38 (nepublicată) și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 februarie 2020, Kampete/Consiliul, T‑164/18, nepublicată, EU:T:2020:54, punctul 112].

136    Or, în speță, trebuie arătat că, în cererea introductivă, reclamantul se limitează să amintească conținutul principiilor invocate fără a furniza niciun element pentru a susține existența unor încălcări grave ale dreptului la respectarea vieții private și de familie ale dreptului la protecția datelor cu caracter personal, precum și ale libertății de a desfășura o activitate comercială și ale dreptului de proprietate. În plus, în ședință, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, reclamantul a precizat că aspectele pe care le abordase în partea consacrată existenței unui prejudiciu moral care decurge din adoptarea măsurilor restrictive în privința sa nu puteau fi utilizate în cadrul demonstrării existenței încălcării suficient de grave a drepturilor fundamentale menționate.

137    Prin urmare, din ceea ce precedă reiese că reclamantul nu a formulat corespunzător cerințelor legale argumentul prin care urmărea invocarea pretinsei încălcări grave a drepturilor fundamentale menționate mai sus.

138    În consecință, a treia critică trebuie respinsă ca inadmisibilă.

139    Rezultă din tot ceea ce precedă că acțiunea trebuie respinsă în totalitate, fără a fi necesar să se examineze dacă celelalte condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii sunt îndeplinite.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

140    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

141    În plus, în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

142    Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Consiliu, conform concluziilor acestuia din urmă. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea ca fiind în parte inadmisibilă și în parte nefondată.

2)      Domnul Bateni suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Consiliul Uniunii Europene.

3)      Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

Kanninen

Jaeger

Porchia

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 iulie 2021.

Semnături


*      Limba de procedură: germana.