Cauzele T‑144/07, T-147/07-T-150/07 și T‑154/07

ThyssenKrupp Liften Ascenseurs NV și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața instalării și a întreținerii ascensoarelor și a scărilor rulante — Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE — Manipularea cererilor de ofertă — Împărțirea piețelor — Stabilirea prețurilor”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Înțelegeri — Acorduri între întreprinderi — Afectare a comerțului dintre statele membre — Criterii de apreciere — Afectare potențială și semnificativă — Înțelegere care se extinde la întregul teritoriu al unui stat membru — Împărțire a piețelor naționale — Inadmisibilitate

(art. 81 CE și 82 CE)

2.      Concurență — Înțelegeri — Acorduri între întreprinderi — Afectare a comerțului dintre statele membre — Caracter semnificativ — Apreciere în raport cu poziția și cu importanța părților pe piață

(art. 81 CE)

3.      Concurență — Repartizare a competențelor între Comisie și autoritățile naționale de concurență — Comunicare a Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență — Dreptul întreprinderilor ca o anumită autoritate de concurență să soluționeze cauzele lor — Inexistență

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 11 alin. (6); Comunicarea 2004/C 101/03 a Comisiei, pct. 8 și 31]

4.      Comunitățile Europene — Regim lingvistic — Notificare a documentelor într‑o altă limbă decât limba părților — Acordul părților — Absența unei neregularități

(Regulamentul nr. 1 al Consiliului, art. 3)

5.      Concurență — Normele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere — Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

6.      Concurență — Normele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta

[art. 81 CE și. 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

7.      Concurență — Normele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere — Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta — Încălcarea principiului individualizării pedepselor — Inexistență — Încălcarea prezumției de nevinovăție — Inexistență

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

8.      Concurență — Normele Uniunii — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere — Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta — Filială deținută de o societate holding intermediară — Împrejurare insuficientă pentru răsturnarea prezumției

[art. 81 alin. (1) CE]

9.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Decizii — Înlăturarea unui viciu de motivare în cursul procedurii contencioase — Inadmisibilitate

(art. 253 CE)

10.    Procedură — Activități de cercetare judecătorească — Audierea martorilor

(Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 64 și 65)

11.    Concurență — Amenzi — Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări adoptată ulterior unei decizii de imunitate provizorie a unei autorități naționale de concurență — Încălcarea principiului ne bis in idem — Inexistență

(art. 81 CE; Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 54; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 5, 14 și 23)

12.    Concurență — Amenzi — Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări adoptată ulterior unei decizii de imunitate provizorie a unei autorități naționale de concurență — Încălcarea principiului protecției încrederii legitime — Inexistență — Încălcarea principiului bunei administrări — Inexistență

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23)

13.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Criterii de apreciere

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]

14.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Coerență între cuantumurile aplicate mai multor întreprinderi

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]

15.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Luare în considerare a capacității economice a întreprinderii de a produce un prejudiciu

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]

16.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Caracter descurajator

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]

17.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Circumstanțe agravante — Încălcări repetate — Noțiune

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 2]

18.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Condiții — Valoare adăugată semnificativă a elementelor de probă furnizate de întreprinderea vizată

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

19.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Puterea de apreciere a Comisiei

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

20.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Reducerea amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Condiții — Reducerea cuantumului în cazul lipsei contestației

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicările 96/C 207/04 și 2002/C 45/03 ale Comisiei]

21.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Aplicarea Comunicării privind cooperarea — Reducere în temeiul lipsei contestației în afara cadrului comunicării menționate

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicările 96/C 207/04 și 2002/C 45/03 ale Comisiei]

22.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Reducere în temeiul lipsei contestației în afara cadrului Comunicării privind cooperarea — Proporționalitate

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei])

23.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate — Reduceri acordate în temeiul, pe de o parte, al Comunicării privind cooperarea și, pe de altă parte, al lipsei contestației în afara cadrului Comunicării privind cooperarea

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

24.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 5 lit. (b)]

25.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Respectarea principiului proporționalității — Condiții

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

1.      Interpretarea și aplicarea condiției referitoare la efectele asupra comerțului dintre statele membre, prevăzută la articolele 81 CE și 82 CE, trebuie să aibă ca punct de pornire finalitatea acestei condiții, care este aceea de a determina, în materia reglementării concurenței, domeniul dreptului Uniunii în raport cu cel al statelor membre. Astfel, aparține domeniului dreptului Uniunii orice înțelegere și orice practică susceptibilă să afecteze libertatea comerțului dintre statele membre într‑un sens care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor pieței unice dintre statele membre, în special prin împărțirea piețelor naționale sau prin modificarea structurii concurenței în cadrul pieței comune.

Pentru a fi susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre, o decizie, un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente de fapt și de drept, să permită să se considere, cu un grad de probabilitate suficient, că poate exercita o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod încât să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Este necesar, în plus, ca această influență să nu fie nesemnificativă. Astfel, afectarea schimburilor comerciale intracomunitare rezultă în general din întrunirea mai multor factori, care, examinați în mod individual, nu ar fi în mod necesar determinanți. Or, o înțelegere care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru are ca efect, prin chiar natura sa, consolidarea împărțirii piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de tratat.

(a se vedea punctele 55-57 și 60)

2.      Influența pe care o poate avea un acord sau o practică concertată asupra comerțului dintre statele membre se apreciază în special ținând seama de poziția și de importanța avute de părți pe piața produselor în cauză. Atunci când întreprinderile participante la o înțelegere reprezintă împreună cea mai mare parte a ofertei de produse de pe piața relevantă, înțelegerea menționată poate fi considerată susceptibilă să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre.

Pe de altă parte, Comisia nu are obligația să demonstreze că practicile anticoncurențiale au un efect semnificativ asupra schimburilor comerciale dintre statele membre. Astfel, articolul 81 alineatul (1) CE prevede numai ca acordurile și practicile concertate care restrâng concurența să poată afecta comerțul dintre statele membre.

(a se vedea punctele 67-69)

3.      Reiese din dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 că Comisia păstrează un rol preponderent în identificarea și în constatarea încălcărilor normelor de concurență ale Uniunii, care nu este afectat de competența paralelă de care dispun autoritățile naționale de concurență în temeiul regulamentului menționat. Astfel, în conformitate cu articolul 11 alineatul (6) din acest regulament, Comisia poate iniția o procedură în vederea adoptării unei decizii chiar dacă o autoritate națională analizează deja o cauză, după consultarea acesteia din urmă. În plus, în conformitate cu dispoziția menționată, inițierea unei proceduri de către Comisie privează autoritățile naționale de concurență de competența lor de a aplica normele de concurență ale Uniunii într‑o astfel de cauză.

Pe de altă parte, potrivit punctului 31, Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență nu conferă întreprinderilor implicate un drept individual de a le fi examinată cauza de o anumită autoritate. O întreprindere nu poate, așadar, să susțină că are un drept sau o așteptare legitimă ca autoritățile naționale de concurență să investigheze o anumită încălcare în locul Comisiei.

În plus, punctul 8 din comunicarea menționată este lipsit de forță obligatorie, modul său de redactare demonstrând că simpla posibilitate de distribuire a sarcinilor la care se referă nu poate fi considerată ca impunând Comisiei să nu examineze o cauză atunci când sunt îndeplinite condițiile enunțate în cuprinsul său.

(a se vedea punctele 76, 77 și 80)

4.      Comisia este o instituție multilingvă care trebuie considerată a fi capabilă să lucreze în toate limbile oficiale ale Comunității. O întreprindere reclamantă nu poate pretinde că notificarea comunicării privind obiecțiunile și a deciziei de încheiere a procedurii administrative într‑o anumită limbă oficială, în condițiile în care ar fi utilizat în cadrul procedurii administrative alte două limbi oficiale, afectează exercitarea dreptului său la apărare, întrucât recunoaște că a acceptat notificarea documentelor în limba respectivă.

(a se vedea punctele 86 și 414)

5.      Comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, ținând seama în special de legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice. Astfel, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere. Prin urmare, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

(a se vedea punctele 94-97 și 310-313)

6.      În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. Atunci când legăturile organizatorice, economice și juridice existente între întreprinderile menționate pot stabili existența unei influențe a societăților‑mamă asupra strategiei filialelor lor, este justificat faptul de a fi considerate o singură entitate economică.

În schimb, împrejurarea că întreprinderile reclamante au participat în mod autonom la procedura administrativă și că au prezentat un răspuns individual la comunicarea privind obiecțiunile nu este de natură să răstoarne prezumția de răspundere a societăților‑mamă pentru comportamentul filialelor lor. Astfel, deși faptul că societatea‑mamă se prezintă ca fiind singurul interlocutor al Comisiei în ceea ce privește încălcarea în cauză poate indica exercitarea efectivă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei, cu toate acestea, prezentarea de către filialele unui grup a unor răspunsuri separate la comunicarea privind obiecțiunile nu poate constitui, în sine, o dovadă a autonomiei respectivelor filiale.

(a se vedea punctele 96 și 125-127)

7.      Potrivit principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, care este aplicabil în orice procedură administrativă care poate conduce la sancțiuni în temeiul normelor privind concurența ale Uniunii, o întreprindere nu trebuie să fie sancționată decât pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual. Acest principiu trebuie însă să fie interpretat în acord cu noțiunea de întreprindere. Astfel, nu este vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și, cu atât mai mult, nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, care împuternicește Comisia să adreseze decizia de aplicare a amenzilor societății‑mamă a unui grup de societăți. În plus, practica decizională a Comisiei nu poate fi transpusă într‑o anumită cauză. Astfel, deciziile referitoare la alte cauze nu pot avea decât un caracter indicativ, din moment ce circumstanțele cauzelor nu sunt identice.

Principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, se numără printre drepturile fundamentale care sunt recunoscute în ordinea juridică a Uniunii și a fost, pe de altă parte, reafirmat prin articolul 6 alineatul (2) UE, precum și prin articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și nivelul de gravitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

În acest context, o normă privind imputabilitatea unei încălcări, cum ar fi prezumția de influență decisivă a unei societăți‑mamă care deține 100 % din capitalul filialelor asupra acestora, nu poate încălca prezumția menționată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu se opune prezumțiilor de fapt sau de drept care se regăsesc în reglementările cu caracter penal, ci impune ca acestea să fie încadrate în limite rezonabile, luând în considerare importanța mizei pe care o reprezintă pentru acuzat și asigurând dreptul la apărare. Astfel, nu poate avea loc o încălcare a prezumției de nevinovăție atunci când, în cadrul procedurilor privind concurența, se trag anumite concluzii pe baza experienței comune, cu condiția ca întreprinderile afectate să aibă posibilitatea de a infirma aceste concluzii.

(a se vedea punctele 106-108, 112 și 114 )

8.      Posibilitatea de a aplica o sancțiune pentru comportamentul ilicit al unei filiale societății‑mamă care o deține în ultimă instanță nu împiedică sancționarea unei societăți holding intermediare sau chiar a filialei, în măsura în care Comisia a putut considera că respectivele societăți constituiau o singură întreprindere. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, Comisia poate alege, dacă sunt întrunite condițiile privind imputabilitatea, să sancționeze filiala care a participat la încălcare, societatea‑mamă intermediară care a controlat‑o în această perioadă și societatea‑mamă aflată la conducerea grupului. În această privință, în contextul unui grup de societăți, un holding este o societate destinată să regrupeze participații în diverse societăți și al cărei rol este să asigure o conducere unitară.

(a se vedea punctele 119 și 122)

9.      Chiar dacă, în motivarea unei decizii pe care o adoptă pentru a asigura aplicarea normelor de concurență, Comisia nu este obligată să discute toate aspectele de fapt și de drept, precum și considerațiile care au determinat‑o să ia o astfel de decizie, nu este mai puțin adevărat că instituția este datoare, în temeiul articolului 253 CE, să menționeze cel puțin situația de fapt și considerațiile care prezintă o importanță esențială în economia deciziei, acordând în felul acesta instanței Uniunii și părților interesate posibilitatea de a cunoaște condițiile în care a efectuat aplicarea tratatului. În plus, cu excepția cazului în care există împrejurări excepționale, motivarea unei decizii trebuie să fie cuprinsă în textul acesteia și nu poate fi formulată pentru prima dată și a posteriori în fața instanței. Astfel, în principiu, motivarea trebuie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia cauzatoare de prejudiciu.

(a se vedea punctele 133, 146 și 399)

10.    În ceea ce privește aprecierea de către prima instanță a cererilor de măsuri de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească formulate de o parte la un litigiu, numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauzele cu care este sesizat.

În această privință, nu poate fi admisă o cerere de audiere a unor martori a unei întreprinderi reclamante atunci când declarațiile pe care aceasta urmărește să le obțină printr‑o astfel de mărturie în fața Tribunalului au fost deja făcute în fața Comisiei și s‑a considerat că nu erau susținute de elemente de probă scrise și erau chiar contrazise de anumite elemente din dosar.

O cerere de depunere a unei decizii anterioare a Comisiei nu poate fi considerată necesară în măsura în care practica decizională anterioară a Comisiei nu poate servi drept cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență.

(a se vedea punctele 151-153 și 211)

11.    Principiul non bis in idem, consacrat deopotrivă prin articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii a cărui respectare este asigurată de instanță. În domeniul dreptului concurenței al Uniunii, acest principiu interzice ca o întreprindere să fie condamnată sau urmărită din nou de Comisie pentru un comportament anticoncurențial pentru care a fost sancționată sau cu privire la care a fost declarată ca nefiind răspunzătoare printr‑o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată. Aplicarea principiului non bis in idem presupune, așadar, să fi existat o decizie cu privirea la existența efectivă a încălcării sau să fi fost controlată legalitatea aprecierii efectuate cu privire la aceasta. Astfel, principiul non bis in idem interzice numai o nouă apreciere pe fond cu privire la existența efectivă a încălcării, care ar avea drept consecință fie aplicarea unei a doua sancțiuni, care se adaugă primei, în cazul în care răspunderea ar fi din nou reținută, fie aplicarea unei prime sancțiuni, în cazul în care răspunderea, care fusese exclusă de prima decizie, ar fi reținută de cea de a doua.

În privința problemei dacă o decizie a unei autorități naționale de concurență poate împiedica Comisia să sancționeze sau să urmărească din nou aceeași întreprindere, aplicarea principiului non bis in idem este supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de unitate a contravenientului și de unitate a interesului juridic protejat. Acest principiu interzice, așadar, sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru aceeași conduită ilicită în scopul protejării aceleiași valori juridice.

În această privință, o decizie de imunitate provizorie adoptată de o autoritate națională de concurență care nu stinge în mod definitiv acțiunea publică împotriva unei încălcări a dreptului concurenței nu împiedică Comisia să constate și să sancționeze încălcarea menționată.

Pe de altă parte, chiar presupunând că articolul 54 din Convenția de aplicare a Acordului Schengen, care constituie expresia unui principiu general de drept al Uniunii, și anume principiul non bis in idem, poate fi invocat în domeniul dreptului concurenței al Uniunii, ar trebui să se constate că o decizie de imunitate provizorie adoptată de o autoritate națională de concurență nu poate în niciun caz să fie considerată că intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Astfel, acordarea unei imunități provizorii nu îndeplinește condiția caracterului definitiv al stingerii acțiunii publice cerut de dispoziția menționată.

(a se vedea punctele 158-161, 166, 167 și 174-176)

12.    În ceea ce privește o decizie a Comisiei de sancționare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii, ulterioară unor decizii de imunitate adoptate de autoritățile naționale de concurență, o întreprindere reclamantă nu poate invoca principiul protecției încrederii legitime atunci când nu depune niciun element de probă din care să reiasă, pe de o parte, că ar fi primit din partea Comisiei asigurări precise că actele autorităților respective o vor proteja de orice investigație și de orice sancțiune și, pe de altă parte, că a primit din partea acestor autorități asigurări precise că actele pe care le‑au adoptat vor împiedica Comisia să constate și să sancționeze respectiva încălcare.

Neluarea în considerare de către Comisie a deciziilor de imunitate provizorie ale autorităților naționale de concurență nu poate, cu atât mai mult, să încalce principiul bunei administrări. Astfel, deși Comisia este obligată, în temeiul principiului echității, să țină seama de sancțiunile care au fost deja aplicate aceleiași întreprinderi pentru aceeași faptă, atunci când este vorba despre sancțiuni aplicate pentru încălcări ale normelor juridice privind înțelegerile ale unui stat membru și, în consecință, săvârșite pe teritoriul Uniunii, situația nu este aceeași atunci când autoritățile naționale menționate nu au impus nicio sancțiune întreprinderii reclamante.

(a se vedea punctele 181, 185 și 186)

13.    Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită în funcție de numeroase elemente, cum ar fi în special împrejurările particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, fără a fi fost stabilită o listă imperativă sau exhaustivă de criterii care trebuie să fie luate în considerare în mod obligatoriu. În această privință, dimensiunea pieței relevante nu reprezintă în principiu un element obligatoriu, ci doar un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării, Comisia nefiind de altfel obligată să realizeze o delimitare a pieței relevante sau o apreciere a dimensiunii acesteia atunci când încălcarea în cauză are un obiect anticoncurențial. Astfel, Liniile directoare privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri globală sau de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, acestea nici nu interzic luarea în considerare a unei astfel de cifre de afaceri în vederea stabilirii cuantumului amenzii în scopul de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și atunci când împrejurările o impun.

În acest context, din moment ce Comisia nu a stabilit cuantumul general al unei amenzi pentru o încălcare care vizează un stat membru întemeindu‑se pe dimensiunea pieței afectate, ci și‑a bazat decizia pe natura respectivei încălcări și pe întinderea sa geografică, considerația potrivit căreia cuantumul de plecare general al unei amenzi aplicate pentru înțelegere în acest stat membru ar trebui să reflecte dimensiunea pretins limitată a pieței relevante se bazează pe o premisă eronată și decizia Comisiei nu încalcă principiul proporționalității.

Situația este aceeași în privința neluării în considerare a impactului încălcării asupra pieței. Astfel, în conformitate cu punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare menționate, Comisia trebuie, în cadrul aprecierii gravității încălcării, să efectueze o examinare a impactului real asupra pieței numai în cazul în care se constată că acest impact poate fi măsurat. Pentru aprecierea acestui impact, Comisia are obligația să se raporteze la concurența care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării. Cu toate acestea, atunci când Comisia consideră că este imposibil să măsoare efectele precise ale unei încălcări asupra pieței, fără ca întreprinderile vizate să demonstreze contrarul, și își întemeiază decizia pe natura gravă a încălcării, precum și pe întinderea geografică a acesteia, fără a ține cont de impactul încălcării asupra pieței, aceasta nu depășește în mod vădit marja de apreciere de care dispune la stabilirea amenzilor pentru încălcări ale normelor de concurență.

(a se vedea punctele 193, 208-211, 215, 216, 218-220, 226-230, 239, 240 și 243)

14.    Chiar presupunând că, atunci când Comisia constată mai multe încălcări foarte grave în cadrul aceleiași decizii, aceasta ar trebui să asigure o anumită coerență între cuantumurile de plecare generale și dimensiunile diferitor piețe afectate, nu există niciun element care să indice că cuantumurile de plecare generale stabilite pentru încălcările din mai multe state membre nu ar fi coerente sau că s‑ar fi abătut de la un pretins mod de calcul din moment ce Comisia a stabilit cuantumuri de plecare generale cu atât mai importante cu cât era mai importantă dimensiunea pieței, fără a recurge însă la o formulă matematică exactă, ceea ce, în orice caz, nu era obligată să facă.

(a se vedea punctele 235 și 236)

15.    În cadrul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, un tratament diferențiat între întreprinderile vizate este inerent în cadrul exercitării competențelor care revin Comisiei în temeiul acestei dispoziții. Astfel, în cadrul competenței sale de apreciere, Comisia are obligația să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor vizate în vederea garantării, în fiecare caz în speță, a deplinei eficacități a normelor de concurență ale Uniunii. Astfel, potrivit Liniilor directoare privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, pentru o încălcare de o anumită gravitate, poate fi necesar, în cazurile în care sunt implicate mai multe întreprinderi, cum este cazul cartelurilor, să se aplice o ponderare a cuantumului de plecare general pentru a stabili un cuantum de plecare specific ținându‑se seama de ponderea și, prin urmare, de impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care au săvârșit o încălcare de același tip. Cu precădere, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor.

În plus, în conformitate cu punctul 1 A al șaptelea paragraf din aceleași linii directoare, diferențierea între întreprinderile care au participat la aceeași încălcare nu trebuie să aibă la bază un calcul aritmetic. Astfel, principiul proporționalității și cel al egalității de tratament nu impun ca cuantumul de plecare al amenzii să reprezinte pentru toți membrii unei înțelegeri același procent din cifra de afaceri individuală. Prin urmare, pentru a verifica dacă repartizarea membrilor unei înțelegeri pe categorii este conformă cu principiile egalității de tratament și proporționalității, Tribunalul, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care Comisia dispune în materie, trebuie să se limiteze la verificarea aspectului dacă această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv. Or, atunci când o întreprindere a participat numai la o latură a unei înțelegeri, nivelul capacității sale de a produce un prejudiciu important concurenței este minim. Prin urmare, o decizie a Comisiei care determină cuantumul de plecare specific în mod diferit pentru o astfel de întreprindere nu poate fi discriminatorie.

Pe de altă parte, faptul că cuantumul de plecare al amenzii nu reprezintă în mod necesar pentru toți membrii unei înțelegeri același procent din cifrele de afaceri ale fiecăruia dintre aceștia este inerent metodei constând în împărțirea întreprinderilor în categorii, care determină o stabilire forfetară a cuantumului de plecare pentru întreprinderile din aceeași categorie. O astfel de metodă, deși are ca rezultat faptul că nu se ține seama de diferențele de dimensiune dintre întreprinderile din aceeași categorie, nu poate, în principiu, să fie criticată.

În sfârșit, dreptul Uniunii nu cuprinde niciun principiu de aplicabilitate generală potrivit căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu importanța întreprinderii pe piața produselor care fac obiectul încălcării.

(a se vedea punctele 247, 248, 253, 254, 259, 260, 263, 274 și 277)

16.    Necesitatea de a asigura amenzii un efect suficient de descurajator, atunci când nu justifică majorarea nivelului general al amenzilor în cadrul punerii în aplicare a unei politici de concurență, impune adaptarea cuantumului amenzii pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, iar aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu exigențele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității.

În această privință, Comisia este îndreptățită să considere că cifra de afaceri globală a fiecărei întreprinderi care face parte dintr‑o înțelegere este un criteriu pertinent în vederea stabilirii unui coeficient multiplicator de descurajare. Astfel, dimensiunea și resursele globale ale unei întreprinderi sunt criteriile pertinente având în vedere obiectivul urmărit, care este asigurarea efectivității amenzii prin adaptarea cuantumului său în raport cu resursele globale ale întreprinderii și cu capacitatea acesteia de a mobiliza fondurile necesare pentru plata respectivei amenzi. Stabilirea nivelului majorării cuantumului de plecare pentru a asigura un efect suficient de descurajator al amenzii urmărește mai mult să asigure efectivitatea amenzii decât să reflecte caracterul nociv al încălcării pentru funcționarea normală a concurenței și, așadar, gravitatea respectivei încălcări.

În plus, este justificată majorarea cuantumului de plecare pentru asigurarea scopului descurajator al amenzii, acest procedeu constând în realizarea unei diferențe de tratament al participanților la aceeași înțelegere pentru a se ține cont de modalitatea în care sunt afectați efectiv de amendă. O astfel de majorare nu presupune o încălcare a principiului egalității de tratament numai pentru că Comisia se raportează la cifra de afaceri globală a participanților, iar nu la cifrele de afaceri realizate în cadrul Uniunii sau pe piața națională relevantă, pentru a evalua necesitatea majorării cuantumului amenzilor în vederea garantării efectului lor descurajator.

(a se vedea punctele 285, 287, 292, 294 și 295)

17.    Noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare. În plus, punctul 2 din Liniile directoare privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO menționează în mod specific încălcările repetate de același tip din partea aceleiași/acelorași întreprinderi în cadrul listei exemplificative de circumstanțe agravante care pot justifica o majorare a cuantumului de bază al amenzii.

În această privință, nu se poate admite posibilitatea ca Comisia să considere, în cadrul stabilirii existenței circumstanței agravante a repetării încălcării, că o întreprindere trebuie să fie declarată responsabilă pentru o încălcare anterioară, pentru care nu a fost sancționată printr‑o decizie a Comisiei, în condițiile în care nu a fost destinatara unei comunicări privind obiecțiunile în cadrul stabilirii existenței acelei încălcări, astfel încât o astfel de întreprindere nu a fost în măsură, în timpul procedurii care a dus la adoptarea deciziei prin care a fost constatată încălcarea anterioară, să își prezinte argumentele pentru a contesta, în ceea ce o privește, eventuala existență a unei unități economice cu alte întreprinderi.

O astfel de concluzie este justificată cu atât mai mult cu cât, chiar dacă este adevărat că principiul proporționalității impune ca timpul scurs între încălcarea în cauză și o încălcare anterioară a normelor de concurență să fie luat în considerare pentru aprecierea tendinței întreprinderii de a se sustrage de la aceste norme, Comisia nu poate fi ținută de un eventual termen de prescripție pentru a constata existența unei repetări a încălcării.

De asemenea, chiar dacă este adevărat că se poate considera în mod rezonabil că o societate‑mamă are efectiv cunoștință de o decizie anterioară adresată de Comisie filialei sale, al cărei capital îl deține aproape în integralitate, faptul că societatea‑mamă are cunoștință de acest lucru nu poate compensa lipsa, în decizia anterioară, a constatării existenței unei unități economice între o astfel de societate‑mamă și filiala sa, pentru a se stabili în sarcina respectivei societăți‑mamă răspunderea pentru încălcarea anterioară și a se majora cuantumul amenzilor care îi sunt aplicate ca urmare a repetării încălcării.

(a se vedea punctele 308, 319, 320 și 322)

18.    Comunicarea privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri reprezintă un instrument care are rolul să precizeze, cu respectarea normelor de drept de rang superior, criteriile pe care Comisia intenționează să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere. Aceasta duce la o autolimitare a acestei puteri care nu este însă incompatibilă cu menținerea unei marje de apreciere semnificative a Comisiei.

Astfel, Comisia beneficiază de o marjă de apreciere extinsă atunci când trebuie să evalueze dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere care și‑a exprimat dorința de a beneficia de Comunicarea privind cooperarea prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată.

De asemenea, după ce constată că elementele de probă prezintă o valoare adăugată semnificativă, în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, Comisia dispune de o marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească nivelul exact al reducerii cuantumului amenzii care trebuie aplicată întreprinderii în cauză. Astfel, primul paragraf al punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea prevede o serie de limite în care poate fi efectuată reducerea cuantumului amenzii pentru diferitele categorii de întreprinderi vizate. Având în vedere marja de apreciere menționată, numai o depășire vădită a acestei marje ar putea fi invalidată de instanța Uniunii.

În aceste condiții, Comisia nu săvârșește o eroare vădită de apreciere atunci când stabilește reducerea amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea la nivelul inferior al unei astfel de limite din moment ce informațiile furnizate de întreprinderea vizată erau deja în posesia Comisiei sau nu se refereau la fapte despre care aceasta nu avea cunoștință anterior și, cu toate că ar fi putut spori capacitatea Comisiei de a dovedi existența încălcării, nu au o valoare adăugată semnificativă. O întreprindere nu poate pretinde nici o reducere suplimentară a amenzii pe care i‑a aplicat‑o Comisia pentru motivul că i‑a furnizat un document din perioada în care a avut loc încălcarea, din moment ce acest document se afla deja în posesia Comisiei, iar întreprinderea a oferit pur și simplu explicații suplimentare pentru înțelegerea semnificației acestuia.

În plus, în cadrul aprecierii cooperării din partea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament. Nu există o astfel de încălcare atunci când, pe de o parte, aprecierea valorii adăugate a unei cereri formulate în temeiul Comunicării privind cooperarea se efectuează în funcție de elementele de probă de care Comisia dispune deja și când, pe de altă parte, una dintre întreprinderile vizate a furnizat mijloace de probă scrise care datau de la momentul faptelor și care prezentau o valoare adăugată semnificativă, în timp ce alta nu a furnizat decât un singur element de probă care data de la momentul faptelor, astfel încât, întrucât cele două întreprinderi nu se aflau în situații comparabile, tratamentul diferențiat care li s‑a aplicat era justificat.

(a se vedea punctele 332, 333, 335, 337, 350, 355, 357, 361, 363 și 367-369)

19.    O societate reclamantă sancționată pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii nu poate invoca principiul in dubio pro reo pentru a solicita să i se aplice un procent mai favorabil de reducere a amenzii aplicate de Comisie în cazul unei pretinse îndoieli care afectează motivele deciziei privind stabilirea acestui procent. Astfel, principiul menționat se referă la administrarea probelor privind existența unei încălcări și urmărește să stabilească dacă constatările privind situația de fapt realizate de Comisie în decizia atacată sunt susținute de elementele de probă pe care aceasta le‑a prezentat.

(a se vedea punctul 343)

20.    Spre deosebire de punctul D subpunctul 2 a doua liniuță din Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri din 1996, Comunicarea privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri din 2002 nu prevede reducerea cuantumului amenzii în favoarea unei întreprinderi care nu contestă, după primirea comunicării privind obiecțiunile, realitatea faptelor pe care Comisia își bazează acuzațiile. În cadrul acestei ultime comunicări, pentru a putea pretinde o reducere a cuantumului amenzii, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă referitoare la încălcarea prezumată care prezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă de care aceasta dispune deja.

În această privință, în conformitate cu punctele 21 și 22 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, pentru a aprecia valoarea adăugată a elementelor de probă furnizate de o întreprindere, Comisia nu ia în considerare numai natura și/sau nivelul de detaliere al acestora, ci și elementele de probă de care dispunea deja la momentul la care întreprinderea în cauză și‑a formulat cererea. Prin urmare, Comisia își efectuează aprecierea atât în funcție de calitatea cooperării întreprinderii vizate, cât și de comparația valorii adăugate respective cu elementele de probă aflate deja în posesia sa.

(a se vedea punctele 378, 379, 382, 393 și 398)

21.    Dreptul de a invoca protecția încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate. În schimb, o persoană nu poate invoca o încălcare a principiului încrederii legitime în lipsa unor asigurări precise acordate de administrație. Constituie astfel de asigurări informațiile precise, necondiționate și concordante emise de surse autorizate și de încredere.

În cadrul determinării cuantumului unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, anunțarea de către Comisie, în comunicarea privind obiecțiunile, a intenției de a acorda o reducere a cuantumului amenzii în afara cadrului Comunicării privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri nu poate constitui o asigurare precisă cu privire la mărimea sau la coeficientul de reducere care va fi, dacă este cazul, acordată întreprinderilor vizate. Prin urmare, o astfel de afirmație nu poate da naștere în niciun caz vreunei încrederi legitime în acest sens.

Mai mult, o practică decizională anterioară a Comisiei nu poate să servească drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență.

(a se vedea punctele 421-425)

22.    Principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate.

În această privință, nu încalcă principiul proporționalității o decizie a Comisiei care nu acordă decât o reducere minimă de 1 % din cuantumul amenzii, pentru necontestarea faptelor și având în vedere valoarea marginală a unei cooperări oferite după comunicarea obiecțiunilor, din moment ce această reducere se adaugă la cele deja acordate în cadrul Comunicării privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri.

(a se vedea punctele 428, 432 și 449)

23.    În cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament. Cu toate acestea, pe lângă faptul că reducerile cuantumurilor amenzilor acordate în cadrul Comunicării privind imunitatea la amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri și reducerile acordate în afara cadrului acestei comunicări constituie etape distincte ale procesului de calculare a cuantumului amenzilor, întreprinderile care au cooperat atât în cadrul respectivei comunicări, cât și în afara cadrului acesteia, pe de o parte, și întreprinderile care au cooperat numai în afara cadrului comunicării menționate, pe de altă parte, nu se află în situații comparabile. Prin urmare, Comisia poate aplica în mod întemeiat o reducere a cuantumului amenzii pentru cooperarea în afara cadrului Comunicării privind cooperarea, pe de o parte, direct asupra cuantumului total al amenzii întreprinderilor care nu au cooperat în cadrul comunicării menționate și, pe de altă parte, asupra cuantumului deja redus în temeiul comunicării respective pentru întreprinderile care au cooperat în cadrul acesteia.

(a se vedea punctele 435-437)

24.    Potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, pentru fiecare întreprindere sau asociere de întreprinderi care participă la încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, amenda nu trebuie să depășească 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent. Cifra de afaceri avută în vedere de această dispoziție este cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză. Astfel, plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut de dispoziția menționată trebuie să fie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică ce acționează în calitate de întreprindere în sensul articolului 81 CE.

(a se vedea punctele 443 și 444)

25.    Potrivit principiului proporționalității, în cadrul determinării cuantumului amenzilor pentru încălcări ale normelor de concurență ale Uniunii, amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, cu alte cuvinte, în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi ca urmare a unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblu, ținând seama în special de gravitatea acesteia. În plus, în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia poate lua în considerare necesitatea de a asigura ca acestea să aibă un efect suficient de descurajator.

Astfel, în primul rând, înțelegeri constând în principal într‑o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante se numără, prin chiar natura lor, printre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE. În această privință, mărimea redusă a piețelor relevante, presupunând că aceasta este stabilită, este doar de mai mică importanță în raport cu toate celelalte elemente care demonstrează gravitatea încălcării.

În al doilea rând, regula proporționalității amenzilor în raport cu dimensiunea și cu puterea economică a unităților economice în cauză, care acționează în calitate de întreprinderi în sensul articolului 81 CE, nu este încălcată din moment ce acestea nu depășesc plafonul prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care urmărește să evite ca amenzile să fie disproporționate în raport cu importanța întreprinderii.

În al treilea rând, în cadrul calculului amenzilor, Comisia poate lua în considerare, printre altele, dimensiunea și puterea economică a unității economice care acționează în calitate de întreprindere în sensul articolului 81 CE. Întreprinderea pertinentă care trebuie luată în considerare în speță nu este reprezentată însă de fiecare filială care a participat la încălcările constatate, ci de întreprinderile constituite din societatea‑mamă și ansamblul filialelor sale.

În al patrulea rând, Comisia nu este obligată ca, în cadrul determinării cuantumului amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării, să garanteze că, în cazul în care ar fi aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor la care s‑a ajuns prin calculul efectuat pentru întreprinderile în cauză reflectă orice diferențiere între acestea în ceea ce privește cifrele lor de afaceri globale sau cifrele lor de afaceri relevante. Astfel, cuantumul final al amenzii nu constituie, a priori, un element adecvat pentru a stabili o eventuală lipsă de proporționalitate a amenzii în raport cu importanța participanților la înțelegere. Stabilirea cuantumului final al amenzii se face în special în funcție de diverse împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii în cauză, iar nu în funcție de cota sa de piață sau de cifra sa de afaceri, precum durata încălcării, existența unor circumstanțe agravante sau atenuante și gradul de cooperare a respectivei întreprinderi.

(a se vedea punctele 450-456)