HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea extinsă)

26 iulie 2023(*)

„Acțiune în anulare și în despăgubire – Agent contractual internațional pe lângă Reprezentantul Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina – Politica externă și de securitate comună – Rezilierea contractului de muncă în urma retragerii Regatului Unit din Uniune – Competența instanței Uniunii – Natura contractuală a litigiului – Lipsa unei clauze compromisorii și a unei clauze atributive de competență – Articolele 263, 268, 272 și 274 TFUE – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Admisibilitate – Identificarea pârâților – Noțiunea de «organ, oficiu sau agenție a Uniunii» – Necompetență și inadmisibilitate parțiale”

În cauza T‑776/20,

Robert Stockdale, cu domiciliul în Bristol (Regatul Unit), reprezentat de N. de Montigny, avocată,

reclamant,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de A. Vitro, M. Bauer și J. Rurarz, în calitate de agenți,

Comisiei Europene, reprezentată de D. Bianchi și G. Gattinara, în calitate de agenți,

Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), reprezentat de S. Marquardt, K. Kouri, R. Spáč și S. Rodríguez Sánchez‑Tabernero, în calitate de agenți,

și

Reprezentantului Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina, reprezentat de B. Bajic, în calitate de agent, asistată de E. Raoult, avocată,

pârâte,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă),

compus, la deliberări, din domnii R. da Silva Passos (raportor), președinte, și V. Valančius, doamna I. Reine și domnii L. Truchot și M. Sampol Pucurull, judecători,

grefier: doamna H. Eriksson, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 17 noiembrie 2022,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolele 263, 268 și 272 TFUE, reclamantul, domnul Robert Stockdale, solicită, cu titlu principal, în primul rând, declararea nelegalității deciziei Reprezentantului Special al Uniunii Europene (denumit în continuare „RSUE”) în Bosnia și Herțegovina din 17 noiembrie 2020 prin care acesta din urmă i‑a reziliat contractul de muncă începând cu 31 decembrie 2020 (denumită în continuare „decizia de reziliere”), precum și repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit ca urmare a acestei decizii, în al doilea rând, recalificarea raportului său contractual cu RSUE în Bosnia și Herțegovina în contract de muncă pe durată nedeterminată (CDI), în al treilea rând, repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit ca urmare a neadoptării de către Consiliul Uniunii Europene, de către Comisia Europeană și de către Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) a unui statut clar aplicabil acestuia și, cu titlu subsidiar, ca răspunderea extracontractuală a Uniunii să fie angajată în cazul respingerii concluziilor sale formulate cu titlu principal.

 Istoricul litigiului

2        Reclamantul este un resortisant al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, care a ocupat funcția de șef al finanțelor și al administrației pe lângă RSUE în Bosnia și Herțegovina.

3        Numirea RSUE este prevăzută la articolul 33 TUE, dispoziție care face parte din capitolul 2 titlul V din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitor la politica externă și de securitate comună (PESC), potrivit căreia „[l]a propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Consiliul poate numi un reprezentant special căruia i se conferă un mandat referitor la chestiuni politice speciale[; r]eprezentantul special își exercită mandatul sub autoritatea Înaltului Reprezentant”.

4        La 11 martie 2002, Consiliul a adoptat Acțiunea comună 2002/211/PESC de numire a unui RSUE în Bosnia și Herțegovina (JO 2002, L 70, p. 7).

5        Ulterior, Consiliul a adoptat diverse acte succesive prin care a numit, fără întrerupere, un RSUE în Bosnia și Herțegovina pentru un mandat pe durată determinată.

6        La data introducerii prezentei acțiuni, la 29 decembrie 2020, RSUE în Bosnia și Herțegovina era numit prin Decizia (PESC) 2019/1340 a Consiliului din 8 august 2019 de numire a RSUE în Bosnia și Herțegovina (JO 2019, L 209, p. 10) pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2019 și 31 august 2021. Mandatul său a fost prelungit până la 31 august 2023 prin Decizia (PESC) 2021/1193 a Consiliului din 19 iulie 2021 privind prelungirea mandatului RSUE în Bosnia și Herțegovina și de modificare a Deciziei 2019/1340 (JO 2021, L 258, p. 46).

7        Reclamantul a fost recrutat printr‑un prim contract de muncă pe durată determinată (CDD) încheiat cu RSUE în Bosnia și Herțegovina, începând cu 15 februarie 2006 și pentru o durată care nu putea depăși mandatul acestuia din urmă. Începând cu 1 martie 2007, reclamantul a încheiat șaisprezece CDD‑uri succesive cu RSUE în Bosnia și Herțegovina. Ultimul CDD încheiat de reclamant (denumit în continuare „contractul în cauză”) prevedea, la articolul 5, o durată cuprinsă între 1 septembrie 2019 și 31 august 2021.

8        În paralel cu cele 17 CDD‑uri succesive, reclamantul a semnat treisprezece contracte tripartite, cu Comisia și cu RSUE în Bosnia și Herțegovina, care îl desemnau ca șef de birou interimar, începând de la 1 iulie 2007.

9        Contractele tripartite în cauză prevedeau că, în caz de deces sau demisie a RSUE în Bosnia și Herțegovina, de accident sau de boală care îl împiedică să își exercite funcțiile sau de încetare a acordului de finanțare încheiat între Comisie și acest RSUE, reclamantul va deveni responsabilul cu gestionarea fondurilor alocate respectivului RSUE. Ultimul contract de șef de birou interimar a fost semnat de reclamant la 7 octombrie 2019 (denumit în continuare „contractul de șef de birou interimar”).

10      La 24 ianuarie 2020, reprezentanții Uniunii și ai Regatului Unit au semnat Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7, denumit în continuare „Acordul privind retragerea Regatului Unit”). La 30 ianuarie 2020, Consiliul a adoptat Decizia (UE) 2020/135 referitoare la încheierea Acordului privind retragerea Regatului Unit (JO 2020, L 29, p. 1). În temeiul articolului 1 din această decizie, s‑a aprobat în numele Uniunii Acordul privind retragerea Regatului Unit.

11      La 31 ianuarie 2020, la miezul nopții, Regatul Unit s‑a retras din Uniune și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, iar la 1 februarie 2020 a intrat în vigoare Acordul privind retragerea Regatului Unit, conform articolului 185 din acesta.

12      Acordul privind retragerea Regatului Unit stabilește, la articolul 126, o perioadă de tranziție care începe la data intrării în vigoare a aceluiași acord și se încheie la 31 decembrie 2020. În această perioadă, în conformitate cu articolul 127 alineatul (6) din același acord, trimiterea la „statele membre” în dreptul Uniunii trebuia interpretată ca incluzând Regatul Unit.

13      La 24 iunie 2020, reclamantul a adresat o scrisoare RSUE în Bosnia și Herțegovina pentru a‑i solicita examinarea drepturilor sale și pentru a se plânge de o discriminare în ipoteza în care postul său ar fi considerat în cele din urmă excedentar în cazul transferului biroului RSUE în Bosnia și Herțegovina către delegația Uniunii în acest stat și, prin urmare, către SEAE. În special, acesta a subliniat că, pentru personalul internațional al RSUE menționat, nu erau prevăzute nicio indemnizație de concediere și niciun drept de șomaj, precum și faptul că nu exista nicio dispoziție privind contribuțiile la pensie.

14      La 7 iulie 2020, RSUE în Bosnia și Herțegovina a transmis această cerere directoarei Serviciului instrumente de politică externă al Comisiei, arătând că reclamantul ridică o problemă cu privire la condițiile sale de încadrare în muncă, în special în perspectiva unei probabile rezilieri a contractului în cauză legate de retragerea Regatului Unit din Uniune. O șefă de unitate a serviciului menționat a răspuns, la 13 iulie 2020, că acest serviciu nu este responsabil cu resursele umane în ceea ce privește personalul PESC și a recomandat RSUE în Bosnia și Herțegovina să consulte SEAE în această privință. În plus, în ceea ce privește aspectele financiare ale cererii reclamantului, aceasta a subliniat că nu îi putea fi plătită nicio indemnizație de concediere sau contribuție la pensie, în conformitate cu clauzele contractului în cauză.

15      La 15 septembrie 2020, RSUE în Bosnia și Herțegovina s‑a adresat SEAE transmițându‑i scrisoarea reclamantului din 24 iunie 2020.

16      La 28 septembrie 2020, reclamantul s‑a adresat în scris RSUE în Bosnia și Herțegovina pentru ca acesta din urmă să obțină mai multe informații cu privire la posibilitățile sale de a rămâne în funcție după încheierea perioadei de tranziție care expira, în conformitate cu Acordul privind retragerea Regatului Unit, la 31 decembrie 2020. După ce RSUE menționat a sesizat Serviciul instrumente de politică externă al Comisiei, directoarea acestuia i‑a răspuns, la 2 octombrie 2020, că nu este prevăzută nicio excepție pentru resortisanții Regatului Unit și că contractele acestora se vor încheia la 31 decembrie 2020.

17      La 17 noiembrie 2020, RSUE în Bosnia și Herțegovina a adoptat decizia de reziliere, prin care a pus capăt contractului în cauză prin intermediul unui preaviz, o asemenea decizie producând efecte la 31 decembrie 2020.

18      La 25 noiembrie 2020, reclamantul s‑a adresat în scris RSUE în Bosnia și Herțegovina, solicitându‑i o reexaminare a deciziei de reziliere.

 Concluziile părților

19      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal:

–        declararea nelegalității deciziei de reziliere;

–        în ceea ce privește drepturile care decurg din contractul său de muncă cu RSUE în Bosnia și Herțegovina:

–        recalificarea raportului său contractual în CDI;

–        declararea faptului că a suferit o discriminare în ceea ce privește motivul concedierii și obligarea, pentru acest motiv, a pârâtelor la plata sumei de 10 000 de euro, majorată cu dobânzi, cu titlu de prejudiciu psihologic;

–        constatarea încălcării de către pârâte a obligațiilor contractuale ale acestora și, în special, a obligației de notificare a unui preaviz valabil în cadrul desfacerii unui CDI;

–        obligarea pârâtelor să îl reintegreze sau, cu titlu subsidiar, să îi plătească o despăgubire care urmează să fie stabilită ulterior și care este stabilită provizoriu la 393 850,08 euro, plus dobânzi;

–        în ceea ce privește celelalte drepturi, întemeiate pe existența unei discriminări în raport cu ceilalți agenți ai Uniunii:

–        constatarea faptului că ar fi trebuit să fie recrutat ca agent temporar al Consiliului, al Comisiei sau al SEAE și declararea faptului că aceste trei pârâte l‑au tratat în mod discriminatoriu în ceea ce privește remunerația sa, drepturile sale de pensie și avantajele aferente, precum și garanția unui viitor loc de muncă;

–        obligarea Consiliului, a Comisiei și a SEAE la plata unei despăgubiri pentru pierderea unei remunerații, a unei pensii, a unor indemnizații și a unor avantaje ocazionată de încălcările dreptului Uniunii pe care le invocă, plus dobânzi la aceste sume;

–        stabilirea unui termen pentru ca părțile să determine cuantumul unei asemenea indemnizații, ținând seama de gradul și de treapta în care reclamantul ar fi trebuit să fie angajat, de evoluția medie a remunerației, de evoluția carierei sale și de alocațiile pe care ar fi trebuit să le primească astfel în temeiul contractelor sale de agent temporar, cu deducerea remunerației pe care a primit‑o efectiv;

–        cu titlu subsidiar, obligarea Consiliului, a Comisiei și a SEAE la plata unei despăgubiri în temeiul răspunderii extracontractuale a Uniunii, angajată pentru nerespectarea drepturilor sale fundamentale, în limita unei sume stabilite provizoriu la 400 000 de euro;

–        obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

20      În cadrul excepțiilor de necompetență și de inadmisibilitate ridicate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, Consiliul, Comisia și SEAE solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă în ceea ce le privește;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

21      În cadrul unei excepții de necompetență și de inadmisibilitate invocate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură, RSUE în Bosnia și Herțegovina solicită în esență Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

22      În temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, la cererea pârâtului, Tribunalul poate să se pronunțe asupra inadmisibilității sau asupra necompetenței fără a intra în dezbaterea fondului. Conform articolului 130 alineatul (7) din regulamentul menționat, Tribunalul se pronunță cât mai curând cu putință cu privire la cerere sau, dacă împrejurări speciale justifică aceasta, unește examinarea cererii cu fondul.

23      În speță, pârâtele au solicitat pronunțarea cu privire la necompetență și la inadmisibilitate. În aceste condiții, Tribunalul apreciază că este necesar să se pronunțe cu privire la aceste cereri înainte de a intra în dezbaterea fondului.

24      În esență, prin acțiunea formulată, reclamantul prezintă:

–        un capăt de cerere principal legat de decizia de reziliere, în temeiul căruia acesta solicită Tribunalului, în primul rând, să declare nelegală decizia de reziliere, în al doilea rând, să oblige pârâtele să îi plătească suma de 10 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral rezultat din această decizie și, în al treilea rând, să dispună reintegrarea sa sau, cu titlu subsidiar, obligarea pârâtelor la plata sumei de 393 850,08 euro pentru repararea prejudiciului material rezultat din decizia menționată (denumit în continuare „primul capăt de cerere”);

–        un capăt de cerere principal legat de succesiunea CDD‑urilor încheiate cu RSUE în Bosnia și Herțegovina, prin care solicită Tribunalului, pe de o parte, să recalifice în CDI raportul său contractual cu RSUE în Bosnia și Herțegovina și, pe de altă parte, să constate încălcarea de către pârâte a obligațiilor lor contractuale și, în special, a obligației de notificare a unui preaviz valabil în cadrul desfacerii unui CDI (denumit în continuare „al doilea capăt de cerere”);

–        un capăt de cerere principal întemeiat pe existența unei discriminări în care reproșează Consiliului, Comisiei și SEAE că nu au supus Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii (denumit în continuare „RAA”) personalul contractual internațional recrutat în cadrul PESC sau că nu au adoptat pentru acest personal un regim juridic comparabil cu RAA, în temeiul căruia solicită Tribunalului să oblige aceste trei pârâte să îi plătească o despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a lipsei unui asemenea statut (denumit în continuare „al treilea capăt de cerere”);

–        un capăt de cerere subsidiar, în cazul respingerii primelor trei capete de cerere, prin care solicită obligarea Consiliului, a Comisiei și a SEAE la plata sumei de 400 000 de euro, în temeiul răspunderii extracontractuale a Uniunii care rezultă din nerespectarea drepturilor sale fundamentale (denumit în continuare „al patrulea capăt de cerere”).

25      Pentru a răspunde la excepțiile de necompetență și de inadmisibilitate, trebuie să se examineze în speță, în primul rând, dacă Tribunalul este competent să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere, în al doilea rând, dacă cerințele de formă ale cererii introductive au fost respectate, în al treilea rând, dacă procedura precontencioasă prevăzută în Statutul funcționarilor Uniunii (denumit în continuare „statutul”) a fost respectată și, în al patrulea rând, dacă acțiunea este admisibilă în ceea ce privește toate pârâtele.

 Cu privire la competența Tribunalului de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în lipsa unei clauze compromisorii

26      În înscrisurile lor, pârâtele susțin că primul și al doilea capăt de cerere prezintă o legătură cu contractul în cauză și, prin urmare, un caracter contractual. Ele arată de asemenea că respectivul contract nu cuprinde o clauză compromisorie și deduc de aici că aceasta permite excluderea competenței Tribunalului în temeiul articolului 272 TFUE.

27      În ședință, pârâtele au precizat că decizia de reziliere trebuie, având în vedere motivul întemeiat pe pierderea de către reclamant a cetățeniei unui stat membru, să fie considerată un act de putere publică care poate fi separat de contractul în cauză. Astfel, în opinia acestora, Tribunalul este competent să controleze legalitatea actului menționat în temeiul articolului 263 TFUE și, prin urmare, să se pronunțe cu privire la primul capăt de cerere în măsura în care reclamantul solicită anularea acestui act.

28      În schimb, în ceea ce privește celelalte pretenții ale reclamantului formulate în cadrul primului și al celui de al doilea capăt de cerere, pârâtele au susținut, atât în ședință, cât și în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, că nici stipulațiile contractului în cauză, nici dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”) nu permit identificarea unei instanțe naționale competente. În ședință, acestea au susținut că asemenea pretenții ar putea fi de competența instanțelor din Bosnia și Herțegovina, locul de stabilire a RSUE în Bosnia și Herțegovina și de executare a contractului în cauză. RSUE menționat a subliniat de asemenea că articolul 17 din contractul în cauză stipula competența unei instanțe de arbitraj, care ar trebui să fie considerată competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile menționate, întrucât reclamantul nu a demonstrat că competența unei asemenea instanțe îi restricționează dreptul la o cale de atac efectivă.

29      La rândul său, reclamantul susține în esență, cu titlu principal, că Tribunalul este competent să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere, în temeiul articolului 272 TFUE, în aplicarea clauzei compromisorii cuprinse în contractul de șef de birou interimar.

30      Cu titlu subsidiar, reclamantul arată că, în temeiul Regulamentului Bruxelles Ia, instanțele belgiene ar putea fi competente să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere și că, în ipoteza în care competența instanțelor statelor membre ar fi exclusă, Tribunalul ar trebui să se declare competent în temeiul articolelor 263 și 268 TFUE pentru a se pronunța cu privire la toate pretențiile formulate în cadrul acestor capete de cerere.

 Cu privire la natura primului și a celui de al doilea capăt de cerere

31      Pentru a stabili dacă primul și al doilea capăt de cerere se încadrează în materia contractuală, pe de o parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, acțiunea în anulare în temeiul articolului 263 TFUE este deschisă împotriva tuturor actelor adoptate de instituții, indiferent de natură sau de formă, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia. Astfel, în cazul unui contract între un reclamant și una dintre instituții, instanța Uniunii nu poate fi sesizată cu o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE decât dacă actul atacat urmărește să producă efecte juridice obligatorii care se situează în afara raportului contractual dintre părți și care implică exercitarea prerogativelor de putere publică conferite instituției contractante în calitatea sa de autoritate administrativă (a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2020, SC/Eulex Kosovo, C‑730/18 P, EU:C:2020:505, punctele 31 și 32 și jurisprudența citată).

32      Pe de altă parte, pentru a stabili dacă o acțiune are ca obiect răspunderea contractuală a Uniunii sau răspunderea extracontractuală a acesteia, instanțele Uniunii trebuie să verifice dacă această acțiune are ca obiect o cerere de daune interese care se întemeiază în mod obiectiv și global pe drepturi și obligații de origine contractuală sau extracontractuală. În acest scop, aceste instanțe trebuie să verifice, având în vedere o analiză a diferitelor elemente ale dosarului, cum ar fi în special norma de drept pretins încălcată, natura prejudiciului invocat, comportamentul imputat și raporturile juridice existente între părțile în cauză, dacă între acestea există un veritabil context contractual legat de obiectul litigiului, a cărui examinare aprofundată se dovedește indispensabilă pentru soluționarea acțiunii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Comisia/Systran și Systran Luxembourg, C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 66).

33      În speță, în primul rând, prin intermediul primului capăt de cerere, reclamantul prezintă cereri legate de decizia de reziliere (a se vedea punctul 24 de mai sus).

34      În această privință, este adevărat că decizia de reziliere era motivată de împrejurarea că, din cauza retragerii Regatului Unit din Uniune, reclamantul nu mai deținea cetățenia unui stat membru, ceea ce implica, potrivit RSUE în Bosnia și Herțegovina, că nu mai putea fi menținut în cadrul personalului său.

35      Cu toate acestea, contrar celor susținute de pârâte în ședință, această împrejurare nu permite, în sine, să se considere că decizia de reziliere produce efecte juridice obligatorii care se situează în afara raportului contractual dintre reclamant și RSUE în Bosnia și Herțegovina și care implică exercitarea unor prerogative de putere publică, în sensul jurisprudenței citate la punctul 31 de mai sus.

36      Astfel, mai întâi, decizia de reziliere are ca obiect încetarea anticipată a contractului în cauză, așa încât efectele acestei decizii nu se extind dincolo de acest contract. În continuare, după cum a arătat Consiliul în excepția sa de necompetență și de inadmisibilitate, articolul 16 din contractul în cauză menționează posibilitatea rezilierii unilaterale de către una sau cealaltă dintre părți prin intermediul unui preaviz de patru săptămâni. Așadar, este evident că această decizie, prin care RSUE în Bosnia și Herțegovina a pus capăt în mod unilateral contractului în cauză prin intermediul unui asemenea preaviz, a fost adoptată pe baza competențelor pe care le deține în temeiul acestui contract. În sfârșit, decizia menționată este motivată de faptul că, de la data intrării sale în vigoare, reclamantul urma să își piardă calitatea de resortisant al unui stat membru, în conformitate cu Acordul privind retragerea Regatului Unit, și că, prin urmare, nu mai îndeplinea o condiție care era impusă de contractul în cauză. Astfel, condițiile de încadrare în muncă, care fac parte integrantă din contractul în cauză, după cum rezultă din articolele 1 și 18 din acesta, impun ca șeful finanțelor și al administrației RSUE în Bosnia și Herțegovina să aibă cetățenia unui stat membru.

37      Prin urmare, decizia de reziliere prezintă o legătură directă cu contractul în cauză. Rezultă că pretențiile reclamantului formulate în cadrul primului capăt de cerere, strâns legat de această decizie (a se vedea punctul 24 prima liniuță de mai sus), derivă din contractul în cauză și prezintă, prin urmare, o natură contractuală.

38      În al doilea rând, prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamantul prezintă cereri privind ansamblul raportului său de muncă cu RSUE în Bosnia și Herțegovina, care a constat în CDD‑uri succesive și a cărui recalificare în CDI este solicitată de reclamant. Prin urmare, pretențiile reclamantului formulate în cadrul celui de al doilea capăt de cerere prezintă de asemenea o natură contractuală, în măsura în care rezultă din ansamblul CDD‑urilor succesive pe care le‑a încheiat cu RSUE menționat.

 Cu privire la competența Tribunalului de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în temeiul articolului 272 TFUE

39      Potrivit articolului 272 TFUE, „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într‑un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia”.

40      Competențele Tribunalului sunt cele enumerate limitativ la articolul 256 TFUE, astfel cum a fost precizat la articolul 51 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În temeiul acestor dispoziții, Tribunalul este competent să se pronunțe în primă instanță cu privire la litigiile în materie contractuală cu care este sesizat numai în temeiul unei clauze compromisorii. În lipsa unei asemenea clauze, acesta și‑ar extinde competența jurisdicțională și la alte litigii decât cele în privința cărora articolul 274 TFUE îi rezervă în mod limitativ competența, această prevedere conferind instanțelor naționale competența de drept comun de soluționare a litigiilor în care Uniunea este parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2007, Citymo/Comisia, T‑271/04, EU:T:2007:128, punctul 53, și Ordonanța din 30 septembrie 2014, Bitiqi și alții/Comisia și alții, T‑410/13, nepublicată, EU:T:2014:871, punctul 26).

41      În speță, trebuie constatat că contractele de muncă succesive ale reclamantului, pe care se întemeiază primul și al doilea capăt de cerere, nu conțin o clauză compromisorie care să confere competență Tribunalului în calitate de judecător al contractului.

42      Pe de altă parte, reclamantul nu se poate prevala de clauza compromisorie în favoarea Tribunalului, cuprinsă în contractul de șef de birou interimar.

43      Astfel, mai întâi, contractul de șef de birou interimar este un contract care nu are ca obiect să stabilească un raport de muncă între reclamant și celelalte părți la acesta, ci să îi atribuie anumite funcții determinate. Este vorba de altfel, după cum subliniază Consiliul, despre o anexă la acordul de finanțare încheiat periodic între Comisie și RSUE în Bosnia și Herțegovina, în cadrul delegării acordate acestuia din urmă pentru execuția bugetului, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) prima teză din Decizia 2019/1340, potrivit căreia „gestionarea cheltuielilor face obiectul unui contract între RSUE [în Bosnia și Herțegovina] și Comisie”.

44      În continuare, contractul de șef de birou interimar prezintă un caracter accesoriu în raport cu CDD‑urile reclamantului. Astfel, pe de o parte, potrivit articolului 8 din acordul de finanțare încheiat de Comisie și RSUE în Bosnia și Herțegovina și având numărul de referință CFSP/2019/15, „șeful de birou interimar trebuie să facă parte din personalul RSUE [în Bosnia și Herțegovina]”. Pe de altă parte, potrivit contractului de șef de birou interimar, care face trimitere în preambulul său la articolul 8 din acordul de finanțare CFSP/2019/15, se prevede că, „[î]n cazul în care șeful de birou interimar este un membru al personalului angajat de RSUE [în Bosnia și Herțegovina], remunerația, drepturile și obligațiile acestuia se mențin în conformitate cu condițiile contractului său de muncă”.

45      În sfârșit, contractul de șef de birou interimar are un caracter condițional, întrucât nu se poate aplica decât în prezența anumitor condiții legate de starea RSUE în Bosnia și Herțegovina, cum ar fi decesul, incapacitatea, demisia sa sau în cazul unei perioade de vacanță a postului între mandatele succesive ale doi RSUE în Bosnia și Herțegovina (a se vedea punctul 9 de mai sus). Or, la data deciziei de reziliere, prin care au încetat funcțiile reclamantului pe lângă RSUE în Bosnia și Herțegovina, niciuna dintre condițiile citate anterior nu s‑a realizat, astfel încât contractul de șef de birou interimar nu a fost aplicabil.

46      Ținând seama de ceea ce precedă, în lipsa unei clauze compromisorii cuprinse în CDD‑urile reclamantului, Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în temeiul articolului 272 TFUE.

 Cu privire la competența Tribunalului de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în temeiul articolelor 263 și 268 TFUE

47      După cum s‑a constatat la punctele 37 și 38 de mai sus, pretențiile reclamantului formulate în cadrul primului și al celui de al doilea capăt de cerere rezultă din contractele sale de muncă, care nu conțin o clauză compromisorie care să confere competență Tribunalului în calitate de judecător al contractului, în temeiul articolului 272 TFUE (a se vedea punctul 41 de mai sus). Prin urmare, în aplicarea principiilor amintite la punctul 40 de mai sus, aceste capete de cerere sunt, în principiu, de competența instanțelor naționale, conform articolului 274 TFUE.

48      Cu toate acestea, atunci când, în cadrul unui litigiu de natură contractuală, instanța Uniunii își declină competența pe care i‑o conferă articolele 263 și 268 TFUE, ea procedează astfel pentru a asigura o interpretare coerentă a acestor dispoziții cu articolele 272 și 274 TFUE și, prin urmare, pentru a menține coerența sistemului jurisdicțional al Uniunii care este constituit dintr‑un ansamblu complet de căi de atac și de proceduri destinat să asigure controlul legalității actelor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii și, respectiv, repararea prejudiciilor cauzate de Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, SATCEN/KF, C‑14/19 P, EU:C:2020:492, punctele 80-82).

49      Prin urmare, în contextul unui litigiu de natură contractuală, instanța Uniunii nu își poate declina o competență pe care i‑o conferă Tratatul FUE atunci când aceasta are ca efect sustragerea de la orice control jurisdicțional, efectuat de instanța Uniunii sau de instanțele statelor membre, a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii sau a unei cereri de reparare a prejudiciilor cauzate de Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, SATCEN/KF, C‑14/19 P, EU:C:2020:492, punctele 84 și 85).

50      În aceste condiții, în pofida naturii contractuale a primului și a celui de al doilea capăt de cerere, pentru a asigura existența unui control jurisdicțional efectiv, Tribunalul nu își poate declina competența pe care o deține în temeiul articolelor 263 și 268 TFUE decât după ce s‑a asigurat că reclamantul poate supune asemenea pretenții unei instanțe naționale, în sensul articolului 274 TFUE, cu alte cuvinte unei instanțe a unui stat membru.

51      Acesta este motivul pentru care nu se poate admite că, așa cum au susținut pârâtele în ședință, respectivele capete de cerere ar putea fi de competența instanțelor bosniace, acestea din urmă nefiind instanțe ale statelor membre. În același mod, trebuie respins argumentul RSUE în Bosnia și Herțegovina potrivit căruia reclamantul avea posibilitatea de a sesiza instanța de arbitraj prevăzută la articolul 17 din contractul în cauză pentru a se pronunța cu privire la capetele de cerere menționate, competența unei asemenea instanțe neputând fi preconizată, cu excluderea competenței instanței Uniunii sau a instanțelor statelor membre, chiar dacă respectiva instanță ar îndeplini criteriile de independență și de imparțialitate.

52      Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se verifice dacă conținutul contractului în cauză sau, în caz contrar, normele de drept al Uniunii aplicabile permit identificarea unei instanțe a unui stat membru, competentă să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere.

–       Cu privire la stipulațiile contractuale

53      În primul rând, trebuie să se constate că niciunul dintre contractele de muncă ale reclamantului nu conținea o clauză care să confere competență instanței unui stat membru. Astfel, cu excepția primului dintre ele, aceste contracte conțineau numai o clauză referitoare la „soluționarea litigiilor”, care permitea sesizarea unei instanțe de arbitraj în ipoteza eșecului unei tentative de soluționare pe cale amiabilă a diferendului dintre părțile la contractele menționate, sentința arbitrală nefiind supusă apelului.

54      În al doilea rând, din articolele 1 și 18 din contractul în cauză reiese că reclamantul s‑a angajat să respecte procedurile operaționale standard ale RSUE în Bosnia și Herțegovina, document general care se aplică tuturor membrilor personalului RSUE menționat. În ceea ce privește căile de atac aflate la dispoziția acestor membri, capitolul 11 din procedurile operaționale standard menționate, intitulat „Căi de atac și litigii”, cuprinde articolul 11.1, intitulat „Căi de atac”, care prevede că un agent al RSUE în Bosnia și Herțegovina poate formula o cale de atac la superiorul său ierarhic împotriva unui act care îl lezează, precum și articolul 11.2, intitulat „Soluționarea litigiilor”, care prevede numai posibilitatea de a sesiza o instanță de arbitraj ale cărei sentințe nu sunt supuse apelului.

55      Rezultă din ceea ce precedă că contractele de muncă ale reclamantului nu permit identificarea unei instanțe a unui stat membru competente să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere.

–       Cu privire la dispozițiile dreptului Uniunii

56      În ceea ce privește dispozițiile dreptului Uniunii referitoare la competența instanțelor statelor membre, legiuitorul Uniunii a adoptat Regulamentul Bruxelles Ia, care, după cum reiese din considerentele (4) și (15) ale acestuia, urmărește să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială prin intermediul unor norme de competență care prezintă un mare grad de previzibilitate. Acest regulament urmărește astfel un obiectiv de securitate juridică ce constă în consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniune, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Feniks, C‑337/17, EU:C:2018:805, punctul 34).

57      Contrar celor susținute de pârâte în ședință, trebuie să se considere că Regulamentul Bruxelles Ia se aplică în speță. În această privință, potrivit articolului 1 alineatul (1) din acesta, se prevede că regulamentul respectiv „se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței” și că „[n]u se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii)”. Or, în speță, se deduce din cuprinsul punctului 36 de mai sus că decizia de reziliere nu constituie un act de putere publică în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, ci își are temeiul în contractul în cauză. Prin urmare, primul capăt de cerere se încadrează în materia civilă și comercială, în sensul articolului 1 din acest regulament. În același mod, din considerațiile expuse la punctul 38 de mai sus se deduce că al doilea capăt de cerere se încadrează de asemenea în materia menționată.

58      Astfel, din moment ce, în speță, primul și al doilea capăt de cerere privesc un litigiu de natură contractuală care se consideră că intră în competența de principiu a instanțelor naționale, conform articolului 274 TFUE (a se vedea punctul 40 de mai sus), este necesar să se examineze dacă dispozițiile Regulamentului Bruxelles Ia permit identificarea unei instanțe a unui stat membru competente să se pronunțe cu privire la acestea.

59      În materia contractelor individuale de muncă, normele de competență sunt prevăzute la articolul 21 din Regulamentul Bruxelles Ia, care are următorul cuprins:

„(1)      Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:

(a)      înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau

(b)      în alt stat membru:

(i)      înaintea instanțelor de la locul în care sau din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și‑a desfășurat activitatea sau

(ii)      dacă angajatul nu își desfășoară sau nu și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l‑a angajat pe acesta.

(2)      Un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un stat membru în conformitate cu alineatul (1) litera (b).”

60      În primul rând, aplicarea articolului 21 din Regulamentul Bruxelles Ia conferă competență instanței naționale de la locul domiciliului angajatorului, astfel încât trebuie să se identifice angajatorul reclamantului.

61      În această privință, potrivit jurisprudenței Curții, un lucrător se află într‑o relație de subordonare față de angajatorul său, a cărei existență trebuie apreciată în fiecare caz în parte, în funcție de toate elementele și de toate circumstanțele ce caracterizează raporturile dintre părți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, ROI Land Investments, C‑604/20, EU:C:2022:807, punctele 30-32). De asemenea, pentru a determina angajatorul unui lucrător, este necesar să se identifice entitatea sub autoritatea efectivă a căreia este plasat lucrătorul respectiv, această entitate fiind cea care, printre altele, trebuie să suporte sarcina salarială corespunzătoare și dispune de competența efectivă de a concedia lucrătorul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB și alții, C‑610/18, EU:C:2020:565, punctele 56 și 61).

62      În speță, trebuie să se constate mai întâi că reclamantul a încheiat toate contractele sale de muncă cu RSUE în Bosnia și Herțegovina, care era desemnat în acestea drept „angajatorul”.

63      În continuare, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Decizia 2019/1340, RSUE în Bosnia și Herțegovina „răspunde de constituirea unei echipe”, „[î]n limitele mandatului [său] și ale mijloacelor financiare puse la dispoziție” și „informează cu promptitudine Consiliul și Comisia cu privire la componența echipei”. Articolul 6 alineatul (2) din aceeași decizie prevede că „[s]tatele membre, instituțiile Uniunii și SEAE pot propune detașarea de personal care să lucreze cu RSUE [în Bosnia și Herțegovina; [r]emunerarea personalului detașat respectiv [fiind] asigurată de statul membru, de instituția Uniunii în cauză ori de SEAE, după caz” și că „[m]embrii personalului contractual internațional trebuie să fie resortisanți ai unui stat membru”.

64      Pe de o parte, din aceste dispoziții rezultă că RSUE în Bosnia și Herțegovina poate recruta personal contractual internațional, că îi revine sarcina de a‑l selecta în mod autonom în raport cu Consiliul, cu Comisia sau cu SEAE și că numai după efectuarea unei asemenea selecții trebuie să informeze Consiliul și Comisia cu privire la aceasta, astfel cum s‑a confirmat în ședință. Pe de altă parte, din aceleași dispoziții reiese că remunerația membrilor personalului contractual internațional recrutat de RSUE menționat se deduce din bugetul alocat acestuia din urmă, așa încât el este cel care suportă sarcina efectivă a unei asemenea remunerații.

65      În sfârșit, după cum s‑a arătat la punctul 54 de mai sus, RSUE în Bosnia și Herțegovina a adoptat proceduri operaționale standard care se aplică tuturor agenților care lucrează pentru acesta și la care face trimitere contractul în cauză. Rezultă că:

–        RSUE în Bosnia și Herțegovina are competența de a‑și concedia personalul contractual (a se vedea articolul 12.2);

–        decizia de prelungire a contractului unui agent contractual internațional poate fi luată numai la inițiativa și la discreția absolută a RSUE în Bosnia și Herțegovina (a se vedea articolul 5.6);

–        RSUE în Bosnia și Herțegovina este autoritatea disciplinară pentru membrii personalul său (a se vedea articolul 10.2.5);

–        RSUE în Bosnia și Herțegovina este responsabil cu evaluarea anuală a membrilor personalului său cu o vechime de peste șase luni (a se vedea articolul 5.4);

–        RSUE în Bosnia și Herțegovina stabilește programul și timpul de lucru ale membrilor personalului său și trebuie să aprobe orice modificare a programului normal, precum și orice cerere de efectuare de ore suplimentare care sunt compensate prin zile de concediu sau, în mod excepțional, cu autorizarea RSUE în Bosnia și Herțegovina, prin plata unei indemnizații (a se vedea articolul 7.1);

–        RSUE în Bosnia și Herțegovina trebuie să aprobe orice cerere de concediu anual sau special din partea unui membru al personalului său și, în mod excepțional, poate acorda unui agent contractual o indemnizație compensatorie pentru concediul neefectuat înainte de încetarea contractului său (a se vedea articolele 7.2 și 7.3).

66      În aceste condiții, în scopul executării contractelor sale de muncă, reclamantul era plasat sub autoritatea efectivă a RSUE în Bosnia și Herțegovina, care era, prin urmare, angajatorul său în sensul articolului 21 din Regulamentul Bruxelles Ia.

67      Or, întrucât RSUE în Bosnia și Herțegovina este stabilit la Sarajevo (Bosnia și Herțegovina), instanța de la locul domiciliului său nu se află sub jurisdicția unui stat membru. Astfel, articolul 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Bruxelles Ia nu permite identificarea unei instanțe dintr‑un stat membru competente să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere.

68      În al doilea rând, Sarajevo este de asemenea locul în care trebuiau executate contractele de muncă ale reclamantului. Acest lucru reiese în special, în ceea ce privește contractul în cauză, din articolul 3 din acesta și din fișa postului reclamantului anexată la contractul menționat. Prin urmare, nici articolul 21 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul Bruxelles Ia nu permite să se identifice, pe baza locului în care reclamantul își desfășura activitatea, o instanță a unui stat membru competentă să se pronunțe cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere.

69      În al treilea rând, din înscrisurile din dosar nu reiese că reclamantul și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea în mai multe țări, astfel încât normele de competență prevăzute la articolul 21 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul Bruxelles Ia nu sunt aplicabile situației sale.

70      În al patrulea rând, reclamantul invocă articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia, potrivit căruia un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru în care are o sucursală, o agenție sau altă unitate. În această privință, aplicarea dispoziției menționate impune în special ca litigiul să privească fie acte referitoare la exploatarea acestor entități, fie angajamente asumate de acestea în numele entității‑mamă, atunci când acestea din urmă trebuie să fie executate în statul în care sunt situate respectivele entități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C‑154/11, EU:C:2012:491, punctul 48 și jurisprudența citată).

71      Or, în speță, nimic nu permite să se considere că angajatorul efectiv al reclamantului, și anume RSUE în Bosnia și Herțegovina, deține o sucursală, o agenție sau altă unitate pe teritoriul unui stat membru și nici, a fortiori, că primul și al doilea capăt de cerere privesc acte legate de asemenea entități.

72      De asemenea, este adevărat că, după cum arată reclamantul, Consiliul, Comisia și SEAE au toate trei sediul la Bruxelles (Belgia), în timp ce articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles Ia permite, în caz de pluralitate de pârâți, ca toți aceștia să fie acționați în justiție în fața instanței de la domiciliul unuia dintre ei. Din jurisprudența Curții reiese însă că această dispoziție nu se poate aplica unui pârât care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru atunci când acesta este chemat în judecată în cadrul unei acțiuni formulate împotriva mai multor pârâți printre care se află și persoane cu domiciliul în Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sapir și alții, C‑645/11, EU:C:2013:228, punctul 56). Astfel, articolul 8 punctul 1 din regulamentul menționat nu ar permite reclamantului să acționeze în justiție RSUE în Bosnia și Herțegovina în fața instanțelor din Bruxelles în ceea ce privește primul și al doilea capăt de cerere.

73      În plus, conform articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, articolul 8 punctul 1 din același regulament se aplică numai, în ceea ce privește un contract de muncă, „în cazul unei acțiuni introduse împotriva unui angajator”. Or, așa cum s‑a arătat la punctul 66 de mai sus, angajatorul reclamantului era RSUE în Bosnia și Herțegovina. Astfel, primul și al doilea capăt de cerere, în măsura în care cererea introductivă menționează ca pârâte Consiliul, Comisia și SEAE, care au toate trei sediul la Bruxelles, nu constituie o „acțiune îndreptată împotriva unui angajator” care să facă aplicabilă regula prevăzută de această din urmă dispoziție.

74      Rezultă din ceea ce precedă că, în ceea ce privește primul și al doilea capăt de cerere, referitoare la contractul în cauză, ar trebui, în principiu, să se aplice articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, dispoziție generală potrivit căreia, „[d]acă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului […] în cauză”.

75      Aplicarea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia ar implica faptul că eventuala competență a unei instanțe naționale prezintă o natură aleatorie, în măsura în care legea fiecărui stat membru este cea care ar determina dacă instanțele acestuia pot fi sesizate cu un asemenea litigiu, cu consecința posibilă ca, in fine, nicio instanță a unui stat membru să nu fie competentă. O asemenea consecință este chiar deosebit de probabilă în speță, din moment ce, la fel ca RSUE în Bosnia și Herțegovina, reclamantul are domiciliul într‑o țară terță, în Regatul Unit, și nu este evident că prezentul litigiu prezintă un element de legătură cu unul sau altul dintre statele membre, care să poată justifica o competență a instanței unui asemenea stat.

76      Or, după cum s‑a arătat la punctele 48 și 49 de mai sus, Tribunalul nu poate, în cadrul unui litigiu de natură contractuală în care Uniunea este parte, să își decline competența pe care i‑o conferă articolele 263 și 268 TFUE atunci când acest lucru conduce la sustragerea de la orice control jurisdicțional, efectuat de instanța Uniunii sau de instanțele statelor membre, a deciziilor adoptate de o instituție, de un organ, de un oficiu sau de o agenție a Uniunii sau a unei cereri de reparare a prejudiciilor cauzate de Uniune.

77      În aceste împrejurări, revine Tribunalului sarcina de a examina dacă cererile formulate în cadrul primului și al celui de al doilea capăt de cerere intră în sfera competențelor pe care le deține în temeiul acestor dispoziții și, dacă este cazul, de a se declara competent să se pronunțe cu privire la cererile respective.

78      În această privință, Tribunalul este competent, în temeiul articolului 263 TFUE, să se pronunțe cu privire la cererea formulată de reclamant în cadrul primului capăt de cerere privind legalitatea deciziei de reziliere, care este o decizie adoptată de o entitate din cadrul Uniunii și instituită pe baza tratatelor, și anume RSUE în Bosnia și Herțegovina, și care trebuie, prin urmare, să fie imputată unei instituții, unui organ, unui oficiu sau unei agenții a Uniunii. Astfel, trebuie să se considere că reclamantul solicită, în cadrul acestui capăt de cerere, anularea deciziei menționate. De asemenea, în măsura în care, în cadrul capătului de cerere menționat, reclamantul solicită repararea pecuniară a prejudiciului moral pretins suferit ca urmare a deciziei de reziliere, o asemenea cerere trebuie privită ca urmărind angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, pentru care Tribunalul este competent în temeiul articolului 268 TFUE.

79      Pe de altă parte, în ceea ce privește cererea reclamantului formulată în cadrul primului capăt de cerere, prin care se solicită Tribunalului să dispună reintegrarea sa în cadrul personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina, o asemenea cerere trebuie respinsă din cauza necompetenței Tribunalului de a o soluționa.

80      Astfel, potrivit jurisprudenței, instanța Uniunii nu poate, în principiu, să adreseze somații unei instituții, unui organ, unui oficiu sau unei agenții a Uniunii fără a încălca prerogativele autorității administrative (a se vedea Hotărârea din 2 octombrie 2014, Strack/Comisia, C‑127/13 P, EU:C:2014:2250, punctul 145 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 septembrie 2020, P. Krücken Organic/Comisia, T‑565/18, nepublicată, EU:T:2020:395, punctul 23 și jurisprudența citată). Acest principiu se aplică, în principiu, în cadrul unei acțiuni în despăgubire prin care un reclamant solicită obligarea instituției pârâte să ia anumite măsuri în vederea reparării prejudiciului invocat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 ianuarie 2004, Makedoniko Metro și Michaniki/Comisia, T‑202/02, EU:T:2004:5, punctul 53, și Ordonanța din 17 decembrie 2008, Portela/Comisia, T‑137/07, nepublicată, EU:T:2008:589, punctul 46).

81      Desigur, articolul 268 și articolul 340 al doilea paragraf TFUE, referitoare la răspunderea extracontractuală a Uniunii, permit acordarea unei reparații în natură, care poate, eventual, dacă este conformă cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre în materie de răspundere extracontractuală, să ia forma unei somații de a face sau de a nu face, putând determina instituția pârâtă să adopte un anumit comportament (Ordonanța din 3 septembrie 2013, Idromacchine și alții/Comisia, C‑34/12 P, nepublicată, EU:C:2013:552, punctul 29; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T‑279/03, EU:T:2006:121, punctul 63).

82      O asemenea ipoteză nu poate fi avută în vedere însă decât în cazuri specifice, în care reclamantul invocă un prejudiciu care nu poate fi reparat integral prin intermediul unei despăgubiri și ale cărui caracteristici proprii impun pronunțarea unei somații de a face sau de a nu face, în special dacă o asemenea somație urmărește să pună capăt faptului aflat la originea unui prejudiciu ale cărui efecte sunt continue. Această situație nu se regăsește în speță, întrucât reclamantul a fost în măsură să cuantifice întinderea prejudiciului material pe care l‑ar fi suferit ca urmare a deciziei de reziliere, pe care îl evaluează la 393 850,08 euro, această sumă corespunzând salariilor pe care nu le‑a putut primi timp de trei ani ca urmare a încetării funcțiilor sale.

83      În plus, în măsura în care, în cadrul primului capăt de cerere, reclamantul solicită, cu titlu subsidiar în raport cu cererea sa de reintegrare, ca pârâtele să fie obligate să îi plătească 393 850,08 euro pentru repararea prejudiciului material pretins suferit ca urmare a deciziei de reziliere, o asemenea cerere trebuie considerată ca urmărind angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, pentru care Tribunalul este competent în temeiul articolului 268 TFUE.

84      În sfârșit, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, pe de o parte, cererea prin care se solicită Tribunalului să pronunțe recalificarea în CDI a contractului său de muncă trebuie considerată o cerere de emitere a unei somații adresate RSUE în Bosnia și Herțegovina, în calitatea sa de angajator al reclamantului (a se vedea punctul 66 de mai sus). Or, conform jurisprudenței amintite la punctul 80 de mai sus, Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la o cerere de acest tip. În plus, chiar presupunând că o asemenea cerere trebuie privită ca urmărind repararea unui prejudiciu pe care l‑ar fi cauzat neîncheierea unui CDI, aceasta nu ar intra sub incidența unui caz specific pentru care Tribunalul ar putea adresa o somație de a face, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 81 de mai sus. Astfel, eventualul prejudiciu rezultat din neîncheierea unui contract care implică o remunerație determinată ar putea, dacă este cazul, să fie reparat prin obligarea Uniunii de către Tribunal la plata unei sume în favoarea reclamantului.

85      Pe de altă parte, cererea formulată de asemenea în cadrul celui de al doilea capăt de cerere, prin care se solicită ca Tribunalul să constate că pârâtele și‑au încălcat obligațiile contractuale, nu este formulată în susținerea concluziilor în anulare în sensul articolului 263 TFUE. Această cerere nu este formulată nici în susținerea unei cereri de reparare a unui prejudiciu pe care Tribunalul ar putea să o examineze în temeiul articolului 268 TFUE. Prin urmare, trebuie să se considere că o asemenea cerere urmărește numai ca Tribunalul să pronunțe o declarație în drept. Or, competențele pe care Tribunalul le deține în temeiul tratatelor, în special al articolelor 263 și 268 TFUE, nu îi permit să adopte o poziție prin intermediul unei declarații generale sau de principiu (a se vedea în acest sens Ordonanța din 9 decembrie 2003, Italia/Comisia, C‑224/03, nepublicată, EU:C:2003:658, punctele 20 și 21, Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul, T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142, punctul 41, și Ordonanța din 25 octombrie 2011, DMA Die Marketing Agentur și Hofmann/Austria, T‑472/11, nepublicată, EU:T:2011:631, punctul 10).

86      Prin urmare, al doilea capăt de cerere trebuie respins în totalitate ca urmare a necompetenței Tribunalului.

 Concluzie

87      Ținând seama de ansamblul a ceea ce precedă, în primul rând, trebuie respinse excepțiile în măsura în care sunt întemeiate pe necompetența Tribunalului de a se pronunța asupra primului capăt de cerere în ceea ce privește cererea de anulare a deciziei de reziliere, pentru care Tribunalul este competent în temeiul articolului 263 TFUE, precum și în ceea ce privește cererile reclamantului de reparare pecuniară a prejudiciilor moral și material pe care le‑ar fi suferit ca urmare a acestei decizii, pentru care Tribunalul este competent, în temeiul articolului 268 TFUE.

88      În al doilea rând, cererea formulată de reclamant în cadrul primului capăt de cerere, prin care se solicită să se dispună reintegrarea sa în cadrul personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina, trebuie respinsă pentru necompetență.

89      În al treilea rând, al doilea capăt de cerere trebuie respins pentru necompetență.

 Cu privire la cauzele de inadmisibilitate întemeiate pe nerespectarea cerințelor de formă ale cererii introductive

90      Consiliul, SEAE și RSUE în Bosnia și Herțegovina susțin că cererea nu respectă cerințele de formă impuse de articolul 76 din Regulamentul de procedură. Împreună sau separat, acestea se întemeiază pe lipsa de claritate, în primul rând, a concluziilor în ansamblul lor, în al doilea rând, a temeiurilor lor juridice, în al treilea rând, a celui de al patrulea capăt de cerere în special și, în al patrulea rând, a motivelor invocate în susținerea capetelor de cerere.

91      În temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din același statut, și al articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, orice cerere introductivă trebuie să indice obiectul litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a motivelor menționate. Aceste elemente trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din textul cererii introductive înseși (a se vedea Hotărârea din 25 ianuarie 2018, BSCA/Comisia, T‑818/14, EU:T:2018:33, punctul 95 și jurisprudența citată).

92      În plus, revine reclamantului sarcina de a alege temeiul juridic al acțiunii sale, iar nu instanței Uniunii de a alege ea însăși temeiul legal cel mai adecvat (a se vedea Hotărârea din 15 martie 2005, Spania/Eurojust, C‑160/03, EU:C:2005:168, punctul 35 și jurisprudența citată).

93      În sfârșit, o cerere de reparare a prejudiciilor pretins cauzate de o instituție a Uniunii trebuie să cuprindă elementele care să permită identificarea comportamentului pe care reclamantul îl reproșează instituției, a motivelor pentru care acesta consideră că există o legătură de cauzalitate între comportament și prejudiciul pe care pretinde că l‑a suferit, precum și a caracterului și a întinderii acestui prejudiciu (a se vedea Hotărârea din 2 martie 2010, Arcelor/Parlamentul și Consiliul, T‑16/04, EU:T:2010:54, punctul 132 și jurisprudența citată).

94      Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie examinate prezentele cauze de inadmisibilitate.

95      Pe de altă parte, având în vedere respingerea, din cauza necompetenței Tribunalului, a cererii reclamantului având ca obiect reintegrarea sa în cadrul personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina, precum și a cererilor sale formulate în cadrul celui de al doilea capăt de cerere (a se vedea punctele 88 și 89 de mai sus), examinarea prezentelor cauze de inadmisibilitate trebuie limitată la celelalte cereri ale reclamantului.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a concluziilor reclamantului în ansamblul lor

96      Consiliul subliniază că enumerarea capetelor de cerere din petitul cererii introductive cuprinde trei capete de cerere, în timp ce partea din cererea introductivă referitoare la argumentația juridică nu menționează decât două.

97      Cu toate acestea, reiese din concluziile reclamantului, astfel cum sunt enunțate la începutul, precum și la sfârșitul cererii introductive și rezumate la punctul 24 de mai sus, că capetele de cerere ale reclamantului constau, pe de o parte, în trei cereri formulate cu titlu principal și, pe de altă parte, într‑o cerere formulată cu titlu subsidiar.

98      Contrar celor susținute de Consiliu, această prezentare este conformă cu menționarea a două capete de cerere în partea din cererea introductivă consacrată argumentației juridice. Astfel, lectura acestei părți permite să se înțeleagă că, pe de o parte, referirea în cererea introductivă la un „prim capăt de cerere principal” face trimitere la cele trei cereri principale ale sale enumerate în concluziile rezumate la punctul 24 prima-a treia liniuță de mai sus. Pe de altă parte, „al doilea capăt de cerere” menționat în cererea introductivă prezintă un caracter subsidiar și corespunde, așadar, celui de al patrulea capăt de cerere rezumat la punctul 24 a patra liniuță de mai sus.

99      În consecință, cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a concluziilor reclamantului în ansamblul lor trebuie respinsă.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a temeiului juridic al acțiunii

100    Consiliul, SEAE și RSUE în Bosnia și Herțegovina susțin că temeiul juridic al acțiunii nu este suficient de clar.

101    Este adevărat că cererea introductivă prezintă o anumită imprecizie în ceea ce privește dispozițiile pe baza cărora a fost introdusă. Astfel, pe prima pagină a cererii introductive figurează titlul „Acțiune în anulare și în despăgubire” și se arată că reclamantul „formulează o acțiune în anulare și în despăgubire, în temeiul articolelor 263, 268 și 272 TFUE”.

102    Cu toate acestea, în primul rând, în pofida impreciziilor din cererea introductivă, lectura părților acesteia consacrate competenței Tribunalului și argumentației juridice permite să se înțeleagă că reclamantul a prezentat primul capăt de cerere, cu titlu principal, în temeiul articolului 272 TFUE și al clauzei compromisorii în favoarea Tribunalului, cuprinsă în contractul de șef de birou interimar. În plus, din cererea introductivă reiese că acest capăt de cerere este invocat, cu titlu subsidiar, în temeiul articolelor 263 și 268 TFUE, după cum a confirmat reclamantul în ședință.

103    În al doilea rând, prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere, reclamantul urmărește să obțină repararea prejudiciilor legate de alegerile pe care le‑ar fi efectuat Consiliul, Comisia și SEAE privind politica de recrutare și de gestionare a personalului contractual internațional angajat de RSUE în Bosnia și Herțegovina, în temeiul articolului 268 TFUE, ceea ce reclamantul a confirmat în observațiile sale cu privire la excepțiile de necompetență și de inadmisibilitate.

104    În al treilea rând, al patrulea capăt de cerere, prezentat cu titlu subsidiar, în cazul respingerii capetelor de cerere principale, vizează în mod expres răspunderea extracontractuală a Uniunii. Se deduce de aici că acest capăt de cerere se întemeiază pe articolul 268 TFUE.

105    Ținând seama de ceea ce precedă, cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a temeiului juridic al acțiunii trebuie respinsă.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a celui de al patrulea capăt de cerere, în special

106    Consiliul arată că al patrulea capăt de cerere nu prezintă suficient de clar cele trei condiții care permit angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii.

107    Pe de altă parte, Comisia susține în esență că al patrulea capăt de cerere este lipsit de claritate în măsura în care reclamantul nu stabilește nici partea respectivă de răspundere a diferitelor pârâte, nici culpa care le poate fi reproșată. Or, în dreptul Uniunii nu ar exista o răspundere colectivă și forfetară.

108    În pofida acestor contestații, conținutul cererii introductive permite să se înțeleagă în mod corespunzător că reclamantul formulează al patrulea capăt de cerere cu titlu subsidiar, în ipoteza în care primele trei capete de cerere ar fi respinse ca inadmisibile sau nefondate. Potrivit reclamantului, o asemenea respingere ar trebui să fie imputată în mod necesar lipsei adoptării de către Consiliu, Comisie și SEAE a unui cadru juridic suficient de clar care să îi permită în special să sesizeze o instanță identificabilă, potrivit unor modalități determinate. Acesta denunță astfel o încălcare a principiului egalității de tratament și nediscriminării, a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și a principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine. El solicită, în consecință, repararea unui prejudiciu evaluat la 400 000 de euro.

109    În ceea ce privește argumentul Comisiei întemeiat pe lipsa identificării erorilor reproșate, respectiv, celor trei pârâte vizate de al patrulea capăt de cerere, o asemenea împrejurare nu se opune admisibilității capătului de cerere menționat, din moment ce conținutul cererii introductive permite să se înțeleagă că reclamantul consideră că aceste pârâte ar fi putut fi implicate, toate, în adoptarea unui regim general aplicabil personalului contractual din cadrul PESC. De asemenea, Comisia reproșează în mod eronat reclamantului că nu a determinat „partea respectivă de răspundere” a fiecăreia dintre pârâtele menționate. Contrar celor susținute de aceasta, reiese din Hotărârea din 13 noiembrie 1973, Werhahn Hansamühle și alții/Consiliul și Comisia (63/72-69/72, EU:C:1973:121, punctul 8), că, în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală, nu este inadmisibilă o cerere prin care se urmărește obligarea în solidar a mai multor instituții cărora li se impută faptul generator al răspunderii.

110    Prin urmare, cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a celui de al patrulea capăt de cerere trebuie respinsă.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a motivelor invocate în raport cu diferitele capete de cerere

111    Potrivit Consiliului, din cererea introductivă nu reies în mod clar motivele care se raportează la fiecare dintre capetele de cerere.

112    În această privință, este necesar să se considere că, în primul rând, în susținerea primului capăt de cerere, reclamantul invocă un motiv unic întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, în general, și astfel cum este protejat de dreptul englez, în special. Pe de o parte, o asemenea încălcare ar decurge din motivul pe care se întemeiază decizia de reziliere, și anume cetățenia reclamantului. Pe de altă parte, reclamantul afirmă că a fost victima unei inegalități de tratament în raport cu funcționarii și cu agenții Regatului Unit supuși Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii (denumit în continuare „RAA”), din moment ce, în temeiul unei derogări oferite acestora, ei și‑ar fi putut păstra postul în pofida retragerii Regatului Unit din Uniune. În plus, cererea introductivă permite de asemenea să se înțeleagă că reclamantul solicită repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a motivului pretins discriminatoriu al deciziei de reziliere, în cuantum de 10 000 de euro și a prejudiciilor materiale legate de decizia menționată, obligând pârâtele să îi plătească o despăgubire de 393 850,08 euro.

113    În al doilea rând, din conținutul cererii introductive reiese că, prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere, reclamantul reproșează Consiliului, Comisiei și SEAE că nu au adoptat un regim juridic comparabil cu cel al RAA în vederea aplicării sale în cazul personalului contractual internațional recrutat în cadrul PESC și în special de RSUE în Bosnia și Herțegovina sau, în lipsa acestuia, că nu au supus acest personal la RAA. O asemenea omisiune, pe de o parte, ar încălca articolul 336 TFUE și, pe de altă parte, ar fi condus la crearea unui sistem discriminatoriu împotriva personalului contractual internațional al RSUE în Bosnia și Herțegovina în raport cu agenții contractuali supuși RAA, în special cu cei care lucrează pentru acest RSUE în calitatea sa de șef al delegației Uniunii în acest stat. Potrivit reclamantului, această inegalitate de tratament i‑a cauzat un prejudiciu corespunzător cuantumului drepturilor și al alocațiilor pe care le‑ar fi primit dacă ar fi fost recrutat ca agent temporar supus RAA, a cărui reparare o solicită în cadrul acestui capăt de cerere.

114    În al treilea rând, în ceea ce privește al patrulea capăt de cerere, reclamantul susține în esență că, în ipoteza în care primele trei capete de cerere ar fi respinse, o asemenea respingere ar decurge din lipsa unui cadru juridic suficient de clar care să îi fi permis să sesizeze o instanță potrivit unei proceduri și unor modalități suficient determinate (a se vedea punctul 108 de mai sus). Din conținutul cererii introductive reiese că reclamantul susține în special că, prin faptul că nu a prevăzut un asemenea cadru juridic, Consiliul, Comisia și SEAE au încălcat principiul egalității de tratament și nediscriminării, principiul securității juridice, principiul protecției încrederii legitime, precum și principiul bunei administrări și obligația de solicitudine.

115    Este adevărat că anumite motive prezentate în cadrul celui de al patrulea capăt de cerere, întemeiate pe o încălcare a unui pretins principiu al protecției particularilor, precum și a Codului european al bunei conduite, nu fac obiectul niciunei dezvoltări care să permită să se înțeleagă în ce constau aceste încălcări. Cu toate acestea, deși aceste motive nu îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, o asemenea constatare nu determină inadmisibilitatea celui de al patrulea capăt de cerere în ansamblul său, acesta fiind susținut în mod suficient de clar prin motivele enumerate la punctul 114 de mai sus.

 Concluzie

116    Ținând seama de ansamblul a ceea ce precedă, cauzele de inadmisibilitate întemeiate pe nerespectarea de către reclamant a cerințelor de formă impuse de articolul 76 din Regulamentul de procedură sunt respinse.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe inadmisibilitatea celui de al treilea și a celui de al patrulea capăt de cerere pentru nerespectarea procedurii precontencioase prevăzute la articolele 90 și 91 din statut

117    Consiliul susține că al treilea și al patrulea capăt de cerere sunt inadmisibile întrucât nu au fost precedate de faza precontencioasă prevăzută în temeiul articolului 270 TFUE. În opinia sa, din moment ce, în cadrul acestor capete de cerere, reclamantul solicită repararea unui prejudiciu corespunzător sumelor pe care le‑ar fi primit dacă CDD‑urile sale succesive nu ar fi fost încheiate cu RSUE în Bosnia și Herțegovina, ci cu o autoritate abilitată să încheie contracte în sensul RAA, el ar fi trebuit, conform articolului 90 alineatul (1) din statut, să introducă la autoritatea competentă în opinia sa o cerere de recalificare a contractelor menționate și o cerere de despăgubire.

118    Articolul 270 TFUE coroborat cu articolul 256 alineatul (1) TFUE conferă Tribunalului competența de a se pronunța asupra „oricărui litigiu dintre Uniune și agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin [s]tatut […] și [RAA]”. Căile de atac, în special termenele și normele procedurale, fac obiectul articolelor 90 și 91 din statut, la care face trimitere articolul 46 din RAA.

119    În această privință, reiese din jurisprudență că aceste căi de atac se aplică nu numai persoanelor care au calitatea de funcționar sau de alt agent decât agent local, ci și celor care revendică aceste calități (a se vedea Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Coen, C‑246/95, EU:C:1997:33, punctul 17 și jurisprudența citată).

120    În speță, trebuie subliniat că, prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere, introdus în temeiul articolului 268 TFUE, reclamantul solicită Tribunalului obligarea Consiliului, a Comisiei și a SEAE să îl despăgubească pentru prejudiciile pe care le‑a suferit ca urmare a pretinsei lor omisiuni de a adopta un regim aplicabil personalului contractual internațional care lucrează pentru RSUE în Bosnia și Herțegovina sau, cel puțin, pentru că nu a extins la acest personal aplicarea RAA. O asemenea omisiune ar fi avut drept consecință faptul că recurentul a fost angajat în mod sistematic ca agent contractual al acestui RSUE pe baza unor CDD‑uri supuse dreptului englez, ceea ce l‑ar fi determinat să sufere o discriminare în raport cu agenții temporari supuși RAA care lucrează pentru RSUE menționat.

121    În acest context, reclamantul susține că statutul de agent temporar al SEAE ar fi trebuit să îi fie acordat „întrucât nu există niciun alt statut legal aplicabil” și solicită repararea unui prejudiciu corespunzător indemnizațiilor și alocațiilor la care ar fi avut dreptul în calitate de agent temporar recrutat în temeiul RAA, „în lipsa aplicării unui alt cadru comparativ”. În plus, în observațiile sale cu privire la excepțiile de necompetență și de inadmisibilitate, reclamantul a arătat că „nu susțin[e] recalificarea contractului său în contract de agent temporar”.

122    În ceea ce privește al patrulea capăt de cerere, reclamantul nu revendică nici în acesta calitatea de agent temporar în sensul RAA, ci solicită în esență, cu titlu subsidiar, în ipoteza în care primele trei capete de cerere ar fi respinse, despăgubirea pentru prejudiciile suferite în lipsa unui regim juridic clar care să îi permită în special accesul la o instanță.

123    În aceste condiții, cererile de despăgubire prezentate în al treilea și în al patrulea capăt de cerere intră sub incidența articolului 268 TFUE, iar nu a articolului 270 TFUE, așa încât nu i se poate reproșa reclamantului că nu a respectat procedura precontencioasă prevăzută la articolele 90 și 91 din statut.

124    În consecință, cauza de inadmisibilitate întemeiată pe inadmisibilitatea celui de al treilea și a celui de al patrulea capăt de cerere pentru nerespectarea procedurii precontencioase prevăzute la articolele 90 și 91 din statut trebuie respinsă.

 Cu privire la cauzele de inadmisibilitate referitoare la identificarea pârâtului sau a pârâtelor

125    Consiliul, Comisia și SEAE contestă faptul că pot fi pârâte în ceea ce privește primul și al doilea capăt de cerere, dat fiind că acestea nu au fost niciodată părți la contractul în cauză, iar rolul lor în legătură cu RSUE în Bosnia și Herțegovina nu privește gestionarea personalului contractual al acestuia. În special, decizia de reziliere nu le‑ar fi imputabilă, în măsura în care a fost adoptată de RSUE în Bosnia și Herțegovina, care ar trebui considerat un organism al Uniunii care poate fi pârât pentru primul capăt de cerere.

126    Pe de altă parte, în ceea ce privește al treilea capăt de cerere, Comisia arată că alegerea de a recurge la o succesiune de CDD‑uri pentru personalul contractual internațional angajat de entități din cadrul PESC nu îi este imputabilă. În această privință, ea subliniază că Consiliul este competent să adopte, dacă este cazul, o decizie de stabilire a statutului personalului din cadrul PESC.

127    La rândul său, reclamantul arată că a desemnat patru pârâte în cererea introductivă, ținând seama de lipsa de independență a RSUE în Bosnia și Herțegovina, care ar întreține legături de subordonare atât cu Consiliul, cât și cu Comisia și cu SEAE. El subliniază că Consiliul numește RSUE menționat, că Comisia răspunde de controlul executării mandatului acestui RSUE și că SEAE este angajatorul aceluiași RSUE. În plus, reclamantul susține că RSUE în Bosnia și Herțegovina nu este vizat de cel de al treilea capăt de cerere, în măsura în care acesta nu are competența de a adopta un cadru pentru angajarea agenților contractuali internaționali care lucrează pentru el însuși.

128    Având în vedere respingerea, din cauza necompetenței Tribunalului, a cererii reclamantului având ca obiect reintegrarea sa în cadrul personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina, precum și a cererilor sale formulate în cadrul celui de al doilea capăt de cerere (a se vedea punctele 88 și 89 de mai sus), examinarea prezentelor cauze de inadmisibilitate trebuie limitată la celelalte cereri ale reclamantului.

 Cu privire la primul capăt de cerere

129    După cum s‑a concluzionat la punctul 87 de mai sus, Tribunalul este competent să examineze primul capăt de cerere, în temeiul articolului 263 TFUE, în măsura în care prin acesta se solicită anularea deciziei de reziliere și, în temeiul articolului 268 TFUE, în măsura în care prin acesta se solicită repararea pecuniară a prejudiciilor moral și material pretins cauzate prin această decizie.

130    În această privință, pe de o parte, potrivit articolului 263 primul paragraf TFUE, acțiunea în anulare poate fi formulată împotriva actelor care emană de la anumite instituții determinate, dar și, în mod mai larg, împotriva actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, în măsura în care este vorba despre acte destinate să producă efecte juridice obligatorii (Ordonanța din 4 iunie 2013, Elitaliana/Eulex Kosovo, T‑213/12, EU:T:2013:292, punctul 19). O acțiune în anulare trebuie astfel să fie îndreptată împotriva instituției, organului, oficiului sau agenției Uniunii care a adoptat actul în discuție (a se vedea Ordonanța din 19 noiembrie 2018, Iccrea Banca/Comisia și SRB, T‑494/17, EU:T:2018:804, punctul 19 și jurisprudența citată).

131    Pe de altă parte, în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Tribunalul, în materia răspunderii extracontractuale, este competent să judece litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor cauzate de instituțiile Uniunii sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor. Termenul „instituție” utilizat la articolul 340 al doilea paragraf TFUE nu vizează numai instituțiile Uniunii enumerate la articolul 13 alineatul (1) TUE, ci acoperă de asemenea toate celelalte organe, oficii și agenții ale Uniunii instituite în temeiul tratatelor și destinate să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2002, Lamberts/Ombudsmanul, T‑209/00, EU:T:2002:94, punctul 49 și jurisprudența citată).

132    Astfel, în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală a Uniunii, aceasta din urmă este reprezentată în fața Tribunalului de instituția, organul, oficiul sau agenția căreia i se impută faptul generator al răspunderii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 6 ianuarie 2015, Kendrion/Uniunea Europeană, T‑479/14, nepublicată, EU:T:2015:2, punctul 15 și jurisprudența citată).

133    În speță, primul capăt de cerere se referă la decizia de reziliere, care este imputabilă RSUE în Bosnia și Herțegovina. În consecință, trebuie să se examineze dacă RSUE menționat poate fi calificat drept organ, oficiu sau agenție a Uniunii care poate fi pârât în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolelor 263 și 268 TFUE.

134    În această privință, pentru a stabili dacă o entitate sau o structură care face parte din structura organizatorică a Uniunii sau care își desfășoară activitatea în cadrul acesteia poate fi considerată un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, este necesar să se verifice dacă, având în vedere dispozițiile care reglementează statutul entității sau al structurii vizate, aceasta dispune de o capacitate juridică suficientă pentru a putea fi considerată un organ autonom al Uniunii și pentru a‑i fi recunoscută calitatea de pârât (a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 iunie 2012, Elti/Delegația Uniunii în Muntenegru, T‑395/11, EU:T:2012:274, punctele 27-29). În special, entitatea sau structura în cauză trebuie calificată drept organ, oficiu sau agenție a Uniunii atunci când, pe de o parte, este învestită cu un mandat legat intrinsec de funcționarea Uniunii și, pe de altă parte, este distinctă din punct de vedere juridic de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii existente (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 3 martie 2022, Comisia/Consiliul, C‑551/21, EU:C:2022:163, punctul 14).

135    În ceea ce privește RSUE în Bosnia și Herțegovina, trebuie arătat că, mai întâi, în temeiul articolului 33 TUE, acesta a fost numit de Consiliu, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (denumit în continuare „Înaltul Reprezentant”), în vederea exercitării unui „mandat referitor la chestiuni politice speciale” (a se vedea punctul 3 de mai sus). Astfel, RSUE menționat este învestit cu un mandat legat intrinsec de funcționarea Uniunii.

136    În continuare, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Decizia 2019/1340, RSUE în Bosnia și Herțegovina „răspunde de executarea mandatului”. Deși această dispoziție prevede de asemenea că RSUE „acțion[ează] sub autoritatea [Înaltului Reprezentant]”, această autoritate nu vizează decât executarea mandatului RSUE menționat, așa cum este definit la articolul 3 din aceeași decizie, iar nu gestiunea administrativă în cadrul unui asemenea mandat, în special în materie de personal.

137    În plus, mai multe dispoziții ale Deciziei 2019/1340 arată că RSUE în Bosnia și Herțegovina este distinct din punct de vedere juridic de celelalte instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii. În această privință, pe de o parte, articolul 5 alineatele (2) și (3) din această decizie conferă RSUE capacitatea juridică de a atribui contracte de achiziții și de a achiziționa bunuri și îi impune să încheie un contract cu Comisia privind gestionarea cheltuielilor sale. Pe de altă parte, așa cum s‑a arătat la punctul 63 de mai sus, articolul 6 alineatul (2) din aceeași decizie permite aceluiași RSUE să primească personal detașat de instituțiile Uniunii sau de SEAE.

138    În sfârșit, în ceea ce privește gestionarea personalului său contractual, RSUE în Bosnia și Herțegovina dispune de o capacitate juridică care îi permite să acționeze în mod autonom. Pe de o parte, din articolul 6 alineatele (1) și (2) din Decizia 2019/1340 reiese că RSUE menționat „răspunde de constituirea unei echipe” și că are capacitatea juridică de a încheia contracte pentru recrutarea de personal internațional, pe care îl selectează fără a trebui să obțină aprobarea altor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii, Consiliul și Comisia trebuind să fie informate a posteriori (a se vedea punctele 63 și 64 de mai sus). Pe de altă parte, decizia respectivă menționează „membri[i] personalului RSUE [în Bosnia și Herțegovina]” (articolul 7), „membrii echipei acestuia” (articolul 8), „personal[ul] aflat sub directa sa autoritate” (articolul 10) sau „RSUE [în Bosnia și Herțegovina] și personalul RSUE” (articolul 13).

139    În consecință, în vederea soluționării prezentei cauze privind chestiuni referitoare la gestionarea personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina, acesta din urmă trebuie asimilat organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii care pot fi pârâte în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolele 263 și 268 TFUE, în sensul jurisprudenței citate la punctele 130-132 de mai sus. Rezultă că primul capăt de cerere este admisibil în ceea ce privește RSUE în Bosnia și Herțegovina.

140    În ceea ce privește Consiliul, este adevărat că această instituție numește RSUE în Bosnia și Herțegovina, definește termenii, precum și durata mandatului său și poate decide să îi pună capăt în mod anticipat. Cu toate acestea, o asemenea împrejurare nu este de natură să repună în discuție autonomia și capacitatea juridică a acestui RSUE în ceea ce privește gestionarea personalului său, astfel cum sunt constatate la punctul 138 de mai sus. În plus, deși articolul 4 alineatul (2) din Decizia 2019/1340 prevede că Consiliul furnizează respectivului RSUE, prin intermediul Comitetului politic și de securitate (COPS), orientări strategice și îndrumare politică, primul capăt de cerere se referă numai la chestiuni legate de gestionarea personalului aceluiași RSUE și, prin urmare, nu poate fi asociat actelor acestuia de natură strategică sau politică. Rezultă că acest capăt de cerere este inadmisibil în ceea ce privește Consiliul.

141    Referitor la Comisie, trebuie să se constate că, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din Decizia 2019/1340, gestionarea cheltuielilor face obiectul unui contract între aceasta și RSUE în Bosnia și Herțegovina, iar acesta din urmă răspunde în fața sa pentru toate cheltuielile. Astfel, rolul Comisiei în legătură cu RSUE în Bosnia și Herțegovina privește controlul execuției bugetare a mandatului acestuia din urmă. Or, primul capăt de cerere privește gestionarea personalului său de către RSUE în Bosnia și Herțegovina, iar nu execuția de către acesta din urmă a bugetului său. Prin urmare, primul capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil în ceea ce privește Comisia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iulie 2016, H/Consiliul și alții, C‑455/14 P, EU:C:2016:569, punctul 65).

142    În ceea ce privește SEAE, este adevărat că, în fapt, RSUE în Bosnia și Herțegovina este și șeful delegației Uniunii în acest stat și este, în această din urmă calitate, un agent temporar al SEAE. Cu toate acestea, în primul rând, contractul în cauză, precum și CDD‑urile care l‑au precedat au fost semnate exclusiv de RSUE menționat, în această calitate, fără a face referire la calitatea sa de șef al delegației Uniunii în Bosnia și Herțegovina. În al doilea rând, articolul 1 alineatul (4) din Decizia 2010/427/UE din 26 iulie 2010 privind organizarea și funcționarea SEAE (JO 2010, L 201, p. 30) prevede că SEAE „este format dintr‑o administrație centrală și din delegațiile Uniunii în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale”, fără a include RSUE. În al treilea rând, din înscrisurile din dosar și în special dintr‑un document de lucru al SEAE din 16 martie 2016 reiese că personalul unui RSUE într‑o țară terță nu se confundă cu cel afectat în delegația Uniunii în acest stat, inclusiv atunci când, la fel ca în cazul Bosniei și Herțegovinei, RSUE și șeful delegației Uniunii sunt aceeași persoană. În consecință, primul capăt de cerere este inadmisibil în ceea ce privește SEAE.

 Cu privire la al treilea capăt de cerere

143    Astfel cum s‑a arătat la punctul 132 de mai sus, în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală a Uniunii, aceasta din urmă este reprezentată în fața Tribunalului de instituția, organul, oficiul sau agenția căreia i se reproșează faptul generator al răspunderii.

144    În speță, prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere, reclamantul formulează, în temeiul articolului 268 TFUE, o cerere de despăgubire întemeiată pe existența unei discriminări. În această cerere, el reproșează Consiliului, Comisiei și SEAE că nu au supus la RAA personalul contractual internațional recrutat în cadrul PESC sau că nu au adoptat pentru acest personal un regim juridic comparabil cu RAA.

145    Rezultă că faptul generator al răspunderii extracontractuale a Uniunii invocat de reclamant constă în alegerile făcute, la nivel instituțional, în ceea ce privește regimul juridic aplicabil încadrării în muncă a personalului contractual recrutat în cadrul PESC.

146    În această privință, în primul rând, reclamantul susține că ar fi trebuit să fie adoptat un regim aplicabil personalului contractual internațional recrutat de RSUE în Bosnia și Herțegovina în temeiul articolului 336 TFUE, potrivit căruia „Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară […] adoptă [s]tatutul […] și [RAA]”. RSUE în Bosnia și Herțegovina este însă o entitate care intră sub incidența PESC (a se vedea punctul 3 de mai sus) și reiese în mod clar din articolul 24 alineatul (1) TUE și din articolul 31 alineatul (1) din același tratat că adoptarea de acte legislative este exclusă în domeniul PESC.

147    Prin urmare, articolul 336 TFUE nu este relevant în speță pentru a identifica instituția sau instituțiile cărora li se reproșează faptul generator al răspunderii în cadrul celui de al treilea capăt de cerere.

148    În al doilea rând, trebuie arătat că, potrivit articolului 26 TUE, revine Consiliului sarcina de a elabora PESC și de a adopta deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a acestei politici, pe baza orientărilor generale și a liniilor strategice definite de Consiliul European. Or, adoptarea, dacă este cazul, a unui regim juridic aplicabil personalului contractual recrutat în cadrul PESC ține de punerea în aplicare a acesteia din urmă și, prin urmare, de competența Consiliului.

149    În această privință, după cum subliniază reclamantul, reiese din coroborarea punctelor 1.5 și 3.3 din Comunicarea C(2012) 4052 final din 26 iunie 2012 privind normele de gestiune financiară a misiunilor din cadrul PESC că Comisia a sugerat Consiliului să aplice RAA agenților contractuali ai misiunilor din cadrul PESC și ai RSUE.

150    Or, dacă o asemenea sugestie nu a fost urmată de efecte, acest lucru se datorează faptului că delegațiile statelor membre nu au ajuns la un acord în cadrul Consiliului, așa cum reiese dintr‑o notă adresată de președinția acestei instituții Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper) la 22 mai 2013. În special, în această notă se sublinia că delegațiile menționate ar avea nevoie de timp pentru a studia implicațiile juridice, instituționale și operaționale înainte de a iniția orice modificare a regimului misiunilor din cadrul PESC și că acestea consideră că situația RSUE ar necesita noi discuții. Această notă era însoțită de o propunere în care, în ceea ce privește RSUE, se arătau următoarele:

„Consiliul consideră că situația RSUE necesită noi discuții și că statu‑quoul ar trebui menținut pentru moment. [Acesta] nu poate decât să convină asupra următoarelor aspecte în acest stadiu:

[…]

–        [c]ontinuarea examinării opțiunilor pentru alternativele la situația în care fiecare RSUE este responsabil personal pentru buget și angajează personal personalul, inclusiv posibilitatea de a înființa o celulă de sprijin a RSUE și de a prezenta un raport Coreper până la 31 martie 2014.”

151    Pe de altă parte, la 13 martie 2014, Secretariatul General al Consiliului a elaborat o notă având ca obiect aprobarea noilor directive privind numirea, mandatul și finanțarea RSUE, al cărei text a fost adoptat de Grupul „Relații externe” al Consiliului în urma unor discuții pe baza unui document de lucru al SEAE, care a urmat unei concluzii a Grupului „Afaceri generale” al Consiliului din 17 decembrie 2013, potrivit căreia este necesar să se adopte aceste noi directive. Din această notă reiese că delegațiile statelor membre au considerat necesară clarificarea implicațiilor juridice, instituționale și operaționale ale aplicării, în cazul personalului contractual al RSUE, a unor noi norme privind personalul contractual al misiunilor din cadrul PESC.

152    În aceste condiții, trebuie să se considere că adoptarea unui regim juridic aplicabil personalului contractual recrutat în cadrul PESC ține de o alegere efectuată la nivelul Consiliului, așa cum a subliniat de altfel SEAE în excepția sa de necompetență și de inadmisibilitate.

153    În al treilea rând, trebuie subliniat că numirea unui RSUE este de competența Consiliului, la propunerea Înaltului Reprezentant, în temeiul articolului 33 TUE.

154    În plus, articolul 28 TUE prevede la alineatul (1) primul paragraf că, în cazul în care o situație internațională impune o acțiune cu caracter operativ din partea Uniunii, Consiliul adoptă deciziile necesare și că acestea stabilesc obiectivele, importanța, mijloacele care trebuie puse la dispoziția Uniunii, condițiile privind punerea lor în aplicare și, dacă este cazul, durata lor. Astfel, în cadrul specific al PESC, revine Consiliului sarcina de a stabili mijloacele pe care să le pună la dispoziția Uniunii și condițiile referitoare la punerea în aplicare a deciziilor pe care le adoptă în temeiul acțiunii cu caracter operativ din partea Uniunii în cauză, ceea ce include printre altele mijloacele umane puse la dispoziția acțiunii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2021, Jenkinson/Consiliul și alții, T‑602/15 RENV, în prezent în recurs, EU:T:2021:764, punctul 226).

155    Este adevărat că Decizia 2019/1340 nu vizează în mod expres articolul 28 TUE, ci se referă numai la „Tratatul [UE], în special articolul 33 și articolul 31 alineatul (2)”. Totuși, această decizie implică o acțiune cu caracter operativ în cadrul PESC, în măsura în care instituie un RSUE în Bosnia și Herțegovina, al cărui mandat este în esență de a sprijini acțiunea Uniunii referitoare la chestiuni politice specifice pe teritoriul acestui stat, în colaborare cu autoritățile locale, și care dispune, în scopul îndeplinirii acestui mandat, de un buget și de o echipă.

156    De altfel, Acțiunea comună 2002/211, prin care a fost numit pentru prima dată RSUE în Bosnia și Herțegovina, a fost adoptată având în vedere articolul 14 TUE (în versiunea anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona), care conține, la alineatul (1), o dispoziție similară articolului 28 TUE în versiunea sa actuală. În plus, Decizia 2012/330/PESC a Consiliului din 25 iunie 2012 de modificare a Deciziei 2011/426/PESC de numire a RSUE în Bosnia și Herțegovina (JO 2012, L 165, p. 66) și Decizia 2013/351/PESC a Consiliului din 2 iulie 2013 de modificare a Deciziei 2011/426/PESC de numire a RSUE în Bosnia și Herțegovina (JO 2013, L 185, p. 7) au fost adoptate ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, având în vedere printre altele articolul 28 TUE.

157    Astfel, numirea RSUE în Bosnia și Herțegovina intră efectiv sub incidența articolului 28 TUE, astfel încât, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 154 de mai sus, revine Consiliului sarcina de a stabili mijloacele umane de care poate dispune această entitate.

158    Această concluzie este susținută de directivele privind numirea, mandatul și finanțarea RSUE, menționate la punctul 151 de mai sus, în a căror secțiune C se arată că decizia Consiliului de numire a unui RSUE trebuie să acopere mai multe elemente, printre care normele privind constituirea și componența echipei RSUE.

159    În aceste condiții, adoptarea unui statut aplicabil personalului contractual internațional al RSUE în Bosnia și Herțegovina intră în sfera de competență a Consiliului.

160    În al patrulea rând, în ședință, SEAE a susținut, întemeindu‑se pe articolul 30 alineatul (1) TUE, că Consiliul nu ar putea adopta un regim juridic aplicabil personalului contractual din cadrul PESC fără a fi sesizat cu o propunere în acest sens, provenită fie de la Înaltul Reprezentant, fie de la un stat membru. Cu toate acestea, reiese din această dispoziție, potrivit căreia „[o]rice stat membru sau Înaltul Reprezentant […] sau Înaltul Reprezentant cu susținerea Comisiei, poate sesiza Consiliul cu privire la orice chestiune de [PESC] și poate prezenta Consiliului inițiative sau, respectiv, propuneri”, că Înaltul Reprezentant și statele membre dispun de un drept de inițiativă, dar că acesta din urmă nu constituie un monopol și nici o condiție pentru adoptarea de către Consiliu a unui act precum o decizie privind regimul juridic al personalului contractual recrutat în cadrul PESC în general sau al RSUE în Bosnia și Herțegovina în special. Astfel, această dispoziție nu exclude posibilitatea Consiliului de a lua o decizie de adoptare a unui asemenea regim din proprie inițiativă, dacă consideră necesar acest lucru, sau de a solicita Înaltului Reprezentant să îi prezinte o propunere în acest sens.

161    Această concluzie este susținută de elementele din dosar. Pe de o parte, din cuprinsul punctului 151 de mai sus reiese că directivele privind numirea, mandatul și finanțarea RSUE au fost revizuite la inițiativa Grupului „Afaceri generale” al Consiliului. Pe de altă parte, în aceleași directive se precizează, în ceea ce privește procedura de numire a unui RSUE, că, „[a]tunci când consideră că contextul politic impune acest lucru, Consiliul poate invita [Înaltul Reprezentant] să prezinte o propunere de numire a unui RSUE pentru un mandat referitor la o chestiune politică specială”.

162    Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se concluzioneze că orice posibilă omisiune culpabilă de a adopta un regim general aplicabil personalului contractual care intră sub incidența PESC în general sau a RSUE în Bosnia și Herțegovina în special trebuie imputată Consiliului. Prin urmare, al treilea capăt de cerere este admisibil în ceea ce privește Consiliul și inadmisibil în ceea ce privește Comisia și SEAE.

 Cu privire la al patrulea capăt de cerere

163    Prin intermediul celui de al patrulea capăt de cerere, subsidiar în raport cu primele trei, reclamantul solicită obligarea Consiliului, a Comisiei și a SEAE, în temeiul răspunderii extracontractuale a Uniunii, să îi plătească suma de 400 000 de euro pentru motivul că condițiile sale de încadrare în muncă nu i‑ar fi respectat drepturile fundamentale.

164    Or, după cum reiese din cuprinsul punctelor 148-162 de mai sus, revine Consiliului sarcina de a stabili condițiile de încadrare în muncă a personalului contractual al RSUE în Bosnia și Herțegovina. Prin urmare, Consiliul trebuie identificat ca pârât în ceea ce privește al patrulea capăt de cerere.

165    Este adevărat că reclamantul face trimitere și la motivele invocate în susținerea primului și a celui de al doilea capăt de cerere, care vizează RSUE în Bosnia și Herțegovina în calitatea sa de angajator. Cu toate acestea, reclamantul nu a intenționat să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii pentru acțiunile RSUE în Bosnia și Herțegovina în cadrul celui de al patrulea capăt de cerere. Astfel, atât în cererea introductivă, cât și în observațiile sale cu privire la excepțiile de necompetență și de inadmisibilitate, reclamantul precizează că al patrulea capăt de cerere privește „instituțiile europene”, ceea ce, potrivit unei interpretări de ansamblu a înscrisurilor sale, nu trebuie înțeles ca o referire la RSUE în Bosnia și Herțegovina, ci la Consiliu, la Comisie, precum și la SEAE, deși acesta din urmă nu este o instituție în sensul articolului 13 TUE.

166    Ținând seama de ceea ce precedă, al patrulea capăt de cerere trebuie declarat admisibil în ceea ce privește Consiliul și inadmisibil în ceea ce privește Comisia și SEAE.

 Concluzie

167    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, în primul rând, în ceea ce privește primul capăt de cerere, Tribunalul este competent, pe de o parte, în temeiul articolului 263 TFUE, să se pronunțe cu privire la cererea de anulare a deciziei de reziliere și, pe de altă parte, în temeiul articolului 268 TFUE, să se pronunțe cu privire la cererile de reparare pecuniară a prejudiciilor moral și material pe care reclamantul pretinde că le‑a suferit ca urmare a acestei decizii. Aceste cereri sunt admisibile în măsura în care privesc RSUE în Bosnia și Herțegovina și inadmisibile în măsura în care privesc Consiliul, Comisia și SEAE.

168    În plus, cererea de reintegrare a reclamantului în cadrul personalului RSUE în Bosnia și Herțegovina trebuie respinsă pentru necompetență.

169    În al doilea rând, al doilea capăt de cerere trebuie respins în totalitate pentru necompetență.

170    În al treilea rând, al treilea și al patrulea capăt de cerere, în privința cărora Tribunalul este competent în temeiul articolului 268 TFUE, sunt admisibile în ceea ce privește Consiliul și inadmisibile în ceea ce privește Comisia și SEAE.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

171    În temeiul articolului 133 din Regulamentul de procedură, în hotărârea sau ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată. În plus, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

172    Din motivele enunțate în prezenta hotărâre rezultă că prin aceasta din urmă se finalizează judecata în ceea ce privește Comisia și SEAE, aceste pârâte, în privința cărora trebuie respinsă acțiunea, solicitând în mod expres obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

173    Cu toate acestea, după cum s‑a arătat la punctele 140-142 de mai sus, acțiunea RSUE în Bosnia și Herțegovina se înscrie într‑un context juridic complex, caracterizat prin legăturile acestuia cu Consiliul, cu Comisia și cu SEAE. Astfel, era în mod incontestabil dificil pentru reclamant să identifice pârâtele la momentul introducerii prezentei acțiuni. În aceste condiții, Tribunalul consideră just și echitabil să decidă că Comisia și SEAE suportă propriile cheltuieli de judecată.

174    Pe de altă parte, prin prezenta hotărâre nu se finalizează judecata în ceea ce privește Consiliul și RSUE în Bosnia și Herțegovina. Prin urmare, se impune soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată efectuate de reclamant și de aceste două pârâte aferente excepțiilor de necompetență și de inadmisibilitate.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea:

–        pentru necompetență, în măsura în care se solicită să se dispună reintegrarea domnului Robert Stockdale în cadrul personalului Reprezentantului Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina;

–        pentru necompetență, în măsura în care se solicită recalificarea contractelor de muncă pe durată determinată ale domnului Stockdale într‑un singur contract de muncă pe durată nedeterminată și constatarea încălcării de către pârâte a obligațiilor lor contractuale;

–        ca inadmisibilă, în ceea ce privește Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), în măsura în care se solicită anularea deciziei Reprezentantului Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina din 17 noiembrie 2020 prin care a fost reziliat contractul de muncă al domnului Stockdale și repararea prejudiciilor pretins cauzate prin această decizie;

–        ca inadmisibilă în rest, în ceea ce privește Comisia și SEAE.

2)      Respinge în rest excepțiile de necompetență și de inadmisibilitate.

3)      Comisia și SEAE vor suporta propriile cheltuieli de judecată aferente excepțiilor de necompetență și de inadmisibilitate.

4)      Cererile privind cheltuielile de judecată efectuate de domnul Stockdale, de Consiliu și de Reprezentantul Special al Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina, aferente excepțiilor de necompetență și de inadmisibilitate, se soluționează odată cu fondul.

da Silva Passos Valančius Reine

Truchot       Sampol Pucurull

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 26 iulie 2023.

Semnături

Cuprins

Istoricul litigiului

Concluziile păr ților

În drept

Cu privire la competen ța Tribunalului de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în lipsa unei clauze compromisorii

Cu privire la natura primului și a celui de al doilea capăt de cerere

Cu privire la competen ța Tribunalului de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în temeiul articolului 272 TFUE

Cu privire la competen ța Tribunalului de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere în temeiul articolelor 263 și 268 TFUE

– Cu privire la stipulațiile contractuale

– Cu privire la dispozițiile dreptului Uniunii

Concluzie

Cu privire la cauzele de inadmisibilitate întemeiate pe nerespectarea cerin țelor de formă ale cererii introductive

Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a concluziilor reclamantului în ansamblul lor

Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a temeiului juridic al ac țiunii

Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a celui de al patrulea capăt de cerere, în special

Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa de claritate a motivelor invocate în raport cu diferitele capete de cerere

Concluzie

Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe inadmisibilitatea celui de al treilea și a celui de al patrulea capăt de cerere pentru nerespectarea procedurii precontencioase prevăzute la articolele 90 și 91 din statut

Cu privire la cauzele de inadmisibilitate referitoare la identificarea pârâtului sau a pârâtelor

Cu privire la primul capăt de cerere

Cu privire la al treilea capăt de cerere

Cu privire la al patrulea capăt de cerere

Concluzie

Cu privire la cheltuielile de judecată

*      Limba de procedură: franceza.