ORDONANȚA VICEPREȘEDINTELUI CURȚII
11 aprilie 2024(*)
„Recurs – Procedură de măsuri provizorii – Concurență – Concentrări – Piața mijloacelor de informare în masă – Solicitare de informații – Date cu caracter personal – Urgență – Săvârșirea unei infracțiuni”
În cauza C‑89/24 P(R),
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 57 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 2 februarie 2024,
Lagardère SA, cu sediul în Paris (Franța), reprezentată de G. Aubron, C. Bocket și D. Théophile, avocați,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de P. Caro de Sousa, B. Cullen și D. Viros, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
VICEPREȘEDINTELE CURȚII,
după ascultarea avocatului general, domnul M. Szpunar,
dă prezenta
Ordonanță
1 Prin recursul formulat, Lagardère SA solicită anularea Ordonanței președintelui Tribunalului Uniunii Europene din 19 ianuarie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2024:16), prin care acesta a respins cererea sa având ca obiect, pe de o parte, suspendarea executării Deciziei C(2023) 6429 final a Comisiei din 19 septembrie 2023 privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (cazul M.11184 – Vivendi/Lagardère), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2023) 7464 final a Comisiei din 27 octombrie 2023 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), precum și, pe de altă parte, cu titlu asigurător, obligarea acesteia să păstreze toate documentele persoanelor vizate de decizia în litigiu care puteau prezenta interes pentru investigația Comisiei Europene.
Istoricul litigiului
2 Istoricul litigiului este expus la punctele 2-8 din ordonanța atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat după cum urmează.
3 La 24 octombrie 2022, Vivendi SE a notificat Comisiei o operațiune de concentrare care consta în preluarea controlului exclusiv al Lagardère. La 9 iunie 2023, această operațiune de concentrare a fost autorizată de Comisie, sub rezerva respectării angajamentelor asumate de Vivendi.
4 La 25 iulie 2023, Comisia a informat Vivendi cu privire la deschiderea unei investigații oficiale privind o potențială punere în aplicare prematură a operațiunii de concentrare. În cadrul acestei proceduri, prin Decizia C(2023) 6429 final din 19 septembrie 2023, Comisia a adresat Lagardère o solicitare de informații, însoțită de un termen care expira la 27 octombrie 2023. Prin Decizia C(2023) 7464 final din 27 octombrie 2023, această instituție a prelungit termenul respectiv până la 1 decembrie 2023.
Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată
5 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 noiembrie 2023, Lagardère a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.
6 Printr‑un înscris separat, depus la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2023, Lagardère a introdus o cerere de măsuri provizorii având ca obiect, pe de o parte, suspendarea executării acestei decizii și, pe de altă parte, cu titlu asigurător, obligarea acesteia să păstreze toate documentele persoanelor vizate de decizia menționată care puteau prezenta interes pentru investigația Comisiei.
7 Prin Ordonanța din 29 noiembrie 2023, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R), adoptată în temeiul articolului 157 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, președintele Tribunalului a dispus suspendarea executării deciziei în litigiu până la adoptarea ordonanței prin care se finalizează procedura în cauza T‑1119/23 R, fără a aduce atingere obligației Lagardère de a continua colectarea informațiilor și de a păstra în posesia sa, pe un suport electronic, toate documentele vizate de această decizie care puteau prezenta interes pentru investigația Comisiei.
8 Prin ordonanța atacată, președintele Tribunalului a respins cererea de măsuri provizorii menționată la punctul 6 din prezenta ordonanță, pentru motivul că Lagardère nu dovedise că era îndeplinită condiția privind urgența, și a revocat Ordonanța din 29 noiembrie 2023 (T‑1119/23 R).
9 În primul rând, la punctul 29 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a statuat că riscul ca Lagardère să fie obligată la plata unor penalități cu titlu cominatoriu sau a unor amenzi era, în stadiul procedurii în care trebuia să intervină această ordonanță, de natură ipotetică.
10 În al doilea rând, acesta a considerat, la punctul 39 din ordonanța menționată, că trebuia de asemenea înlăturat argumentul întemeiat pe un pretins prejudiciu rezultat din riscul de încălcare a vieții private a salariaților și a mandatarilor sociali ai Lagardère. În această privință, el a considerat printre altele, la punctele 40-42 din aceeași ordonanță, că Lagardère nu demonstrase corespunzător cerințelor legale că era expusă riscului de a i se aplica sancțiuni penale.
Concluziile părților din recurs și procedura în fața Curții
11 Lagardère solicită Curții:
– anularea ordonanței atacate;
– constatarea faptului că cererea de măsuri provizorii formulată de Lagardère în cauza T‑1119/23 R prezintă un caracter urgent;
– trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare în rest sau, în cazul în care Curtea consideră că este suficient informată, pronunțarea definitivă cu privire la această cerere de măsuri provizorii;
– suspendarea obligației impuse Lagardère prin decizia în litigiu, astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2024) 572 final a Comisiei din 24 ianuarie 2024, de a colecta și de a comunica Comisiei documente cuprinse în căsuțele de e‑mail private sau personale și în dispozitivele mobile private sau personale ale unora dintre salariații și mandatarii sociali ai Lagardère, până când președintele Tribunalului se va pronunța din nou cu privire la cererea de măsuri provizorii în cauza T‑1119/23 R sau, în caz contrar, până când Tribunalul se va pronunța cu privire la acțiunea având ca obiect anularea deciziei în litigiu și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.
12 Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului și
– obligarea Lagardère la plata cheltuielilor de judecată.
13 Prin Ordonanța din 6 februarie 2024, Lagardère/Comisia [C‑89/24 P(R)‑R, EU:C:2024:120], adoptată în temeiul articolului 160 alineatul (7) din Regulamentul de procedură al Curții, vicepreședintele Curții a dispus suspendarea obligației impuse Lagardère, prin decizia în litigiu, de a colecta și de a comunica Comisiei documente cuprinse în căsuțele de e‑mail private sau personale și în dispozitivele mobile private sau personale ale unora dintre salariații și mandatarii sociali ai Lagardère, până la adoptarea ordonanței care va interveni cel mai curând între cea prin care se finalizează procedura de măsuri provizorii în cauza C‑89/24 P(R)-R și cea prin care se soluționează prezentul recurs, fără a aduce atingere obligației Lagardère de a lua toate măsurile utile pentru a asigura păstrarea tuturor acestor documente.
Cu privire la recurs
14 În susținerea recursului formulat, Lagardère invocă trei motive întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului la respectarea vieții private și a secretului corespondenței, al doilea, pe o eroare vădită în aprecierea prejudiciului invocat și, al treilea, pe încălcarea dreptului la apărare.
Cu privire la primul aspect al primului motiv
Argumentație
15 Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Lagardère susține că președintele Tribunalului a denaturat cererea sa de măsuri provizorii statuând, la punctul 40 din ordonanța atacată, că această cerere era deosebit de lacunară.
16 Astfel, afirmația președintelui Tribunalului care figurează la acest punct, potrivit căreia cererea de măsuri provizorii nu cuprindea nicio referire la textul de incriminare și nici precizări cu privire la pedeapsa aplicabilă, ar fi eronată. Textele de drept francez relevante ar fi fost astfel expuse, în termeni perfect clari, la punctele 35 și 38 din această cerere. În plus, Lagardère ar fi prezentat, în anexa la cererea menționată, consultanța juridică furnizată de un avocat specializat în domeniul protecției vieții private în legătură cu noile tehnologii, care ar menționa aceste texte.
17 Prin urmare, președintele Tribunalului ar fi constatat în mod neîntemeiat, la punctul 41 din ordonanța atacată, că prejudiciul invocat de Lagardère era insuficient susținut.
18 Comisia susține, cu titlu principal, că primul motiv este în întregime inoperant. Astfel, acest motiv ar reproșa în realitate președintelui Tribunalului că nu a examinat condiția privind fumus boni iuris, deși acesta ar fi avut posibilitatea să se limiteze la a constata că nu era îndeplinită condiția privind urgența.
19 Comisia susține, cu titlu subsidiar, că primul aspect al primului motiv este neîntemeiat. Ea arată, în această privință, că argumentația cererii de măsuri provizorii referitoare la urgență nu cuprinde precizări nici cu privire la textul de incriminare de care se prevalează Lagardère, nici cu privire la sancțiunea pretins aplicabilă acesteia.
Apreciere
20 Cu titlu introductiv, dat fiind că primul aspect al primului motiv critică în mod direct considerațiile referitoare la condiția privind urgența care figurează la punctele 40 și 41 din ordonanța atacată, acest aspect nu poate fi considerat ca fiind bazat pe o critică întemeiată pe faptul că președintele Tribunalului ar fi omis în mod eronat să se pronunțe cu privire la condiția privind fumus boni iuris.
21 Rezultă că argumentația Comisiei potrivit căreia primul motiv este în întregime inoperant trebuie înlăturată și că, prin urmare, este necesar să se aprecieze temeinicia primului aspect al acestui motiv.
22 În această privință, trebuie arătat că, la punctul 40 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a afirmat că cererea de măsuri provizorii era „deosebit de lacunară” în ceea ce privește riscul de sancțiuni penale la care s‑ar expune Lagardère, întrucât această cerere „menționa posibilitatea unor astfel de sancțiuni, fără referire la textul de incriminare și fără precizări cu privire la pedeapsa aplicabilă”. La punctul 41 din ordonanța menționată, președintele Tribunalului a dedus din aceasta că prejudiciul invocat de Lagardère era insuficient susținut.
23 Totuși, se pare, astfel cum arată Lagardère, că mai multe elemente ale cererii sale de măsuri provizorii conțineau precizări cu privire la dispozițiile de drept francez în temeiul cărora ea aprecia că răspunderea sa penală ar putea fi angajată dacă s‑ar conforma deciziei în litigiu, precum și cu privire la pedepsele aplicabile într‑o asemenea ipoteză.
24 Astfel, mai întâi, Lagardère a precizat, la punctul 35 din cererea sa de măsuri provizorii, că încălcarea secretului corespondenței se sancționează penal în dreptul francez în temeiul articolului 226-1 din Codul penal francez. În plus, ea a citat textul dispoziției menționate și a precizat că pedeapsa aplicabilă în cazul nerespectării acesteia era de un an de închisoare și de 45 000 de euro amendă.
25 În continuare, la punctul 38 din această cerere, Lagardère a menționat mai multe alte dispoziții de drept penal francez care puteau, în opinia sa, să îi fie aplicabile, și anume articolele L. 223-6 și R. 226-1-4 din Codul penal francez, fără a cita însă în mod explicit cuprinsul acestora.
26 În sfârșit, la punctul 75 din cererea menționată, Lagardère a făcut trimitere, pentru a demonstra existența unei încălcări a dreptului la respectarea vieții private, la o consultanță juridică furnizată de un avocat anexată la aceeași cerere. Această consultanță juridică prezintă printre altele textul și domeniul de aplicare al articolului 226-1 și al articolului 226-15 din Codul penal francez.
27 Prin urmare, trebuie să se constate că, prin faptul că și‑a însușit, la punctul 40 din ordonanța atacată, argumentația Comisiei potrivit căreia cererea de măsuri provizorii formulată de Lagardère era „deosebit de lacunară”, în măsura în care menționa un risc de a suferi sancțiuni penale „fără referire la textul de incriminare și fără precizări cu privire la pedeapsa aplicabilă”, președintele Tribunalului a denaturat cererea respectivă.
28 Această apreciere nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea, subliniată de Comisie, că precizările referitoare la normele relevante de drept francez, menționate la punctele 24-26 din prezenta ordonanță, nu figurau în partea din cererea de măsuri provizorii care se referă la condiția privind urgența, ci în cea consacrată condiției privind fumus boni iuris.
29 Pe de o parte, din înșiși termenii utilizați de președintele Tribunalului la punctul 40 din ordonanța atacată reiese că acesta nu a constatat caracterul „lacunar” al argumentației Lagardère referitoare la condiția privind urgența, ci al „cererii de măsuri provizorii” în ansamblu.
30 Pe de altă parte, având în vedere în special celeritatea care caracterizează procedura de măsuri provizorii și cerințele aplicabile volumului actelor de procedură prezentate în fața Tribunalului, nu se poate impune solicitantului măsurilor provizorii să repete în mod sistematic, în partea din cererea sa consacrată condiției privind urgența, dezvoltările referitoare la elemente de fapt sau de drept care au fost deja prezentate într‑o altă parte a acestei cereri și care sunt relevante pentru aprecierea a două sau mai multe dintre condițiile cărora le este subordonată adoptarea de măsuri provizorii.
31 În consecință, primul aspect al primului motiv trebuie admis.
32 Totuși, constatarea denaturării cererii introductive care afectează punctul 40 din ordonanța atacată nu este suficientă pentru a conduce, în sine, la anularea acesteia. Astfel, președintele Tribunalului a prezentat, cu titlu suplimentar, la punctul 42 din ordonanța menționată, un alt motiv destinat să justifice respingerea argumentației Lagardère referitoare la potențiala aplicare a legii penale franceze.
33 Dat fiind că acest motiv este contestat prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, se impune examinarea sa.
Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv
Argumentație
34 Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, Lagardère susține că, în cererea sa de măsuri provizorii, a arătat în mod clar că condiția privind urgența era îndeplinită ca urmare a faptului că decizia în litigiu îi impune să efectueze acte de investigație care pot fi încadrate penal în dreptul francez.
35 Astfel, urgența invocată de Lagardère ar decurge, în primul rând, din faptul că executarea deciziei în litigiu ar determina‑o să săvârșească o infracțiune pentru care ar risca, în al doilea rând, sancțiuni penale. Săvârșirea unei astfel de infracțiuni ar constitui în sine un prejudiciu pentru Lagardère. Prin urmare, președintele Tribunalului ar fi considerat în mod greșit că prejudiciul invocat de Lagardère era de natură ipotetică.
36 Comisia susține, cu titlu principal, că în speță nu poate fi admis caracterul suficient de cert al prejudiciului legat de aplicarea legii penale franceze, întrucât președintele Tribunalului a statuat, la punctele 40 și 41 din ordonanța atacată, că riscul ca Lagardère să suporte sancțiuni penale era insuficient susținut.
37 Comisia arată, cu titlu subsidiar, că președintele Tribunalului ar fi fost îndreptățit să efectueze aprecierea enunțată la punctul 42 din această ordonanță, în măsura în care procedura penală are ca obiect stabilirea atât a existenței unei infracțiuni, cât și a sancțiunii unei asemenea infracțiuni și că existența unei infracțiuni avea, așadar, un caracter ipotetic la data la care acesta s‑a pronunțat cu privire la cererea de măsuri provizorii.
38 Ca ultim subsidiar, Comisia susține că Lagardère nu demonstrează nicio imposibilitate juridică de executare a deciziei în litigiu, din moment ce un angajator nu ar fi obligat să obțină consimțământul salariaților săi pentru a colecta date cu caracter personal în temeiul unei decizii a Comisiei.
Apreciere
39 Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, din moment ce din examinarea primului aspect al primului motiv reiese că punctele 40 și 41 din ordonanța atacată se întemeiază pe o denaturare a cererii de măsuri provizorii, aprecierile enunțate la aceste puncte nu pot fi invocate în mod util pentru a justifica respingerea primului aspect al celui de al doilea motiv.
40 La punctul 42 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a considerat că riscul invocat de Lagardère era de natură ipotetică. Acesta a arătat că impunerea unor sancțiuni penale se întemeia în mod necesar pe un ansamblu de acte care trebuie efectuate printre altele de autoritățile de urmărire penală competente la nivel național sau de potențialele victime ale unor fapte susceptibile să fie încadrate penal. Acesta a dedus de aici că era cel puțin prematur să se pretindă, în această etapă a procedurii, că executarea deciziei în litigiu ar determina, după toate probabilitățile, riscul unei asemenea sancțiuni pentru Lagardère.
41 În această privință, trebuie subliniat că, astfel cum susține Lagardère, argumentația prezentată în cererea sa de măsuri provizorii urmărea printre altele să stabilească faptul că, impunându‑i să își încalce obligațiile legale, decizia în litigiu o expunea pe aceasta, precum și pe reprezentanții săi, unui prejudiciu grav, „inclusiv sancțiuni penale cu amendă și cu închisoarea”. Punctul 148 din această cerere preciza de asemenea că prejudiciul invocat ar fi ireparabil „întrucât încălcarea dispozițiilor legale [în cauză] ar fi definitiv și iremediabil gravă”.
42 În consecință, este necesar, pe de o parte, să se constate că prejudiciul invocat de Lagardère consta nu numai în eventuala impunere a unor sancțiuni penale, ci și în însuși faptul de a fi constrânsă să săvârșească infracțiuni.
43 Or, punctul 42 din ordonanța atacată se referă numai la riscul aplicării unei sancțiuni penale și nu cuprinde, așadar, un răspuns la argumentația Lagardère, în măsura în care aceasta este întemeiată pe un prejudiciu care rezultă din faptul că ar fi constrânsă să săvârșească infracțiuni.
44 Pe de altă parte, în ceea ce privește riscul aplicării unei sancțiuni penale, reiese atât din cererea de măsuri provizorii formulată de Lagardère, cât și din rezumatul argumentației sale care figurează la punctul 21 din ordonanța atacată că, astfel cum arată această societate în susținerea recursului său, ea a intenționat să demonstreze existența riscului menționat afirmând că, pentru a se conforma deciziei în litigiu, ar fi în mod necesar determinată să săvârșească infracțiuni care pot justifica impunerea unei asemenea sancțiuni.
45 Rezultă că legătura dintre aplicarea deciziei în litigiu și posibila impunere a unor sancțiuni penale de care s‑a prevalat Lagardère nu ținea de faptul că îi puteau fi aplicate astfel de sancțiuni în temeiul acestei decizii, ci de împrejurarea invocată că, pentru a răspunde la cererea de informații a Comisiei cuprinsă în decizia menționată, Lagardère trebuia în mod necesar să își angajeze răspunderea penală prin încălcarea legii penale aplicabile.
46 Or, săvârșirea unor acte de natură să angajeze răspunderea penală a Lagardère depinde numai de comportamentul acesteia, iar nu de inițierea sau de finalizarea ulterioară a unei proceduri penale în privința sa.
47 Prin urmare, întrucât președintele Tribunalului nu a respins afirmația prezentată la punctul 44 din prezenta ordonanță, acesta nu putea înlătura riscul ca Lagardère să fie efectiv constrânsă să săvârșească infracțiuni pentru a se conforma deciziei în litigiu, întemeindu‑se pe faptul că inițierea sau finalizarea unei proceduri penale depindea de acte de procedură ulterioare ale autorităților de urmărire penală sau ale potențialelor victime.
48 În acest context, dat fiind că săvârșirea unor astfel de infracțiuni ar putea justifica, a posteriori, începerea urmăririi penale împotriva Lagardère, precum și pronunțarea unor sancțiuni penale împotriva sa și că o eventuală suspendare a efectelor deciziei în litigiu într‑un moment în care astfel de proceduri ar fi inițiate nu ar mai putea să evite aplicarea unor astfel de sancțiuni, introducerea, la acel moment, a unei cereri de măsuri provizorii având ca obiect o asemenea suspendare nu ar mai fi în mod necesar utilă.
49 Rezultă că președintele Tribunalului a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 42 din ordonanța atacată, că Lagardère invocase prematur riscul aplicării unor sancțiuni penale în cazul executării deciziei în litigiu.
50 Argumentația invocată ca ultim subsidiar de Comisie nu este de natură să repună în discuție această apreciere. Astfel, argumentația menționată se întemeiază în esență pe afirmația potrivit căreia acțiunile care trebuie întreprinse de Lagardère pentru a se conforma deciziei în litigiu nu ar fi incompatibile cu dreptul aplicabil, afirmație care nu a fost reținută de președintele Tribunalului la acest punct 42.
51 În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie admis.
52 Din erorile care afectează punctele 40-42 din ordonanța atacată rezultă că această ordonanță nu cuprinde niciun motiv care să poată sta la baza respingerii argumentației Lagardère întemeiate pe riscul de a suferi un prejudiciu legat de aplicarea legii penale franceze.
53 Întrucât cererea de măsuri provizorii a fost respinsă pentru motivul că Lagardère nu dovedise îndeplinirea condiției privind urgența, din aceste erori rezultă că dispozitivul ordonanței atacate este nefondat.
54 Rezultă că ordonanța atacată trebuie anulată în întregime, fără a fi necesară examinarea celorlalte aspecte ale primului și ale celui de al doilea motiv și nici a celui de al treilea motiv.
Cu privire la cererea de măsuri provizorii prezentată în fața Tribunalului
55 Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Dispoziția menționată se aplică și în cazul recursurilor formulate conform articolului 57 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 172, precum și jurisprudența citată].
56 În acest scop, trebuie amintit că articolul 156 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care demonstrează urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, suspendarea executării și celelalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că dispunerea lor este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente, în sensul în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele încă dinaintea pronunțării unei decizii în acțiunea pe fond. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre ele nu este îndeplinită. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie de asemenea să evalueze comparativ interesele prezente în cauză [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 175, precum și jurisprudența citată].
57 În cadrul examinării condițiilor menționate, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, ținând cont de particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept al Uniunii nu îi impune un plan de analiză prestabilit în cadrul căreia trebuie apreciată necesitatea de a dispune măsuri provizorii [Ordonanța vicepreședintei Curții din 16 iulie 2021, Symrise/ECHA, C‑282/21 P(R), EU:C:2021:631, punctul 28 și jurisprudența citată].
58 În speță, având în vedere aprecierile deja efectuate de președintele Tribunalului și procedura scrisă între părți, vicepreședintele Curții dispune de elemente suficiente pentru a se pronunța definitiv în legătură cu condiția privind urgența în prezenta cauză.
Argumentație
59 Pentru a demonstra că este îndeplinită condiția privind urgența, Lagardère invocă mai multe prejudicii distincte.
60 În ceea ce privește argumentația întemeiată pe faptul că decizia în litigiu ar impune Lagardère să încalce drepturile fundamentale ale salariaților și ale mandatarilor săi sociali, care trebuie examinată de la bun început, ea susține că executarea deciziei menționate ar determina‑o să nu își respecte obligațiile legale în privința acestor persoane.
61 Pe de o parte, Lagardère ar fi obligată să cerceteze documente la care nu este autorizată să aibă acces, iar ulterior să le comunice Comisiei, deși acestea privesc viața privată a persoanelor vizate. Aceasta ar risca, așadar, să sufere un prejudiciu grav în măsura în care ar fi constrânsă să își încalce obligațiile legale, expunându‑se astfel, printre altele, la fel ca reprezentanții săi, unor sancțiuni penale cu amenda și cu închisoarea. Un asemenea prejudiciu ar fi ireparabil, întrucât încălcarea obligațiilor legale în cauză ar fi definitiv și iremediabil gravă.
62 Pe de altă parte, decizia în litigiu ar obliga Lagardère să încalce secretul surselor jurnaliștilor care lucrează pentru ea, ceea ce ar expune‑o căilor de atac exercitate de aceștia.
63 În această privință, Comisia arată, în primul rând, că riscul aplicării unor sancțiuni penale nu este dovedit în speță. Cererea de măsuri provizorii ar fi astfel deosebit de lacunară, întrucât ar menționa posibilitatea unor sancțiuni penale, fără referire la textul de incriminare și fără precizări cu privire la pedeapsa aplicabilă. În plus, acest risc ar fi ipotetic, în măsura în care impunerea unor sancțiuni penale s‑ar întemeia în mod necesar pe un ansamblu de acte care trebuie efectuate printre altele de organele de urmărire penală sau de potențialele victime. De altfel, Lagardère nu ar fi obligată să obțină consimțământul salariaților sau al mandatarilor săi sociali pentru a se conforma deciziei în litigiu.
64 În al doilea rând, ar fi inevitabil ca, pentru a‑și duce la bun sfârșit investigația, Comisia să prelucreze date cu caracter personal. Simplul fapt că aceasta verifică relevanța unor astfel de date nu poate, în sine, să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil, în condițiile în care Lagardère nu ar menționa un risc de divulgare a unor date sensibile și care țin de sfera cea mai intimă. În orice caz, ar reveni Lagardère sarcina de a demonstra existența unui asemenea risc. În plus, Comisia ar fi prevăzut garanții procedurale specifice în această privință.
Apreciere
65 Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că scopul procedurii de măsuri provizorii este de a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri definitive în vederea evitării unei lacune în protecția juridică asigurată de Curte. Tocmai pentru atingerea acestui obiectiv, urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea care există de a statua cu titlu provizoriu, pentru a evita cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care solicită protecția provizorie. Revine acestei părți sarcina de a furniza dovada că nu poate aștepta soluționarea procedurii pe fond fără a suferi un prejudiciu de această natură. Deși este adevărat că, pentru a stabili existența acestui prejudiciu, nu este necesar să se impună ca producerea și iminența acestuia să fie dovedite cu o certitudine absolută și că este suficient ca prejudiciul menționat să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient, nu este mai puțin adevărat că partea care solicită o măsură provizorie continuă să fie ținută să dovedească faptele pe care se întemeiază, în opinia sa, perspectiva unui astfel de prejudiciu [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 75, precum și jurisprudența citată].
66 Pentru a verifica dacă este îndeplinită condiția privind urgența, trebuie examinată afirmația potrivit căreia Lagardère ar risca să sufere un prejudiciu grav și ireparabil ca urmare a faptului că, pentru a se conforma deciziei în litigiu, ar fi constrânsă să săvârșească infracțiuni.
67 Deși Comisia susține că cererea de măsuri provizorii este lacunară în ceea ce privește conținutul normelor de drept francez de care Lagardère intenționează să se prevaleze în această privință, din cuprinsul punctelor 23-30 din prezenta ordonanță rezultă că acest argument trebuie respins.
68 În ceea ce privește conținutul normelor menționate, din această cerere de măsuri provizorii, a cărei întindere nu este, în această privință, repusă în discuție de Comisie, reiese în special că dreptul francez prevede că este pasibil de pedeapsa cu închisoarea și de amendă faptul de a aduce atingere intimității vieții private a altuia prin transmiterea, fără consimțământul autorului lor, a unor cuvinte spuse cu titlu privat sau de a divulga, cu rea‑credință, corespondența emisă, transmisă sau primită pe cale electronică.
69 Or, decizia în litigiu obligă Lagardère, printre altele, să colecteze toate schimburile de corespondență intervenite, prin diferite mijloace de comunicare, în cursul unei perioade de mai mulți ani între mai multe persoane fizice, precum și anumite schimburi de corespondență între alte persoane fizice, apoi să transmită elementele colectate Comisiei.
70 Este cert că, în conformitate cu punctul 2 din decizia menționată, această obligație se extinde printre altele la schimburi de corespondență efectuate prin intermediul căsuțelor de e‑mail private sau personale și al dispozitivelor mobile private sau personale ale salariaților și ale mandatarilor sociali vizați, cu condiția ca aceste căsuțe de e‑mail și aceste dispozitive să fi fost utilizate cel puțin o dată pentru comunicări profesionale.
71 În aceste condiții, nu se contestă că, în vederea executării depline a deciziei în litigiu, Lagardère, care nu este o autoritate publică, ar trebui să aibă acces, într‑o mare măsură, la comunicările unora dintre salariații și mandatarii săi sociali, deși dreptul francez nu îi conferă în mod explicit o astfel de competență și ea susține, fără a fi contrazisă în mod util în această privință, că nu a fost în măsură să obțină consimțământul persoanelor vizate.
72 Prin urmare, având în vedere textul dispozițiilor penale citate de Lagardère și informațiile referitoare la dreptul francez menționate în cererea sa de măsuri provizorii, precum și în anexele la aceasta, informații care nu sunt contestate în mod direct de Comisie, afirmația potrivit căreia comportamentul pe care Lagardère ar trebui să îl adopte pentru a se conforma deciziei în litigiu ar putea constitui o infracțiune în dreptul francez prezintă gradul de probabilitate impus de jurisprudența amintită la punctul 65 din prezenta ordonanță.
73 Deși, desigur, nu poate fi complet exclus a priori ca Lagardère să poată, în tot sau în parte, să evite răspunderea penală prevalându‑se de obligațiile sau de constrângerea care rezultă pentru ea din decizia în litigiu, este vorba despre o problemă care ține în esență de dreptul francez, cu privire la care părțile nu au furnizat nicio informație judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii.
74 În special, deși Comisia susține că Lagardère nu ar fi obligată să obțină consimțământul salariaților sau al mandatarilor săi sociali pentru a colecta și a transmite ulterior acestei instituții documentele vizate de decizia în litigiu, trebuie să se constate că instituția menționată nu demonstrează, pe baza textelor aplicabile sau a practicii anterioare a autorităților naționale competente, că Lagardère ar putea evita orice răspundere penală colectând și transmițând aceleiași instituții toate documentele vizate de această decizie fără să fi fost în prealabil autorizată în acest sens de persoanele în cauză.
75 Din cele de mai sus rezultă că, având în vedere elementele prezentate judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, trebuie să se considere că Lagardère a dovedit corespunzător cerințelor legale că, în vederea executării deciziei în litigiu, ar fi obligată să adopte un comportament care ar putea probabil să justifice angajarea răspunderii sale penale și, în consecință, să o expună la sancțiuni penale.
76 Or, pentru motivele prezentate la punctele 44-49 din prezenta ordonanță, împrejurarea că aplicarea unor astfel de sancțiuni va presupune efectuarea unor acte de procedură de către autoritățile competente sau de către potențialele victime nu este de natură să permită înlăturarea riscului pe care îl invocă Lagardère.
77 Prejudiciul la care Lagardère este astfel expusă trebuie considerat grav, având în vedere în special caracterul dezonorant al unei condamnări penale și ruperea legăturii de încredere cu mandatarii sociali și cu salariații săi pe care ar putea să o cauzeze săvârșirea unor infracțiuni împotriva acestor persoane.
78 Un asemenea prejudiciu de ordin moral ar fi în plus ireparabil, întrucât o eventuală anulare a deciziei în litigiu nu permite nici exonerarea Lagardère de răspundere penală, nici repunerea în discuție a aprecierilor efectuate cu privire la Lagardère ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni.
79 Condiția privind urgența trebuie considerată, așadar, îndeplinită în speță.
80 În rest, întrucât președintele Tribunalului a concluzionat în mod eronat că această condiție nu era îndeplinită, fără să fi examinat condiția privind fumus boni iuris, a cărei examinare presupune atât aprecieri de fapt, cât și de drept, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru a se statua cu privire la condiția menționată și pentru a se efectua, dacă este cazul, evaluarea comparativă a intereselor în cauză.
Cu privire la cererea de suspendare a deciziei în litigiu, astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2024) 572 final a Comisiei din 24 ianuarie 2024
81 Din recurs nu reiese în mod clar dacă cererea de suspendare a deciziei în litigiu, astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2024) 572 final a Comisiei din 24 ianuarie 2024, până când președintele Tribunalului se va pronunța din nou cu privire la cererea de măsuri provizorii în cauza T‑1119/23 R sau, în caz contrar, până când Tribunalul se va pronunța cu privire la acțiunea în cauza T‑1119/23 (denumită în continuare „cererea suplimentară”), trebuie înțeleasă în sensul că se confundă cu cererea de admitere a concluziilor prezentate în cauza T‑1119/23 R sau în sensul că reprezintă un capăt de cerere distinct.
82 În măsura în care cererea suplimentară trebuie interpretată în sensul că se confundă cu cererea de admitere a concluziilor prezentate în cauza T‑1119/23 R, este necesar să se constate că s‑a statuat deja cu privire la această cerere la punctele 58 și 80 din prezenta ordonanță.
83 În schimb, dacă cererea suplimentară trebuie interpretată în sensul că reprezintă un capăt de cerere distinct, în acest caz trebuie, pe de o parte, să se constate că o asemenea cerere nu îndeplinește cerințele de la articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, în măsura în care această dispoziție prevede că recurentul nu își poate completa concluziile prezentate în primă instanță.
84 Or, cererea suplimentară diferă, în parte, de concluziile formulate de Lagardère în primă instanță.
85 Prin urmare, presupunând că cererea suplimentară trebuie înțeleasă în sensul că a fost formulată în vederea completării concluziilor prezentate în primă instanță, aceasta ar trebui respinsă ca inadmisibilă în măsura în care constituie un nou capăt de cerere [a se vedea prin analogie Ordonanța vicepreședintelui Curții din 20 martie 2023, Xpand Consortium și alții/Comisia, C‑739/22 P(R), EU:C:2023:228, punctul 20].
86 Pe de altă parte, nu se poate considera nici că cererea suplimentară constituie o cerere de măsuri provizorii formulată în temeiul articolului 160 din Regulamentul de procedură al Curții, din moment ce articolul 160 alineatul (4) din acest regulament de procedură condiționează admisibilitatea unei astfel de cereri de formularea prin înscris separat [a se vedea prin analogie Ordonanța vicepreședintelui Curții din 20 martie 2023, Xpand Consortium și alții/Comisia, C‑739/22 P(R), EU:C:2023:228, punctul 21].
87 De altfel, în speță, Lagardère a introdus la Curte o cerere de măsuri provizorii, înregistrată sub numărul C‑89/24 P(R)-R, care nu cuprinde concluzii corespunzătoare cererii suplimentare.
88 Rezultă că această cerere trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
89 Întrucât prezenta cauză este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune:
1) Anulează Ordonanța președintelui Tribunalului Uniunii Europene din 19 ianuarie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R, EU:T:2024:16).
2) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru ca acesta să se pronunțe asupra condiției referitoare la fumus boni iuris și să efectueze, dacă este cazul, evaluarea comparativă a intereselor în cauză.
3) Respinge cererea formulată de Lagardère SA având ca obiect suspendarea obligației impuse Lagardère prin Decizia C(2023) 6429 final a Comisiei din 19 septembrie 2023 privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (cazul M.11184 – Vivendi/Lagardère), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2024) 572 final a Comisiei din 24 ianuarie 2024, de a colecta și de a comunica Comisiei Europene documente cuprinse în căsuțele de e‑mail private sau personale și în dispozitivele mobile private sau personale ale unora dintre salariații și mandatarii sociali ai Lagardère, până când președintele Tribunalului Uniunii Europene se va pronunța din nou cu privire la cererea de măsuri provizorii în cauza T‑1119/23 R sau, în caz contrar, până când Tribunalul Uniunii Europene se va pronunța cu privire la acțiunea în cauza T‑1119/23.
4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Semnături