Cauza C‑91/20
LW
împotriva
Bundesrepublik Deutschland
(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht)
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 9 noiembrie 2021
„Trimitere preliminară – Politica comună în domeniul dreptului de azil și al protecției subsidiare – Standarde referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională – Directiva 2011/95/UE – Articolele 3 și 23 – Standarde mai favorabile care pot fi menținute sau adoptate de statele membre în scopul extinderii beneficiului dreptului de azil sau la protecție subsidiară la membrii de familie ai beneficiarului de protecție internațională – Acordarea statutului de refugiat unui copil minor, derivat din statutul de refugiat al părintelui său – Menținerea unității familiei – Interesul superior al copilului”
1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Calitatea de refugiat – Noțiune – Condiții cumulative – Riscul de a suferi o persecuție și lipsa de protecție a resortisantului unei țări terțe în țara a cărei cetățenie o are
[Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (d)]
(a se vedea punctele 29 și 30)
2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională – Evaluarea faptelor și a circumstanțelor – Luare în considerare a amenințărilor de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului
[Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (36)]
(a se vedea punctul 35)
3. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Standarde mai favorabile – Reglementare națională care permite extinderea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecția subsidiară la membrii de familie ai unei persoane care beneficiază de un asemenea statut – Admisibilitate – Condiții – Cerința unei legături între această extindere a statutului de refugiat și logica protecției internaționale – Limite – Persoană care intră sub incidența unei clauze de excludere prevăzute de directivă sau persoană care are dreptul, în funcție de cetățenia sau de statutul său juridic personal, la un tratament mai bun în statul membru decât cel care rezultă din extinderea statutului de refugiat
[Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (14), art. 3 și art. 23 alin. (1) și (2)]
(a se vedea punctele 38-41, 43-46, 48, 49 și 54)
4. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Respectarea drepturilor fundamentale – Dreptul la respectarea vieții de familie – Obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și art. 24 alin. (2); Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (16) și art. 23 alin. (2)]
(a se vedea punctul 55)
Rezumat
Sistemul european comun de azil nu se opune, în principiu, ca un stat membru să extindă automat, prin derivare și în scopul menținerii unității familiei, statutul de refugiat al unui părinte căruia i s‑a acordat acest statut la copilul său minor
Reclamanta din litigiul principal, LW, cetățean tunisian, s‑a născut în Germania în anul 2017 dintr‑o mamă tunisiană, căreia i‑a fost respinsă cererea de azil, și dintr‑un tată sirian, căruia i‑a fost acordat statutul de refugiat în anul 2015. Cererea de azil formulată în numele lui LW a fost respinsă prin decizia adoptată de Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați, Germania).
Neavând câștig de cauză în fața instanței sesizate cu o acțiune împotriva acestei decizii, LW a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de respectiva instanță la instanța de trimitere, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania).
Instanța de trimitere arată că LW nu are dreptul la acordarea statutului de refugiat iure proprio. În fapt, ea ar putea beneficia de o protecție efectivă în Tunisia, țară a cărei cetățenie o are. LW ar îndeplini însă condițiile prevăzute de legislația națională(1) pentru a i se recunoaște, prin derivare și în scopul protecției familiei în cadrul azilului, statutul de refugiat în calitate de copil minor al unui părinte căruia i s‑a acordat acest statut. În temeiul acestei legislații, ar trebui să se acorde statutul de refugiat și unui copil născut în Germania și care, prin intermediul celuilalt părinte, deține cetățenia unei țări terțe pe teritoriul căruia nu ar fi persecutat.
Ridicând problema dacă o astfel de interpretare a dreptului german este compatibilă cu Directiva 2011/95(2), instanța de trimitere a suspendat judecarea cauzei pentru a solicita Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 3(3) și a articolului 23 alineatul (2)(4) din directiva menționată. Prin hotărârea sa, Curtea, reunită în Marea Cameră, răspunde că aceste dispoziții nu se opun ca un stat membru, în temeiul unor dispoziții naționale mai favorabile, să acorde, în scopul menținerii unității familiei, copilului minor al unui resortisant al unei țări terțe căruia i‑a fost recunoscut statutul de refugiat, un statut de refugiat derivat din acesta, inclusiv în cazul în care acest copil s‑a născut pe teritoriul statului respectiv și deține, prin intermediul celuilalt părinte, cetățenia unei alte țări terțe în care nu ar risca să fie persecutat. Compatibilitatea cu Directiva 2011/95 a unor astfel de dispoziții naționale presupune totuși ca respectivul copil să nu intre sub incidența unei cauze de excludere prevăzute de această directivă și să nu aibă, în considerarea cetățeniei sale sau a unui alt element caracteristic statutului său juridic personal, dreptul la un tratament mai bun în statul membru respectiv decât cel care rezultă din acordarea statutului de refugiat.
Aprecierea Curții
În primul rând, Curtea constată că un copil aflat într‑o situație precum cea din litigiul principal nu îndeplinește condițiile pentru a i se acorda, cu titlu individual, statutul de refugiat în aplicarea regimului instituit prin Directiva 2011/95.
Astfel, potrivit directivei menționate, calitatea de refugiat impune îndeplinirea a două condiții, care se referă, pe de o parte, la temerea de a fi persecutat și, pe de altă parte, la lipsa protecției împotriva persecuțiilor de către țara terță a cărei cetățenie o are persoana interesată. Or, LW ar putea beneficia de o protecție efectivă în Tunisia. Curtea amintește în acest context că, în temeiul regimului instituit prin Directiva 2011/95, o cerere de protecție internațională nu poate fi admisă ca atare pentru simplul motiv că un membru de familie al solicitantului are o temere fondată de a fi persecutat sau este supus unui risc real de vătămări grave atunci când se stabilește că, în pofida legăturii sale cu acest membru de familie și a vulnerabilității deosebite care decurge din aceasta, solicitantul nu este expus el însuși unor amenințări de persecuție sau de vătămări grave(5).
În al doilea rând, Curtea arată că Directiva 2011/95 nu prevede o extindere, prin derivare, a statutului de refugiat la membrii de familie ai refugiatului care nu îndeplinesc, în mod individual, condițiile de acordare a acestui statut. Astfel, articolul 23 din această directivă se limitează la a impune statelor membre să își adapteze dreptul național astfel încât asemenea membri de familie să poată pretinde, în măsura în care acest lucru este compatibil cu statutul juridic personal, anumite beneficii, care includ, printre altele, eliberarea unui permis de ședere sau accesul la locuri muncă, și care au ca obiect menținerea unității familiei. Pe de altă parte, obligația statelor membre de a prevedea accesul la aceste beneficii nu se extinde la copiii unui beneficiar de protecție internațională născuți în statul membru gazdă al familiei pe care și‑a întemeiat‑o acesta.
În al treilea rând, pentru a stabili dacă un stat membru poate totuși acorda, prin derivare și cu scopul menținerii unității familiei, statutul de refugiat unui copil care se află într‑o situație precum cea a lui LW, Curtea amintește că articolul 3 din Directiva 2011/95 permite statelor membre să adopte sau să mențină standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu această directivă.
Sunt incompatibile cu directiva în special acele standarde care vizează recunoașterea statutului de refugiat unor resortisanți ai unor țări terțe aflați în situații fără nicio legătură cu logica protecției internaționale(6). Or, extinderea automată, prin derivare, a statutului de refugiat al unei persoane căreia i‑a fost acordat acest statut la copilul său minor, indiferent dacă acest copil îndeplinește sau nu, în mod individual, condițiile de acordare a statutului menționat și inclusiv în cazul în care copilul respectiv s‑a născut în statul membru gazdă, care este prevăzută de legislația în discuție în litigiul principal în scopul menținerii unității familiei refugiaților, prezintă o legătură cu logica protecției internaționale.
Curtea arată însă că pot exista situații în care extinderea automată, prin derivare și în scopul menținerii unității familiei, a statutului de refugiat la copilul minor al unei persoane căreia i‑a fost acordat acest statut ar fi, în pofida existenței acestei legături, incompatibilă cu Directiva 2011/95.
Astfel, pe de o parte, rezerva care figurează la articolul 3 din această directivă se opune posibilității ca un stat membru să adopte dispoziții prin care se acordă statutul de refugiat unei persoane care este exclusă de la recunoașterea acestui statut în temeiul articolului 12 alineatul (2) din directivă. Or, legislația națională în discuție în litigiul principal exclude astfel de persoane de la beneficiul extinderii statutului de refugiat.
Pe de altă parte, rezerva prevăzută la articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2011/95 exclude posibilitatea ca avantajele acordate beneficiarului de protecție internațională să fie extinse la un membru al familiei sale atunci când acest lucru ar fi incompatibil cu statutul juridic personal al membrului respectiv. Curtea precizează conținutul acestei rezerve, care trebuie respectată și atunci când un stat membru aplică standarde mai favorabile, adoptate în conformitate cu articolul 3 din această directivă, în temeiul cărora statutul acordat beneficiarului de protecție internațională este extins automat la membrii familiei sale, independent de îndeplinirea condițiilor de acordare a acestui statut.
În această privință, ar fi incompatibil cu statutul juridic personal al copilului beneficiarului de protecție internațională care, în mod individual, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a obține această protecție să îi fie extinse beneficiile prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2011/95 sau statutul acordat acestui beneficiar, atunci când acest copil are cetățenia statului membru gazdă sau o altă cetățenie care îi conferă, ținând seama de toate elementele care caracterizează statutul său juridic personal, dreptul la un tratament mai bun în acest stat membru decât cel care rezultă dintr‑o asemenea extindere. Această interpretare a rezervei care figurează la articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2011/95 ține seama de interesul superior al copilului, în lumina căruia trebuie interpretată și aplicată această dispoziție.
În speță, nu rezultă că LW ar avea, în considerarea cetățeniei sale tunisiene sau a unui alt element ce caracterizează statutul său juridic personal, dreptul la un tratament mai bun în Germania decât cel care rezultă din extinderea, prin derivare, a statutului de refugiat acordat tatălui său.
În sfârșit, Curtea precizează că compatibilitatea cu Directiva 2011/95 a aplicării unor dispoziții naționale mai favorabile, precum cele în discuție, într‑o situație precum cea a lui LW nu depinde de aspectul dacă este posibil ca aceasta și părinții săi să se stabilească în Tunisia. Deoarece articolul 23 din această directivă urmărește să permită refugiatului să își exercite drepturile pe care i le conferă acest statut, menținând totodată unitatea familiei sale pe teritoriul statului membru gazdă, existența posibilității ca familia lui LW să se stabilească în Tunisia nu poate justifica interpretarea rezervei care figurează la alineatul (2) al acestei dispoziții în sensul că exclude acordarea statutului de refugiat acesteia din urmă, întrucât o astfel de interpretare ar implica renunțarea de către tatăl său la dreptul de azil care îi este conferit în Germania.