Language of document : ECLI:EU:T:2022:723

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea extinsă)

23 noiembrie 2022(*)

„Acțiune în anulare și în despăgubire – Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a oțelului pentru precomprimare – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Suspendarea obligației de a constitui o garanție bancară – Eșalonarea plăților efectuate cu titlu provizoriu – Hotărâre prin care se anulează în parte decizia și se stabilește o amendă cu un cuantum identic cu cel al amenzii aplicate inițial – Imputarea plăților efectuate cu titlu provizoriu – Dobânzi de întârziere – Articolul 266 primul paragraf TFUE – Îmbogățire fără justă cauză – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Restituire a plății nedatorate – Lipsa unui temei legal – Nelegalitate”

În cauza T‑275/20,

Westfälische Drahtindustrie GmbH, cu sediul în Hamm (Germania),

Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG, cu sediul în Hamm,

Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG, cu sediul în Iserlohn (Germania),

reprezentate de O. Duys și N. Tkatchenko, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de P. Rossi și L. Mantl, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă),

compus, la deliberări, din domnul R. da Silva Passos, președinte, domnul V. Valančius, doamna I. Reine și domnii L. Truchot și M. Sampol Pucurull (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

având în vedere faza scrisă a procedurii, în special:

–        cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 mai 2020;

–        excepția de inadmisibilitate și de necompetență invocată în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de către Comisie prin înscris separat depus la grefa Tribunalului la 13 august 2020;

–        ordonanța de unire a excepției cu fondul din 1 februarie 2021,

având în vedere că niciuna dintre părți nu a formulat, în termen de trei săptămâni de la comunicarea închiderii fazei scrise a procedurii, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea formulată, reclamantele, Westfälische Drahtindustrie GmbH (denumită în continuare „WDI”), Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG (denumită în continuare „WDV”) și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Pampus”), solicită, cu titlu principal, în primul rând, anularea, în temeiul articolului 263 TFUE, a scrisorii Comisiei Europene din 2 martie 2020 prin care aceasta le‑a pus în întârziere să îi plătească suma de 12 236 931,69 euro care corespunde, în opinia sa, soldului restant datorat al amenzii care le fusese aplicată la 30 septembrie 2010, în al doilea rând, constatarea achitării integrale a amenzii la 17 octombrie 2019 prin plata sumei de 18 149 636,24 euro și, în al treilea rând, obligarea Comisiei să plătească societății WDI suma de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi de la această din urmă dată, ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză a acestei instituții. Reclamantele solicită, cu titlu subsidiar, în temeiul articolului 268 TFUE, obligarea Comisiei să le plătească suma de 12 236 931,69 euro, reclamată de Comisie societății WDI, precum și o sumă echivalentă cu plata în exces către această instituție, în valoare de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi de la 17 octombrie 2019 până la rambursarea completă a sumei datorate.

I.      Istoricul litigiului

2        Reclamantele sunt furnizori de oțel pentru precomprimare.

3        Prin Decizia C(2010) 4387 final din 30 iunie 2010 privind o procedură în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38344 – Oțel pentru precomprimare) (denumită în continuare „Decizia OPC”), Comisia a sancționat mai multe întreprinderi, printre care și reclamantele, pentru participarea lor la o înțelegere pe piața oțelului pentru precomprimare. Comisia a impus societății WDI o amendă de 56 050 000 de euro. WDV și Pampus au fost obligate în solidar la plata sumei de 45 600 000 de euro și, respectiv, de 15 485 000 de euro.

4        Această sancțiune a fost impusă la articolul 2 primul paragraf punctul 8 din Decizia OPC.

5        În cursul procedurii administrative, reclamantele au solicitat să beneficieze de o reducere a amenzii pentru absența capacității de plată, în temeiul punctului 35 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”). Acest punct prevede următoarele:

„În circumstanțe excepționale, Comisia poate, la cerere, să țină seama de absența capacității de plată a unei întreprinderi într‑un anumit context social și economic. Comisia nu acordă o reducere a amenzii într‑un astfel de caz doar pe baza simplei constatări a unei situații financiare nefavorabile sau precare. Reducerea se poate acorda numai pe baza unor probe obiective, potrivit cărora aplicarea unei amenzi, în condițiile stabilite de prezentele orientări, ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia.”

6        În Decizia OPC, Comisia nu a admis cererea reclamantelor de a beneficia de o reducere excepțională a amenzii pentru absența capacității de plată.

7        Prin cererea introductivă înregistrată la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2010, reclamantele au formulat o acțiune având ca obiect anularea și reformarea Deciziei OPC. Cauza a fost înregistrată cu numărul T‑393/10.

8        Prin Decizia C(2010) 6676 final din 30 septembrie 2010 (denumită în continuare „Decizia din 30 septembrie 2010”), Comisia a modificat Decizia OPC, în special articolul 2 primul paragraf punctul 8 din aceasta, în scopul de a reduce cuantumul amenzilor impuse anumitor întreprinderi (denumite în continuare, împreună, „decizia în litigiu”). Amenda aplicată WDI a fost astfel stabilită la 46 550 000 de euro. WDV și Pampus au fost obligate în solidar la plata sumei de 38 855 000 de euro și, respectiv, de 15 485 000 de euro.

9        Prin Decizia din 30 septembrie 2010, s‑a stabilit că, prin derogare de la articolul 2 al doilea paragraf din Decizia OPC, plata amenzilor impuse la articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu trebuie să fie efectuată în termen de trei luni de la data notificării Deciziei din 30 septembrie 2010 și că, la expirarea acestui termen, urmează să fie datorate în mod automat dobânzi la rata aplicată de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru operațiunile sale principale de refinanțare în prima zi a lunii în cursul căreia a fost adoptată Decizia din 30 septembrie 2010, majorată cu 3,5 puncte procentuale. Se prevedea de asemenea că, în cazul introducerii unei acțiuni de către o întreprindere sancționată, aceasta putea acoperi amenda la scadență fie prin furnizarea unei garanții bancare, fie prin plata provizorie a amenzii, în conformitate cu articolul 85a alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3).

10      La 3 decembrie 2010, reclamantele au depus la grefa Tribunalului o cerere de măsuri provizorii în cadrul cauzei T‑393/10 având ca obiect, în esență, suspendarea executării deciziei în litigiu până la pronunțarea hotărârii în acțiunea principală.

11      Prin scrisoarea din 14 februarie 2011, directorul general al Direcției Generale (DG) Concurență a Comisiei a respins o nouă cerere formulată de reclamante având ca obiect reducerea amenzii ca urmare a capacității lor de plată (denumită în continuare „scrisoarea din 14 februarie 2011”).

12      Prin Ordonanța din 13 aprilie 2011, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10 R, denumită în continuare „ordonanța privind măsurile provizorii”, EU:T:2011:178), președintele Tribunalului a admis în parte cererea de măsuri provizorii formulată de reclamante, dispunând suspendarea obligației care era stabilită în sarcina acestora de a constitui o garanție bancară în favoarea Comisiei pentru a evita recuperarea imediată a amenzilor, cu condiția ca acestea să plătească instituției respective, cu titlu provizoriu, pe de o parte, suma de 2 000 000 de euro până la 30 iunie 2011 și, pe de altă parte, rate lunare de 300 000 de euro, în a cincisprezecea zi a fiecărei luni începând de la 15 iulie 2011 și până la noi dispoziții, dar cel târziu până la pronunțarea hotărârii în cauza principală.

13      Prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10, denumită în continuare „Hotărârea din 15 iulie 2015”, EU:T:2015:515), Tribunalul a statuat că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a constatat în decizia în litigiu, în privința reclamantelor, existența unei încălcări a articolului 101 TFUE.

14      Cu toate acestea, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care, prin aceasta, se aplica reclamantelor o amendă, precum și scrisoarea din 14 februarie 2011, întrucât Comisia a săvârșit erori atunci când a apreciat capacitatea lor de plată.

15      În exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul a obligat reclamantele la plata unei amenzi într‑un cuantum identic cu cel al amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia în litigiu, ceea ce s‑a reflectat în dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015.

16      Acest dispozitiv are următorul cuprins:

„1)      Constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra prezentei acțiuni în ceea ce privește reducerea amenzii acordată [WDI] și [WDV] prin Decizia […] din 30 septembrie 2010.

2)      Anulează articolul 2 [primul paragraf] punctul 8 din [d]ecizia [în litigiu].

3)      Anulează scrisoarea din 14 februarie 2011 […]

4)      Obligă [WDI], [WDV] și Pampus […] la plata în solidar a unei amenzi de 15 485 000 de euro.

5)      Obligă [WDI] și [WDV] la plata în solidar a unei amenzi de 23 370 000 de euro.

6)      Obligă [WDI] la plata unei amenzi de 7 695 000 de euro.

7)      Respinge în rest acțiunea.

8)      [WDI], [WDV] și Pampus […] suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată, inclusiv pe cele aferente procedurii măsurilor provizorii. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată ale [WDI], ale [WDV] și ale Pampus […] inclusiv pe cele aferente procedurii măsurilor provizorii.”

17      În executarea ordonanței privind măsurile provizorii, WDI a plătit Comisiei, cu titlu provizoriu, o sumă totală de 16 400 000 de euro în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015.

18      După pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, avocații reclamantelor au contactat DG Buget a Comisiei pentru a conveni pe cale amiabilă cu privire la un calendar de plată a amenzilor stabilite la punctele 4-6 din dispozitivul hotărârii menționate. Au apărut atunci divergențe de opinie în ceea ce privește data de la care trebuie să curgă dobânzile datorate pentru aceste amenzi. Astfel, reclamantele considerau că dobânzile trebuie să înceapă să curgă de la pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, în timp ce, potrivit DG Buget, dobânzile erau datorate de la data ce rezultă din articolul 2 al doilea și al treilea paragraf din decizia în litigiu, și anume, în ceea ce privește reclamantele, în termen de trei luni de la notificarea Deciziei din 30 septembrie 2010. Această luare de poziție s‑a reflectat într‑un e‑mail al DG Buget din 12 august 2015, în răspuns la un e‑mail al reprezentantului reclamantelor din 5 august 2015, și a fost reiterată în cadrul unei reuniuni care a avut loc la 4 septembrie 2015 între Comisie și WDI.

19      La 17 noiembrie 2015, WDI a adresat Comisiei o propunere de plan de plată eșalonată a amenzii, până la 15 decembrie 2029, cu rate lunare de 300 000 de euro și pe bază de dobânzi de întârziere datorate de la 15 ianuarie 2011 și calculate la rata de 4,5 %.

20      La 27 noiembrie 2015, Comisia a comunicat WDI un plan de plată eșalonată a amenzii până la 15 martie 2030. Acest plan se întemeia de asemenea pe rate lunare de 300 000 de euro și pleca de la principiul că creanța era exigibilă de la 4 ianuarie 2011 și trebuia majorată cu dobânzi de întârziere la rata de 4,5 %.

21      Hotărârea din 15 iulie 2015 a făcut obiectul unui recurs formulat de reclamante, care au contestat printre altele luarea în considerare de către Tribunal, în exercitarea competenței sale de fond, a capacității lor de plată din anul 2015, iar nu din anul 2010. Acest recurs a fost respins prin Ordonanța din 7 iulie 2016, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia (C‑523/15 P, EU:C:2016:541).

22      După respingerea recursului, reclamantele au solicitat Tribunalului să interpreteze Hotărârea din 15 iulie 2015 în sensul că dobânzile aplicate la cuantumul amenzii impuse prin această hotărâre erau datorate de la data pronunțării acesteia din urmă. Cu titlu subsidiar, reclamantele au solicitat Tribunalului să rectifice sau să completeze această hotărâre, precizând data de la care încep să curgă dobânzile.

23      Prin Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10 INTP, nepublicată, EU:T:2018:293), Tribunalul a declarat inadmisibile aceste cereri. În ceea ce privește cererea de interpretare, Tribunalul a amintit că, pentru a fi admisibilă, aceasta trebuia să privească un aspect soluționat în hotărârea care urma să fie interpretată. Or, problema momentului de la care încep să curgă dobânzile de întârziere datorate în caz de amânare a plății cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor nu fusese abordată în Hotărârea din 15 iulie 2015. Potrivit Tribunalului, cererea reclamantelor urmărea obținerea unei aviz privind consecințele Hotărârii din 15 iulie 2015, ceea ce nu ținea de o cerere de interpretare introdusă în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește celelalte două cereri, acestea au fost considerate tardive.

24      La 16 octombrie 2019, WDI a informat Comisia, pe de o parte, că a plătit deja 31 700 000 de euro și, pe de altă parte, că intenționa să plătească la acel moment soldul amenzii datorate, capital și dobânzi, pe care îl evalua la 18 149 636,24 euro. Pentru acest calcul, WDI a luat în considerare dobânzile scadente de la 15 octombrie 2015, respectiv la trei luni după pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, și a aplicat o rată a dobânzii de 3,48 %.

25      La 17 octombrie 2019, WDI a plătit suma menționată de 18 149 636,24 euro în contul bancar al Comisiei, cuantumul total al plăților efectuate începând de la 29 iunie 2011 în vederea achitării amenzii ridicându‑se astfel la 49 849 636,24 euro.

26      Prin scrisoarea din 2 martie 2020 (denumită în continuare „actul atacat”), Comisia și‑a manifestat dezacordul față de poziția exprimată de WDI în scrisoarea sa din 16 octombrie 2019. Comisia a arătat că, în conformitate cu criteriile stabilite în Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia (T‑275/94, EU:T:1995:141), dobânzile nu au început să curgă de la pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, ci de la data prevăzută de decizia în litigiu, și anume 4 ianuarie 2011, și la rata de 4,5 %. În consecință, Comisia a pus în întârziere WDI să îi plătească suma de 12 236 931,69 euro corespunzătoare soldului restant datorat, luând în considerare data valorii de 31 martie 2020.

II.    Concluziile părților

27      În cererea introductivă, reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea actului atacat;

–        constatarea, în consecință, a faptului că Comisia trebuia să impute plățile efectuate de WDI în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015 (16 400 000 de euro), majorate cu dobânzile aferente acestui cuantum în această perioadă (1 420 610 euro), respectiv un cuantum total de 17 820 610 euro, asupra amenzii pronunțate de Tribunal în cadrul competenței sale de fond în Hotărârea din 15 iulie 2015, cu efect de la această dată, și că această amendă a fost, ca urmare a acestui fapt, achitată integral prin plata efectuată de WDI la 17 octombrie 2019 în cuantum de 18 149 636,24 euro;

–        obligarea Comisiei să plătească societății WDI suma de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi de la 17 octombrie 2019 până la rambursarea completă a sumei datorate;

–        cu titlu subsidiar, în cazul în care Tribunalul nu ar admite primele trei capete de cerere, obligarea Uniunii Europene, reprezentată de Comisie, pe de o parte, să le plătească o despăgubire egală cu suma reclamată în actul atacat, și anume 12 236 931,69 euro, și, pe de altă parte, să plătească societății WDI suma de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi de la 17 octombrie 2019 până la rambursarea completă a sumei datorate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

28      În observațiile formulate cu privire la excepția de inadmisibilitate și de necompetență, reclamantele solicită Tribunalului:

–        admiterea concluziilor formulate în cererea introductivă printr‑o hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă în sensul articolului 123 din Regulamentul de procedură;

–        cu titlu subsidiar, respingerea excepției de inadmisibilitate și de necompetență;

–        cu titlu încă mai subsidiar, unirea cu fondul a acestei excepții;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

29      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii, cu titlu principal, ca inadmisibilă și, cu titlu subsidiar, ca nefondată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

A.      Cu privire la cererea reclamantelor prin care solicită Tribunalului să le admită concluziile printro hotărâre pronunțată întro cauză judecată în lipsă

30      În observațiile formulate cu privire la excepția de inadmisibilitate și de necompetență, reclamantele solicită Tribunalului admiterea concluziilor lor printr‑o hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă, în conformitate cu articolul 123 din Regulamentul de procedură, întrucât Comisia ar fi depus excepția peste termen.

31      În această privință, reclamantele arată că, prin scrisoarea din 26 mai 2020, Tribunalul le‑a informat că cererea introductivă a fost notificată Comisiei. În aceste împrejurări, termenul pentru depunerea excepției de inadmisibilitate și de necompetență ar fi expirat la 5 august 2020. Or, această excepție a fost depusă abia la 13 august 2020.

32      Articolul 123 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, în cazul în care Tribunalul constată că pârâtul, căruia cererea introductivă i‑a fost legal notificată, nu a răspuns la cererea introductivă cu respectarea termenului sau a condițiilor de formă prevăzute în acest sens la articolul 81 din acest regulament, fără a aduce atingere aplicării prevederilor articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamantul poate solicita Tribunalului să judece cauza în lipsă.

33      Din coroborarea articolului 81 cu articolul 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură rezultă că o excepție de inadmisibilitate sau de necompetență invocată de pârât prin înscris separat trebuie formulată în termen de două luni de la notificarea cererii introductive. În conformitate cu articolul 60 din același regulament, acest termen se prelungește pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu 10 zile.

34      Articolul 6 al doilea paragraf din Decizia Tribunalului din 11 iulie 2018 referitoare la depunerea și la notificarea de acte de procedură prin intermediul aplicației e‑Curia (JO 2018, L 240, p. 72) prevede că destinatarii notificărilor prevăzute în această decizie sunt înștiințați, prin e‑mail, în legătură cu orice notificare care le este adresată prin sistemul e‑Curia. Al treilea paragraf al articolului 6 menționat precizează că un act de procedură este notificat în momentul în care destinatarul (reprezentant sau asistent) solicită accesul la acest act în sistemul e‑Curia. Pe de altă parte, în lipsa unei cereri de acces, se consideră că actul a fost notificat la expirarea celei de a șaptea zile care urmează după cea a trimiterii e‑mailului care înștiințează destinatarul cu privire la faptul că i‑a fost adresată o notificare.

35      În speță, întrucât excepția de inadmisibilitate și de necompetență a fost depusă de Comisie în termenul prevăzut, Tribunalul nu a invitat reclamantele să prezinte observații, în conformitate cu articolul 123 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cu privire la posibilitatea admiterii concluziilor lor printr‑o hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă.

36      Astfel, după cum reiese din raportul e‑Curia, prin e‑mailul din 2 iunie 2020, grefa a înștiințat reclamantele în legătură cu notificarea prin această aplicație a scrisorii din 26 mai 2020, menționată la punctul 31 de mai sus. Prin e‑mailul din 2 iunie 2020, grefa a înștiințat de asemenea Comisia în legătură cu transmiterea prin aplicația e‑Curia a unei scrisori, tot din 26 mai 2020, prin care se notifica cererea introductivă și anexele care o însoțeau. Comisia a accesat aceste documente prin intermediul sistemului e‑Curia la 3 iunie 2020. În conformitate cu articolul 6 al treilea paragraf din Decizia Tribunalului din 11 iulie 2018 referitoare la depunerea și la notificarea de acte de procedură prin intermediul aplicației e‑Curia, amintit la punctul 34 de mai sus, data de 3 iunie 2020 este dies a quo a termenului de două luni și zece zile de care dispunea această instituție pentru a formula excepția de inadmisibilitate și de necompetență. Întrucât această excepție a fost depusă la 13 august 2020, termenul menționat a fost respectat.

37      Rezultă că cererea reclamantelor prin care solicită Tribunalului să le admită concluziile printr‑o hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă trebuie respinsă.

B.      Cu privire la obiectul acțiunii

38      Acțiunea are ca obiect o cerere de anulare, o cerere de constatare și o cerere de plată legată de îmbogățirea fără justă cauză, precum și, cu titlu subsidiar, o cerere de reparare a prejudiciului suferit ca urmare a nelegalității comportamentului Comisiei. Aceste cereri au fost formulate în primele patru capete de cerere ale reclamantelor menționate la punctul 27 de mai sus.

39      Aceste patru cereri ale reclamantelor se întemeiază pe afirmația potrivit căreia, prin Hotărârea din 15 iulie 2015, în primul rând, Tribunalul a anulat ex tunc amenda aplicată de Comisie prin decizia în litigiu. Această anulare ar fi generat o creanță în favoarea reclamantelor, corespunzătoare sumei plătite de acestea, cu titlu provizoriu, între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015, în executarea ordonanței privind măsurile provizorii (16 400 000 de euro), majorată cu dobânzi (1 420 610 euro). Acestea din urmă ar fi datorate, în conformitate cu Hotărârea din 12 februarie 2019, Printeos/Comisia (T‑201/17, EU:T:2019:81). În al doilea rând, Tribunalul ar fi stabilit o nouă amendă distinctă, cu efect de la data pronunțării Hotărârii din 15 iulie 2015. Reclamantele o desemnează pe aceasta din urmă ca fiind „amenda judiciară”, în opoziție cu „amenda anulată” din anul 2010.

40      Cererea de anulare, care figurează în primul capăt de cerere al reclamantelor, vizează actul atacat, prin care Comisia a pus în întârziere reclamantele să îi plătească suma de 12 236 931,69 euro corespunzătoare, în opinia sa, soldului restant datorat al amenzii luând în considerare data valorii de 31 martie 2020.

41      Prin cererea de constatare, care figurează în al doilea capăt de cerere al reclamantelor, se solicită Tribunalului să declare că, în executarea Hotărârii din 15 iulie 2015, Comisia trebuia să impute plățile efectuate de WDI în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015 (16 400 000 de euro), majorate cu dobânzi (1 420 610 euro), asupra amenzii pronunțate de Tribunal și că, prin urmare, amenda a fost achitată integral la 17 octombrie 2019 prin plata de către WDI a sumei de 18 149 636,24 euro.

42      Prin cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, care figurează în al treilea capăt de cerere al reclamantelor, se urmărește rambursarea de către Comisie către WDI a sumei de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi de la 17 octombrie 2019.

43      Această din urmă cerere se explică printr‑o eroare de calcul pe care reclamantele afirmă că au săvârșit‑o în cererile lor precedente adresate Comisiei.

44      Astfel, în e‑mailul său din 5 august 2015 și în scrisoarea sa din 16 octombrie 2019, WDI solicitase Comisiei numai imputarea asupra amenzii a sumei plătite în executarea ordonanței privind măsurile provizorii (16 400 000 de euro), fără a adăuga la aceasta dobânzile aferente cuantumului menționat în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015 (1 420 610 euro) sau dobânzile compuse începând de la 15 iulie 2015. Potrivit reclamantelor, în conformitate cu un nou calcul din 7 mai 2020 pe care l‑au prezentat în fața Tribunalului și luând în considerare aceste dobânzi, suma pe care trebuiau să o mai plătească la 17 octombrie 2019 în vederea achitării soldului „amenzii judiciare” era de numai 16 516 551,07 euro, iar nu de 18 149 636,24 euro, astfel cum se calculase la 16 octombrie 2019, ceea ce ar fi determinat o plată în exces de 1 633 085,17 euro în favoarea Comisiei.

45      În sfârșit, prin cererea de despăgubire, formulată cu titlu subsidiar în raport cu celelalte trei cereri și cuprinsă în al patrulea capăt de cerere, se solicită Tribunalului să oblige Comisia la repararea prejudiciilor pretins suferite în cadrul executării Hotărârii din 15 iulie 2015 în limita cuantumului reclamat de Comisie în actul atacat (12 236 931,69 euro) și a cuantumului plății în exces către această instituție la 17 octombrie 2019 (1 633 085,17 euro), majorat cu dobânzi începând de la această dată. Potrivit reclamantelor, executarea eronată a Hotărârii din 15 iulie 2015 constituie o încălcare suficient de gravă a obligațiilor care revin Comisiei în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE. Prejudiciul suferit ar corespunde pierderii rezultate din revendicarea sumei percepute în mod eronat în executarea acestei hotărâri.

46      Rezultă că al doilea, al treilea și al patrulea capăt de cerere menționate la punctul 27 de mai sus prezintă o legătură între ele.

47      Astfel, una dintre constatările vizate de al doilea capăt de cerere, și anume obligația Comisiei, în executarea Hotărârii din 15 iulie 2015, de a imputa asupra cuantumului restant datorat al amenzii nu numai sumele plătite de WDI cu titlu provizoriu între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015, ci și dobânzile aferente acestora, constituie temeiul cererii de rambursare a sumei de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi începând de la 17 octombrie 2019, care figurează în al treilea capăt de cerere.

48      În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, trebuie amintit că acțiunea întemeiată pe o îmbogățire fără justă cauză nu intră sub incidența regimului răspunderii extracontractuale în sens strict, pentru angajarea căreia este necesară întrunirea unui ansamblu de condiții privind nelegalitatea comportamentului reproșat Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul respectiv și prejudiciul invocat. Această acțiune se distinge de acțiunile introduse în temeiul regimului menționat prin aceea că nu impune dovada unui comportament nelegal al pârâtului și nici măcar existența vreunui comportament, ci numai dovada unei îmbogățiri fără bază legală valabilă a pârâtului și a unei sărăciri a reclamantului legate de îmbogățirea menționată [a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctul 49 și jurisprudența citată].

49      Totuși, în pofida acestor caracteristici, posibilitatea de a introduce o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză împotriva Uniunii nu poate fi refuzată justițiabilului pentru simplul motiv că Tratatul FUE nu prevede în mod expres o cale de atac pentru acest tip de acțiune. O interpretare a articolului 268 TFUE și a articolului 340 al doilea paragraf TFUE care ar exclude această posibilitate ar determina un rezultat contrar principiului protecției jurisdicționale efective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 82 și jurisprudența citată).

50      În speță, astfel cum a admis Comisia în memoriul în apărare, se poate considera că al treilea și al patrulea capăt de cerere conțin cereri de despăgubire întemeiate pe articolul 268 și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE. Suma de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi începând de la 17 octombrie 2019, este solicitată, în mod alternativ, în aceste două capete de cerere.

51      Având în vedere legăturile dintre al doilea, al treilea și al patrulea capăt de cerere, care au fost deja constatate la punctele 46-50 de mai sus, și ca urmare a faptului că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 40 și 45 de mai sus, există de asemenea o legătură între cererea de anulare care face obiectul primului capăt de cerere și o parte a cererii de despăgubire care face obiectul celui de al patrulea capăt de cerere, Tribunalul apreciază că, în interesul unei bune administrări a justiției, trebuie să se examineze, într‑o primă etapă și împreună, al doilea, al treilea și al patrulea capăt de cerere menționate la punctul 27 de mai sus, referitoare la consecințele care trebuie deduse din Hotărârea din 15 iulie 2015.

52      Într‑o a doua etapă, Tribunalul va examina primul capăt de cerere al reclamantelor, prin care se solicită anularea actului atacat.

C.      Cu privire la al doilea, la al treilea și la al patrulea capăt de cerere ale reclamantelor, referitoare la consecințele care trebuie deduse din Hotărârea din 15 iulie 2015

1.      Cu privire la admisibilitate și la competența Tribunalului

53      Comisia invocă inadmisibilitatea celui de al doilea, al celui de al treilea și al celui de al patrulea capăt de cerere ale reclamantelor, precum și necompetența Tribunalului de a se pronunța cu privire la al doilea capăt de cerere.

54      În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, Comisia arată că, pe lângă faptul că el nu se întemeiază pe nicio „dispoziție legală sau procedurală”, cu încălcarea articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, prin acesta se solicită Tribunalului să pronunțe o hotărâre declarativă care, după anularea actului atacat, ar obliga Comisia să impute sumele plătite anterior Hotărârii din 15 iulie 2015, majorate cu dobânzi, asupra amenzilor indicate în dispozitivul acestei hotărâri.

55      În această privință, este suficient să se constate că, în contenciosul Uniunii, nu există o modalitate juridică care să permită instanței să adopte o poziție prin intermediul unei declarații generale sau de principiu (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul, T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142, punctul 41 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 263 TFUE, Tribunalul nu are competența de a pronunța somații împotriva instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii (a se vedea Ordonanța din 26 octombrie 1995, Pevasa și Inpesca/Comisia, C‑199/94 P și C‑200/94 P, EU:C:1995:360, punctul 24 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 25 septembrie 2018, Suedia/Comisia, T‑260/16, EU:T:2018:597, punctul 104 și jurisprudența citată).

56      Rezultă că al doilea capăt de cerere trebuie respins pentru necompetență.

57      În ceea ce privește al treilea și al patrulea capăt de cerere, Comisia apreciază că acestea sunt inadmisibile, întrucât urmăresc să repună în discuție un act rămas definitiv, și anume decizia în litigiu. Astfel, în opinia sa, prin aceste capete de cerere, reclamantele doresc să obțină rambursarea sumelor care erau deja datorate în temeiul amenzii aplicate prin decizia în litigiu, al cărei cuantum a fost confirmat ulterior prin Hotărârea din 15 iulie 2015.

58      În răspunsul său la o întrebare scrisă a Tribunalului, Comisia nu a susținut că al treilea și al patrulea capăt de cerere urmăresc să repună în discuție alte acte pe care le‑ar fi adoptat și care ar fi rămas definitive în lipsa unei căi de atac. Astfel, potrivit Comisiei, toate e‑mailurile și scrisorile pe care le‑a adresat reclamantelor imediat după Hotărârea din 15 iulie 2015 nu constituie acte atacabile în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, întrucât este vorba despre acte de executare a deciziei în litigiu.

59      În această privință, este necesar să se considere că, prin intermediul celui de al patrulea capăt de cerere, reclamantele nu urmăresc să repună în discuție decizia în litigiu, ci să obțină repararea prejudiciului cauzat printr‑o executare pretins eronată a Hotărârii din 15 iulie 2015.

60      Or, trebuie să se arate că o acțiune în despăgubire, în temeiul articolului 268 TFUE, poate fi introdusă în cazul unei erori a Comisiei sau a agenților săi săvârșită în cadrul executării unei decizii a Tribunalului (a se vedea în acest sens Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia, T‑393/10 INTP, nepublicată, EU:T:2018:293, punctul 21).

61      Pe de altă parte, existența în speță a unor schimburi prealabile de comunicări între Comisie și reclamante cu privire la executarea Hotărârii din 15 iulie 2015 nu se opune dreptului de a introduce o cerere de despăgubire în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE.

62      Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 44 și 45 de mai sus, cererea de despăgubire formulată de reclamante în al patrulea capăt de cerere are o întindere mai largă decât cea care a fost respinsă de Comisie în e‑mailul său din 12 august 2015. Această din urmă cerere nu lua în considerare dobânzile produse de suma de 16 400 000 de euro în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015. Prin urmare, chiar în ipoteza în care acest e‑mail ar fi putut face obiectul unei acțiuni în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, ceea ce Comisia contestă, anularea acestui act nu ar fi condus la un rezultat identic cu cel vizat de cererea de despăgubire formulată în fața Tribunalului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctele 49-64).

63      În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, acesta are de asemenea caracter de despăgubire (a se vedea punctele 49 și 50 de mai sus). El nu urmărește să repună în discuție un act al Comisiei rămas definitiv, ci să denunțe lipsa unui temei legal al perceperii de către această instituție a unei sume excedentare de 1 633 085,17 euro. Această plată în exces s‑ar explica printr‑o eroare săvârșită de WDI la 17 octombrie 2019 atunci când a calculat soldul restant datorat al amenzii în litigiu fără a lua în considerare dobânzile produse de suma de 16 400 000 de euro în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015.

64      Prin urmare, al treilea și al patrulea capăt de cerere sunt admisibile.

65      Din cele ce precedă rezultă că excepția invocată de Comisie este întemeiată numai în privința celui de al doilea capăt de cerere al reclamantelor.

2.      Cu privire la fond

66      Tribunalul consideră justificat, în interesul unei bune administrări a justiției, să examineze mai întâi al patrulea capăt de cerere al reclamantelor privind o cerere de despăgubire întemeiată pe nelegalitatea comportamentului Comisiei, înainte de a‑l examina pe al treilea, întemeiat pe existența unei îmbogățiri fără justă cauză a acesteia din urmă.

a)      Cu privire la cererea de despăgubire întemeiată pe nelegalitatea comportamentului Comisiei

67      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii presupune întrunirea a trei condiții cumulative, și anume ca norma de drept încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor și încălcarea să fie suficient de gravă, caracterul real al prejudiciului să fie dovedit și, în sfârșit, să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care incumbă autorului actului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctele 39-42, și Hotărârea din 6 septembrie 2018, Klein/Comisia, C‑346/17 P, EU:C:2018:679, punctele 60 și 61 și jurisprudența citată). Atunci când o instituție a Uniunii nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului Uniunii poate fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări suficient de grave a acestui drept, susceptibilă să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii (a se vedea Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Comisia/Printeos, C‑301/19 P, EU:C:2021:39, punctul 103 și jurisprudența citată).

68      Reclamantele susțin că Comisia nu a executat în mod corect Hotărârea din 15 iulie 2015, ceea ce ar constitui o încălcare suficient de gravă a obligațiilor care reveneau Comisiei în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE. Prejudiciul suferit, a cărui reparare o solicită, ar corespunde sumei reclamate de Comisie în actul atacat, respectiv 12 236 931,69 euro, și cuantumului plății în exces către această instituție la 17 octombrie 2019, respectiv 1 633 085,17 euro, majorat cu dobânzi începând de la această dată.

69      În susținerea cererii lor de despăgubire întemeiate pe nelegalitatea comportamentului Comisiei, reclamantele invocă în esență patru motive.

70      În cadrul primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 266 primul paragraf TFUE, reclamantele susțin că amenda care le‑a fost aplicată prin decizia în litigiu a fost anulată ex tunc prin Hotărârea din 15 iulie 2015 și a fost înlocuită cu o „amendă judiciară”, exigibilă numai de la data pronunțării acestei hotărâri.

71      Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamantele arată în esență că, în executarea Hotărârii din 15 iulie 2015 și prin efectul anulării ex tunc a amenzii aplicate inițial, sumele plătite cu titlu provizoriu între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015 în executarea ordonanței privind măsurile provizorii nu erau datorate și că WDI avea dreptul la rambursarea acestor sume, majorate cu dobânzile corespunzătoare acestei perioade. Întrucât amenda anulată a fost înlocuită cu „amenda judiciară”, aceste cuantumuri ar fi trebuit să fie imputate pentru plata acesteia din urmă în anul 2015. Reclamantele denunță în cadrul acestui motiv o încălcare nu numai a articolului 266 primul paragraf TFUE, ci și a articolului 98 alineatul (1) din Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1).

72      În cadrul celui de al treilea motiv, reclamantele afirmă că obligația invocată de Comisie de a plăti dobânzi de întârziere începând de la 4 ianuarie 2011 încalcă articolul 266 primul paragraf TFUE, precum și articolul 99 alineatul (4) și articolul 98 alineatul (1) primul paragraf litera (b) din Regulamentul 2018/1046. Astfel, amenda ar fi exigibilă abia de la 15 iulie 2015.

73      Al patrulea motiv, întemeiat de asemenea pe încălcarea articolului 266 primul paragraf TFUE și a articolului 99 alineatul (4) litera (d) din Regulamentul 2018/1046, privește rata dobânzii stabilită de Comisie, care corespunde ratei definite în Decizia din 30 septembrie 2010. Potrivit reclamantelor, pentru „amenda judiciară” ar fi trebuit să fie stabilită o rată nouă și mai mică, calculată în raport cu rata medie stabilită de BCE în luna august 2015 pentru principalele sale operațiuni de refinanțare.

74      Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că consecințele invocate de reclamante în cadrul motivelor al doilea, al treilea și al patrulea nu pot fi deduse din Hotărârea din 15 iulie 2015 decât dacă premisa stabilită în cadrul primului motiv este exactă.

75      Astfel, toate nelegalitățile denunțate de reclamante pornesc de la premisa potrivit căreia amenda impusă în decizia în litigiu nu a fost „menținută” sau „confirmată” de Tribunal, ci a fost anulată și înlocuită cu o „amendă judiciară”.

76      Această premisă rezultă din primul motiv, care privește efectele anulării prin Hotărârea din 15 iulie 2015 a amenzii aplicate prin decizia în litigiu, care nu ar fi fost înlăturate prin faptul că Tribunalul, atunci când și‑a exercitat competența de fond, a stabilit o amendă cu un cuantum identic.

77      Pe de altă parte, Tribunalul constată că, în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, reclamantele au prezentat anumite argumente în susținerea premisei stabilite în cadrul primului motiv. Aceste argumente vor fi examinate de asemenea în continuare, împreună cu primul motiv.

1)      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe nerespectarea efectelor anulării prin Hotărârea din 15 iulie 2015 a amenzii aplicate prin decizia în litigiu

78      În susținerea primului motiv, reclamantele arată că Comisia a încălcat obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE după pronunțarea Hotărârii din 15 iulie 2015, care a anulat amenda aplicată prin decizia în litigiu. Aceste obligații ar rezulta atât din dispozitivul hotărârii menționate, cât și din motivarea care stă la baza acesteia.

79      În ceea ce privește, în primul rând, dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015, amenda impusă prin articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu a fost anulată, fără ca Tribunalul să fi decis să limiteze în timp efectele unei astfel de anulări. Prin urmare, articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu nu ar mai putea constitui temeiul unei creanțe.

80      În continuare, reclamantele au fost „obligate”, potrivit termenilor Hotărârii din 15 iulie 2015, la plata unei noi amenzi, al cărei cuantum este identic cu cel al amenzii aplicate la articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu. Ar fi vorba despre o a doua decizie autonomă, pronunțată în aval de anularea amenzii inițiale și care nu ar afecta această anulare.

81      În sfârșit, Tribunalul a obligat Comisia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamante, inclusiv în cadrul procedurii măsurilor provizorii. Această obligare la plată ar demonstra că acțiunea reclamantelor a fost fructuoasă, amenda anulată fiind înlocuită în mod necesar cu „amenda judiciară” ca urmare a nelegalității constatate. Teza susținută de Comisie ar însemna ca reclamantele să fie obligate la plată de două ori, cu încălcarea principiului ne bis in idem.

82      În ceea ce privește, în al doilea rând, motivarea Hotărârii din 15 iulie 2015, reclamantele arată, primo, că Tribunalul a declarat fără echivoc că Comisia nu avea dreptul să le aplice o amendă nici în anul 2010, nici în anul 2011.

83      Secundo, reclamantele susțin că, în cadrul exercitării competenței sale de fond, spre deosebire de situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia (T‑275/94, EU:T:1995:141), Tribunalul nu a avut intenția de „a dispune continuitatea” amenzii anulate, aplicate de Comisie.

84      Referirea, care figurează la punctul 335 din Hotărârea din 15 iulie 2015, la „situația care prevalează la data la care adoptă decizia”, ar sublinia independența și autonomia „amenzii judiciare” stabilite de Tribunal.

85      Pe de altă parte, reclamantele arată că, la punctul 346 din Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul a constatat că, în urma plății provizorii de peste 15 000 000 de euro, „chestiunea dacă situația lor financiară le permite să plătească amenda nu privește mai mult decât o sumă ce reprezintă aproximativ două treimi din cuantumul inițial stabilit în sarcina WDI”, respectiv 46 550 000 de euro. Această afirmație ar dovedi că Tribunalul pleca de la principiul imputării directe a sumelor plătite cu titlu provizoriu asupra „amenzii judiciare” pe care a pronunțat‑o, excluzând începerea retroactivă a curgerii dobânzilor de la 4 ianuarie 2011.

86      Ar reieși de asemenea din cuprinsul punctului 356 din Hotărârea din 15 iulie 2015 că amenda nu a fost considerată exigibilă înainte de 15 iulie 2015. Astfel, reclamantele arată că Tribunalul a amintit la punctul menționat că admiterea în parte a cererii lor de măsuri provizorii „a avut ca efect suspendarea exigibilității plății întregii amenzi stabilite în sarcina lor până la data pronunțării [acestei] hotărâri”.

87      În plus, din Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10 INTP, nepublicată, EU:T:2018:293), ar reieși că Tribunalul nu a examinat problema dobânzilor în Hotărârea din 15 iulie 2015, ceea ce ar confirma că acestea nu erau datorate, ca urmare a anulării amenzii aplicate prin decizia în litigiu.

88      Tertio, în răspunsul la o întrebare scrisă a Tribunalului, reclamantele au arătat că, în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul nu a efectuat o reformatio in peius. Dimpotrivă, modificarea cuantumului amenzii, menționată de Curte la punctul 42 din Ordonanța din 7 iulie 2016, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia (C‑523/15 P, EU:C:2016:541), ar fi în mod necesar în favoarea lor.

89      Comisia contestă argumentele reclamantelor.

90      În această privință, trebuie amintit că competența de care dispune Comisia, în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), de a aplica amenzi prin decizie o implică pe cea de a impune dobânzi de întârziere în cazul neplății amenzilor în termenul stabilit în decizie (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctul 81). În temeiul articolului 299 TFUE, această decizie are forță executorie.

91      Articolul 2 al doilea și al treilea paragraf din decizia în litigiu prevedea că plata amenzilor trebuie să fie efectuată în termen de trei luni de la data notificării și că, la expirarea acestui termen, sunt datorate în mod automat dobânzi la rata aplicată de BCE pentru principalele sale operațiuni de refinanțare în prima zi a lunii în cursul căreia a fost adoptată decizia menționată, majorată cu 3,5 puncte procentuale. Al patrulea paragraf al articolului 2 din decizia în litigiu prevedea că, în cazul în care o întreprindere sancționată introduce o acțiune, aceasta poate acoperi amenda la scadență fie prin furnizarea unei garanții bancare, fie prin plata provizorie a amenzii.

92      Invocând printre altele absența capacității de plată care să le permită să plătească amenda aplicată prin decizia în litigiu, reclamantele au introdus la Tribunal o cerere de suspendare a executării acestei decizii în temeiul articolului 278 TFUE.

93      În ordonanța privind măsurile provizorii, președintele Tribunalului a admis această cerere doar în parte. Astfel, el a dispus numai suspendarea executării obligației care era stabilită în sarcina reclamantelor de a constitui o garanție bancară în favoarea Comisiei pentru a evita recuperarea imediată a amenzilor, cu condiția să plătească acesteia din urmă, până la 30 iunie 2011, suma de 2 000 000 de euro, precum și rate lunare de 300 000 de euro, în a cincisprezecea zi a fiecărei luni începând de la 15 iulie 2011 și până la noi dispoziții, dar cel târziu până la pronunțarea hotărârii în cauza principală.

94      Suspendarea obligației de a constitui o garanție bancară nu a implicat suspendarea exigibilității creanței, care a continuat să producă dobânzi (a se vedea în acest sens Ordonanța din 15 decembrie 1999, DSR‑Senator Lines/Comisia, T‑191/98 RII, EU:T:1999:332, punctul 46).

95      Prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul a anulat mai întâi, la punctul 2 din dispozitivul acestei hotărâri, articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu, care impunea reclamantelor o amendă de 46 550 000 de euro, și le‑a „obligat” ulterior pe acestea din urmă, la punctele 4-6 din dispozitivul menționat, să plătească o amendă cu un cuantum identic. Astfel, Tribunalul a considerat, pe baza elementelor prezentate de părți cu privire la situația financiară a reclamantelor, așa cum a evoluat după adoptarea deciziei în litigiu, că acestea din urmă nu puteau susține în mod întemeiat că trebuia să le fie acordată o reducere a amenzii ca urmare a absenței capacității lor de plată, pentru motive analoge celor avute în vedere la punctul 35 din Orientările din 2006.

96      Astfel cum reiese din Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia (T‑393/10 INTP, nepublicată, EU:T:2018:293, punctul 14), problema momentului de la care încep să curgă dobânzile de întârziere datorate pentru cuantumul amenzii nu a făcut obiectul niciunui schimb între părți în cursul procedurii jurisdicționale și nu a fost abordată în mod explicit în Hotărârea din 15 iulie 2015, nici în motivare, nici în dispozitivul acestei hotărâri.

97      În lipsa unei examinări explicite a problemei dobânzilor în Hotărârea din 15 iulie 2015, trebuie să se stabilească dacă din această hotărâre se poate deduce că amenda stabilită de Tribunal era distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie în decizia în litigiu.

98      Trebuie să se arate că reiese deja din modul de redactare a articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003 că competența de fond conferită instanței Uniunii în materie de concurență, care îi permite să elimine, să reducă sau să mărească amenda aplicată de Comisie, se referă și se limitează la amenda aplicată inițial de Comisie. Astfel, amenda pe care o stabilește instanța Uniunii nu constituie o amendă nouă, distinctă din punct de vedere juridic de cea impusă de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctele 58 și 60).

99      Atunci când instanța Uniunii substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și reduce cuantumul amenzii în cadrul exercitării competenței sale de fond, aceasta înlocuiește, în cadrul deciziei Comisiei, cuantumul stabilit inițial în decizia respectivă cu cel care rezultă din propria apreciere. Se consideră, așadar, că decizia Comisiei, ca urmare a efectului substitutiv al hotărârii pronunțate de instanța Uniunii, a fost întotdeauna cea care rezultă din aprecierea acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctele 60-65 și 85-87).

100    În Hotărârea din 15 iulie 2015, într‑o primă etapă, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care stabilea cuantumul amenzii aplicate reclamantelor și, într‑o a doua etapă, în exercitarea competenței sale de fond, a stabilit cuantumul acestei amenzi la același nivel.

101    În această privință, Curtea a statuat că, deși exercitarea de către Tribunal a controlului său privind legalitatea deciziei în litigiu a determinat anularea acestei decizii, în măsura în care prin aceasta Comisia aplicase reclamantelor o amendă, această circumstanță nu implică nicidecum că Tribunalul era privat, pentru acest motiv, de posibilitatea de a‑și exercita competența de fond (Ordonanța din 7 iulie 2016, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia, C‑523/15 P, EU:C:2016:541, punctul 38). Curtea a arătat de asemenea că circumstanța că Tribunalul a considerat oportun în cele din urmă să rețină în speță un cuantum al amenzii identic cu cel stabilit în decizia în litigiu nu are un efect asupra legalității exercitării competenței sale de fond (a se vedea în acest sens Ordonanța din 7 iulie 2016, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia, C‑523/15 P, EU:C:2016:541, punctul 40).

102    Prin urmare, faptul că, în Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul și‑a exercitat competența de fond pentru a stabili cuantumul amenzii la același nivel cu cel reținut de Comisie în decizia în litigiu nu se opune aplicării principiilor amintite la punctele 98 și 99 de mai sus. Astfel, în speță, Comisia a considerat în mod întemeiat că, întrucât amenda stabilită de Tribunal nu era o amendă nouă, aceasta era exigibilă începând de la 4 ianuarie 2011.

103    Argumentele prezentate de reclamante nu repun în discuție această apreciere.

104    În primul rând, este adevărat că la punctul 2 din dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015, Tribunalul a anulat articolul 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu, care impunea o amendă reclamantelor, spre deosebire de dispozitivul Hotărârii din 23 februarie 1994, CB și Europay/Comisia (T‑39/92 și T‑40/92, EU:T:1994:20), care se limita la stabilirea amenzii la un cuantum inferior, fără a anula în prealabil amenda aplicată inițial de Comisie.

105    Totuși, un efect substitutiv analog celui menționat la punctul 99 de mai sus a fost deja recunoscut în prezența unui dispozitiv în care Tribunalul a anulat mai întâi cuantumul în limita căruia o societate‑mamă era obligată în solidar la plata unei amenzi aplicate de Comisie pentru a stabili ulterior, din nou, acest cuantum în exercitarea competenței sale de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2016, Trioplast Industrier/Comisia, T‑669/14, nepublicată, EU:T:2016:285, punctele 15 și 56-62).

106    Pe de altă parte, trebuie să se arate că, contrar celor afirmate de reclamante, anularea amenzii aplicate prin decizia în litigiu nu a fost justificată de considerația potrivit căreia Comisia nu avea dreptul să aplice o amendă reclamantelor nici în anul 2010, nici în anul 2011 în absența capacității de plată la acel moment.

107    Astfel, în cadrul controlului său de legalitate, Tribunalul s‑a limitat să constate că Comisia a săvârșit erori atunci când a apreciat capacitatea de plată a reclamantelor, fără a indica însă că nu le putea fi impusă nicio amendă în anii 2010 și 2011. El nu a dedus din această nelegalitate nicio altă consecință decât, pe de o parte, anularea articolului 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu și, pe de altă parte, justificarea exercitării, la cererea reclamantelor, a competenței sale de fond. Acest lucru reiese în mod clar din cuprinsul punctelor 324 și 332 din Hotărârea din 15 iulie 2015.

108    În cadrul propriei examinări a capacității de plată a reclamantelor în anul 2015, Tribunalul a constatat, la punctul 346 din Hotărârea din 15 iulie 2015, că, pe baza planului de plată provizorie stabilit în ordonanța privind măsurile provizorii, reclamantele fuseseră deja în măsură să plătească o sumă de peste 15 000 000 de euro începând din anul 2011.

109    Prin urmare, existența unei anumite capacități de plată a reclamantelor în anii 2010 și 2011 a fost constatată de Tribunal în Hotărârea din 15 iulie 2015, contrar celor pretinse de acestea.

110    Rezultă că consecințele pe care reclamantele le deduc din anularea de către Tribunal a articolului 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu sunt lipsite de temei.

111    În al doilea rând, în ceea ce privește utilizarea termenului „[o]bligă” la punctele 4-6 din dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că dispozitivul unei hotărâri trebuie interpretat în lumina motivelor pe baza cărora a fost pronunțat și care constituie temeiul necesar al hotărârii în măsura în care sunt indispensabile pentru a determina sensul exact al ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctul 62 și jurisprudența citată).

112    În speță, așa cum a statuat deja Curtea, din motivarea Hotărârii din 15 iulie 2015 reiese, corespunzător cerințelor legale, că Tribunalul și‑a exercitat competența de fond (a se vedea în acest sens Ordonanța din 7 iulie 2016, Westfälische Drahtindustrie și Pampus Industriebeteiligungen/Comisia, C‑523/15 P, EU:C:2016:541, punctul 41).

113    Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 99 de mai sus, prin exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul a operat o modificare retroactivă a deciziei în litigiu.

114    În consecință, nu se poate atribui termenului „[o]bligă”, care figurează în dispozitivul Hotărârii din 15 iulie 2015, sensul pe care i‑l conferă reclamantele.

115    În al treilea rând, nu se poate deduce din cuprinsul punctelor 335, 346 și 356 din Hotărârea din 15 iulie 2015 că Tribunalul a limitat efectul retroactiv al modificării aduse deciziei în litigiu.

116    Primo, în ceea ce privește referirea, la punctul 335 din Hotărârea din 15 iulie 2015, la capacitatea de plată a reclamantelor la momentul la care Tribunalul s‑a pronunțat, s‑a statuat deja că luarea în considerare de către acesta din urmă a unor elemente ulterioare deciziei Comisiei este posibilă în cadrul exercitării competenței sale de fond, fără ca aceasta să confere amenzii stabilite de Tribunal un caracter distinct din punct de vedere juridic de cea aplicată de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctul 64 și jurisprudența citată).

117    Secundo, în ceea ce privește estimarea, care figurează la punctul 346 din Hotărârea din 15 iulie 2015, potrivit căreia cuantumul restant al amenzii datorat la această dată reprezenta „aproximativ două treimi” din amenda impusă de Comisie, cuantumurile reținute de Tribunal în calculul său nu priveau, desigur, decât capitalul amenzilor.

118    Însă, Tribunalul a statuat deja că o astfel de estimare nu constituie o luare de poziție cu privire la data de la care încep să curgă dobânzile datorate de reclamante (Ordonanța din 17 mai 2018, Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia, T‑393/10 INTP, nepublicată, EU:T:2018:293, punctul 17).

119    În plus, contrar celor susținute de reclamante, o asemenea estimare nu repune în discuție efectul retroactiv al exercitării de către Tribunal a competenței sale de fond, amintit la punctul 99 de mai sus.

120    Astfel, la punctul 346 din Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul s‑a limitat să constate că, în executarea ordonanței privind măsurile provizorii, reclamantele plătiseră deja, la acea dată, o sumă de peste 15 000 000 de euro, ceea ce reprezenta aproximativ o treime din cuantumul amenzii impuse în anul 2010 (46 550 000 de euro).

121    Din moment ce examina capacitatea de plată a reclamantelor, Tribunalul nu putea face abstracție de plata parțială provizorie a amenzii în cadrul exercitării competenței sale de fond. Simpla estimare a ordinului de mărime al soldului restant datorat, exprimat în capital, la data la care s‑a pronunțat nu implică faptul că, în executarea Hotărârii din 15 iulie 2015, Comisia trebuia să impute sumele plătite cu titlu provizoriu, majorate cu dobânzi, asupra unei pretinse „amenzi judiciare” impuse de Tribunal, care ar fi fost distinctă din punct de vedere juridic de amenda aplicată de Comisie.

122    Tertio, în ceea ce privește punctul 356 din Hotărârea din 15 iulie 2015, nici acesta nu repune în discuție exigibilitatea dobânzilor la cuantumul amenzii stabilite de Tribunal începând de la 4 ianuarie 2011.

123    Astfel, la punctul 356 din Hotărârea din 15 iulie 2015, Tribunalul s‑a limitat să răspundă la argumentul reclamantelor întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament. În această privință, Tribunalul a arătat că introducerea acțiunii de către reclamante împotriva deciziei în litigiu, precum și admiterea în parte a cererii lor de măsuri provizorii a avut ca efect suspendarea exigibilității plății întregii amenzi stabilite în sarcina lor până la data pronunțării acestei hotărâri, spre deosebire de alte întreprinderi care nu au introdus o acțiune.

124    Astfel cum s‑a amintit la punctele 92 și 93 de mai sus, în ordonanța privind măsurile provizorii, președintele Tribunalului a dispus numai suspendarea executării obligației reclamantelor de a constitui o garanție bancară în favoarea Comisiei pentru a evita recuperarea imediată a amenzilor, stabilind el însuși un plan de plată provizorie favorabil reclamantelor până cel târziu la data pronunțării hotărârii în cauza principală. Astfel cum s‑a arătat la punctul 94 de mai sus, suspendarea obligației de a constitui o garanție bancară nu a implicat suspendarea exigibilității creanței, care a continuat să producă dobânzi de întârziere în cursul procedurii jurisdicționale.

125    În al patrulea și ultimul rând, obligarea Comisiei la plata a jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamante a fost pronunțată în temeiul articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură și se explică prin anularea articolului 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu.

126    Totuși, după cum s‑a arătat la punctele 104-110 de mai sus, consecințele pe care reclamantele le deduc din această anulare sunt lipsite de temei.

127    Pe de altă parte, s‑a statuat deja că, atunci când Tribunalul menține o parte din cuantumul amenzii în cadrul exercitării competenței sale de fond, obligația de a plăti dobânzi de întârziere ab initio nu constituie o sancțiune, care se adaugă amenzii aplicate inițial de Comisie, ce ar constitui un obstacol în calea dreptului la acțiune. Astfel, atât lipsa unei diferențe de natură juridică a amenzii atunci când este revizuită de instanța Uniunii, cât și principiul lipsei efectului suspensiv al acțiunilor se opun scutirii de către Comisie a întreprinderii care nu a plătit imediat această amendă și a cărei acțiune a fost admisă în parte de obligația care îi revine de a plăti, de la data exigibilității amenzii aplicate de Comisie, dobânzi la cuantumul amenzii stabilit de instanța Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, EU:T:1995:141, punctele 86 și 87).

128    Rezultă din ceea ce precedă că primul motiv trebuie respins.

2)      Cu privire la al doilea, la al treilea și la al patrulea motiv, referitoare la consecințele anulării amenzii aplicate prin decizia în litigiu

129    Astfel cum s‑a arătat la punctele 74 și 75 de mai sus, al doilea, al treilea și al patrulea motiv pleacă de la premisa, stabilită în cadrul primului motiv, potrivit căreia amenda aplicată de Comisie a fost anulată și înlocuită cu o „amendă judiciară”.

130    Întrucât această premisă a fost infirmată în cadrul examinării primului motiv, motivele al doilea, al treilea și al patrulea nu sunt întemeiate și, în consecință, trebuie respinse.

3)      Concluzie

131    Întrucât motivele invocate de reclamante nu sunt întemeiate, trebuie să se concluzioneze că nu există o nelegalitate și, a fortiori, o încălcare suficient de gravă a obligațiilor care reveneau Comisiei în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE și că al patrulea capăt de cerere al reclamantelor trebuie respins, fără a fi necesar să se statueze cu privire la celelalte condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, amintite la punctul 67 de mai sus.

b)      Cu privire la cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză

132    Prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere, reclamantele solicită Tribunalului obligarea Comisiei la rambursarea către WDI a sumei de 1 633 085,17 euro, majorată cu dobânzi începând de la 17 octombrie 2019, ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză a Comisiei.

133    Această îmbogățire s‑ar datora unei erori de calcul pe care reclamantele ar fi săvârșit‑o atunci când WDI a plătit Comisiei suma de 18 149 636,24 euro la 17 octombrie 2019, fără a lua în considerare dobânzile produse de suma de 16 400 000 de euro în perioada cuprinsă între 29 iunie 2011 și 16 iunie 2015.

134    Comisia contestă argumentele reclamantelor.

135    Astfel cum subliniază Comisia, argumentele invocate de reclamante pentru a solicita obligarea acesteia la plată în temeiul îmbogățirii fără justă cauză nu fac decât să reia argumentele deja expuse în susținerea celui de al patrulea capăt de cerere, examinat și respins la punctele 67-131 de mai sus, întemeiat pe un comportament pretins nelegal al Comisiei.

136    Din motivele respingerii celui de al patrulea capăt de cerere reiese că Comisia nu a beneficiat de o plată în exces în valoare de 1 633 085,17 euro.

137    Rezultă că al treilea capăt de cerere al reclamantelor nu este întemeiat și, prin urmare, trebuie să fie de asemenea respins.

D.      Cu privire la primul capăt de cerere al reclamantelor, prin care se solicită anularea actului atacat

138    Prin intermediul primului capăt de cerere, reclamantele solicită anularea actului atacat prin care Comisia a pus în întârziere WDI să îi plătească suma de 12 236 931,69 euro corespunzătoare, în opinia sa, soldului restant datorat al creanței luând în considerare data valorii de 31 martie 2020.

139    În susținerea acestui capăt de cerere, reclamantele invocă cele patru motive examinate la punctele 78-130 de mai sus, precum și un al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 266 primul paragraf TFUE și a principiului bunei administrări. În cadrul acestui din urmă motiv, reclamantele reiterează argumentele prezentate deja în susținerea primelor patru motive.

140    Comisia invocă inadmisibilitatea primului capăt de cerere. Actul atacat nu ar fi decât o actualizare a notei de debit inițiale din anul 2010. Acest act nu ar constitui temeiul unei noi creanțe față de reclamante, ci o punere în întârziere în sensul articolului 103 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1046. Hotărârea din 15 iulie 2015 nu ar impune noi amenzi și nu ar afecta problema dobânzilor de întârziere. Această hotărâre s‑ar limita la anularea articolului 2 primul paragraf punctul 8 din decizia în litigiu. În schimb, al treilea paragraf al articolului 2 din această decizie, referitor la plata dobânzilor de întârziere, ar fi rămas neschimbat și, prin urmare, pe deplin aplicabil. Întrucât actul atacat este pregătitor și pur confirmativ, acesta nu ar putea fi supus căilor de atac.

141    Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 128 și 130 de mai sus, primele patru motive invocate de reclamante sunt lipsite de temei și trebuie respinse. Întrucât al cincilea motiv este întemeiat pe aceleași argumente, acesta trebuie de asemenea să fie respins.

142    În aceste condiții, primul capăt de cerere al reclamantelor trebuie respins ca nefondat, fără a fi necesar să se examineze excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie în privința sa.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

143    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Westfälische Drahtindustrie GmbH, Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG la plata cheltuielilor de judecată.

Da Silva Passos

Valančius

Reine

Truchot

 

      Sampol Pucurull

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 23 noiembrie 2022.

Semnături


Cuprins



*      Limba de procedură: germana.